II.

Eu mă emoționez până la lacrimi de câte ori

binele învinge răul de aceea

cu ocazia Zilei Independenței Naționale traversez 

cu încăpățânare Calea Dorobanților din Cluj

între Liceul de Surzi și Liceul de Orbi

ca să mă întâlnesc cu iubita mea.

Cam la a noua traversare apare și ea, inevitabil, în fiecare an,

iată de ce când aud poarta mare de fier

de la regimentul de jandarmi deschizându-se îmi vine să plâng, căci zgomotul de tăblărie trântită e primul semn

că iubita mea o să apară.

Faptul se petrece, de fiecare dată, în felul următor:

ea vine în fruntea unui pluton de dorobanți, și ține ritmul

cu un pahar galben de plastic pe care îl ridică și îl coboară

iar în spatele ei

un trompetist cu mustață înalță din trompeta aurie

prin aerul de cristal, spre cerul senin

cântecul îndrăgit „Treceți batalioane române Carpații”.

O, ce frumoasă vedere: dorobanți cu pălării înalte de

postav negru cu flamă din postav roșu, și

mondir din postav bleumarin bătând pas de defilare în ritmul

impus de cizmele de piele înalte până la genunchi

ale iubitei mele.

Iar ea duce pe umeri o flacără cât un foc de tabără dintr-o tabără de elevi

din care sare în jurul ei roi de scântei (așa se vede de pe trotuarul de la Liceul de Surzi).

Și scânteile îi bâzâie în jurul capului ca un roi de cărăbuși de mai (așa se aude de pe trotuarul de la Liceul de Orbi).

Iar când se apropie văd (de pe trotuarul de la Liceul de Surzi) că nu cărăbuși roiesc în jurul flăcării de pe umerii ei,

ci emoticoane tip inimioară roșie, de parcă toate emoticoanele inimioară roșie au evadat din mesageria unui laptop și acum îi încețoșează privirea

și nu bâzîit de cărăbuși se aude (de pe trotuarul de la Liceul de Orbi) ci un șir, un caier, un delir de cuvinte fără sens,

de parcă ar păși cu cizmele ei negre de piele înalte până la genunchi din pietricică în pietricică, din orgasm în orgasm.

Dar cum eu nu rezist la emoțiile unor festivități prelungite,

că îmi vine să plâng, dau fuga în cantina Liceului de Orbi, umplu cu apă o găleată roșie de plastic,

ies pe trotuar și când iubita mea trece pe lângă mine

i-o arunc în cap ca să sting flacăra de pe umerii ei albi.

„Vezi ce mi-ai făcut?” îmi zice și mă privește în ochi cu ochii ei întunecoși

și ca un fum se topește ea

și trompetistul se topește și el

și îndrăgitul cântec „Treceți batalioane române Carpații”

se stinge peste cădirile celor două licee, și dorobanții dispar unul după altul în șir indian.

Și acum mie nu-mi rămâne decât să aștept

următoarea aniversare a „Zilei independenței naționale”

*

III.

În iarbă, între flori, stau ca un mielușel culcat la picioarele tale,

verde e iarba,

verzi sunt pantalonii tăi,

verzi ca absintul,

verzi ca piatra de jad,

verzi ca și gușterul.

În iarbă stau cu foarfeca în mână,

cu o foarfecă ruginită și masivă, foarfecă

de tăiat tablă

și în cap cu un singur gând: cum să ajung

la cocoașa goală a genunchiului tău drept

și să-mi culc urechea pe ea

gândind că asta ar fi ca și cum mi-aș pune urechea

în iarba de pe dealurile pe care am copilărit.

Și cu foarfeca asta grea încep să-ți despic pantalonii

ca să-mi tai cărare înspre genunchi.

E ca și cum în grădină dând iarba la o parte

aș găsi sub ea un strat de zăpadă albă și răcoroasă

și pufoasă sub buzele mele.

Și tot tai și tot sărut stratul de iarnă

de sub pantalonii tăi verzi,

căci buze și ochi

merg pe aceeași cărare.

Acum văd de departe din șanțul ce-ți înconjură

ca pe o cetate rotula

cum genunchiul tău drept e îngrădit cu gard din

stâlpi înalți cât catargele de corabie

iar în vârful stâlpilor în loc să fluture steagul de pirați

(un craniu alb sub care tremură în vânt două oase albe încrucișate), ei bine

în vârful stâlpilor sunt prinse tuburi de ruj roșu și scăunele

pe care șed îngerași dolofani

și se rujează.

Iar eu urc acum panta abruptă înspre rotulă

ca în colinda veche, urc „în coate și gerunche”,

dar nu găsesc nici o ușă între stâlpii aceea înalți,

ușă prin care să pot intra

doar zăresc cu ochi roșii de nesomn printre ei

un mielușel alb culcat în iarba verde

iar lângă el

o foarfecă masivă, o foarfecă ruginită,

o foarfecă de tăiat tablă.

[Vatra, nr. 5-6/2026, p. 7]