Impresionanta operă multifațetată a academicianului Ion Pop – volume de poezie, tomuri consacrate istoriei literare, eseuri, studii, corespondență, traduceri – înregistrează, ca fir roșu, structurant, o preocupare pentru descifrarea creației lui Lucian Blaga, demonstrată impecabil atât în cursurile susținute de-a lungul timpului la Facultatea de Litere din Cluj, dezvoltate cu erudiție și cu instinct hermeneutic, cât și într-o suită de cărți publicate începând cu 1981, anul apariției volumului Lucian Blaga. Universul liric (la Editura Cartea Românească). Abordare tematistă și de arheologie a imaginarului fiind, el reprezintă una dintre cele mai rezistente și mai pertinente tentative de sistematizare a universului blagian din critica literară de la noi, ceea ce justifică din plin reluarea sa în cuprinsul masivului volum omonim apărut în 2022 la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, alături de comentariile din Lucian Blaga în 10 poeme (2004) și câteva eseuri ulterioare – precum Muntele, poetul și poezia în Luntrea lui Caron sau Eminescu în poezia lui Lucian Blaga (câteva note) –, toate acestea constituind, în opinia autorului „un bilanț personal de etapă […] o treaptă pe acest drum mereu reluat în impunătoarea «geografie mitologică» a poeziei lui Lucian Blaga”.

Ediția din 1981, Lucian Blaga. Universul liric a fost călăuza ideală a cufundării mele obsesive în creația blagiană din timpul anilor de liceu, cartea fiind redescoperită cu bucurie în cel de-al doilea an de facultate, grație cursului săptămânal de trei ore al Profesorului Ion Pop, din sala Eminescu a Literelor clujene. Recitit acum (pentru a nu știu câta oară!), volumul își păstrează nealterată valoarea pedagogică și excelența hermeneutică, fiecare aspect accentuat analitic din el constituind un punct de trecere obligatoriu în programul intelectual al oricărui împătimit al operei blagiene, de la deschiderea elegantă din Ipostazele eului, construită pe tensiunea celor doi poli din programul liric blagian – eu, respectiv, corola de minuni a lumii –, la articularea perspectivei mitice (dominantă în prima parte a studiului), de la modul în care teoreticianul speculează subtil și disociativ paralelismele cu meditația filosofică blagiană, conștient de limitele suprapunerii dintre aceasta și viziunea poetică, la izolarea sofisticată a implicațiilor luminii//luminării/iluminării. Li se adaugă atenția acordată etapizării scrupuloase, perfect definite, a liricii blagiene, dar și constantelor programului schițat în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii..., decriptării ecuației dintre eu și elementaritate sau decantării stihialității, cu avizate nuanțări nietzscheene, cartografierea poeziei erotice și opțiunea contemplativă fiind sondată de către critic cu elegante incursiuni în universul filosofic blagian (așa cum se întâmplă în explorarea binomului autodepășire-autototalizare) sau în terminologia Lebensphilosophie-i germane, și ea des invocată în carte.

Succesiunea demonstrațiilor, mereu duse până la capăt, ancorează nu numai într-o profundă cunoaștere a creației blagiene, ci și într-o extraordinară deschidere intelectuală de tip interdisciplinar, responsabilă pentru acuitatea conexiunilor exegetice și pentru dinamica seducătoare a discursului. De pildă, susținând coerența scenariului structurant căruia li se raliază succesivele metamorfoze ale eului liric blagian, susținută de un întreg „sistem” de simboluri convergente, Ion Pop notează: „Întâlnirea cu Nietzsche și mai ales cu «filosofia vieții» germană și cu expresionismul a avut aici un rol catalizator. S-a întâmplat cu Blaga ceea ce s-a întâmplat cu Brâncuși: deschiderea către căutările artistice cele mai actuale în spațiul european a însemnat, în ultimă instanță, o mai profundă descoperire și redescoperire a propriei sensibilități, în solidaritate cu spațiul spiritual căruia îi aparținea. Și nu e deloc lipsit de semnificație faptul că și unul, și celălalt au sfârșit prin a opune marilor tulburări din geografia artistică a vremii o perspectivă proprie, epurată și esențializată până la un fel de impersonalitate, în comunicare cu straturile cele mai vechi ale sensibilității mitice”.

