
(dintr-un caiet vechi)
9 aprilie
Am citit în Mistici din Carpați de Vasile Andru că părintele Cleopa ar fi mărturisit la un moment dat că a auzit bubuieli mari și zgomote ca de război când medita și că le-ar fi pus pe seama Dușmanului din noi, Potrivnicul, Demonul. Mi-am amintit de „bomba” auzită de mine acum câteva nopți. Mi-am amintit de răgetul de leu auzit lângă mănăstirea Sinaia acum niște ani. Înclin să cred că explicația acestui fenomen nu e cea de tip habotnic, ci s-ar putea să aibă legătură cu „fuzionarea unor centri mentali superiori” din ființă, de fapt de deasupra capului, în termenii Școlii gurdjieviene, fuzionare care e percepută sau însoțită de aceste zgomote mari auzite numai în cap.
Vineri, 6 aprilie, am fost la NEC la un seminar internațional despre „Națiune și ideologie națională. Trecut, prezent și perspective”. Am întârziat puțin și a trebuit să mă așez pe singurul scaun liber disponibil, chiar în fața lui Andrei Pleșu. Acesta stătea în spate, și se sprijinea cu brațele de spătarul scaunului meu și al Ancăi Oroveanu. Din cauza certei noastre mai vechi, din perioada în care Andrei a fost ministru la MAE și când am refuzat un post de ambasador în Irlanda, aș fi evitat să mă așez chiar atât de aproape de el, ca să nu-l irit cu prezența mea și să nu încep iar să am gânduri de judecată despre el. Dar acum, în circumstanțele date, s-a întâmplat ceva aparte. Simțindu-l atât de aproape în spatele meu, m-am trezit că am un fel de vedenie interioară în care un fel de ax curat din mine intra în rezonanță cu un ax din lăuntrul lui Andrei și-l curăța ! Sau ca și cum simțeam/vedeam lăuntric ceva vertical în mine care era identic cu ceva lăuntric și vertical din Andrei, ceva cu care intra în rezonanță, între care se întâmpla un fel de schimb de vibrații, o mutare de roluri între cele două trupuri, o recunoaștere reciprocă că suntem ACEEAȘI REALITATE: o îmbunare, o curățire, o împăcare! Ei bine, această imagine lăuntrică a durat destul de mult și s-a tot repetat. La un moment dat, Andrei s-a ridicat și a plecat și totul a încetat. Apoi, când a revenit după pauză, Andrei s-a așezat în altă parte, undeva în fața mea și mai departe, de unde mi-a aruncat un zâmbet plin de prietenie, căruia i-am răspuns la fel. M-am uitat la el, am încercat să mai simt ceva la distanță din ce simțisem anterior, dar n-am reușit.
10 aprilie
La prânz m-am dus acasă să mănânc. Mi-era tare foame, am mâncat cu poftă resturile de la cina de cu seară cu Anca Vasiliu, și în același timp încercam să fiu atentă la mine, să mă observ, să mă rog pe cât se poate etc. – adică să fac exercițiile spirituale necesare. Cu multe poticneli, am reușit. În timp ce mâncam m-am gândit și la întâmplarea din 6 aprilie. Apoi, gândul meu și-a amintit de CINEVA din mine care trebuie de asemenea hrănit. Și am început mental să am grijă de acel cineva, ca de un copil mic pe care îl speli, îl înfășori, îl hrănești, îl mângâi etc. Și chiar făceam asta cumva, cu mintea, față de acel COPIL LĂUNTRIC din mine, care era situat în piept, în mijlocul pieptului. Și apoi, la un moment dat, am avut o vedenie interioară a unui Cristos în veșminte lungi albe, cu brațele ridicate la orizontală, care stătea exact în mijlocul pieptului, în locul copilului ! Era micuț, de doar câțiva centimetri, dar stătea cu încăpățânare acolo, în mijlocul pieptului meu.
Azi, de dimineață, citesc în Maxim Mărturisitorul din Filocalia 2, în explicația Rugăciunii Tatăl Nostru, p. 272, ceva similar.
