Regii gunoaielor, a doua mea frescă realistă în proză, a fost anevoios de scris. E un roman satiric și o distopie pamfletară despre România postcomunistă și alcătuiește un triptic alături de Un singur cer deasupra lor și de manifestul poetic Scrisoare către un prieten și înapoi către țară.

 Personajele din roman sunt legate de evenimente-cheie din postcomunismul românesc, care au marcat mentalitatea autohtonă: execuția cuplului Ceaușescu, fenomenul Piața Universității 1990, mineriada din 13-15 iunie 1990, scandalul Roșia Montană, incendiul din clubul Colectiv, funeraliile regelui Mihai I, răpirea,  violul și asasinarea Alexandrei Măceșanu și a Luizei Melencu, pandemia Covid, scandalul legat de corupția din azilele de bătrâni, problemele politice tensionate din Republica Moldova, dictatura lui Vladimir Putin, invazia Ucrainei de către armata rusă. La care se adaugă fondul corupției politico-economice băștinașe, plus ramificațiile mass-media de manipulare și adicție a populației. Chiar dacă romanul s-a inspirat din realitatea concretă, personajele sale sunt pure ficțiuni.

Am început romanul în 2006, l-am abandonat în 2007, fiindcă mi-am dat seama că nu am încă destulă materie epică, nici suflu îndeajuns. Deja se contura în 2006 un roman satiric, un roman pamfletar cu anumite dimensiuni politice, dar tenta era decisiv ironică, sarcastică. Apoi l-am reluat în 2021, după ce am fost demisă abuziv de la revista Steaua de către președintele în funcție al Uniunii Scriitorilor, pe atunci, Nicolae Manolescu. Mi s-a creat, fără să vreau, un răstimp ca să recuperez niște manuscrise abandonate. Între timp se derula și un proces cu Uniunea Scriitorilor, pe care l-am câștigat în 2022. Ivindu-se acest răgaz în care puteam să reasum niște manuscrise, mi-am dat seama că e timpul să nu las romanul ăsta uitat, fiindcă riscă să rămână abandonat pentru totdeauna. Deja se strânsese materie epică îndeajuns încât să pot să fac o frescă asupra României în post-comunism.

Fenomenul Piața Universității 1990 are un rol central în cartea mea. Pentru că acesta e locul unde mi-am dobândit conștiința morală. În decembrie ʼ89 eram într-o stare de paralizie și de blocaj din cauza tinerilor pieriți, foarte mulți la număr. Inclusiv acuma cred că până la moarte o să-mi rămână pe retină imaginea acelor morți tineri, a celor care ieșiseră în stradă și protestaseră, riscându-și viața și murind. Pe retina mea (ca pe o peliculă cinematografică) vor rămâne pentru totdeauna cadavrele lor semi-dezbrăcate care aglomeraseră morga din București (mai ales).

 Eram îndoliată, eram îndurerată în decembrie ʼ89. Am avut un fel de stare de paralizie, din cauza doliului, până când s-a născut Proclamația de la Timișoara, în primăvara lui 1990. Apoi a luat naștere fenomenul Piața Universității 1990, unde am ajuns pentru două zile, căci m-am aflat la București la început de lună mai și am văzut cu ochii mei ce era acolo. Atunci cred că s-a născut conștiința mea morală. Ideea era că trebuia să fac ceva pentru țara mea, că nu pot fi pasivă, că nu mai pot să mă refugiez doar în literatură. Trebuia să devin activă, jurnalistic, civic. Trebuia să fac ceva, iar lucrul acesta a coagulat în toate cărțile pe care le-am publicat ulterior: în teza de doctorat despre literatura și memorialistica închisorilor și lagărelor comuniste, într-o carte despre imaginarul lingvistic violent al românilor, într-o carte de sinteză istoriografică despre evenimentele din decembrie 89. Și în multe alte cărți, inclusiv volume colective (despre România și cusururile ei) pe care le-am coordonat.

Am început acest roman în 2006, apoi l-am abandonat în 2007. În 2021 l-am reluat fiindcă se acumulase destulă materie epică: fenomenul Piața Universității 1990, toate mineriadele, toată piramida corupției din România, războaiele, catastrofele umanitare, incendiul de la Colectiv, asasinarea adolescentelor de la Caracal și multe alte evenimente. Nu se întâmplaseră numai lucruri negative în țara mea, erau și lucruri pozitive, dar în mod fățiș erau mai multe lucruri nocive care se petrecuseră în România. Și atunci mi-am dat seama că, dacă nu reiau acum acest roman, el va rămâne neterminat.

Mă interesa, în 2021, când am reluat romanul, și să închei trilogia literară despre România, pentru că, la nivel literar era vorba, după cum am precizat deja, de o trilogie ambiționată și înfăptuită în cele din urmă. Intra aici fresca despre perioada comunistă, romanul Un singur cer deasupra lor, construit prin capitole distincte. Fiecare capitol prezintă o scenă din comunismul românesc, cu alte și alte personaje, căci personajele nu continuă, nu se reiau. Era apoi manifestul poetic și civic Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, care panoramează toată istoria României în secolele XX și XXI. Și acum, iată, venise rândul acestui roman despre postcomunismul românesc.