Definirea cosmosului blagian într-o cheie de complementaritate spirituală ocupă secțiunea secundă a acestui prim volum consacrat de către autor poeziei lui Lucian Blaga, intitulată Figurile spațiului. „Definindu-se pe sine – scrie Ion Pop în pledoaria pentru necesitatea exercițiului său hermeneutic –, poetul se situează într-un spațiu anume, exprimă un anumit sentiment al timpului, convoacă în procesul semnificării un număr de «obiecte» coordonate într-un sistem personal, comunică un mod aparte de a simți și structura materia. «Biografia» nu poate fi astfel decât solidară cu o «geografie» simbolică, în interiorul căreia are loc evenimentul semnificativ, după cum opozițiile, conflictele, răsturnările de valori din cadrul ei vor da seama, și ele, de particulara dinamică a viziunii.” Exegetul desfășoară aici un exercițiu sistematic și seducător de cartografiere a geometriei spațiale pe care o configurează discursul liric blagian, continuă cu o inventariere a imaginarului său material (cu laterale teoretice datorate lui Gilbert Durand, Gaston Bachelard sau Mircea Eliade) și cu o identificare a obsesiei paradigmatice care îl guvernează. Ajungem în acest fel la o minuțioasă radiografiere sistematizantă, integrativă, configurată în capitole precum Cercul și sfera, O „geografie mitologică” (preluând o sintagmă blagiană care se suprapune explicit peste coordonatele simbolice ale satului arhaic, ale „satului-idee”), în perimetrul căreia autorul integrează nu numai elementele geografiei arhetipale și pe cele ale bestiarului aferent, ci și potențialele „anomalii”, precum marea sau lumea ca „paradis în destrămare”, tratate și ele extensiv, mult dincolo de limitele exegezei tradiționale.

Mărturisită în Hronicul și cântecul vârstelor și supusă unei analize ce combină cunoașterea detaliată a constantelor creației blagiene cu lecturi specializate de psihanaliză (Mélanie Klein sau D. W. Winnicott), intrarea târzie a lui Blaga în lumea cuvântului și funcția ei modelatoare îi prilejuiesc exegetului o seducătoare introducere în mitologia cuvântului (investigată în Mythos și Logos), acompaniată de un fascinant inventar al cuvântului (și al corelativelor sale, tăcerea, respectiv, cântecul) ca motiv liric, impecabil comentat și ilustrat până la cel mai mic detaliu.Guvernat de convingerea că, indiferent de etapă, poezia lui Lucian Blaga aspiră înspre o viziune deplin coerentă, totalizatoare, coagulantă, scrisul critic al lui Ion Pop reflectă căutarea obstinată a unității sale de profunzime, datorată unui spirit neobosit, alert la forța constantelor imaginare și fascinat de nuanțele obscure sau ignorate de alți comentatori. În viziunea profesorului clujean, primatul textului comentat nu este negociabil, coregrafia erudiției reprezentând întotdeauna o funcție atent gestionată a acestuia, ceea ce exclude din start potențialul spectacular al unor formule critice hibride, exploatate inerțial de către mulți alții din peisajul exegezei blagiene.

