1. „Acum, în fine, lucrul acesta distins: moartea…”

Asta ar fi șoptit Henry James (apud. Jorge Luis Borges) înaintea sfârșitului. Mi-am reamintit episodul în urmă cu câteva zile, când, la 30 aprilie, s-a stins un alt uriaș – Ernesto Sábato. Relația dintre cei doi argentinieni rămâne ea însăși istorie literară căci are toate ingredientele care dau seamă despre ideea de destin – de la cel argentinian la cel universal și înapoi.

Diferența de vârstă dintre cei doi, 12 ani, i-a fost suficientă lui Sábato spre a privi spre Borges ca spre un maestru, deși erau tipuri diferite de scriitori, și l-a ajutat pe Borges să se prefacă, pentru lungi perioade de timp, că nu e interesat de isprăvile lui Sábato. E greu să găsești opinii ale lui Borges în legătură cu Sábato, în vreme ce Sábato a scris mult despre Borges, ba l-a și “călătorit” prin romanele sale.

A fost meritul extraordinar al ziaristului Orlando Barone de a le propune o serie de întâlniri – desfășurate cele mai multe dintre ele în apartamentul pictoriței uruguayene Renée Noetinger din Buenos Aires – în care Borges și Sábato au discutat, uneori pe teme sugerate chiar de Barone, iar ziaristul a înregistrat conversațiile.

Discuțiile desfășurate în 1974 și 1975 s-au transformat într-o carte fascinantă – Dialoguri Borges Sabato (1976). Ea a fost publicată și în românește (2005), de RAO International Publishing Company, în traducerea Ileanei Scipione, căreia îi datorăm o foarte frumoasă postfață și un util set de 150 de Note. Când începe seria dialogurilor, Borges are 75 de ani, Sábato – 63, martorul Barone – 35.

Înaintea ultimului  dialog, 15 martie 1975, Orlando Barone notează:

„Despre ce vor vorbi azi? Nu știu, poate că aș putea sugera vreo temă.

Totuși, ei vorbesc deja, fără să mai  aștepte. Gravă și sonoră, vocea lui Sábato. Stinsă și slabă, vocea lui Borges.

Închid ochii fără ca ei să-și dea seama și-mi închipui un teatru unde sînt singur în fața scenei. În fund sînt un oraș și alte multe orașe, iar Sábato și Borges le privesc. (Borges, în realitate, și le amintește).”

Iată finalul ultimului dialog Borges-Sábato și comentariile lui Barone, între paranteze:

„Borges: Nu mai știu cine mi-a spus că horoscoapele le făceau copiștii și le citea maestrul.

Sábato: Eu cred serios în horoscoape, cînd sînt făcute cum trebuie. Xul Solar a făcut horoscoapele celor doi fii ai mei și, timp de mulți ani, am refuzat să le citesc. Întotdeauna mi-a fost teamă de viitor, pentru că în viitor, printre altele, se află moartea.

Borges: Cum, Domniei Tale îți este frică de moarte?

Sábato: Cuvîntul exact ar fi tristețe. Mi se pare foarte trist să mori.

Borges: Eu cred că, așa cum nimeni nu poate fi trist pentru că n-a asistat la războiul Troiei, nici să nu mai vadă lumea nu-l poate întrista, nu? În Anglia există o superstiție populară potrivit căreia nu vom ști că am murit pînă nu vom observa că oglinda nu ne mai reflectă. Iar eu nu văd oglinda.

(Pe chipul lui Sábato prinde contur o vagă tristețe. În fundul încăperii, soarele amiezii trece printr-o fîșie de praf.)

Sábato: Cînd a murit Xul, Lita, soția lui, a insistat de mai multe ori să citim studiile dedicate fiilor mei. N-am vrut niciodată să le văd, dar Matilde, da. Șii că s-au împlinit?

Borges: (cu mirare) Și cum sînt? Ce preziceau?

Sábato: (cu voce intimă, aproape ca pentru sine) O misterioasă încrucișare de noroc și nenoroc. Asta, Borges, asta.