Ieri, la liturghia de Florii, am simțit slujba ca pe ceva adresat mie, sufletului meu individual, de fapt ca pe un mare ritual adresat individual fiecărui om, deși este vorba de o dramă/dramaturgie cosmică. Am mai observat că în tot timpul slujbei gândul îmi fugea în afară, dar era mereu readus înapoi de invocarea constantă a Treimii și a altor câtorva formule care se repetă mereu de-a lungul slujbei și care cred că au exact acest rol psihologic, de a te readuce cu atenția înapoi la slujbă. De data asta revenirea gândului înapoi era mult mai constantă ca alte dăți și mai controlat făcută, aproape ca într-un fel de pendulare periodică în afară și înăuntru. Încercând să controlez bine această mișcare mentală, am înțeles că nu trebuie să vreau să fac eu asta, ci să las ca ceva de deasupra să aibă inițiativa, iar eu doar să primesc, să fiu polul de jos, pasiv, iar cuvintele slujbei să fie mediul de transmitere, intermediarul. Era ca și cum un con de conștiență vertical își avea vârful adânc în mine, și aceasta era, înțelegeam, triada corectă.
Nu am mai avut nici un moment de frison decât la urmă de tot, când să ies din biserică. Mi-am adus atunci aminte că duminica trecută, cu o săptămână în urmă, fusesem foarte emoțională, plină de frisoane, și de multe ori ochii mi se umpluseră cu lacrimi în timpul liturghiei, ba chiar și când am ieșit afară, în stradă, îmi venea din senin să plâng de un fel de bucurie senină, copleșitoare. De data aceasta totul a fost mai lucid, mai rațional, mai conștient.
Am mai observat că am dureri de cap destul de intense când stau mai multă vreme la un loc cu mai mulți oameni, ca de pildă la seminarul de săptămâna trecută, sau la o ședință de vreun fel sau altul. Nu știu dacă e din cauză că mă concentrez prea intens, sau dacă preiau gândurile haotice și negative ale celorlalți, sau dacă nu cumva eu îi judec pe ei negativ. Ori poate totul era legat de luna plină din aceste zile. Dar ceva este.
15 aprilie, sâmbăta mare
Săptămâna asta m-am ocupat aproape numai de lucruri spirituale. Am citit din multe cărți religioase și spirituale. M-am rugat. Am ținut post strict. Joi nu am mâncat decât pâine și am băut apă minerală. Vineri și sâmbătă nu am mâncat nimic, am băut numai apă minerală. Nu a fost atât de greu, deși din cauza hămesirii nu am reușit să mă concentrez prea bine.
Miercuri la prânz m-am dus să mă spovedesc ca să închei „octava” asta începută acum două luni. Pe drum, foarte ciudat, am avut o imagine interioară persistentă: vedeam înăuntru meu, în timp ce mergeam pe stradă, o mare destul de calmă peste care se oglindea luna ! Marea aceasta interioară a durat până ce am ajuns la biserică și am fost uimită de vedenia lăuntrică al cărui sens mi-a scăpat. N-am reușit să mă spovedesc, căci în biserică se făcea curățenie generală. Apoi, m-am dus să-mi cumpăr o carte, Cum să-ți interpretezi visele. Dicționar de simboluri onirice de Marie Coupal, pe care o văzusem la librăria Humanitas. Deschizând-o la simbolul „lună”, iată ce citesc: „Luna reprezintă inspirația în ciclurile de renaștere lăuntrică. Sfâșie bezna, aduce adevărul și este prima care primește gândul Domnului… În acest sens, reprezintă ideea de moarte, calea spre o nouă existență, care înseamnă zămislire pornind de la moartea lăuntrică, de la desprinderea de viața dinainte. …În mitologie este personificată de Diana, Isis și Artemis, zeița războinică de la porțile Cosmosului, ocrotitoarea sufletului însetat de dreptate și cunoaștere…În zilele noastre, Sfânta Fecioară apare uneori, în timpul inițierii, sub formă de lună albă scânteind pe cer, noaptea sau ziua. …Dacă o vezi în vis sau lăuntric în timpul zilei, înseamnă sfârșitul încercărilor, biruința asupra forțelor infernului”. Ceea ce trebuia demonstrat.