Excelentă introducere în creația blagiană la vremea primei sale apariții, în 2004, capitolul intitulat Lucian Blaga în 10 poeme revine în mod concentrat asupra coerenței viziunii lirice a poetului din Lancrăm, analiza ilustrând pe o filieră selectivă logica sa internă. În mod inevitabil, discursul se focalizează pe centralitatea eului liric și pe raportul pe care acesta îl întreține cu universul exterior din Eu nu strivesc…, explorând pas cu pas fiecare articulație a artei poetice, înainte de a se extinde, subtil-demonstrativ, înspre alte câteva poeme emblematice, cum sunt Gorunul, Pan, Către cititori, Somn, Văzduhul semințe mișcă, Ulise, În marea trecere, Paradis în destrămare, Poeții. Fiecare poem își dezvăluie sensurile, simbolurile, raporturile profunde cu alte poeme și dialogurile subtile cu literatura și filosofia epocii, convertindu-se în cele din urmă într-un excurs academic sistematizant, exersat în zodia tematismului sau a arhetipologiei și acompaniat de un foarte util instrument bibliografic.

Profilate complementar, studiile de mai mici dimensiuni, grupate în Addenda volumului, debutează cu un text consacrat limbajului liric blagian, intitulat Două poeme „retorice”. Construit în siajul teoretizării adecvării sistemului de lectură la sistematicitatea intrinsecă a operei, și dezvoltat într-o coregrafie interogativă incitantă, studiul abordează scrierile programatice ale lui Lucian Blaga, acele texte care își problematizează propria strategie de receptare, Ion Pop fiind interesat cu precădere de spectacolul „supra-lecturii” (înțeleasă ca „lectură a propriului text și a cititorului văzut citind sau ghidat, manipulat în așa fel încât să-și formeze o anumită imagine despre natura și sensul discursului liric”), exemplificat detaliat prin poemele care deschid și închid volumul Lauda somnului, Către cititori, respectiv Încheiere.

Dionisiacul de factură nietzscheană, ilustrat de contrariantul vers „Sunt beat de lume și-s păgân!” (din Lumina raiului) îi prilejuiește apoi autorului caligrafierea unui prolog seducător în studiul intitulat Sacrul în poezia lui Lucian Blaga, rezervat valențelor religiozității din creația și gândirea poetului, marcată de o foarte interesantă conectare la problematica erosulului, asociată la rândul său cu o definire a păgânătății, cu opriri obligatorii la cartea despre sacru a Rudolf Otto, de unde exegetul ajunge la derivația panică a filonului dionisiac sau la consecințele translării de la mitologia păgână la creștinism.

În siajul teoriilor lui Gaston Bachelard și Gilbert Durand, Ion Pop pune apoi în pagină o lectură a poeziei blagiene din perspectiva „imaginației materiale”, optând, din cele patru elemente presocratice, pentru aer (în studiul intitulat Aerul lui Lucian Blaga). Metodologia criticii arhetipale se inserează și în studiul succesiv, Muntele, poetul și poezia în Luntrea lui Caron, produsul unei intuiții mai vechi, potrivit căreia în opera lui Lucian Blaga se poate descifra „o particulară geometrie a universului imaginar, în care eul liric, înscris într-o narațiune sui generis, își compunea o biografie simbolică, desfășurată într-un spațiu configurat, la rândul său, ca «geografie mitologică» exemplară și găsindu-și expresia verbală într-o «mitologie a limbajului poetic» corespondentă”. Receptând romanul ca pe un text profund marcat de un regim poetic-simbolic, autorul operează o atentă lectură paralelă a celor două registre, pentru a identifica, în cele din urmă, schema structurantă comună.

Studiile paginate spre sfârșitul acestei impecabile sinteze critice blagiene adaugă noi și noi dimensiuni unor aspecte ale creației lirice blagiene abordate deja de către Ion Pop în volumele sale anterioare, creionând în subsidiar portretul unui critic și teoretician de mare calibru, dispus să dezvolte o obsesie critică până-n cele mai mici detalii ale acesteia, fără a fi vreodată integral mulțumit de rezultat. În economia intelectuală complexă a unui om care a operat mereu în perimetrul excelenței academice, fiecare revenire asupra unui text reprezintă o nouă descoperire, dar și o provocare de tip autoreflexiv, inevitabilă pentru un mare critic dublat de un foarte bun poet.

**

Spirit critic echilibrat, sensibil la valorile genuine și adept al proiectelor de anvergură, la care revine cu o responsabilitate obsesivă (ilustrativă în acest sens rămâne revenirea la universul Blaga), conștient de imposibilitatea completitudinii și provocat continuu de limitele ei, Ion Pop aparține unei aristocrații intelectuale animate de imperativul construcției și al memoriei culturale, care generează sistematizări temeinice, menite să devină repere culturale esențiale, lucru dovedit și de impresionantul volum apărut în 2018 la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, Poezia românească neomodenistă, în paginile căruia criticul expandează substanțial o temă abordată încă din 1973, în Poezia unei generații: lirica românească a anilor ’60.

Nelipsit de note polemice și impecabil articulat exegetic, primul act al acestei sinteze masive pledează pentru rediscutarea unor accente critice peiorative (precum cel datorat lui Ion Bogdan Lefter, sau cel sugerat de atributul „tardo-modernismului”, lansat de către Mircea Cărtărescu în 1999) și, la capătul unei sofisticate survolări a peisajului literar postbelic, în care, de pildă, Ion Pop disecă avizat „demersul recuperator” care definește generația anilor ’60, el militează în favoarea perspectivei nuanțate pe care o îngăduie termenul de „neomodernism”, care, departe de a funcționa monolitic, încorporează formule eterogene, condiționate nu numai de personalitatea creatorilor (și ea supusă metamorfozelor și contaminărilor stilistice), de coordonatele programatice ale grupărilor din care aceștia fac parte, dar și de contextele socio-literare și ideologice ale timpului. Confruntat cu un tablou literar complicat și cu o receptare critică ambivalentă, Ion Pop observă că „această poezie «neomodernistă», prinsă în atâtea condiționări contradictorii, frânată în mișcarea ei firească, obligată adesea la manevre și camuflaje menite să ocolească cenzura mai mult sau mai puțin vigilentă în funcție de ciclotimia factorului politic de control, timorată adesea de autocenzură, nu a fost totuși doar un fenomen de epigonism, repetitiv și redundant. Un număr însemnat de poeți ai acestei generații au dat opere rezistente, de marcă proprie, pe care simpla prefixare cu «neo» nu-i poate coborî pe scara valorilor.”

Excelenta selecție din Debuturi întârziatemotivat nu face decât să confirme un asemenea verdict. Consacrat câtorva dintre membrii Cercului literar de la Sibiu, al căror destin creator a fost deviat sau chiar alterat de fractura istorică provocată de instaurarea regimului comunist, acest capitol începe cu o detaliată analiză a operei lirice a lui Radu Stanca, în care fiecare aspect – de la motive și formule literare, la etape, teoretizări și dominante stilistice – suportă decantări istorico-hermeneutice executate cu siguranța exersată a autorității criticului și istoricului literar, consolidate generos prin ilustrări lirice decupate cu sensibilitatea poetului. Documentarea ireproșabilă, propensiunea dialogală, acuitatea observației critice și amplitudinea culturală, vizibilă la fiecare palier al discursului, transformă textul într-o canonică lecție de istorie literară, ale cărei coordonate exigente pot fi identificate în fiecare portret de autor pus în pagină de către Ion Pop.

Pe subtilul comentariu dedicat baladei lui Radu Stanca pivotează consecutiv imersiunea în universul poeticii lui Ștefan Augustin Doinaș, cu interesante și fertile explorări ale lateralelor intelectuale cultivate de poet. „Reintrat în scena poeziei într-un moment de rememorări «neomoderniste» ale tradiției noastre poetice – remarcă Ion Pop –, el [Șt. Aug. Doinaș] propune poate cea mai coerent și consecvent articulată viziune a acestei necesare recuperări a definiției scrisului liric ca proces de decantare și esențializare a trăirii într-o epocă ce incita prea adesea la cedări și subordonări față de o viață imediată nu puțin deformată de injoncțiunile ideologiei.” Radical diferit ca formulă de cel al baladiștilor Cercului literar de la Sibiu, scrisul lui Ion Negoițescu – receptat ca personalitate creatoare complexă, pentru care „poezia n-a rămas singurul proiect neterminat” – ocupă secvența consecutivă. Lui i se alătură Ioanichie Olteanu și Eta Boeriu, a căror creație este înțeleasă de către Ion Pop ca tensiune între „imaginea unui perfect echilibru clasic” și o sensibilitate imprevizibilă, care o contrazice.

O etapă esențială a istoriei liricii neomoderniste autohtone este reconstituită în Gruparea „Steaua” și ieșirea din proletcultism, unde, într-un perimetru atent contextualizat, neconcesiv din perspectivă istorico-ideologică, consolidat exegetic și sistematic ancorat în textele teoretice și în creația lirică a lui A.E. Baconsky, Aurel Rău, Victor Felea sau Aurel Gurghianu, profesorul clujean identifică mărcile neomodernismului și sintetizează analitic rolul „steliștilor” în rediscutarea unor probleme vitale pentru evoluția poeziei românești: „eliberarea din țarcul strâmt al «temelor date» spre tratare scriitorilor; recâștigarea drepturilor pierdute ale subiectivității și, implicit, a lirismului individualizat în poezie; recunoașterea achizițiilor modernității în planul expresiei, al limbajului poetic, acuzat, din perspectivă realist-socialistă, de «formalism»”. La capătul unei analize intricate, marcate de necesitatea ansamblului, în care intră atât intervențiile lui A.E. Baconsky în favoarea modernității poetice și, implicit, împotriva anacronismelor proletcultiste, cât și discursul liric (latent catalogat în paginile volumului) al cvartetului amintit mai sus, Ion Pop apreciază că „pregătirea ecloziunii poetice a generației ’60 datorează mult momentului «Steaua».”

Un alt reper al procesului de desprindere de dogmatismul realismului socialist rămâne Momentul Nicolae Labiș, beneficiarul unui mit cu valențe fondatoare, ale cărui ecouri sunt explorate și în creația „labișienilor” Doina Sălăjan șiGrigore Hagiu.Concurența referențial-mitologizantă a lui Nicolae Labiș este investigată în capitolul consecutiv, Fenomenul Nichita Stănescu, în perimetrul căruia istoricul literar respinge programatic „impresionismul critic capricios încă la putere în multe lecturi” și reconstituie „un fel de geometrie de adâncime a operei”, animat fiind de convingerea că există o coerență interioară, o viziune cu valoare de cosmoid (în termeni blagieni) în creația poetului, concentrată în coregrafia „înscenării po(i)esisului”.

Subtil infuzat călinescian (glosând mai ales pe marginea celebrei formule potrivit căreia „tradiționalismul e o formă de modernism”), excursul conceptual consacrat distincției dintre tradițional și tradiționalism devine avanscena unei alte secvențe din istoria neomodernismului liric, ai cărei protagoniști sunt Ion Horea, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituț, George Alboiu și Gheorghe Istrate, grupați și analizați din perspectiva particularității „neotradiționalismului” fiecăruia în capitolul „Tradiționalism” actualizat. Pe aceeași schemă hermeneutică se configurează, în Variațiuni clasicizante, un alt registru al neomodernismului liric, cultivat cu predilecție de către poeți cu o solidă formație intelectuală clasică – Alexandru Miran, Petru Creția, Mihai Cantuniari și Eugen Dorcescu.

Sub cupola Baladiști trubaduri, oficianți ai ritualului liric, autorul îi grupează pe „liricii estetizanți” – dintre care îi amintim pe Tudor George, Radu Cârneci, Mihai Ursachi, Dan Verona, Ion Cocora, Ioanid Romanescu sau Horia Zilieru –, în vreme ce Lirică reflexivă. Angajamentul etic operează cu un diptic – Anei Blandiana și Ilie Constantin. La un alt palier, Poezia în for izolează cu detașare coordonatele creației unor „tribuni” precum Adrian Păunescu, Mircea Dinescu sau Dorin Tudoran. În siajul lui Eugen Lovinescu, istoricul literar inventariază și „Poezia notației”, semnată, printre alții, de Modest Morariu, Ioana Ieronim sau Liliana Ursu, urmată îndeaproape de studii despre Cotidianul transfigurat liric.Un alt domeniu substanțial, înzestrat cu un registru variat – de la parodierea clișeelor și viziunea burlescă din poezia lui Marin Sorescu la propensiunile ludice ale unor poeți poeți ca Gheorghe Azap și Marcel Mureșeanu – se dezvoltă analitic în Fantezism ironic, parodic, elegiac, în vreme ce creația lui Mircea Ivănescu ocupă, cu titlu de exclusivitate (regim de care doar Gheorghe Grigurcu mai beneficiază), un capitolul sugestiv intitulat Evanescența realului. Ficțiunea ca mod de existență.

Prin poezia lui Cezar Baltag, Sorin Mărculescu sau Ioan Mușlea, Ion Pop pătrunde pe teritoriul (h)ermetismului, iar prin cea a Angelei Marinescu și a Ileanei Mălăncioiu se cufundă în notele individuale ale unui expresionism neomodernist. Din istoria poeziei neomoderniste nu lipsesc nici oniricii (de la Leonid Dimov la Constantin Abăluță), introduși în scenă printr-o acoladă teoretică datorată lui Dumitru Țepeneag, nici poeții atrași de o tematică religioasă. Din inventarul acestui impresionant volum fac parte și poezia sensibilității feminine creată, printre altele, de Constanța Buzea, Gabriela Melinescu și Doina Uricariu, poezia livrescă (fără accentele peiorative acumulate de termen), practicată de Romulus Vulpescu, Irina Mavrodin, Matei Călinescu, Alexandru Andrițoiu ș.a. sau prefigurările textualiste datorate lui Șerban Foarță și Marin Mincu.

Ultimul act al neomodernismului liric aparține Momentului „Echinox”, prezentat, la modul inevitabil și salutar, inclusiv din perspectiva privilegiată a insider-ului. El debutează cu un portret de grup ancorat exegetic și se dezvoltă într-o suită de micromonografii ai căror protagoniști sunt Dinu Flămând, Ion Mircea, Adrian Popescu, Mariana Bojan, Aurel Șorobetea, Horia Bădescu și Radu Ulmeanu. Echinoxiștii par să încheie acest ambițios și dificil proiect de cartografiere a unui domeniu estetic variat, traversat în compania câtorva sute de volume și a unui număr semnificativ de poeți, un proiect alimentat de „conștiința unei datorii față de o vârstă a poeziei românești de a cărei valoare [Ion Pop] a avut timp să se convingă de vreo cincizeci de ani încoace”. „Par”, deoarece epilogul istoriei sale literare, intitulat Critică, auto-critică și confesiune, decopertează creația unui alt poet neomodernist – Ion Pop – decantat într-o oglindă critică lipsită de reflexe narcisiste, conștientă de riscuri și îndatorată calității sale de „cititor specializat”.

Poezia românească neomodernistă este o carte admirabilă și în mod incontestabil perenă, nu numai grație fabuloasei energii intelectuale desfășurate în fiecare pagină, ci și a gestului aproape sublim care o generează – realizarea unei sinteze într-un contratimp înregistrat cu tristețe: „Căci nu e, s-ar zice, momentul cel mai potrivit să articulezi sinteze sau panorame ample într-un timp în care și istoria, și critica literară […] sunt puse sub semnul întrebării, iar întoarcerea spre trecuturi, fie și cele mai apropiate, ale Istoriei mari, este sabotată nu puțin de interesul strict pentru un prezent ce nu e în primul rând cel al culturii poetice, cum nu e nici al Culturii în general.” Ion Pop are vocația melancoliei eroice, ilustrând această propensiune inclusiv în critica literară pe care o practică.

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 160-163]