Ieșise din casă la acea oră, doar pentru că nu mai suporta bocănitul insistent de la etajul doi care ajungea până în dormitorul ei micuț și ticsit de hârtii. Probabil, un apartament în renovare. Încremenirea o surprinsese chiar acolo, în mijlocul străzii, printre toate acele mașini. Fără motiv. Pe ea, o femeie de 40 de ani, aproximativ singură și parțial liberă. La fel ca în acea vară. De demult. Izbitura a fost copleșitoare și dureroasă, lumea s-a oprit deodată într-un gol liniștitor. Din nou în tăcere și întuneric, fără acea viață mocnind în jurul unei clădiri locuite. Nu, nu era adevărat, nu a vrut nicio clipă să se sinucidă, chiar dacă toți acei oameni, care forfoteau acum în jurul ei și pe care nu-i recunoștea, repetau întruna „tentativă de sinucidere, tentativă de sinucidere”. Cine or fi fost ei de știau cu atâta certitudine ce i se întâmplase. Nu-și dorise să moară, nici măcar să dispară fără urmă, undeva într-un loc îndepărtat de toți și puțin accesibil. Tot ce voia era, dimpotrivă, să trăiască. Oricum. Să trăiască, doar că fără spaima că totul avea să se sfârșească acolo, în acel punct. Că trebuia să plece. În sfârșit.

*

[…]

Și nu-i numai corpul Varvarei până la urmă, mai e și numele ăsta, Varvara, care sună ca o vară nedusă până la capăt sau… poate împleticită, bâlbâită. De fapt, când am ajuns la mamaia, la țară, acu’ câteva săptămâni, nu o cunoșteam, nici nu știam cum o cheamă, doar că e fata vecinei corpolente, cu față albă, perfect rotundă și ochi albaștri, care stă la câteva case mai încolo, pe aceeași stradă cu noi. Pe mă-sa mi-o aminteam cât de cât.

În seara aia, după multe ore de nefăcut nimic, m-am hotărât să ies la un film, la Căminul Cultural, cu o gașcă de prieteni, iar acolo am văzut-o stând câteva rânduri mai în față, lângă unu’, cu mult mai mare ca noi. Filmul era o plictiseală soporiferă, iar eu nu am făcut altceva decât să mă uit la Varvara tot timpul, cum își ținea capul culcat pe umărul individului. Deodată ceva mă neliniști, un vârtej care îmi pornea din stomac și mi se învârtea în piept. Simțeam cum mă sufoc. Senzația de sufocare persistă mult, chiar și după ce am ajuns acasă și am închis poarta în urma mea. M-am dus glonț la mamaia și, în loc să-i povestesc filmul, cum făceam de obicei, am început să-i spun de fata vecinei care, în văzul tuturor, se lingea lasciv cu un lungan oacheș. Desigur că Varvara nu făcuse așa ceva, sau cel puțin nu în văzul tuturor, nu acolo.

Am reîntâlnit-o peste trei zile, la poartă, într-un grup unde-i cunoșteam pe toți, mai puțin pe ea. Mi-a întinse mâna și și-a rostit numele aproape șoptit: Varvara. Apoi și-a retras-o repede, înainte să apuc să-i spun și eu cum mă cheamă. După câteva minute, Varvara s-a întors din nou spre mine și îmi strigă, de data asta, tare și apăsat:

— Știu cine ești.

Atunci am reușit să o privesc mai aproape și am văzut că sub pleoapa de jos a unui ochi avea o vânătaie roșiatică. De la distanță crezusem că-s doar cearcăne. Îmi reveni imediat starea de sufocare ca-n seara aceea și n-am mai putut să zic sau să fac nimic. Ceilalți râdeau și se împungeau în jurul meu, dar părea că nimeni nu mai avea chef să mă bage-n seamă. Un pic amețită m-am ridicat după o vreme să plec.

— Stai, am auzit în urmă. Vin și eu cu tine că-i târziu.

