Paris, 6 august 90

Răsfoind suplimentul Radio-Télévision al ziarului „Le Monde”, dau peste o cronică semnată Thomas Ferenczi, Le monde comme théâtre, care, până să ajungă la câteva aprecieri superlative pe marginea filmului Dom Juan, reluat de curând (cu Michel Piccoli în rolul principal), vorbește despre nenumăratele violențe ce se petrec în toată lumea și pe care televiziunea le scoate cu exces în evidență, neglijând, poate, esențialul din viața unei țări și a unui popor. Autorul e de acord că israelienii, de pildă, sau algerienii pot fi indignați de simplificarea și parțialitatea imaginilor oferite de mass-media despre țările lor: felul cum înfățișează televiziunea unele evenimente denotă, crede el, niște „vederi parțiale, chiar schematice”; lucru valabil și în ce privește imaginea prăbușirii comunismului în țările din Est. Și adaugă acest capăt de argument: „După «Revoluția românească»  și manipulările mediatice la care a dat loc, am devenit neîncrezători”.

A trebuit să văd, iată, încă și încă o dată, chiar și în ziua asta a Schimbării la Față, teribilele, jalnicele ghilimele între care au fost puse atâtea dintre momentele mari al istoriei noastre. A spune că mă simt jignit ar fi prea puțin. Starea mea de suflet e de revoltă îndurerată, dacă pot spune așa, de neputincioasă disperare.  Nu mi-o atenuează nici gândul, cine știe cât de nedrept, că intră în joc, în cazul de față,  niște resentimente „ereditare”, ca să zic așa, ale „cronicarului”. Căci pentru prea mulți, din nenorocire, sângele din Decembrie a devenit un citat ironic, derizoriu, iar din tragedie și grandoarea ei a rămas presupusa farsă și nimicul deriziunii.

Însă eu am văzut, în ziua de 22 decembrie 1989, un creier aproape întreg pe o margine de trotuar din Piața Libertății din Cluj, am privit cu ochii măriți resturile de creieri și sângele împroșcat pe vitrinele Librăriei Universității și pe stâlpii din jur, m-am apropiat, cu o jumătate de pas, ce-i drept, de cei ce strigau transfigurați „Veniți cu noi!”  și „Jos dictatorul!”, am strigat Libertate!” și „Victorie!”, am alergat înnebunit de bucurie și speranță spre întâia ușă deschisă când i-am auzit strigând pe oamenii ieșiți în fața caselor (ah! era în Piața 14 iulie!) că a fugit Ceaușescu, ca să-i văd și revăd pe Dinescu, Caramitru și ceilalți intrând în studioul Televiziunii și aducând vestea uriașă a libertății. – Uluitoare amiază, ai existat doar în gândul meu? Și săptămânile de după aceea, cu nopțile fără somn, când nu mai conta nimic, nimic, decât nemaipomenita noastră comuniune, exaltarea ca o febră pe care o credeam purificatoare pentru totdeauna. Săptămânile în care am fost absolut siguri că am învins cu adevărat, că nimic nu mai poate fi ca înainte, că piciorul lui Dumnezeu se afla în chiar norul de deasupra capului nostru, lăsându-ne să-l prindem și să-l tragem spre noi! Am crezut că, din acele zile și nopți, vom fi mai buni pentru totdeauna, mai generoși, deveniți mai înțelepți prin suferință, prin revolta mută de atâția ani, prin umilințele îndurate.

Ca să ajungem acum, și atât de curând, la ticăloasele ghilimele, pe care oricine își îngăduie – și chiar noi înșine – se le așeze, ca pe niște demoni deveniți paznici ai neprihănirii, de-o parte și de alta a cuvântului Revoluție!

Dacă am fi fost de la început mai lucizi, – dar nu aveam cum să fim în euforia și zguduirea evenimentelor – ne-am fi dat seama că transfigurarea nu putea avea loc peste noapte, că au fost prea multe și prea adânci desfigurările chipului nostru ideal, în aceste decenii de cruntă înjosire a tuturor. Am fi înțeles că teribila presiune deformatoare a bietei istorii pe care am trăit-o n-a dispărut fără urme și răni, că tot ce s-a întâmplat până în Decembrie ne-a îmbolnăvit pe toți într-un fel sau altul, făcându-ne, pe unii, să ne alterăm demnitatea, degradată în jalnice compromisuri, obsedați să ne „descurcăm” în orice împrejurare, să evităm șocurile cele mai dure cu realitatea „rugueuse à étreindre”¹; că îndelungata tăcere la care am fost obligați nu exprima tocmai cea mai senină față a acestei demnități, că era lucrul cel mai la îndemână ce se putea face pentru a nu cădea în vârtejul ucigaș al  sloganurilor zilei, dar că nu putea echivala cu o reală, profundă și limpede opoziție sau revoltă; că ne-a îmbolnăvit mai ales suspiciunea, neîncrederea în semenii noștri, făcându-ne să vedem în fiecare, chiar și în prietenii cei mai apropiați, un posibil delator, un „agent”, un trădător. Și nu am realizat nici adevăratele dimensiuni ale ravagiilor provocate în mulțimea celor „de jos” de sistemul totalitar, care a închis mai toate porțile către realitatea vie, a izolat spiritul, a încurajat mediocritatea și suficiența, a compromis marile exigențe morale, a îndemnat la supunere oarbă, la ură și invidie, la prostie și îndobitocire – sub aparența lozincilor colectivist-egalitariste. O psihologie de turmă, dragă tuturor dictaturilor, s-a format, din nefericire, într-un grad mult mai mare și cu mult mai grave urmări, în aceste crunte decenii, întemeiată,  pe suprafețe sociale diverse, pe raportul, ca și arhetipal, dintre stăpân și slugă; psihologie a fricii și a terorii, a bănuielii și neîncrederii abil întreținute, conjugată cu opera de deposedare a omului de tot ceea ce însemna reper existențial statornic, punct de sprijin depășind efemerul clipei de față: religie și cod etic elementar, privind deopotrivă raporturile cu ceilalți și propria „ținută” lăuntrică.

25 februarie 91

M-am mutat astăzi, în sfârșit, cel puțin pentru orele de seară și noapte ale singurătății necesare scrisului, în „camera de serviciu” de la etajul șapte (și jumătate!) al casei de pe avenue de Suffren 159, unde locuim din preajma Crăciunului 1990. Ceva mai jos, la al șaselea cat, e apartamentul descoperit într-un târziu în pagina imobiliară a ziarului Le Figaro: patru încăperi împărțite în așa fel încât să respecte aproximativ rotunjimea unui soi de turn, caracteristic clădirilor  de pe la începutul secolului (1910-1911). Nu sunt odăi foarte mari, însă e multă lumină în ele, sporită de pereții albi, cu ferestre largi și tavane înalte, ornamentate cu bun gust, în stucatură. Am amenajat, cu mobilierul pe care l-am putut primi de la București, nu tocmai cel dorit, un salon, o sufragerie, un dormitor (de pe fereastra căruia se vede linia metroului aerian, cu alunecarea vagoanelor lui albastre, și o parte din avenue de Suffren) și o cameră pentru fete. Micile șemineuri de marmură dau o oarecare eleganță acestui spațiu, iar parchetul frumos lustruit are doar defectul că scârțâie cam tare, la fiecare pas.  La biroul simplu, instalat în dormitor, am crezut că voi avea suficientă liniște  pentru a mai citi și scrie câte ceva; televizorul din salon, de care copiii se desprind prea greu, mă împiedică – izolarea în calmul bibliotecii de la Cluj m-a obișnuit cu o atmosferă de nerecuperat aici.

Am așteptat, de aceea, cu mare nerăbdare, ziua când va putea fi amenajată chilia de sus: am reușit să așez aici o mică masă găsită prin subsolul Ambasadei, un scaun și un reșou. Fiind sub acoperișul „turnului”, are aspectul unei felii de cupolă ca de observator astronomic, pereții urmează niște arcuri de cerc, ca și tavanul. Pe fereastra îngustă, de celulă monahală, se vede, dacă ridic capul aplecat peste hârtii, turnul Eiffel, luminat, auriu pe fundalul de întuneric. Iar dacă mă înalț la fereastră, mai către dreapta, lucește cupola Domului Invalizilor, ca o coroană pe un cap regal.

