Ce m-a captivat mereu motivațional în ceea ce privește istoria recentă a României a fost următoarea chestiune: ce tip de memorie ar fi adecvată și strategică pentru a-i sensibiliza pe cei tineri (liceeni, studenți etc.) să recupereze istoria țării lor? E evident că o memorie strictă a suferinței, o memorie emoțională, nu mai interesează neapărat astăzi și nu mai poate fi un fel de cârlig pentru ca tinerii să fie interesați de recuperarea istoriei țării lor. Cea care ar putea interesa -dar și pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere și adaptare la mentalul tinerilor- ar putea fi o memorie istorică, informativă. Aceasta, însă, riscă să fie aridă, uneori. Și atunci, de ce nu am putea avea o memorie care să îmbine emoționalitatea cu informația, o memorie etică, o memorie morală, care n-ar trebui să fie justițiară ori revanșardă. Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tămăduitoare. Cam asta am încercat să fac în romanul Un singur cer deasupra lor, o frescă epică despre perioada comunistă din România, prin personajele mele care sunt, unii, victime, alții, opresori, alții intermediari (sau hibrizi) între victime și opresori. Ori pur și simplu oameni obișnuiți.

Un singur cer deasupra lor este primul meu roman realist, întrucât până la această carte publicasem, ca prozatoare, doar narațiuni fantastice și autoficțiuni. Tocmai pentru că era vorba de un roman realist și nu mi-a fost la îndemână să-l scriu, am lucrat aproape un deceniu. Știam că trebuie (și voiam) să fie o frescă a perioadei comuniste din România; știam că nu trebuia să mă grăbesc. Totul trebuia scris pe îndelete, după destulă cercetare, căci am lucrat pe multe cazuri reale care, unele, au necesitat documentare amplă. Capitolul intitulat Lucreția, de pildă, fusese inspirat de o luptătoare în munți (vreme de patru ani) și o fostă deținută politică (vreme de zece ani), pe numele ei real Lucreția Jurj, pe care am cunoscut-o și pe care am avut-o adesea invitată în fața studenților mei (între 2002-2004).

Cei care m-au catalizat să încep acest roman despre comunismul românesc au fost studenții mei de la Jurnalism și Litere, cărora le predam un curs intitulat „Literatură și totalitarism”. Cu ei am discutat, la nivel istoric și mentalitar, despre Gulagul românesc, ei au fost cei care mi-au lansat provocarea să scriu o frescă despre istoria României în perioada comunistă. La început am refuzat amuzată, căci proza realistă nu îmi era la îndemână, nu făcea parte din portofoliul meu de scriitoare, dar până la urmă am acceptat provocarea, curioasă dacă avea să îmi iasă un asemenea proiect ambițios. Nu m-am grăbit, nu m-am pripit, nu am impus vreo viteză de lucru pentru scrierea acestei fresce. Totul a decurs pe îndelete (în timp ce lucram și la alte cărți, fie ele de poezie, proză ori eseu). Apoi mai era ceva: nu mă interesa un roman revanșard, justițiar, o carte unde tonurile să fie exagerate și extreme, exclusiv în alb ori negru. Ci cu totul altceva: voiam să construiesc personaje verosimile, veridice, chiar și în cazul opresorilor, unde m-am ferit (cât am putut) să îngroș tușa și să înfățișez caricaturi (deși accentele grotești și absurde nu lipsesc totuși din romanul meu). Toate personajele mele trebuiau să fie credibile, iar cea dintâi care să creadă în realitatea și verosimilitatea lor se cuvenea să fiu chiar eu, autoarea. Ce m-a interesat apoi a fost ca fresca aceasta să li se adreseze tuturor generațiilor (tineri, maturi, bătrâni) și tuturor categoriilor sociale din România, cu o singură condiție desigur – acest public să fie interesat de istoria României. Am structurat capitolele cărții ca pe niște noduri marinărești (am, deși nu le-am numărat cu exactitate, vreo patruzeci de personaje, dacă nu mai mult, în fiecare capitol fiind angrenate atât victime, cât și opresori), mizând pe o frescă narativă. Am stat și am migălit fiecare capitol, ca stilul să fie simplu și limpede, dar m-am folosit și de plăcerea mea de a povesti.

Realismul acestei cărți de proză m-a provocat, m-a pus pe treabă altfel decât de obicei și mi-a impus o disciplină a cuvintelor și a frazelor care mi-a prins bine. Am studiat mulți ani istoria comunismului românesc (în teza mea de doctorat despre memorialistica de detenție), așa încât eram, cel puțin ideatic, pregătită pentru un asemenea roman de tip frescă. Dar mi-a luat mult timp să îl scriu și să îl finalizez, în așa fel încât să fiu mulțumită și să știu că mi-am făcut treaba cum se cuvine, ca prozatoare. Poate că, inconștient, am avut ca model Povestirile din Kolyma scrise de Varlam Șalamov, un autor bijutier în proza realistă dură -despre Gulag-, pe care îl prețuiesc în mod special. Dar m-am gândit la acest lucru doar după ce am publicat romanul, un înainte, în timp ce lucram la el.

Toate cărțile mele despre regimul comunist și despre închisorile din România (teza de doctorat, mai ales, dedicată memorialisticii de detenție și romanelor care au tratat tema Gulagului), dar și cartea de istoriografie despre decembrie 1989 sau cea mentalitară despre imaginarul violent al românilor (secvența amplă dedicată fenomenului Piața Universității 1990, de pildă) m-au ajutat enorm. Prin intermediul acestor cercetări care s-au desfășurat pe parcursul a două decenii, am parcurs multe mărturii și amintiri despre România comunistă și postcomunistă. Așa încât am avut controlul asupra informației necesare pentru un roman care miza pe o structură de frescă. Și am avut în minte în mod limpede o panoramă asupra istoriei recente a României. Nu în ultimul rând am cunoscut mulți trecători în carne și oase prin Gulagul românesc (câteva zeci de foști deținuți politici), iar dialogurile cu aceștia au fost esențiale pentru mine, nu doar istoric vorbind, ci și sufletește. Am dorit să îi numesc în cartea mea pe câțiva dintre aceștia, fiindcă au fost niște modele etice.

Nu m-am jucat cu istoria României. Dacă ar fi fost vorba de o anti-utopie ori de un roman burlesc m-aș fi putut juca. Dar fiind interesată de un roman realist (deși nu unul canonic), de o frescă, fiindcă așa am gândit-o și aceasta e formula pe care am dorit-o, nu mi-am îngăduit să mă grăbesc. A fost chiar pe dos: lucrurile trebuiau pritocite, răsucite pe toate părțile, cu migală, pe îndelete, cântărite. Mi-au trebuit zece ani ca să fac lucrul acesta, dar nu regret că a durat atât, fiindcă a ieșit ceea ce am dorit să iasă.

Am avut mai întâi în cap o schemă cu foarte multe personaje, clasificate în victime și opresori (nu le spun călăi, fiindcă sună rigid acest termen, deși unele din caracterele din cartea mea exact așa ceva au fost!). Am gândit apoi o biografie concisă a acestor personaje și m-am concentrat pe o scenă din viața lor, care scenă să fie emblematică pentru perioada comunistă din România. Dar, ca întotdeauna, lucrurile nu s-au desfășurat întocmai după schema mea inițială, fiindcă unele personaje au dispărut (nu le-am găsit locul  în frescă sau nu le-am putut finaliza o biografie, nu le-am putut încarna adecvat încât să fiu satisfăcută ca autor), au apărut altele la care nu mă gândisem inițial și care m-au stârnit ca viață povestită. Apoi am gândit o cronologie a acestei cărți-frescă, adică biografia concisă a fiecărui personaj să aibă o logică în lanțul istoriei României și a comunismului, să fie o verigă care duce la altă verigă, un pod care se leagă de alt pod, în așa fel încât ritmul romanului-frescă să fie unul crescător cronologic și faptic, de la 1944 până în 1990.Un singur cer deasupra lor este o carte de ficțiune, dar una care respectă regulile realismului (atroce, în anumite cazuri), în paralel cu regulile absurdului și ale grotescului, așa cum s-au manifestat aceste categorii în comunism. Mi-am creat personajele și le-am pus să funcționeze într-o lume bolnavă și violentă care trebuia explicată clar și nuanțat, atât pentru cititorii cunoscători ai perioadei comuniste, cât și pentru aceia necunoscători. Pentru anumite nuanțe am avut nevoie de lectura unor cărți care au sporit gradul de înțelegere asupra unor stări (dure) de fapt din comunism.

Uneori, un capitol mi-a luat și un an de zile, întrucât personajele erau alambicate psihologic – ca să îmi pricep eu însămi personajele a trebuit să cresc ca autor împreună cu ele și alături de ele. Alteori am izbutit să scriu un capitol într-o singură zi. Cel mai dificil a fost să mă pliez pe un limbaj accesibil, firesc, realist, fără labirinturile din proza mea fantastică sau din autoficțiuni, fără o stilistică barocă, fără dantelărie. Lucrul cu limbajul (mai ales cu dialogurile și cu monologurile interioare) mi-a luat cel mai mult timp. Am fost nevoită să îmi schimb registrul stilistic, să fiu limpede, exactă, chiar seacă, uneori, fără barochisme, fără întortocheri și labirinturi. Am mai folosit tropi, firește, dar rar și cu prudență narativă.

Inițial am scris vreo două-trei povestiri (capitole) și atât, nu am știut că va ieși un roman cu aproape patruzeci de personaje. Dar m-am gândit la o frescă de la început. Am știut că asta vreau să fac. Am avut chiar o listă cu personajele posibile. O revedeam mereu, constant (lista), și mă gândeam cum să combin personajele, cum să le amestec, cum să le fac să interfereze. Numai că nu aveam cum să le fac să interfereze pe toate, era imposibil, riscam să iasă o carte aluvionară. Am vrut să evit așa ceva. Reciteam lista de personaje și încercam să le gândesc etapizat, istoric, psihologic etc. A fost foarte importantă relația cu propriile mele personaje: voiam să fie ale mele, dar în același timp să fie ale tuturor, tipologic vorbind. Să fie comprehensibile. Rele și/sau bune, dar comprehensibile. Lista de personaje nu a rămas bătută în cuie, ci s-a modificat, parțial, pe parcurs: unele (majoritatea au rămas), altele au dispărut definitiv și în locul lor au apărut altele. Totul a depins de felul în care aceste personaje funcționau valid pentru o frescă, în așa fel încât romanul meu să fie ingurgitabil și limpede în sensul dorit de mine.

Primul capitol pe care l-am scris a fost acela despre Anda (o fată care rămâne însărcinată și care avortează clandestin, într-un cartier de periferie al Bucureștiului – acest capitol se găsește acum pe la mijlocul romanului). Deși am gândit cronologic etapizarea biografiei concise și epice a personajelor din frescă, nu mi-am impus să și scriu aceste capitole, cap-coadă, după înșiruirea respectivă. Ci m-am lăsat în voia inspirației epice legate de un personaj sau altul. Am acționat în scris după cum m-a captivat, fascinat și ademenit un personaj sau altul. Știam că doar la sfârșit voi putea să reorganizez capitolele, în funcție de o cronologie și o arhitectură cu etaje. Mereu am avut în cap această arhitectură, ca o rețea simili-neuronală.

Mi-am impus să scriu un capitol și despre Ceaușescu. Puteam relativ ușor să scriu o povestire despre el într-o ipostază macabră ori fanatico-dictatorială (aceea a tiranului fățiș din decembrie 1989, de pildă). Dar mi-am impus, de la început, niște provocări în această carte: de aceea mi s-a părut mult mai greu să sintetizez grotescul absurd al acestui personaj complicat, care a dominat istoria României atâția ani de zile. În plus, mai era ceva: fie că ne convine sau nu, tiranii, opresorii, dictatorii sunt și au fost și ei oameni, cu tot ce înseamnă acest omenesc. Pentru mine, ca autor, a fost mult mai interesant și chiar ambițios să fac portretul unui Ceaușescu care nu e neapărat Dracula, Caligula sau Nero (așa cum a fost proiectat hiperbolic până în 1989 și imediat după), ci un individ hilar care ține morțiș să le dea lecții de scris și de citit scriitorilor! De fapt, lucrurile chiar așa s-au și petrecut în realitate, căci acest capitol despre Ceaușescu a fost inspirat de lectura pe care am făcut-o din discursurile oficiale ale acestuia către scriitorii români, în perioada 1970-1989.

Am fost o anti-comunistă pasivă în timpul ceaușismului. Nu am agreat comunismul și am încurajat ori chiar susținut ideatic și sufletește gesturile împotriva regimului, dar nu am avut gesturi de curaj fățiș. Au fost destui alții care au fost viteji și au riscat tot sau aproape totul, așa încât povestea lor s-a cuvenit să o spun în Un singur cer deasupra lor. Între alții, am pus în roman povestea bunicului meu patern, Vasile Cesereanu care, în felul lui, a fost un soi de cruciat în bătălia sa de fi misionar greco-catolic în vremuri în care Biserica greco-catolică era interzisă și desființată oficial. A făcut aproape șase de închisoare politică din pricina aceasta. Am inserat de asemenea în roman povestea cunoscutului profesor și psiholog Nicolae Mărgineanu (care a făcut aproape șaptesprezece ani de pușcărie). Sau povestea Lucreției Jurj (luptătoare în munți și apoi deținută politic). Sau povestea lui Andras Visky (deportat în Bărăgan pe când avea vârsta de un an și nouă luni, împreună cu familia sa). Andras avea să publice în maghiară, la un deceniu după fresca mea, un roman amplu și de succes despre povestea de deportare a familiei sale.

În paralel cu fresca despre perioada comunistă m-am apucat de un alt proiect romanesc despre perioada postcomunistă, un roman politic. Acesta era mai dificil de scris decât Un singur cer deasupra lor. Structura cărții era mai complicată, personajele, mai greu de definit, subiectul, mai abscons. Dacă pentru Un singur cer deasupra lor mi-au trebuit zece ani de scris și șlefuit, am știut că pentru o frescă a postcomunismului vor fi nevoie de și mai mulți ani. Mai ales că era vorba despre un roman politic. Nu mă grăbeam, însă, fiindcă nu aveam de ce: fiecare carte își are timpul ei și destinul ei. Important era că această nouă carte exista ca proiect. Ce urma să fie mai departe aveam să văd ca autor.

Nu m-am săturat niciodată de povești, nici să le ascult, nici să le spun. În Un singur cer deasupra lor nu am spus poveștile mele, ci ale altora. Este prima mea carte de proză în care nu mai este vorba despre mine, ci despre ceilalți, despre alții (fie ei cunoscuți sau necunoscuți, adaptați ficțional la acest roman-frescă despre comunismul românesc). Am fost, ca prozatoare, aici, mai degrabă un raisonneur. Sau un autor care prelucrează ecouri, umbre, șoapte, reverberații, rezonanțe, reflexii.

În decembrie 1989 am stat angoasată în casă, așa m-a găsit revoluția. La Cluj și apoi la Sibiu. Eram îngrozită de împușcături și credeam, în mod simili-apocaliptic, că se vor petrece masacre (unele s-au și petrecut, de altfel). Activismul meu protestatar a început să se concretizeze în 1990, când am văzut cu ochii mei și am participat la fenomenul Piața Universității 1990, în București, vreme de două zile. Am participat la multe alte lucruri, în perioada 1990-1995, când am manifestat adesea în stradă. Era să o pățesc în Piața Universității, în toamna lui 1990, când încă mai erau altercații între manifestanții care ocupau Piața Universității și polițiștii care o evacuau, dar am avut noroc și am scăpat ca prin urechile acului. Din această implicare a mea s-a născut o teză de doctorat și multe volume mentalitare despre România, precum și fresca narativă Un singur cer deasupra lor. Dar fără studenții mei, această carte nu ar fi existat. Lor le-o datorez, lor le mulțumesc în primul rând. Ei m-au pus la muncă.

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 39-41]