Era vocea Varvarei însoțită de un zumzet de nemulțumire din partea celorlalți.

Am mers una lângă cealaltă, fără să ne spunem nimic, până am ajuns în dreptul porții mele. Ar fi fost politicos să-i zic noapte bună sau ceva… dar Varvara mă întrebă deodată cu o voce tristă și joasă:

— De ce te-ai apucat să-i zici lu’ mă-ta-mare ce-ai văzut?

O avalanșă de gânduri, de explicații și scuze îmi năvăli în minte, dar nu am rostit niciun cuvânt, m-am repezit doar spre poartă și am intrat cu răsuflarea tăiată ca și cum aș fi încercat să fug de o amenințare cumplită.

O săptămână întreagă nu am ieșit din casă și nu m-am văzut cu nimeni. Dacă mă striga careva la poartă o rugam pe mamaie să spună că nu mă simt bine. Stăteam singură, în camera din spate, cea mai retrasă cameră din casă, camera de oaspeți, cu ochii ațintiți în tavan și încercam să nu mă gândesc la nimic, să respir din ce în ce mai puțin și să-mi scad la minim toate funcțiile corporale. „Dacă nu-o să mănânci, o să te îmbolnăvești. Îl sun pe tac-tu să te ia la București. Te duce la spital”, mai auzeam din când în când voce lu’ mamaie ca o amenințare. Bineînțeles că nu voiam să mă ia la București, și mâncam ce-mi dădea ea ca să tacă. Iar atunci când m-a strigat la poartă Matei, băiatu’ farmacistei din sat, am auzit din nou voce răstită a lu’ mamaie. „E Matei cu mai mulți de pe strada noastră, se duc la pădure. Hai, scoală-te că-i Sfânta Mărie, n-o să stai și azi tot în pat. E păcat, te bate Dumnezeu.” Pe drumul spre poartă mă gândeam să le zic că nu merg totuși la pădure, că mi-e rău în căruță de la zdruncinături și că o să ies și eu la poartă, pe seară, când se întorc ei. Dar acolo, printre ceilalți, pe care nici nu i-am văzut bine, stătea și Varvara. Nu am mai zis nimic, decât i-am salutat și l-am lăsat pe Matei să mă ajute să mă sui în căruță. Am simțit un pic scârbită cum una din mâinile lui mi-a atins un sân când m-a ridicat. Poate din greșeală. Și, deși singurul loc rămas liber era lângă el, m-am dus direct la Varvara și i-am dat pe toți la o parte, reconfigurând întreaga organizare. „Vrei tu să stai lângă mine”, zise ea, zâmbind. „Trebuie să merg cu fața că altfel vomit”, am explicat eu și n-am mai zis nimic până când am ajuns la pădure. Când am coborât, pe haine mi se impregnase un parfum proaspăt floral, de la șamponul Varvarei. Își lăsase părul desfăcut, iar vântul îl aducea pe tot peste mine, acoperindu-mi fața. Mirosul ăla și legănatul de pe drum mă amețiseră și m-au făcut să-mi pierd echilibrul fix în dreptul lui Matei care mă aștepta. Ceilalți o luaseră deja spre pădure. Varvara se întâlnise acolo cu lunganul de la film, pe care între timp aflasem că-l chema Vladimir, iar acum mergeau îmbrățișați la distanță de noi. Lângă mine, Matei vorbea întruna și deja vocea lui începea să mă obosească. Regretam din ce în ce mai mult că venisem și voiam să se încheie ziua asta cât mai repede. Pădurea nu părea deloc o pădure, ci mai degrabă o aglomerare de corpuri de adolescenți care forfoteau de colo colo într-o mare de zgomote supărătoare. Începusem să simt și o teamă difuză care mi se răspândea în tot plexul ca o apăsare și se lăsa în picioare, înmuindu-ni-le. Eram o persoană tăcută de felul meu, iar starea asta îmi accentua tăcerea. Buzele îmi erau încleștate, iar corpul lua de obicei o poziție absurdă – cel puțin așa o percepeam eu. Am rămas la un moment dat doar eu cu Matei căruia nu-i convenea deloc dispoziția mea. După încercări nenumărate de a mă face să devin mai comunicativă măcar, dacă nu altceva, deveni ostil, chiar nervos. Trecu la reproșuri subtile, „tu nu știi să vorbești?”, „de ce ești așa rece?”. Fără să mă gândesc prea mult și pentru că voiam să zic totuși ceva, am răspuns cu juma de glas:

— Pentru că mi-e frig! ca și cum n-aș fi înțeles la ce se referă.

A vrut să mă ia în brațe, cumva în sensul: „te pot încălzi eu”, dar m-am întors imediat cu spatele. Cred că atunci scoase printre dinți ceva de genul: „ce proastă!”, sau poate a fost doar în capul meu, dar s-a ridicat în secunda următoare vădit iritat de lângă mine. Atunci, am observat ceva, că părul lui puțin lung, dat după urechi, avea aceeași culoare specială ca a Varvarei. Am începu să regret că m-am purtat așa cu el.

Eram singură, acolo, în forfota aceea supărătoare, și gândurile îmi traversau capul cu viteza luminii. Nu mă puteam opri la nimic, era ca un vârtej infernal și îmi venea să vomit de data asta pe bune. Mereu îmi ziceam să nu mai ies, pentru că orice ieșire de felul ăsta, pe la petreceri sau întâlniri, îmi provoca neplăceri. Am închis ochii și am încercat să-mi găsesc echilibrul ca nu cumva să mi se facă rău și să mă vadă toată lumea în halul ăla. După o vreme, când respirația mi s-a mai calmat, am simțit o mână micuță că-mi ciufulește părul.

— Ce creț e și haios. De ce-l ții atât de scurt?

Era Varvara, am vrut să-i îndepărtez violent mâna din păr, dar m-am oprit.

— Ce ai? Nu ți-a plăcut cu noi la pădure?

— Nu! am strigat eu cu o forță în glas care făcu niște copii din apropierea noastră să întoarcă privirile spre noi.

Deodată am simțit nevoia să vorbesc, iar cuvintele mi se îmbulzeau unele peste altele ca și cum voiau să scape din claustrarea la care fuseseră supuse.

— N-ar fi trebuit să vin aici, nici cu tine, nici cu altcineva. Uite ce-am pățit, mi-e rău. Ați plecat toți și am rămas singură cu ăla, și m-am făcut de căcat. Știi cum e când corpul nu te mai ascultă și se oprește, pur și simplu? Se blochează pentru că îl obligi să facă chestii pe care le detestă. Habar nu am ce dracu voia. Și habar nu am de ce ați venit să mă luați azi la pădure.

Se uită la mine un pic speriată ceea ce mă făcut să realizez cât de stupidă devenise situația. Aveam o izbucnire de furie în fața unei persoane cu care abia dacă schimbasem două vorbe de când o cunoscusem, iar eu mă purtam deodată ca și cum ne știam de-o viață. M-am oprit brusc.

— Eu am venit să te iau acasă. E târziu, te-așteaptă mă-ta mare.

Și o luă în fața mea, lăsându-mă acolo.

— N-ai auzit nimic din ce ți-am zis? am strigat după ea, mai mult de spaimă că voi rămâne iar singură în mijlocul pădurii.

Atunci se opri:

— Ba da, că nu vrei să te fuți cu Matei. Foarte bine! și izbucni în râs, un râs nefiresc, chiar forțat, apoi mă luă de mână și mă trase spre o altă căruță, unde se afla și lunganul ei.

Ne-am întors acasă cu gașca lui, de fapt. Și ca să nu o vadă mă-sa, am coborât la colțul șoselei. A trebuit să mergem pe jos restul drumului, după ce vreo 15 minute am stat să își ia la revedere de la el. M-am întors cu spatele pentru că-n starea-n care eram nu aveam niciun chef să îi mai și văd cum se atingeau voluptos. Până acasă, din nou, n-am mai putut să zic nimic, dar nu mai era spaimă sau blocaj, ci pur și epuizare. Îmi doream să mă culc, și atât. Probabil că și Varvara la fel, am privit-o puțin. Tăcea. Ochii ei alunecau de-a lungul pietrișului de pe cărare ca și cum ar fi căutat ceva. Se înserase de-a binelea.

Chiar în dimineața acestei zile, m-am trezit cu capul cât banița, ochii mi-i simțeam grei și aveam o durere acută în partea stângă a abdomenului. De afară, răzbăteau până la mine niște glasuri familiare, clar unul dintre ele era al mamaie-mii. Am dat la o parte perdeluța de la geamul din dreptul patului ce dădea direct în curtea interioară, și am văzut că-n dreptul colțului casei, față în față cu mamaie-mea, stătea chiar mama Varvarei care îi tot bolborosea ceva, gesticulând dezordonat. Atât cât puteam să zăresc de unde mă aflam, mamaia ținea cu ambele mâini, ca pe o comoară, un material frumos, roșu aprins cu buline micuțe negre. Câteva raze de soare se zbenguiau pe suprafața lui. Avea o strălucire particulară. Atrasă mai mult de acest material, am simțit un impuls, în ciuda stării mele nefericite, să mă dau repede jos din pat și să văd ce naiba vorbeau acolo așa devreme.

— Ș-acu au măritat-o cu ăla. Ce era să mai facă? A trebuit să o scoată și de la școală. Mai avea un an și termina, proasta. A ținut-o mă-sa în școală atâția ani, ș-acu…

— Nțțț, ș-ăla i-un sărăntoc, ce crezi că o să trăiască bine cu el?

— Poftim, mai spune și mata ceva dacă mai ai ce, tanti Mărioara. Mai bine o dădea să-nvețe-o meserie. Așa ni’unu nu știe să facă nica. Bani irosiți pe copii…

Scârțâitul ușii le făcu pe amândouă să întoarcă privirea.

— Bine că ai făcut ochi. Ia uite ce pânză, și mamaia întinse în dreptul meu câteva falduri din materialul cel roșu, ca pe un covor.

— Ei, îl murdărești, tanti Mărioara, e păcat de el.

— Lasă-l că se spală, apoi tot către mine, l-am luat pentru o rochie. Să nu mai umbli toată ziua în pantaloni din ăștia. Să ai și tu o rochie ca lumea.

Și până să apuc eu să zic ceva, un refuz categoric cu o voce gravă, cum altfel?, mama Varvarei a și sărit parcă nerăbdătoare:

— Treci pe la prânz pe la noi. O să îți ia fie-mea, Varvara, vă știți voi, măsurile. Învață croitorie, e foarte pricepută. Uite, tot ce vezi pe mine de ea e făcut, și începu să tragă de haine, să ne arate cât sunt de rezistente și bine croite.

N-am putut să mormăi decât un „săru’ mâna” și „voi veni”. Le-am întors spatele și aproape că m-am târât de-a lungul micului hol-dormitor, unde se culca de obicei mamaie, până înapoi în camera mea. M-am băgat din nou în pat. Amețeala inițială se transformase în câteva clipe într-o adevărată migrenă. Poate că n-ar trebui să mă duc la nicio Varvara. Poate n-ar trebui să-mi fac nicio rochie. Dar materialul ăla se desprindea de acolo, de-afară, din mâinile lor, plutea leneș deasupra casei, o învelea de la un capăt la altul și se strecura prin crăpăturile vechi făcute în chirpici de ploaie și vânt. Apoi, în jurul meu, stătea răsucit ca un cocon. Păream o insectă mare, nemișcată și roșie. Neputincioasă, din ce în ce mai neputincioasă când pânza începu să strângă și să pătrundă în mine prin porii pielii, prin ochi și prin gură. Am dispărut treptat. Iar în locul meu, acolo înconjurat de roșu, ca pe un tron, era tataia, cu ochii holbați și negri, adânciți în fundul capului, uitându-se cu jind la tabloul uriaș de la nunta lui cu mamaie. Singura poză a lor. Dar atât de mare într-o cameră atât de mică încât strivea orice altceva ar fi încercat să atragă privirea. M-am dus și l-am acoperit cu un prosop, măcar să nu le mai văd seninătatea aia prefăcută pe față. Se luaseră de mici, dar el cu mult mai mic decât ea, vreo cinci ani diferență. Inacceptabil. „Îți iei femeie mai bătrână ca tine, o să te calce-n picioare”, îi zisese mă-sa. Și nu a mai vrut să știe nimic de ei. Iar mamaie l-a ținut aici, că era mic și firav, și trist după ai lui. Iar ea era o „babă săracă”. S-a dus la muncă de dimineață până seara ca să-și acopere sărăcia, muncea și în curte de dimineață până seara ca să-și acopere vârsta, îi ducea mâncare și îl înveselea. Iar el tot a murit, trist și bolnav. „De inimă rea, cu nervii la pământ”, ziceau, „așa e când îți iei femeie mai bătrână ca tine, te calcă-n picioare.” Dispariția are un mod ciudat de a funcționa. Ceva apare în loc, niciodată o absență nu este lăsată să se manifeste ca nimic, hăul cel negru de nepătruns poartă de fapt mereu chipul cuiva, atât de apropiat, pus acolo în loc de ceea ce încearcă să se îndepărteze de tine. Ceva creștea și-n mine acum sub forma acestui bărbat de mult îngropat, ceva care se pierdea pe măsură ce ochii lui deveneau mai mari și mai pătrunzători, nu știam ce, doar simțeam că-mi lipsește. Și că nu puteam să văd din pricina privirii lui.

— Maia, hai, ieși de-acolo! De ce ai stat toată ziua-n casă. E târziu, du-te la Varvara să-ți ia măsuri. A trecut mă-sa iar pe aici și-a zis că te-așteaptă.

E mamaia, sunt în vacanța de vară, ca-n fiecare an de când a murit el. Vin aici să-i țin de urât. Iar ea muncește de dimineață până seara ca să-mi acopere tristețea. Mi-e bine, simt că pot să merg fără probleme, capul m-a lăsat. Ies ușor din curte, cu materialul sub braț, acolo unde mi l-a înfipt „baba săracă”, și mă apropii din ce în ce mai mult de casa Varvarei. O casă pricăjită și uscată în care n-am mai pus piciorul niciodată până acum. După-amiezile de vară din această parte a lumii sunt dogoritoare, ai senzația că mergi printr-un deșert nesfârșit, vegheat de un soare arzător, atât de aproape de tine că, întinzând mâna, îți poți cufunda palmele în materia lui fierbinte. Pe câmp simți cel mai bine această arsură, deasupra Bărăganului secat plutește un aer nevăzut care devine vizibil undeva, tot mai departe. Aici, în mijlocul satului, aerul ăsta doar îmi frige vârful capului, stând gata-gata să explodeze, iar eu nu-mi doresc decât să ajung mai repede înăuntru. Curtea pare adormită, cumva pașnică, de nu ar răzbate din spatele grajdului un ciocănit ritmic pierdut. Vreau să strig totuși la poartă, să nu dau buzna așa, dar vocea îmi răsună strident și nefiresc. Mă opresc, apoi apăs pe clanță pur și simplu. Nu știu ce să mai fac, să bat la ușă, să o chem pe ea sau pe mă-sa. N-ar fi trebuit să accept. E singurul gând pe care mi-l repet fără oprire. În fața intrării, casa asta are crescută o boltă de vie imensă, iar spațiul de sub ea devine mai răcoros. Pot să aștept aici fără probleme, nimic nu mă împinge să mă mai mișc. […]

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 7-9]