Aici, sub lumina veiozei, pe o masă cu câteva volume și dosare, cu doi ghiocei într-un pahar, puși de draga mea Ștefana, cu un minuscul aparat de radio (de ascultat muzică clasică) și o ceașcă de cafea, voi căuta să-mi pun la încercare  cerneala, învingând amânările și comoditățile, oboseala și plictisul, pentru a însemna câte ceva din noul meu stagiu francez și parizian. Va trebui să mă oblig la a nota în fiecare (sau aproape în fiecare) zi un rând și un gând.  Știu că supunerea la o asemenea disciplină nu va fi ușoară. Nu, nu numai din cauza stresului cotidian, ci și a unui soi de scepticism cât privește rostul unor atare confesiuni și „băgări de seamă”. Cu toate că, din experiența altor ani, îmi dau seama ce gol de nerecuperat a lăsat în viața mea absența „însemnărilor zilnice”. Memoria nu mă ajută suficient în refacerea atâtor momente pe care nu le-aș fi dorit pierdute, – încât se cade să-mi impun de acum înainte „birul” scrisului de fiecare zi, chiar riscând alunecarea în banal a condeiului. Poate cândva, reluate, aceste semne îmi vor îngădui o reconstituire mai vie a orelor de acum. 

Mâine, observam, se vor împlini șapte luni de când am ajuns iar la Paris, sub un soare torid. Nu e deloc puțin – am trecut prin atâtea situații, și noi și vechi pentru mine, într-o lume pe care altădată n-o cunoscusem prea bine (mă gândesc la „clanul” diplomatic) într-un timp atât de frământat precum cel „post-revoluționar”. Trag nădejde că măcar unele din aceste evenimente și stări să poată reveni în paginile ce se vor scrie de acum încolo.

Să-mi spun, așadar, mie și îngerului celui de pază din văzduhul acestei clipe: Doamne- ajută! Să fie într-un ceas bun!

1 martie

Am și dovedit că nu mă pot ține de cuvânt: n-am mai notat nimic de trei zile. Au fost cele în care au plecat spre țară ultimii „delegați” ai editurilor bucureștene prezenți la Salonul Internațional al Cărții, din 14-17 II:  Sorin Mărculescu, Mircea Martin, împreună cu Doru Vartic, în calitate de ministru adjunct al Culturii.

În 18 februarie organizasem o întâlnire cu toți scriitorii sosiți la Paris cu acel prilej. Am făcut pe „moderatorul” în fața unei săli pline de lume, mai ales scriitoricească (Țepeneag, D. Flămând, Matei Vișniec, Maria Banuș,  M. Tarangul, Edgar Reichmann și – pentru prima oară la Centrul Cultural –  Mircea Iorgulescu și Al. Papilian). La masa invitaților – S. Mărculescu, Eugen Negrici, Daniela Crăsnaru, I. Vartic, Vasile Igna;  a  preferat să stea în sală M. Martin. Discuții despre situația editurilor, a cărții, a scrisului, în România de acum: lipsa hârtiei, a imprimeriilor, privatizarea sălbatică (ar fi vreo 600 de edituri particulare, alături de cele 24, de stat), – cu trimiteri la cauzele politice etc. Mai „dur”, S. Mărculescu; gata de replică, deputata FSN-istă Daniela Căsnaru; echilibrați, I. Vartic, M. Martin. Foarte vorbăreț, dar nu fără rost, D. Țepeneag; mai „oficial”, Dan Hăulică, ambasador, acum, la UNESCO. Dialoguri prelungite, ca de obicei, la un „vin d’honneur”, în sala „clubului”.

Marți la amiază (26 febr.), Doru și Mariana Vartic, la masă  la  noi. Evocări clujene, momente din haosul și delăsarea din ministerele bucureștene.