(Sfîrșitul călătoriei. Acest drum imens al trecutului și al vieții. Îi văd tăcuți. Borges strînge ușor paharul în mînă și-l duce la gură. Sábato se reazemă și mai mult pe scaun.

Mă joc un timp cu gheața care se lovește de sticla cupei mele. Nu pot explica senzația tăcerii dintre Borges și Sábato. La ce s-or fi gîndind? La ce imagini, la ce povestiri și fantasme pe care nu și le vor mărturisi? Recunosc că literatura mea e săracă, nu poate descrie tăcerea. Dar asta e: doi bărbați care se repliază, se încercuiesc și revin la propria singurătate.)”

În 1975, Borges și Sábato s-au întâlnit pentru ultima oară. Iată ce notează Orlando Barone:

„Cînd și-au luat rămas-bun, în pragul casei lui Borges, nici unul n-a spus nimic. Eu am adunat douăsprezece benzi înregistrate pe un aparat vechi, chiar și pentru vremea aceea. Nu de puține ori, sunetul slab sau, mai ales, Borges, cu vocea lui sfîrșită, îngreuna transcripția, pe care mergeam, să o corectez alternativ, în casa unui dintre ei. Odată, Sábato a vrut să amplifice un paragraf care, în limbajul lor colocvial, rămăsese incomplet: se referea la Dumnezeu. Atunci, luîndu-și la revedere de la mine în fața ușii cu gratii a casei lui Santos Lugares, mi-a spus: «Cînd îl vei vedea pe Borges, spune-i, te rog, că am corectat partea aceasta și citeșt-i-o ca să verifice spusele. Mi se pare că el poate exprima despre Dumnezeu alte lucruri, mai profunde decît această ironie a durerii de măsele, care mi se pare mai degrabă un joc literar». Cînd i-am relatat lui Borges precizarea pe care o făcuse Sábato, a zîmbit enigmatic, dar n-a adăugat nimic.  «E bine așa», a spus. Deși a făcut alte foarte mici corecturi.”

Iată și câteva mărturisiri despre Dumnezeu. Apar în dialogul din 14 decembrie 1974:

„Barone: Și ce crezi Domnia Ta despre Dumnezeu, Borges?

Borges: (cu ironie solemnă) El e creația maximă a literaturii fantastice! Ce-au imaginat Wells, Kafka sau Poe e zero față de ce-a imaginat teologia. Ideea unei ființe perfecte, omnipotente, atotputernice e cu adevărat fantastică.

Sábato: Da, dar ar putea fi vorba și de un Dumnezeu imperfect. Unul care să nu poată manevra bine afacerea sau împiedica seismele. Sau de unul care doarme și are coșmaruri sau accese de nebunie:  cum ar fi ciumele sau catastrofele…

Borges: Sau noi doi. (Rîd.) Nu știu dacă Bernard Shaw e cel care a spus: «God is in the making, adică: Dumnezeu e în curs de a se face».

Sábato: Aceasta e întru cîtva ideea lui Strinberg, adică ideea unui Dumnezeu istoric. Oricum, lucrurile rele nu demonstrează inexistența lui Dumnezeu, nici chiar existența unuia perfect. Domnia Ta tocmai ai insinuat că mai degrabă crezi în budism. Dacă un copil moare, într-un mod aparent nedrept, poate că plătește pentru vina dintr-o viață anterioară. E posibil și să nu înțelegem scopurile divine (care țin de lumea transfinită), din cauza mentalității noastre care corespunde unui univers finit.

Borges: Asta coincide cu ultimele capitole din Cartea lui Iov.

Sabáto: Dar, spune-mi Borges, dacă nu crezi în Dumnezeu, de ce scrii atîtea povestiri teologice?

Borges: Deoarece cred în teologie ca literatură fantastică. Ea e perfecțiunea în materie de literatură fantastic.

Sábato: Atunci, presupunînd că el însuși ar fi Marele Bibliotecar Universal, acel bibliotecar cu care toată viața a visat să se identifice, Borges ar pune, desigur, Biblia pe primul loc?

Borges: Și, mai ales, o carte ca Summa Teologica. E o operă fantastică, mult superioară celei a lui Wells. (Zîmbește.)”