În zilele următoare am găsit în Rudolf Steiner, pe care mi-a venit din senin să-l recitesc, anume în Creștinismul esoteric și conducerea spirituală a omenirii, că în vremea noastră, oamenii vor avea imagini lăuntrice, adică vor începe să aibă acces la sfera lor „eterică”, iar unii dintre ei vor ajunge chiar să-l „vadă” eteric pe Cristos. Și mi-am adus aminte de o anume experiență de anul trecut când am simțit o prezență invizibilă lângă mine…
Joi am mâncat numai pâine și m-am dus la denii, de la început până la sfârșit. Slujba, cu citiri îndelungi din evanghelii, mi s-a părut foarte frumoasă. La sfârșit, preotul m-a spovedit și am apucat să-i spun și ultimele lucruri ascunse din trecutul meu, pe care le gândisem și le pregătisem de acasă. Am plecat de acolo fără să fi căpătat sentimentul căinței reale pentru cele mărturisite, ba chiar am observat în mine un fel de vălurire a unui sentiment bizar, de nepăsare și de nesupunere, care se lupta cu părerea de rău, și, nu știu cum, am simțit/înțeles că erau niște mici încercări de la …demonii lăuntrici, care urmăreau să mă ia ușor cu asalt.
Vineri toată ziua am stat în casă nemâncată, citind cărți spirituale și mai ales citind cu voce tare toate rugăciunile legate de împărtășanie, care mi-au luat vreo două ore bune și aproape m-au epuizat. Seara m-am dus la slujba de vinerea mare, și înainte de începere părintele mi-a dat împărtășania. Ei bine, mi-a dat numai vin, nu era nici o fărâmitură de pâine în linguriță. După ce am trecut la locul meu, a început slujba și am observat cu uimire că aveam o mare acuitate vizuală. Totul mi se părea extrem de clar, de strălucitor, de luminos. Am pus asta pe seama postului și a împărtășirii cu vinul sfințit. Apoi am cântat tot prohodul și, pe când lumea ieșea din biserică ca să o înconjoare cu lumânări aprinse, cum se face în asemenea zi, mi s-a întâmplat să „înțeleg” cumva altfel, cumva emoțional, ceea ce vedeam. Căci văzând crucea și vălul duse afară și auzind cântările de prohod ca pentru un mort, brusc m-am umplut de lacrimi, realizând eu că cel mai bun dintre oameni a fost jertfit, chiar Omul Divin, și că așa va fi întotdeauna, că așa trebuie să fie, căci fără jertfa celui mai bun, mai spiritual, mai îndumnezeit om, lumea aceasta umană va pieri… După înconjurarea bisericii am asistat la restul de slujbă. Apoi am privit dintr-o parte cum li se dădea oamenilor mirul pe frunte și câte două-trei flori din cele aduse de credincioși la începutul slujbei. Era o scenă frumoasă. Toți oamenii se bucurau de acele flori, un fir de lalea, un fir de narcisă și un fir de liliac. La un moment dat am văzut o biată femeie tânără și săracă, cu un copil mic în brațe, primind florile și bucurându-se foarte. Vederea ei m-a atins profund, am izbucnit iar în lacrimi și m-a apucat o milă nespusă, gândind că acești bieți oameni sunt de fapt condamnați și se ajută și ei cum pot, și nu știu bine ce fac, dar se pun, măcar pentru o clipă, sub ocrotirea lui Hristos, iar acesta îi ajută…Și mai gândind că trebuie să ne sacrificăm fiecare pentru binele celorlalți, asemenea lui Hristos, trebuie cumva să-I urmăm calea spre Golgota…Și am cerut în gând să fiu și eu sacrificată dacă acest lucru poate ajuta la salvarea celorlalți.
26 aprilie
S-au întâmplat multe, prea multe în ultima vreme.(…) Aseară am trăit rugăciunea de noapte într-un mod aparte. Când am ajuns la Tatăl Nostru, nu știu cum dar am înțeles-o cu o profunzime neobișnuită. ÎNȚELEGEAM ce vrea ea să spună și mă umpleam de acea înțelegere în tot trupul meu! În așa fel încât la un moment dat am avut senzația că participam la o Inteligență care era și în afara mea și în mine, o inteligență mai mare care mă includea, și care – CARE – era inteligența lui Cristos ! Eram în inteligența lui Cristos! Eram într-un anume fel în Cristos, ca într-o stare mai conștientă, mai matură, mai deplină. Am stat, am observat și am înțeles cumva aceste lucruri preț de câteva minute, după care această înțelegere mi s-a luat, s-a evaporat. Am simțit că se duce și m-am dus repede și eu la icoana Maicii Domnului din cealaltă cameră, ca să încerc inteligența aceea și acolo, dar nu am mai putut să o susțin la aceeași intensitate, deși ceva mai era în mine din ea, cât m-am rugat și acolo. Iar azi dimineață citesc în Maurice Nicoll, vol. 3, că toate procesele noastre de observare, percepție, gândire, se bazează pe energie psihică, care se cheltuiește ca orice energie, de unde de pildă faptul că după ce miroși un trandafir preț de câteva secunde sau un minut, nu mai poți apoi să-l miroși, sau nu mai simți nimic, deoarece energia psihică pentru acel lucru s-a consumat. La fel și în plăcerea sexuală, gastronomică, estetică, de lectură etc. Dar energia psihică, care ne face oameni, e diferită de „energia conștientă”, care vine de pe un plan superior și ne e dată ca o grație, nu prin acumularea și transformarea energiei din corp (de pildă nu prin efort intelectual), ci în urma unui anume tip de efort psihic și de „lucru cu sine însuși”.