Am lucrat foarte intens între 2021-2024. Practic, am ajuns să rescriu de vreo zece ori romanul sau să-l completez, să îl adaug, să mai nuanțez niște lucruri. Am strecurat și câteva lucruri bune, pentru că mi s-a părut de la un punct că romanul e prea aspru, prea dur, prea grotesc. Risca să fie exagerat, dar de fapt așa a fost România în prima etapă a postcomunismului (și nu numai). O Românie cu evenimente violente, cu fapte agresive, oripilante. În decembrie 1989 muriseră atâția oameni în țara asta, ieșiți în stradă. Au mai murit și în postcomunism, în iunie 1990, apoi în incendiul din clubul Colectiv (în 2015). Nu a fost vorba doar de moarte, ci și despre multă schilodire, de oameni schilodiți, răniți fizic ori sufletește și psihic.

Din documentarea făcută mai ales de jurnaliștii străini, reiese că în iunie 1990 au murit între 40 și 50 de oameni bătuți (de mineri) ori împușcați (de nu se știe cine). Mi-am luat la un moment dat, în 2021, inima în dinți și mi-am zis că trebuie să sfârșesc romanul despre România postcomunistă. Era un fel de misiune etică a mea pentru România, trebuia s-o închei cumva. Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, manifestul poetic civic, s-a născut fără să îl fi avut în cap dinainte, pur și simplu s-a ivit. În schimb la acest roman frescă despre postcomunismul românesc am lucrat mult și anevoios. Acțiunea era continuă, iar personajele erau urmărite pe tot parcursul romanului, după un principiu al dominoului. În timp ce Un singur cer deasupra lor are o structură de mozaic, aici structura era cu totul altfel. Fresca se încheie cu izbucnirea războiului din Ucraina, în 2022. De fapt, nu era vorba doar despre România, ci și despre Republica Moldova, Rusia, Ucraina, despre America și despre Europa.

Regii gunoaielor este și un roman politic, parțial. Există o dimensiune politică sau chiar politologică pe care romanul o are în mod cert. Cine e personajul principal în roman? Sunt mai mulți regi ai gunoaielor și toți sunt personaje principale. Unii sunt regi ai gunoaielor de facto, adică răspund chiar de colectarea gunoaielor din România, iar alții sunt regi ai gunoaielor, simbolic vorbind. Politic vorbind, mediatic vorbind. Prin urmare sunt foarte mulți regi ai gunoaielor și destule personaje care intră în atenția lor. Există chiar și un personaj poet, un raisonneur al vremurilor mizere din România, în postcomunism. Există și un personaj (cu nume caricatural – Nămoilesc) care vrea să scrie un roman despre Ceaușescu, dar nu despre dictatorul real, ci despre un Ceaușescu inventat. Sunt foarte multe personaje și, de aceea, la început mi-am făcut o listă cu toate personajele, ca să nu mă încurc eu însămi cu numele, cu cine ce este și ce face. Aveam o listă cu vreo 25 de personaje, ca nu cumva să risc să mă încurc. După ce am încheiat romanul (adică l-am rescris de xyz ori), am renunțat la lista personajelor.

Unele personaje sunt participante laolaltă la corupția din România, altele sunt în relații antagonice. Mai există și un alt fir al poveștii în roman, întrucât am studiat adesea fenomenul de manipulare în mass-media, am fost atentă, de pildă, la ce și cum se comentează la televiziunile românești, detectând un anumit grobianism la țintă care există. Lucrul ăsta se petrece de altfel în toate televiziunile lumii, peste tot, multe posturi de televiziune apelează la grobianism, vulgaritate, agresivitate. Există nu doar televiziuni civilizate, ci și televiziuni triviale, jenante, grotești. Am fost atentă la fenomenul acesta mediatic, am și predat la Facultatea de jurnalism câțiva ani de zile despre așa ceva. Prin urmare, cunoșteam acest fenomen.

Așa încât am introdus în romanul meu și un show de televiziune numit Miss Travesti (inițial l-am numit așa, apoi l-am redenumit Jos, masca!), cu 12 travestiți care participă la un concurs: fiecare dintre ei își spune povestea de viață. A fost pentru mine un prilej să discut de fapt despre prejudecățile și tabuurile din România legate de homosexualitate, de travestiți etc. Acest spectacol se derulează pe tot parcursul romanului Regii gunoaielor. Fiecare dintre cei 12 travestiți își spune istoria de viață și receptare (ca să zic așa) la nivelul familiei și al societății. Acest concurs Jos, masca! este un pretext pentru a discuta de fapt despre fenomenul mediatic, care e unul manipulator în general. