În romanul lui Miguel Ángel Asturias, Oameni de porumb, aparenta lipsă de loialitate a femeilor care este expresia unei imagini transfigurate a zeității lunare, caracterizate de inconstanță, este completată cu egoismul și cruzimea. Într-un foarte ambițios studiu critic, care, însă, rămâne discutabil în multe dintre concluziile sale, Richard Callan afirma că permanenta căutare a femeilor fugite de acasă ar reprezenta, în cartea lui Asturias, o expresie a nevoii personajelor masculine de desăvârșire prin dobândirea componentului feminin, anima, în termeni jungieni, absolut necesară pentru întregirea simbolică a sufletului. Cazul pe care criticul îl discută pe larg e cel al lui Nicho Aquino privit din perspectiva călătoriei inițiatice pe care o întreprinde. Numai că Gerald Martin are dreptate atunci când spune că, din păcate, Jung e un instrument care se poate adapta prea ușor oricărei circumstanțe interpretative, afirmând că Oameni de porumb e mult mai mult decât simpla căutare a jumătății pierdute ori a unui iluzoriu etern feminin.

Și e adevărat, câtă vreme Asturias nu poate fi judecat exclusiv din perspectiva conceptelor psihologiei ori filosofiei occidentale, elementele definitorii pentru concepția sa generală asupra literaturii – și realității lumii latino-americane – rămânând pentru totdeauna legate de mitologia Americii Centrale și de marile texte epice ale acestui atât de aparte univers. Romanul acesta, prezentând, fără îndoială, și trădarea feminină sau evadările protagonistelor din prea îngusta lume inițială tocmai cu scopul de a-și ajuta bărbații (pe Nicho ori pe Goyo) să evolueze și să atingă pragul unei inițieri care, altfel, le-ar fi rămas imposibil de atins, este, însă, construit în jurul unei adevărate mistici a absenței care nu poate fi explicată doar prin recursul la conceptele jungiene. În primul rând, pentru că personajele lui Asturias păstrează o serie de caracteristici alegorice, ele funcționând adesea drept embleme ale binelui sau răului, eroului ori trădătorului. Astfel încât nevoia de individualizare care joacă un rol esențial în teoriile lui Jung se dovedește a fi opusă tendințelor lui Asturias de a portretiza un neam ce simbolizează toți oamenii de porumb ai Americii Latine. 

În linii foarte generale, personajele din acest roman al lui Asturias se împart în două categorii”, reprezentate de câțiva protagoniști. Pe de o parte „întreprinzătorii, cei ce fac, iar pe de alta, cei ce se limitează doar să vorbească, flecarii de felul lui Hilario Sacayón. Interesant este, de asemenea, că cei ce acționează sunt prezentați adesea indirect, prin intermediul celor care vorbesc, iar aceste descrieri ce distorsionează – conștient sau inconștient – adevărul construiesc drumuri noi între realitate și ficțiune. În acest fel, Asturias se situează într-o ilustră descendență care ajunge până la Tristram Shandy, romanul lui Laurence Sterne și, dintr-un alt punct de vedere, până la Miguel de Unamuno și Ceața sa. Numai că ceea ce individualizează textul acesta al lui Asturias e faptul că resorturile demersului său sunt evidențiate de el însuși, prin intermediul câtorva personaje privilegiate, însă nu doar pentru a oferi puncte de sprijin posibilei reacții a cititorului, ci pentru a o fundamenta. Critica literară a amintit din nou, în acest caz, despre dorința lui Asturias de a instrui publicul, așa cum, la nivel social și politic, încerca să facă, în Guatemala, președintele Arévalo în aspirația sa de a moderniza Guatemala, diferențele dintre cei doi fiind considerate mai degrabă metodologice decât ideologice.

Astfel, prin diverse mijloace artistice, Asturias a încercat să dezvăluie cititorilor chiar procesul genezei discursului literar, pentru a arăta modul în care povestea se transformă în literatură, iar ficțiunea ia, astfel, naștere, din datele cele mai concrete ale realității. Metoda, inedită, fără îndoială, se dovedește eficientă, căci Asturias oferă cititorului dualități categoriale, variante ale aceluiași adevăr considerat inițial imuabil, punând totul sub semnul liberei interpretări, aducând laolaltă fapte trăite de personajele romanului cu variantele pe care aceste fapte le primesc atunci când terțe personaje încearcă să le relateze, distorsionând, voit sau nu, adevărul. Exemplul prin excelență e, desigur, istoria personală a Mariei Tecún, cea plecată de acasă și a cărei poveste ajunge să fie cunoscută – dar cunoscută într-un asemenea fel – departe de locurile ei natale, încât ea însăși, auzind-o, simte că nu se recunoaște în ea și că, desprinzându-se de propria existență, povestea existenței sale a devenit ficțiune – deci, literatură.

María Tecún, expresie simbolică, în romanul lui Asturias, a atitudinii înșelătoare a divinității lunare din mitologia mayașă, devine și semn al tranziției de la adevăr la ficțiune și de la realitatea pură la literatură. Căci, departe de a fi nepăsătoare și ușuratică, asemenea divinității lunare, ea este, din punctul său de vedere, o femeie apăsată de griji, sinceră și grijulie. Faptul reiese cu claritate din explicația pe care, după ce-l reîntâlnește, i-o dă chiar ea lui Goyo Yic, soțul său, spunându-i că nu a plecat deoarece nu ținea la el, ci a plecat pentru el – pentru ea însăși și pentru întreaga lor familie pe care o dorea și o visa altfel: „Lasă-mă să-ți spun, că tot a venit vorba, de față cu unu’ dintre copii. Te-am lăsat nu pentru că nu te-aș fi iubit, da’ dacă mai stăteam cu tine, la ora asta am mai fi avut încă zece copii și nu se putea. Pentru tine, pentru ei, pentru mine. Ce-ar fi făcut mititeii fără mine?… Tu erai fără vedere…” Cititorul este, așadar, pus în fața a două versiuni – și lăsat să aleagă ce variantă a adevărului preferă. Adevărul devine, așadar, o chestiune de opțiune, iar discursul romanesc astfel rezultat, o problemă de interpretare. Însă are loc și confruntarea personală a Maríei Tecún cu legenda căreia plecarea sa i-a dat naștere, fapt ce se vădește în dialogul ei cu Nicho Aquino, cel care are el însuși dificultăți în a o recunoaște și suprapune peste modelul mental pe care și-l construise: acela de „tecuna” hotărâtă și neîndurătoare pe femeia pe care o vede în fața ochilor, o femeie muncită, slăbită și care fugise de acasă pentru a scăpa, fie și temporar, de prea multa nefericire pe care o adunase în suflet.

Nimic nu e așa cum pare în Oameni de porumb. Sau, mai corect spus, totul e ceea ce pare și încă ceva pe deasupra – adică totul e ceea ce se vede, dar și ceea ce se spune. Romanul acesta însuși e ficțiune prin definiție, iluzie a adevărului, însă, prin intermediul „contractului mimetic”, iluzia e luată întotdeauna drept adevăr, trebuie luată ca atare pentru ca mecanismele ficțiunii să poată funcționa. Această analogie îi permite lui Asturias să afirme implicit că mitul și realitatea sunt inseparabile și definesc, chiar dacă în moduri diferite, fiecare context specific pe care el însuși îl are în vedere și-l descrie. Romanul lui Asturias transformă realitatea la două niveluri. În primul rând, cartea este un adevărat palimpsest de mituri preluate din textul sacru al culturii maya-quiché, Popol Vuh. Apoi, ea se prezintă și ca o redimensionare a istorisirilor relatate și ascultate de mai toate personajele implicate. De-a lungul cărții, cititorul devine pe deplin conștient de procesul de adaptare și transformare pe care istoriile îl suferă, devenind din ce în ce mai îndepărtate de realitatea care le-a dat naștere. În acest fel, prin analogie, se poate intui chiar geneza miturilor acestei lumi culturale și se oferă o imagine de ansamblu asupra principiului generator al ficțiunii în general. După cum rezultă din Oameni de porumb, omul e condus de o serie de reguli și se raportează la un set de credințe comune care nu sunt la origine altceva decât evenimente istorice, fapte brute, altfel spus, însă trecute prin filtrul personal al fiecărui individ care a relatat istoria – sau fragmente din ea. Realitatea istorică e, deci, ficționalizată pentru a putea fi transmisă și, astfel, percepută de urmași. Doar trăind în concordanță cu aceste coduri culturale omul poate accepta ca existența să-i fie guvernată de ficțiuni izvodite de strămoși – iar în acest fel mitul și faptul brut, literatura și realitatea devine indisolubil legate și imposibil de conceput în acest univers una fără cealaltă.

Mai mult decât oricare alt personaj din roman, Hilario Sacayón exprimă importanța acestei omologii formale și de conținut și modalitățile pe care autorul le utilizează pentru a-l construi oglindesc, simbolic, chiar imaginea lui Asturias, ca autor al Oamenilor de porumb, pasionat el însuși de relatarea și reluarea la diverse niveluri de semnificație a povestirilor întemeietoare. Căci, aflăm din paginile cărții că Hilario era mai apropiat de ficțiune decât de realitate, fiind considerat chiar de către cunoscuții săi un soi de poet. Imaginația este pusă, aparent, în legătură cu ignorarea deliberată a adevărului, fapt ce dezvăluie o concepție tradițională asupra literaturii în general. Însă Asturias împărtășește cu Hilario aceeași convingere cu privire la esența lucrurilor imaginate, care ar avea capacitatea de a deveni reale, numai că, spre deosebire de personajul pe care l-a creat, scriitorul are o atitudine ambivalentă atât față de realitate, cât și față de ficțiune, demonstrând implicit cum una poate să se transforme cu ușurință în cealaltă, câtă vreme ființa umană e capabilă să transforme mental faptele și evenimentele, fie ele și istorice, în așa fel încât să-i satisfacă nevoia de istorisire și deci, de ficțiune, făcând, în anumite momente, ca visele însele să devină acțiune și realitate. Celelalte personaje din roman pot privi această abilitate transformatoare a lui Hilario drept inutilă, însă autorul ne face imediat să înțelegem rolul crucial al mitului în fundarea și fundamentarea oricărei culturi. Cititorul intuiește rapid că fabulele lui Hilario Sacayón dobândesc imediat o existență autonomă și au darul de a fi acceptate nu în calitate de competitoare ale adevărurilor cunoscute de toată lumea, ci ca adevăr absolut. Așadar, chiar dacă semenii săi tind să-și râdă de Hilario, Asturias sugerează importanța acestui personaj în economia romanului, căci puterea cuvântului și a istorisirii, împreună cu imaginația poetică reprezintă elementele pornind de la care noi credințe vor putea lua naștere – și, deci, un nou stadiu evolutiv va putea fi atins și un nivel superior de înțelegere a universului va putea fi asumat. Hilario devine, astfel, un soi de prototip al poetului-creator în viziunea lui Asturias, însoțindu-l în mod simbolic pe Nicho Aquino în peregrinările sale menite a-i aduce înapoi soția. Chiar și fără să se întâlnească, cei doi comunică prin intermediul povestirilor care se spun despre personajele cunoscute amândurora, făcând schimb, prin acestea, de informații și noutăți.

Relatările inițiale despre Gaspar Ilóm, María Tecún, Candelaria Reinosa sau familia Machojón sunt completate, ulterior, de amănunte aflate de Nicho și Hilario în călătoriile lor, portretele protagoniștilor construindu-se, așadar, din mers, chiar dacă aceștia nu mai sunt efectiv prezenți în cea de-a doua parte a romanului, însă continuă să influențeze existența celor din neamul din care fac parte. Importanța coyotului poștaș Nicho Aquino este, așadar, nu doar una structurală. El este „cavalerul rătăcitor” al lui Asturias și personajul-martor, aducătorul de vești și catalizatorul multor acțiuni, adevărat fir de legătură între personaje și întâmplări. Asemenea lui Ti Noël, din Împărăția lumii acesteia, Nicho străbate romanul, apărând atât în primele, cât și în ultimele părți, pentru a recupera esențialul din trecutul personal și din cel al neamului său. Funcția sa este atât centripetă, cât și centrifugă, autorul explicând astfel, indirect, perspectivele opuse din Oameni de porumb. „Fluiditatea ontologică” despre care a vorbit critica este, deci, evidentă nu doar la nivelul personajelor feminine. Fără îndoială, identificarea lui Gaspar Ilóm cu Pământul este cea mai importantă, toate acestea sugerând nu doar importanța Legendei privite drept „protagonist” al cărții, ci și viabilitatea estetică a acestui procedeu utilizat de Asturias; dar și dovada convingerii sale că legenda este punctul de contact dintre mit și literatură.

Narațiunea se centrează pe evoluția mai multor personaje puse, fiecare, sub semnul călătoriilor, al drumurilor la capătul cărora așteaptă revelația sau le așteaptă revelația. Interesante sunt semnificațiile istoriei care devine tot mai prezentă și tot mai pregnantă, căci în conflictul care până acum fusese mai ales mitic, între pământ și ființa umană, intervin Căderea, Păcatul – și, implicit, devenirea istorică. Conflictul mitic devine, treptat, istoric, deci neîntrerupt, semnificând și declinul civilizației mayașe, după cucerirea hispană și ulterioara colonizare a regiunilor central americane de către spanioli. Dar sentimentul pierderii legăturii cu pământul natal are și semnificații universale și spune mult despre destinul omului pe pământ – extraordinar fiind că Asturias, vorbind în mod explicit despre America Latină, vizează un cadru mult mai cuprinzător. Decăderea este sugerată și de peisajele diferite în care sunt plasate acțiunile în care sunt implicate personajele, de pe înălțimile din Ilóm, de la început, spre regiunile joase, litorale, semn al contactului lumii arhaice cu exteriorul și al pătrunderii valorilor sau pseudovalorilor modernității într-un univers ce părea definitiv închis. Romanul lui Asturias va include, așadar, o dublă mișcare – pe de o parte, dispersarea despre care aminteam, iar pe de alta, o adunare din noi perspective a datelor inițiale. Căci, deși rătăcind aparent fără o direcție precisă, personajele din Oameni de porumb sunt menite a se întâlni și a-și aminti împreună fapte din trecut, pentru a-l păstra, astfel, cel puțin în memorie și a permanentiza sensurile mitului. Însuși procesul textual din roman reflectă această particularitate a faptelor protagoniștilor, care determină istoria să pară a repeta evenimentele primordiale, doar pentru a conferi semnificații noi vechii ordini mitice.

Iar dacă timpul istoric domină mai ales în cea de-a doua parte a romanului, prima rămâne sub semnul eternei reîntoarceri, al memoriei colective și a acelui illo tempore ce domina conflictul inițial din Ilóm. Personajele se risipesc doar aparent și doar pentru a repune laolaltă fragmentele unor destine exemplare și a deschide, astfel, noi perspective asupra unității conflictului central. Critica literară a descoperit în Popol Vuh o organizare similară. Astfel, prima parte este o descriere a creației și a originii omului, făurit din porumb. Iar a doua relatează faptele Gemenilor sacri, urmate de relatări privitoare la conflictele dintre triburi dinaintea Cuceririi spaniole. Erik Camayd-Freixas, citând surse bine documentat, considera ca aparenta fragmentare este, deci, observabilă în ambele texte, iar unitatea lor profundă a fost, tocmai din acest motiv, mai dificil de remrcat pentru cititorii prea obișnuiți cu modelele occidentale de lectură. Majoritatea criticilor, constată Camayd-Freixas, au privit Oameni de porumb așa cum priviseră și citiseră și Popol Vuh, adică drept texte exclusiv alfabetice, uitând că la origine Popol Vuh era un codex pictografic, pliat și care putea fi supus unei lecturi circulare, nu doar uneia secvențiale. Asturias a încercat, probabil, să preia acest mod de a configura textul, de a-și submina scriitura alfabetică și de a realiza „un roman-codex”, care să poată fi citit ținând seama de ideea de circularitate, nu doar de cea de secvențialitate; cele șapte secțiuni ce compun cartea ar reprezenta, deci, expresii ale celor șapte etape ale calendarului solar mayaș.

Rezultatul este, fără îndoială, revoluționar din punctul de vedere al structurii, iar realizarea artistică a lui Asturias e comparabilă cu cea a unui Mallarmé sau Cortázar, scriitorul din Guatemala scriind o carte a cărei structură profundă este ascunsă cu abilitate sub o mască occidentală a textului alfabetic, aparent cronologic ca desfășurare a lecturii, subminate, însă, de simbolismul specific civilizațiilor precolumbiene, exact după modelul înscris în Popol Vuh. De altfel, această atitudine este identificabilă în America Latină și la nivelul adoptării sfinților creștini, care, adesea, preiau caracteristici ale divinităților precolumbiene. În plus, Asturias folosește o serie de tehnici specifice vechilor texte precolumbiene, repetiția și hiperbola fiind figurile de stil caracteristice pentru Popol Vuh. S-a spus uneori că în Oameni de porumb omul ar fi captiv în lumea propriilor sale legende, însă alte opinii subliniază, dimpotrivă, că tocmai legendele sunt cele care eliberează cu adevărat ființa umană de toate condiționările exterioare și de apăsarea istoriei însăși, căci doar legendele lărgesc granițele lumii rutinei de fiecare zi și determină accesul la punerea în funcțiune a tuturor mecanismelor contractului mimetic. Sigur, Don Deféric nu ezită să repete că „acești oameni sunt sacrificați pentru ca legendele să poată exista în continuare”, numai că acest adevărat aforism – reversibil, în fond – trebuie privit și interpretat strict în contextul Oamenilor de porumb, teritoriu privilegiat, unde legendele iau naștere tocmai pentru ca personajele să aibă un motiv întemeiat de a se afirma și de a dura în lumea ficțiunii. Și așa stau lucrurile, fapt confirmat de un alt personaj al cărții, care nu ezită să spună că poate de aceea s-a inventat istoria, ca să putem noi uita prezentul.

Istoria, esențială în discursul romanesc realist-magic al lui Asturias, este privită ca o poveste subliniind mereu importanța elementului național – chiar lingvistic – în constituirea unei culturi, fapt de natură a permite omului să descrie faptele la care a fost martor așa cum le-a văzut sau, și mai adesea, așa cum și-ar fi dorit să le fi văzut. Istoria e, deopotrivă, înregistrare cronologică a evenimentelor din trecut care au fost importante în viața unei comunități. Deloc întâmplător, această concepție prezentă la tot pasul în Oameni de porumb reprezintă convingerea profundă a indienilor, cei care găseau în trecut unica soluție de salvare – fie și prin evaziunea temporară și / sau iluzorie – din provocările prezentului. Aceste modalități de raportare la istorie și de redare-reluare-mimare a discursului istoric la nivelul unui discurs romanesc marchează meditația lui Asturias cu privire la sensurile culturii și la relațiile civilizației de tip tradițional cu cea a epocii moderne. Pentru el, mitul reprezintă esența oicărei culturi menite să dureze, iar oamenii de porumb sunt amenințați (și se simt ca atare) doar atunci când întrerup, din lăcomie sau pur și simplu din neștiință ori lăsându-se influențați de forțe străine, legătura cu pământul și cu vechiul mod de viață. Romanul acesta devine, astfel, opera unui scriitor aflat, dar într-un mod fundamental diferit de Marcel Proust, de exemplu, „în căutarea timpului pierdut”; dar și demers de salvare din trecut a detaliilor esențiale ale culturii precolumbiene: elemente din Popol Vuh, credințe și structuri mitice care pot fi cu ușurință recontextualizate ori reinterpretate.

Mesajul final al cărții, cu întoarcerea lui Goyo Yic acasă, moment ce reclamă apropierea sa de imaginea furnicilor neobosite, subliniază fără doar și poate încrederea pe care Asturias o avea în perenitatea miturilor care au marcat vreme de veacuri întregi cultura Americii Centrale – mult înainte de cucerirea spaniolă. În acest context, simplul act al rememorării e la fel de important pentru el cum este și pentru Hilario Sacayón, căci pentru mayași întregul tezaur al cunoașterii umane înseamnă rememorare, iar această convingere (pe care și-o asumă!) îl face pe Asturias deopotrivă tradițional și modern ca scriitor. Tradițional, deoarece romanul acesta este conceput ca o repetare a modelelor structurale ale unui text străvechi, Popol Vuh, iar modern pentru că autorul folosește procedeul repetiției cu scopul de a-și face din cititor un complice, implicându-l, deci, pe acesta în universul textului și în ficțiunea creată și făcându-l părtaș la procesul generator al istorisirilor mereu reluate, în cea mai pură manieră realist-magică. Apoi, descriind o serie de întâmplări din prezent (de pildă cea legată de viața și moartea lui Gaspar, de la începutul cărții) și reluându-le, apoi, pe parcursul romanului și mai cu seamă în a doua jumătate a acestuia ca și cum ele ar fi devenit deja parte a unui trecut îndepărtat, Asturias sugerează că timpul depășește orice posibilă condiționare narativă și, încă mai important, că cititorul, prin intermediul asumării faptelor care au devenit parte componentă a trecutului narativ, primește dreptul de a face el însuși parte din această structură nou apărută, ficțională și, de asemenea, cronologică. În plus, ființa umană ajunge să aibă acel sentiment al apartenenței la o comunitate – devenind, în egală măsură, parte din însuși planul scriptural al autorului și primește, în acest fel, un rol activ în desfășurarea faptelor relatate.

Actul rememorării, aducând laolaltă cititori și personaje, devine un element crucial al planului lui Asturias. Ca și în viața reală, întemeietorii mitici (ai mitului) din Oameni de porumb au lucrat pământul din care s-au ivit; apoi – și doar cu această condiție – s-au impus atât literatura, cât și întreaga civilizație, omul amintindu-și mai cu seamă fapte care au putut să aibă loc sau nu. Acesta e, de fapt, cazul lui Hilario, care aude într-o noapte frânturi dintr-o poveste de dragoste neîmpărtășită și, pornind de aici, implicându-se mai mult decât ar fi fost de așteptat în cele auzite, creează istoria Miguelitei de Acatán; și, mai important, ajunge să creadă el însuși în veridicitatea ei, cu toate că știe că el a inventat-o, însă simte, pe de altă parte – și asta e ceea ce contează cu adevărat – că este a lui însuși. Previzibil, el se va îndrăgosti ca un nou Pygmalion, de creația sa, iar Miguelita este, pornind de la aceste date, ipostaza cea mai convingătoare a femeii intangibile, imagine care străbate proza lui Asturias, mai ales acest roman.

Acest mod de a privi lumea nu e specific doar lui Asturias, ci e identificabil, într-o măsură mai mică sau mai mare, în cazul majorității marilor reprezentanți ai realismului magic de pe continentul latino-american, de la Alejo Carpentier la García Márquez. Octavio Paz însuși era convins că orice cuvânt reprezintă un dublu al unui lucru din lumea exterioară și este, deci, o parte animată a acesteia. Așa se explică de ce Hilario Sacayón crede – știe, de-a dreptul! – că ceea ce-și imaginează devine, în chiar clipa respectivă, actualizat la nivelul realității. Pentru Asturias, ca și pentru membrii comunităților tradiționale, cuvintele sunt deja instrumente magice, înzestrate nu doar cu puteri mai presus de cele strict umane, ci și cu forța de a vindeca și de a alina orice suferință. Cuvântul, implicit, imaginația, nu reprezintă doar elementul ce declanșează o acțiune, ci este el însuși deja acțiune. Scrisul, în consecință, e un act prin excelență magic, care înregistrează ceea ce a fost, faptele care s-au petrecut, dar prefigurează și ceea ce trebuie ori urmează să se întâmple, de aici acele accente considerate de o parte a criticii ușor didacticiste pe care romanul lui Asturias le implică, mai ales către final. Sugestia, desigur, este că mitul face parte din domeniul inconștientului colectiv și, după cum consideră Moncha, ficțiunea pe care fiecare individ o poartă cu sine iar uneori o și exprimă – adică, altfel spus, literatura fiecăruia – împlinește o nevoie profund umană, nevoia de poveste și, deopotrivă, de rememorare capabilă să ofere sentimentul apartenenței la o comunitate. În fond, pentru Hilario Sacayón, simplul fapt de a rosti numele Miguelitei înseamnă a o avea aproape, a o cunoaște și, desigur, a o putea iubi. El nu face, deci, decât să pună cap la cap, ca într-un foarte elaborat joc, fragmente ale unor istorii adevărate și să le transforme, prin noua istorisire în care integrează aceste elemente, în fundament al mitului. Asturias nu procedează într-un mod fundamental diferit scriind Oameni de porumb, căci la rândul său preia elemente din Popol Vuh pe care le reinterpretează și pe care, și mai important, după ce le prezintă inițial într-un fel, le reia spre finalul cărții, spre a da noului ansamblu astfel constituit o nouă consistență și un sens superior.

Ficțiunea pare, privită din această perspectivă, o iluzie care reflectă în modul său propriu condiția umană. Însă omul se hrănește și cu poezia iluziei, de aceea Hilario este neprețuit în comunitatea din Ilóm. Asturias, asemenea lui Valéry consideră intuiția și expresia imposibil de separat una de cealaltă, în buna descendență a lui Benedetto Croce. Limbajul artistic devine, astfel, modalitatea de a re-crea realitatea prin intermediul rostirii întemeietoare și de natură a determina efecte clare la nivelul sentimentelor și reacțiilor umane. Oameni de porumb spune, deci, nu doar povestea unei comunități din Guatemala a cărei morală poate fi extinsă asupra unei însemnate părți a Americii Latine, ci dezvăluie funcțiile extrem de importante ale ficțiunii mitice și, fără îndoială, ale scriiturii realist magice. Nevoia complicității cititorului și a implicării sale în text și în decodificarea sensurilor acestuia devine cu atât mai bine subliniată prin accentul pe care scriitorul îl pune pe povestitori și pe relația lor cu povestea relatată, dar și pe arta de a încorpora mecanismele creării ficțiunii în materialul primordial al propriului discurs narativ. Și chiar dacă uneori unele dintre personaje pot pune sub semnul întrebării veridicitatea anumitor întâmplări, simpla lor neîncredere nu împiedică exact evenimentele în discuție să devină, oricât par sau sunt de inexplicabile sau de greu de crezut, parte a însăși existenței cotidiene.

În procesul de istorisire, substratul mitic are un rol important, iar povestirile nou rezultate își ating țelurile doar în momentul în care sunt privite ca parte integrantă a moștenirii culturale a unei comunități bine individualizate. Și pentru ca implicarea cititorului să fie cât mai convingătoare și mai completă, Asturias introduce în roman evenimente pe care le privește retrospectiv sau caleidoscopic, mitul pare mereu în curs de constituire, iar omul poate redeveni oricând animal, doar pentru a se umaniza, apoi, din nou, dar, acum, având o altă experiență și o altă înțelegere a universului înconjurător și a propriului rol în lume. Ambiguitatea și principiul amânării, ca și tehnicile desprinse din apanajul suprarealismului subliniază arta unui scriitor remarcabil și caracterul de operă deschisă al unui text precum Oameni de porumb. Ca veritabilă rețea intertextuală funcționând în conformitate cu propriile reguli, romanul lui Asturias reprezintă, din perspectiva evaluării realismului magic, un adevărat „grad zero”, o creație în care cititor și text sunt aduși alături prin intermediul unui tip specific de limbaj care marchează însăși vocația creatoare și întemeietoare a autorului și a unui asemenea text.  

Numai că trucul autorului este că nici măcar el nu se poate încrede întotdeauna în perspectiva mitico-magică pe care, de aceea, nici nu o privește ca pe unica explicație posibilă pentru discursul său narativ. De aici provin temele asupra cărora scriitorul zăbovește, însă mai rar analizate de critica literară: nebunia, minciuna (în relație mereu tensionată cu adevărul absolut), legendele și formarea lor. S-a spus, din acest motiv, că scriitorul nu este întotdeauna conștient de semnificațiile pe care le implică propriile narațiuni. Dimpotrivă, însă. Asturias, asemenea lui Carpentier, chiar dacă demersul lor literar funcționează adesea în mod diferit sau cel mult complementar, răspunde crizei de autoritate a textului în epoca contemporană, aducând în centrul preocupărilor sale semnificațiile adevărului, ale verosimilității și căutând mijloace pentru a-și cuceri cititorul, a-l face să creadă în magia textului sau în miraculosul unei Lumi Noi, pentru a-l ajuta să ajungă, asemenea lui Don Quijote, pe tărâmul Celuilalt.

__________________                                                    

* Miguel Ángel Asturias, Oameni de porumb. Traducere de Georgiana-Raluca Strugar, București, Editura Curtea Veche, 2023.

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 156-159]