La 8 martie 1975, Orlando Barone nota următoarele despre cei doi uriași pe care  a reușit să-i pună  împreună de câteva ori:

„Într-una dintre cărțile sale, Borges mărturisește: «Viață și moarte i-au lipsit vieții mele».

În Abaddon, citim:

«Ernesto Sábato s-a dorit înmormîntat în acest pămînt, cu un singur cuvînt pe piatra de mormînt: PACE».

Dovada a ceea ce nu a avut loc și a ceea ce nu s-a întîmplat.

Liniștea și vertijul. Tăcerea și strigătul. Privighetoarea și vulturul. Vioara și orga. Golful și reciful.

Curcubeul și fulgerul. Borges și Sabato.

Așa îi văd stînd de vorbă.” 

(Certocrația, mai 2010)

2. Gogea xilofonistul

Ajuns la al treilea volum al Anamtemelor sale (Editura Eikon, 2025), Vasile Gogea simte nevoia să reamintească din primele pagini (Memoria ca o deltă) ce anume a ordonat exercițiile sale de anamneză – nu un flux cronologic, ci o clarificare a memoriei, reconstituirea „arhitecturii  de curgere” a vieții sale, exercițiu influențat de întâlnirea cu fizicianul Adrian Bejan și a sa teorie constructală. Folosind modelul determinării design-ului lumii vii, Gogea reconstituie intervale de timp ale propriei vieți.

În anul 1964, la prima repetiție a școlarilor încadrați în studierea bătutului tobei pentru sărbătoarea de 1 Mai Muncitoresc, instructorul nemulțumit de intensitatea cu care elevul Gogea Vasile bate ritmul tam/ta-ram/ta-ra-ram-tam îi spune elevului: „Prea moale! Parcă ai fi xilofonist! Mai cu putere, cu mândrie de pioner! N-aud!” Școlarul lovește toba cu mult prea multă vigoare, așa că pielea instrumentului crapă. Instructorul reacționează furios: „Mă, derbedeule, ți-am spus să lovești toba cu mândrie, nu cu ură!”

Ce nu bănuia instructorul era că elevul Gogea Vasile va disprețui pentru tot restul vieții bătutul tobei, însușindu-și, în schimb și în chip natural, arta xilofonului – incompatibilă și cu ura, și cu mândria de pioner – artă pe care Gogea o practică azi nu doar ca autor de beletristică, ci și în ipostaza de memorialist, lăsând altora gloria de a practica sub-arta bătutului tobei spre a-și construi statui din eroisme închipuite.

Amintiri(le), Evocări(le) și Întâmplări(le) care constituie prima secțiune a cărții sunt scrise cu mână de prozator, constituindu-se, deseori, în narațiuni scurte, percutante, fie că e vorba de evocarea celor 55 de ani de la revolta cadeților de la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, fie de șocul întâlnirii cu filmul lui Lucian Pintilie „Reconstituirea” realizat după proza lui Horia Pătrașcu – o sală aproape goală a cinematografului Negoiul din Făgăraș.

Gogea mărturisește că abia după mulți ani, când a revăzut filmul și a citit cărți precum Fenomenul Pitești (autor Virgil Ierunca), a înțeles ce l-a oripilat: „era o primă ilustrare, ficțională, a unei terifiante realități aproape contemporane cu noi. O primă anatomie a sub-omului. O fenomenologie «est-etică» (Monica Lovinescu) a transformării victimei în călău. Filmul, în întregul său terifiant (înțeleg de ce Horia Pătrașcu a ținut până la capăt, în timp ce lucra la scenariu cu regizorul, ca Vuică «să fie omorât» în final!) nu este altceva decât o «mise en abîme» a unei întreg istorii și a unui întreg univers al crimei”.

Paginile dedicate prietenilor (Alexandru Vlad, Nicolae Dragolea, Radu Țuculescu, Radu G. Țeposu, Ion Dumitriu etc.) sunt și ele memorabile, Gogea dovedindu-se un portretist redutabil. Un crochiu al „Magicianului” Ion Mureșan este construit în jurul unui text al poetului, text al cărui final îl trimite pe Gogea, printr-un mecanism al „orizonturilor simbolice”, la două versuri din poemul Columb la Izabela al poetului Sergiu Mandinescu: „Chiar dacă Indii nu există/ Cerul le va crea pentru credința ta.” Este aici o fraternitate indestructibilă, născută din puterea imaginației de a suplini tot ce-i lipsește, frustrant, realității.

Optzecist, Vasile Gogea se simte solidar cu promoția sa literară. Loialitățile sale sunt puternice, determinate de valoare, dar nu e zguduit de ceea ce Al. Cistelecan numește „radicalisme generaționiste”. Crizele de iconoclastie care îi ating pe unii dintre colegii săi de promoție literară îi sunt străine. Nici nu înregimentează, nici nu se înregimentează. Probabil că tocmai lipsa apetitului pentru asemenea exerciții de gimnastică pe bârna ridicolului explică de ce este uitat, uneori, de listele întocmite de optzeciști cu mult mai… „publici”. Ion Mureșan își cunoaște prietenul foarte bine: „Aș spune că este un moralist care se împiedică, uneori, în propria rigoare. Un moralist, pentru că dimensiunea etică la Vasile Gogea îl face să fie exact și adesea supărător de exact. Are antipatii și simpatii la fel de consecvente.”

Despre ce a însemnat profunda lui implicare în acte de demnitate civică, când riscurile pentru asemenea opțiuni erau majore, Gogea preferă să ofere un spațiu generos dovezilor. Mărturisirile care le însoțesc joacă rolul de ghid într-o lume pe care uitarea programatică, clarobscurul în care este azvârlit, deseori, trecutul imediat și dezinteresul față de adevăruri inconfortabile o pot transforma într-o jalnică parodie.

Mostrele din Dosarul de Urmărire Informativă (D.U.I #3357) clădit în jurul „obiectivului” rebotezat „Oșanu” dau mărturie despre damful polițienesc al unei perioade pe care alți intelectuali au considerat-o o Epocă de Aur comparabilă cu Epoca lui Pericle. Gândindu-mă la falsurile României postdecembriste, mă întreb unde a dispărut celălalt dosar al cărui titular a fost un alt „Oșanu”, dosar de colaborator al Securității. Vorba vine „mă întreb”, căci răspunsul oficial este că nu a existat, chiar dacă unii au văzut cândva câteva pagini rătăcite din dosarul respectiv.

Interviurile realizate cu Vasile Gogea de Emil Hurezeanu, Liviu Antonesei, Cristian Teodorescu, Ioan-Pavel Azap, Dorin Popa sau Daniel Moșoiu ne oferă un Gogea-diagnostician inspirat, în deplin control al instrumentelor folosite în măsurarea maladiilor de care continuă să sufere societatea românească postdecembristă.

Diagnosticele oferite de Gogea nu sunt însoțite de patimă, dar felul tranșant în care le formulează nu lasă loc niciunei „empatii” pentru buimăceala bine dirijată din care continuă să nu poată ieși încă societatea românească: „România de azi nu e deloc normală. Domnește o anormalitate reglementată.”,  îi spune Gogea lui Teodorescu.  Și continuă: „România de azi e o sumă de țări eșuate, o țară nedefinită, dar plină de adjective și atribute. României îi lipsește verbul.”

Sugerând o continuitate nefericită în periplul istoric al României, Gogea îi reamintește lui Teodorescu scrisoarea trimisă de Caragiale, din Berlin, lui Petre Th. Missir în aprilie 1907: „După cum văd că se precipită evenimentele la noi, eu nu cred că, odată ce s-au potolit mișcările huliganilor noștri, putem dormi pe trandafiri. Dezordinile acelea au fost, pare-mi-se, semnalul unor vremuri grele: începem o altă istorie, mai puțin veselă decât cea de până ieri; râsul și gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată față cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noștri vor avea poate de ce să plângă – noi am râs destul”.

Cu alte cuvinte, unde lipsește verbul, prisosește râsul. Vasile Gogea poate fi bănuit de orice, nu și de optimism.      

(Ultima pălărie, februarie 2026)

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 3-5]