Am mai înțeles zilele acestea că trebuie să accept destinul care mi s-a dat – și îl accept acum cu mult mai multă seninătate pentru că încep să înțeleg care-i e sensul. Am înțeles că orice destin e echivalent cu oricare altul dacă-i înțelegi sensul. Nu depinde de loc, țară, poziție socială, reușite exterioare, noroc material. Numai că trebuie SĂ NU TE OPUI ! Să nu te revolți. Să accepți. Să colaborezi. Să lupți cu acel CEVA din tine care NU VREA. Nu e ușor, dar nu e imposibil. Și nici măcar nu e atât de dificil, dacă treci de primele obstacole, pe care singur ți le așezi în cale.
Îmi mai aduc aminte că într-una din nopțile din urmă am visat că eram în preajma unor Femei Superioare, care erau de altfel îmbrăcate normal, ca de pe stradă, dar din ele emana o energie superioară, ceva spiritual, ca o aură, ca o anvelopă de aer vibrant, pe care doream intens să-l respir, să-l primesc.
Am mai observat că în urma postului negru de la Paște și a faptului că vinerea țin în continuare post total, mi s-a cam luat pofta de mâncare, interesul, grija și dependența față de hrană, ca și interesul față de vin. Asta, după dispariția interesului față de sex, de doi ani încoace.
1 mai
Sâmbătă noaptea, după o seară în care am muncit să-mi reașez biblioteca, m-am culcat destul de târziu, după ce băusem puțin vin roșu, slab, făcut la casa noastră de țară de la Siliștea. La un moment dat m-am trezit din senin, am așteptat ceva și mi-a venit gândul că „probabil nu ar fi trebuit să beau vin”. Am readormit, apoi după o vreme m-am trezit din nou, dintr-un vis, iarăși am așteptat să se întâmple ceva, și mi-a venit gândul că „visasem o scenă cu o anume doză de negativitate, ceea ce nu era potrivit”. În fine, am readormit iarăși, apoi după o vreme m-am trezit pentru a treia oară. De data asta a fost bine, totul era „în regulă”, și s-a întâmplat ceva straniu: am văzut în lăuntrul meu o stea sus, departe, deasupra, cu o lumină albă și rece, care cobora ca o rază până la mine, până în mine, în creierul meu; în momentul acela am avut un fel de conștiență aparte, situată deasupra mea, înafara corpului meu, și care mă privea de sus și era TOTAL NEUTRĂ. Eram în conștiența aceea și mă observam, și observam că nu am nici un fel de emoție sau de gând, și mai știam cumva că e BINE, că așa trebuie să fie: CEVA calm, impersonal, „indiferent”, într-un mod greu de descris. După ce am realizat cât se poate de clar acest lucru, ca un fel de confirmare a unei anumite acumulări anterioare, ca un fel de examen luat în sfârșit, am readormit.
Citind din Maurice Nicoll despre realitatea superioară a Ideilor, pe care un filozof, un artist, un tâmplar, o mamă etc. le înțeleg lăuntric identic la modul esențial, deși cu diferite părți ale centrilor energetici care domină în ei în funcție de profesie, alcătuire trupească, destin etc și le exprimă diferit în funcție de aceleași lucruri – am avut pentru câteva secunde un fel de stranie bucurie a ÎNȚELEGERII, ca un fel de lărgire bruscă și entuziasmantă a mentalului și a respirației mele. Și având această bucurie, am înțeles ce înseamnă, în limbajul Școlii, să ai EMOȚII REALE. Emoții care țin numai de CUNOAȘTERE.
[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 29-30]
