27 martie, București

Sâmbătă după-amiază am fost în parcul Herăstrău. Erau o minunată zi de primăvară, într-o luxurianță de flori fragede și miresme de reavăn, într-o înfiorare de muguri și frunzulițe aburind ușor în verzuliu crengile pe care răsăreau, era o picturalitate splendidă pe cer, erau țipetele copiilor și alergarea câinilor lăsați liberi din lesă, era bucuria și plăcerea tuturora din jur, era călduț, era pur, era magnific. Am trăit o oră și jumătate de aproape extaz, eram într-o stare de bucurie nespusă, de exaltare fericită în fața panoramei superbe a parcului, stăteam nemișcată și absorbeam frumusețea. Și tot restul vieții, cu grijile și tensiunile sale, mi se părea pură prostie, pură orbire, egoism și vanitate, și m-am uimit cum am putut să fiu înrobită unor clișee, unor oameni și imaginii mele de mine însămi atâta vreme. Înțelegeam cumva profund că grijile pe care singură mi le luasem față de alți oameni erau într-un anume sens păcatul și înrobirea mea – ce iluzie, ce idioție! Sau alte responsabilități la care mă înhămasem singură, când de fapt adevărata noastră grijă ar trebui să fie pacea, liniștea, degustarea frumuseții lumii, contemplarea universului și amintirea Divinului. Pentru câteva clipe, toată lumea din parc părea să aibă acces inconștient la această pură bucurie, la această formă de însănătoșire spirituală, cum se plimbau toți cu fețe luminoase, copilărești, prin aerul verde și auriu, pur și primăvăratec.

Starea asta îndelungată din parc m-a curățat, m-a purificat. Am avut senzația că mă dilat pe dinăuntru, că aproape nu mai am corp, ci doar o coajă fină, ușoară care mă desparte de restul realității, cu care sunt UNA, SUNT UNA. Și că pe dinăuntru devin mai adâncă, sunt ca un fel de recipient gol și sensibil, un hău emoțional adânc, la capătul căruia este ceva concentrat și intens, din care iradiază ceva, e un fel de…mic soare! Un soare umbros, doar intensitate și caldă iradiere lăuntrică. Și că toată frumusețea și bucuria asta se transforma în mine într-un fel de energie fină, subtilă, care mă umplea și mă elibera și mă împingea în sus, încât aproape aș fi fost în stare să zbor!

Iar când am ieșit din parc ca să mă duc la o întâlnire a Școlii gurdjieviene, mi-a venit gândul acesta puternic, eliberator: Vreau să fiu asemeni Divinului! Doresc cu toată ființa mea să fiu ca Divinul! Să fiu în Divin! Acesta e adevăratul scop al vieții mele! Îmi venea să mor de bucurie. Și chiar m-am gândit cu plăcere la ea. La moarte. La dispariție.

28 martie

Citind Mistici din Carpați de Vasile Andru, la un moment dat m-am oprit să gândesc mai mult asupra „arhetipului mântuirii înnăscut în noi”. Și nu știu cum, am simțit că pentru două-trei secunde mintea mea s-a dilatat, ca și cum ar fi fost un fel de aluat gazos care a dat peste marginile craniului și am înțeles profund ce vrea să zică asta. A fost ceva simplu și nedureros, dar limpede ca senzație. După care, trecându-mi starea, n-am mai fost în stare să gândesc despre „arhetipul mântuirii din noi”, deși e ceva capital. Mi-am adus aminte apoi că Vasile mi-a spus la un moment dat , în trecere, că eu sunt „deja mântuită”, dar nu știu ce a vrut să spună.