Seara, îi scriu  lui Marian [Papahagi] – un rezumat al mezaventurilor mele directoriale la „Centrul Cultural”. Răspund unei scrisori a lui, trimise prin I.V. Îmi spunea că, după demisia de la Ministerul Învățământului, i s-a propus postul de ambasador la Roma; a refuzat. Lasă de înțeles că mi s-ar propune ceva similar pentru Paris (de s-ar întâmpla, hotărârea mea e luată: aș refuza imediat, nu mă vreau cu mâinile și mai legate, într-o vreme de ambiguități politice suspecte, când fațada  neoliberală disimulează depozite întregi de prăfuite obiceiuri pre-decembriste. Un argument rapid la îndemână: fiecare lectură a ziarului Azi, scris de jurnaliști submediocri și de o brutală necizelare a verbului – îmi face un rău fizic, sporindu-l și pe cel moral; nicio nuanță, numai durități triviale, plăcerea de a pângări pe cei care, în Decembrie și mai înainte, au făcut proba demnității. Întrebare încuietoare: cum poate un prim-ministru ce se vrea inteligent și luminat, să lase mână liberă în jurnalul partidului pe care-l conduce, unor indivizi și unor poziții atât de joase?).

Tot marți, după-amiază, la Editura Seuil, cu Mircea Martin: probleme de drepturi de traducere (Petru Dumitriu, Kristeva, Genette etc.). Sugerez o angajare a mea la o versiune românească din ultima carte a lui Genette, Fiction et diction.

În 27, la amiază, despărțirea de I. Vartic și M. Martin, la Bibliotecă. Abia plecați, telefon de la S. Pop, însărcinatul cu afaceri, nemulțumit că I. V. nu l-a vizitat, cum promisese: neglijențe inadmisibile pentru un ministru; ton iritat, promisiune de „raport” la București; orgolii rănite…

La ora 18, obișnuita conferință săptămânală: astăzi, Oedipe-ul lui Enescu, prezentat de muzicologul Alain Paris: figură fină, paloare de intelectual, blândețe a vocii, dezinvoltură a discursului, foarte bine stăpânit. Din păcate, lume mai puțină ca de obicei – și a fost o frumoasă expunere, întretăiată de fragmente enesciene de excelentă calitate. Înregistrarea franceză pe disc compact, cu José Van Damme în primă poziție, sună superb – dar limba îndulcește cumva dramatismul operei, o trage spre Debussy și Fauré. Uneori ar fi fost bine să se introducă și ceva din versiunea românească cu Ohanesian, Cernei și „Sfinxa” teribilă a Zenaidei Pally.

Ieri după-amiază, primiți, cu V. Grecu, la S. Pop, la cererea mea: încercare de dezamorsare a unor mai vechi tensiuni, din cauza administrației îngâmfate și cu pretenții, ce ne șicanează mereu. Discuție echilibrată, pe teme curente ale preocupărilor noastre. Senzație că am reușit o calmare a spiritelor.

Seara, în chilia mea, lecturi pe sărite de presă românească și câteva pagini din mereu tulburătorul Jurnal al fericirii de N. Steinhardt. Îmi trece prin față figura lui ciudată de monah întâlnit la Rohia într-o toamnă, în urmă cu câțiva ani. I-am oferit atunci o carte, apoi i-am trimis Jocul poeziei și mi-a răspuns, mulțumindu-mi, pe o carte poștală. Mă impresionase franchețea mărturisirii lui în legătură cu convertirea la ortodoxie.  Cu câteva ore mai târziu, m-a șocat totuși, oarecum, văzându-l cum face, după tipic, mătănii prelungite pe la icoanele din mica biserică…

Ziua de astăzi a fost mai lejeră. Am apărut pe la ora 9, cu niște ghivece de primule în mână, de oferit doamnelor de la Centru, în chip de mărțișoare. Satisfacție evidentă, însoțită de  o gustare comună la prânz, în sala de club. Între ele, am fugit la Gallimard, de unde am luat în Service de Presse câteva volume: note de călătorie de M. Yourcenar, un Paris bohème, de un american, Jerrold Seigel, Misérable miracle a lui Michaux, un roman de Mishima, o Kristeva (Etrangers à nous-mêmes). Ieșind pe rue des Saints-Pères, rapidă trecere pe la Grasset, unde mi s-a promis trimiterea ultimului roman al lui D. Fernandez (L’école du Sud), Les aventures de la liberté de B.H. Lévy; și un nou Todorov: Morales de l’Histoire. Alături, la Fayard, am întâlnit, în chip de controlor al documentelor de identitate, la poartă, un român din Ploiești cu care am schimbat câteva vorbe.

Seara, la televizor, printre comentariile  post-războinice despre Golf, un interviu luat unei femei care s-a căsătorit cu un deținut politic marocan, numai pentru a-l putea vizita și a-i susține moralul. Zicea despre el – întemnițat de mulți ani – că e un „prisonnier poétique” scrisese, nenorocitul, un poem în care s-a citit un inadmisibil atac la sacra persoană a regelui Hassan al II-lea… Și noi, românii, care am cunoscut atâtea soiuri de prizonierat… poetic!

E miezul nopții. Plouă. În locul unde ar trebui să se zărească Turnul, e o pată cețos-aurie. Jos, din când, în când, zgomot de mașini pe străzile ude.

2 martie

E trecut de ora 11 noaptea, când îmi reiau însemnările. Paralel cu aceste rânduri, curge, în meandre jucăușe, un quartet mozartian, dedicat lui Haydn. Neputând să scriu, în continuarea paginilor de dimineață la studiul introductiv la Antologia avangardei (promisă de mult lui Nadeau și tot neîncheiată), – din pricina zgomotului făcut de un zugrav ce renova încăperea de alături –, am citit câte ceva: un prim capitol din cartea despre Parisul boem, ce se anunță foarte interesantă (de notat, deocamdată, statutul oscilant al boemei, anti-burgheză și atrasă trotodată de condiția burgheză, alături de alte trăsături, mai cunoscute, ce pot fi puse în legătură cu avangarda: marginalizare, excentricitate, refuz al oricărei discipline, atracție spre extremismul politic; „teatralizarea tensiunilor” și „dramatizarea ambivalenței” situației unor burghezi în raport cu identitatea și destinul lor social; „punerea la încercare și explorarea frontierelor vieții burgheze, refuzând deopotrivă să le considere  drept dobândite și să încerce să le înlăture” (p. 21). „Ea (boema) era în același timp un fel de viață și o interpretare teatrală, și a ei însăși, și a  societății împotriva căreia reacționa” (22).

Citit, apoi, o conferință a Margueritei Yourcenar despre călătorie, din 1982, în finalul volumului luat ieri de la Gallimard: Le tour de la prison.

Un „tur” făcusem și eu după-amiază, după niște cumpărături prin zona Odéon, librăria Gibert Jeune de pe St. Michel. În drum spre magazinul Conforama (căutam o veioză), am luat-o pe malul Senei, pe lângă lăzile buchiniștilor, apoi pe Pont Neuf. Scurt popas în Place Dauphine, cu un gând pentru Pallady, privind liniile arborilor negri printre care alergau câțiva copii și un câine de culoarea nisipului presărat pictural sub ochi, ca să contrasteze blând cu acele linii întunecate. În ceață ușoară, apoi, Henri IV și calul său verzui peste Sena. Întoarcere pe rue Dauphine, cu răsfoiri de albume în câteva librării, apoi culorile din rue de Buci, încărcată de flori și fructe de pe pământ și  din mare.

E din nou miez de noapte. Se aude, la radio. Concertul 23 de Mozart, cu Gieseking și Karajan. E cel pe care îl descoperisem pe discul cu A. Brendel, găsit la Londra, acum vreo 15 ani și ascultat la Cluj, cu mari și senine melancolii, pentru partea a doua. S-a și făcut mâine.

_____________________

¹ „Realitatea aspră la îmbrățișare” (Rimbaud).

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 10-12]