După o vreme – adică spre dimineață – m-am culcat. Nu știu cum am alunecat în somn și m-am aflat în apartamentul meu, acesta în care trăiesc și scriu, care arăta puțin altfel. Întâi, parcă am văzut-o pe mama în patul meu, pat care se afla de data asta în prima cameră, nu în a doua ca în realitate. Mama zăcea în patul meu, ceea ce m-a uluit căci asta nu s-a întâmplat niciodată, și mă bombănea, nimic nu-i plăcea. Sub pat mi s-a părut că văd mizerie și am adus o măturică și un făraș ca să curăț. Nu știu de ce asta a iritat-o pe mama care s-a plâns de praful pe care-l ridic. Când să mătur totuși, am constatat cu uimire că era vorba de pământ, de țărână, care parcă curgea din pat… Apoi urmează ceva pe care nu mi-l mai amintesc. Ajung în vestibul, ca și cum aș vrea să plec, și văd că acesta e plin de haine și bagaje pe jos, care-mi blochează trecerea. Observ că oglinda din vestibul e acoperită cu o cârpă sau o haină largă și acest lucru mă uimește. Încep să mă gândesc că probabil visez. Ca să mă asigur, privesc cu multă atenție în jur. Totul mi se pare de o limpezime halucinantă. Fac exerciții de self-remembering, sunt prezentă la mine, totul mi se pare extrem de real, și în același timp mă bate gândul că de fapt visez. Apare și Horia din stânga, care-mi spune, privindu-mă cum mă chinuiesc să aflu pe ce lume sunt, dacă nu cumva am murit. Și parcă înțeleg că despre asta e vorba, de aici apare incongruența pe care o simt între mine și realitatea din jur. Horia se mută spre dreapta mea și în față și-mi repetă blând, încetișor, că am murit. Dar adaugă că totuși spatele meu miroase a viață. Atunci accept că am murit și o bucurie năvalnică mă cuprinde. Încep să repet pentru mine „Am murit! Am murit!”. Apoi încep să fac tumbe prin aer, sunt imponderabilă, plutesc la înălțime, am o fericire nebună în mine și repet la nesfârșit „O, Doamne! O, Doamne!”.

Aud acest „O, Doamne” foarte tare, ca din afara mea, și brusc mă trezesc din cauza propriului meu glas care repeta aceste cuvinte cu voce tare în somn. Sunt în pat și un regret enorm mă apucă pentru că m-am trezit. Înțeleg că a fost vorba și de puțină frică, legată de moarte și de plutirea prin aer, de tumbe, din care am executat numai două complete și ar fi trebuit să fac trei – după cum simt cumva intuitiv. Dar ce e mai ciudat e că am niște apăsări straniu de puternice pe cap, în interiorul craniului. Se petrece ceva sub țeastă în partea de sus, e o amețeală, o mișcare învârtoșată, o presiune pulsatilă aproape dureroasă, de parcă un proces aflat în derulare a fost brusc întrerupt și el nu poate să se oprească imediat – ca la computere – și asta creează o mare derută. Îmi doresc să  mă întorc înapoi în vis, cer asta în gând, mă rog pentru asta, încerc să-mi imaginez din nou scena întreruptă, dar nu merge, nu pot. Asist neputincioasă la „programul” dat peste cap în țeastă, în partea de sus.

Apoi, am niște apăsări mari pe dinafara creștetului, de o parte și de alta a mijlocului capului, de-a dreapta și de-a stânga, care sunt neobișnuit de puternice. Ca niște menghine, producând o presiune de formă curbată pe capul meu, pe care parcă l-ar trage de o parte și de alta, ca să forțeze ceva la mijloc. Ca să determine o fisură, o ruptură, un mic spațiu la mijloc!, așa mi se pare. Apăsarea asta și tragerea în lateral durează mult și sunt foarte puternice, totuși, bizar, nu sunt cu adevărat dureroase, sunt numai puternice. Ca să ajut cumva acest proces pe care-l suport fără să mă mișc – deși aud scârțâitul parchetului de la apartamentul de deasupra căci deja e lumină de zi afară, iar mâinile mi-au amorțit în aceeași poziție – încerc să-mi imaginez că se întâmplă o mică fisură sau o găurică în mijlocul creștetului. Și parcă ceva chiar se întâmplă, dar vag, sau foarte mic, minuscul, mărunt, acolo sus, în creștet. Stau nemișcată, deși sună telefonul. Îndur și observ. Observ cum apăsarea tinde să se diminueze și să se miște spre partea din față a craniului, ca și cum menghinele nevăzute s-ar mișca încetișor mai în față. Apoi încet-încet, toată apăsarea scade, dispare. Îmi schimb poziția ca să pot dormi. Văd înaintea ochilor închiși un fel de ciudată tremurare, ca o apă a imaginii lăuntrice care vrea să se dea la o parte, cu niște zig-zaguri anume, speciale, pe care nu le pot descrie în cuvinte, despre care am învățat din întâmplări anterioare că anunță ceva, ceva special. Îmi aduc brusc aminte că le văzusem și înainte de a adormi și de a avea visul – și că odată cu ele văzusem și altceva, în unghiul din dreapta jos al imaginii interioare: văzusem chipul unei mici femei blonde, mature ca vârstă, tunsă scurt, cu cârlionți, cu pomeți accentuați și cu nasul cârn, de tip jovial în termenii Școlii, deci un tip de femeie cu care mă înțeleg bine. Femeia zâmbea și mi-a trecut prin minte că e vorba de un fel de „înger păzitor”, că e Cineva care mă are cumva în grijă.

Mă culcasem la șase dimineața. Acum era ora opt treizeci. Apoi am dormit greu până la unsprezece. Și acum când scriu, la ora 12, mai simt vag apăsările de pe creștet, din părțile laterale, pe care le vizualizez ca pe niște umflături înalte, ca pe niște coarne groase și boante ieșindu-mi din cap. Gândul îmi fuge la Moise al lui Michelangelo. În legătură cu toate astea, mă tem numai de vanitate, amor propriu și închipuire de sine. Îmi amintesc că mă temeam de astea și în timp ce sufeream tot procesul de mai sus, căci am început să mă cunosc și să știu pericolele care mă pândesc din mine însămi. Finalmente, mă gândesc că s-ar putea într-adevăr să mor anul acesta, în august, cum am visat.

Îmi amintesc cu întârziere că în timpul somnului m-am trezit la un moment dat, din cauza unui uriaș zgomot care părea că vine de la o…. bombă ce trecea pe deasupra acoperișului cu un vuiet sau un tunet enorm și exploda nu departe de blocul meu ! Am rămas uluită, parcă am fi fost în război, și mi-a trecut prin cap dacă nu cumva anticipez ceva din viitor. Sau pur și simplu transpun într-o stare de semi-vis impresia puternică pe care mi-a făcut-o munca de traducere și redactare la cartea lui Christopher Merrill, Only the Nails Remain, despre războaiele din Ex-Iugoslavia. Apoi am adormit la loc. De dimineață, amintindu-mi cu ce precizie am auzit bubuitul, m-am gândit să întreb pe vecini dacă au auzit ceva. Apoi m-am rușinat de gândul prostesc, mi-am spus că dacă ar fi fost ceva aș fi auzit la radio, tv, e-mail etc. Mi-am amintit după aceea de zgomotele teribile, niște bubuituri ca de carnaval, ca de focuri de artificii, pe care le-am auzit într-o noapte de vară la Paris în 1997, într-un mod la fel de ciudat și de gratuit. Și de ceea ce am citit despre „cristalizarea” lui Robert, maestrul Școlii, care s-a petrecut tot cu niște zgomote teribile auzite numai de el. În fine, nu știu…

2 aprilie

Săptămâna 26 martie – 1 aprilie a fost neobișnuit de fastă pentru mine. Au apărut trei cronici elogioase la adresa Poemelor politice în trei reviste diferite – parcă s-ar fi vorbit între ele. Dintre acestea trei, Stefan Borbély a scris chiar un text mai mare, și despre Poeme politice și despre Artele plastice în România… în Revista 22, cu aprecieri de genul „una dintre cele mai strălucite minți din România de azi” etc. De data asta aceste laude m-au lăsat calmă, le-am primit ca pe ceva obișnuit. Tata a fost excitat de aceste cronici și cumva mândru. Pentru mine însă acest calm detașat e foarte important. Am observat că și în relația cu părinții sunt mult mai calmă, îi accept mai ușor, las lucrurile să curgă de la sine, nu mă mai opun. Am un fel de seninătate lăuntrică care e mai prețioasă decât orice. Dar săptămâna a fost fastă mai ales dpdv spiritual, așa cum am povestit mai înainte. Ca un detaliu, în lunea acestei săptămâni mi-am făcut o poză de pașaport în care am ieșit nesperat de bine, cu un fel de lumină pe chip – lumină pe care sora mea, Carmen, a sesizat-o uimită în seara aceleiași zile. Am mărit poza ca să i-o dau mamei, căci îmi cere de multă vreme așa ceva, și acea lumină lăuntrică s-a păstrat și în varianta mărită. Toată săptămâna am fost bine dispusă, mai atentă ca de obicei și capabilă să gândesc mai adânc. Mă întreb dacă e ceva legat de poziția astrelor.

4 aprilie

Îmi amintesc cu oarecare întârziere că în ultima vreme, în timpul liturghiei de duminică, am avut de fiecare dată câte un moment aparte de luciditate. De fapt în ultimele trei duminici, căci mă duc la biserică în fiecare duminică. S-a întâmplat ca în două dintre ele să fiu foarte obosită, o dată pentru că nu dormisem noaptea din cauza unei insomnii cauzate de luna plină, a doua oară recent, din cauza drumului de noapte cu trenul, de la Cluj la București. Cu toate acestea, în timpul slujbei, luptându-mă cu căscatul și cu tendința de a ațipi, mi s-a întâmplat să observ la un moment dat că din senin oboseala îmi trece, devin clară la minte și văd cu o limpezime ciudată obiectele din biserică. Uimită de această stare categoric diferită de restul de până atunci, am observat-o încercând să fiu prezentă la ea și am constatat că nu a durat decât câteva minute, puține, în care eu eram la „pânda mea”, într-un fel de așteptare, neștiind ce mi se întâmplă. Nu mi s-a întâmplat nimic, decât această bruscă eliberare de oboseală și această luciditate.

Azi citesc în Maurice Nicoll că asemenea momente neașteptate de energie suplimentară venite în stări de mare oboseală, stress sau pericol, s-ar putea să fie urme ale prezenței Sinelui adevărat din noi, clipe ale activării lui. În cazul de față, probabil că prezența la liturghie a dus la această scurtă trezire. Ea s-ar putea explica și prin teoria lui Gurdjieff despre acumulatorul energetic central din trupul nostru care, la o epuizare mare a altor centri energetici din ființa noastră, intră uneori în funcțiune.

Aseară, pe când încercam să fac self-remembering, am avut la un moment dat senzația că mă aflu doar în vârful capului, ca și cum aș fi fost pe un munte, reprezentat de restul uriaș al corpului, pe care doar un fel de cerc de pe creștet, de vreo 5 cm diametru, era cu adevărat conștient, eram Eu, care priveam în jos la imensitatea muntelui, sau cam așa ceva. Amuzant e că gândul m-a dus spre ideea de Ierusalim ca orașul de pe vârful muntelui Sion spre care trebuie să tindă orice om să ajungă. Și mi-am adus aminte și de o altă viziune asemănătoare de la Londra din 1997 și o alta de la Paris tot din 1997. Nu e întâmplător că creierul e atât de sus pus în cadrul trupului și e atât de bine protejat și păzit.

În ultima vreme observ tot mai des scurte, fulgerătoare stări de „elevare interioară”, sau nu știu cum să numesc un fel de mișcare în interiorul corpului meu în care am impresia că o energie mai fină freamătă și se ridică din josul trupului undeva mai sus, către creștet. În așa fel încât uneori am impresia că pentru o fulgerare de secundă mi se ridică și trupul, levitează – ceea ce desigur e o iluzie. Dar e destul de intensă.

5 aprilie

Azi dimineață, pe cînd citeam în Maurice Nicoll, vol.III, despre nota FA în octava ascendentă de lucru-cu-tine-însuți, mi s-a întâmplat iar ceva. Era explicat acolo cum se întâmplă că unii muzicieni își manifestă de foarte devreme geniul, datorită atingerii notei FA într-o existență anterioară… Și, gândindu-mă de ce mai ales muzicienii au asta, am ajuns la concluzia că acest fapt se datorează muzicii care ajunge direct la esența din om și care-i poate trezi acesteia amintirea despre ceva câștigat anterior printr-un supra-efort, adică prin atingerea notei FA. Și mi-am amintit de exercițiile mele de pian din copilărie, și de alte dotări de-ale mele în mai multe direcții, iar nu canalizate, și de exemplul poetului M.C. care cred că și-a amintit ceva dintr-o existență anterioară etc. Apoi mi-am amintit de nota muzicală profundă pe care am auzit-o în mine la Năieni prin 1996 și mi-a venit dintr-odată să cânt și m-am apucat să cânt gama do de câteva ori cu voce tare și cu atenție pe fiecare notă și vibrație a coardelor mele vocale. Și în acel moment s-a petrecut ceva în mine: Cineva din mine și-a amintit Ceva pentru câteva secunde care m-au frisonat îngrozitor. A fost ca și cum s-ar fi stârnit în adâncul meu un fel de curent, o învârtejire energetică care a urcat până sus, în cap, dându-mi un frison mai lung și foarte puternic, dar și perfect conștient – care venea, care venea, Care venea din atingerea a CEVA REAL, profund, adevărat din mine. Nu pot să explic, era o înțelegere, o amintire, o trezire, era o atingere cu CINEVA din mine. Ca și cum mi-aș fi amintit vag și brusc, și prea scurt, că în viețile anterioare eu nu am câștigat puncte doar într-un singur domeniu, de unde faptul că nu am geniu într-o unică direcție, dar că mi-aș fi dezvoltat până la nota FA, sau aproape, mai multe putințe din mine – de unde acum, în această existență, miza nu este geniul sau faima ca poet ori ca altceva, ci este nota FA în ființă, în ceva mai profund, mai esențial decât excelența într-o profesie. Uimită de acest frison puternic, cum numai rareori mi se întâmplă, mai adesea după rugăciuni intense, am observat că pot gândi mai bine decât de obicei și am și gândit despre asta pentru niște bune minute. Apoi frisonul s-a repetat, aproape la fel de puternic ! Cu același conținut de înțelegere ca și prima dată. Ceea ce e o confirmare rară.

În acel moment a sunat cineva la ușă, m-am dus, am vorbit cu vecina, m-am întors, m-am așezat calmă din nou la masă, și nu știu cum, am avut senzația că în mine E UN STĂPÂN! Că în sfârșit, după atâta timp de când observ groaznicul haos din capul meu, lipsa de gândire reală, cursivă, coerentă, comportamentul meu repezit, activismul meu în toate direcțiile, lipsa de contact emoțional cu oamenii, reacțiile mele negative bruște, inexplicabile, dar și foarte scurte etc. – în sfârșit simt pentru prima dată în mine un Stăpân care observă toate astea ca un gospodar în curtea lui și controlează cumva ceea ce se întâmplă, slugile care aleargă de colo-colo și-l bat la cap cu tot felul de probleme, orătăniile și animalele, membrii familiei lui și vecinii etc. Am avut pentru câteva bune secunde senzația că în mine e cu adevărat ordine, că cineva controlează acolo în interior situația. A fost un sentiment de mulțumire, ușurare și bucurie. Am încercat să-l susțin, dar am reușit doar foarte relativ, apoi l-am pierdut. Totuși L-AM AVUT! Acum nu pot decât să încerc să mi-l amintesc și să mă raportez imaginar la el.

Sentimentul de STĂPÂN INTERIOR s-a repetat și peste două zile, dar mai șters.

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 35-38]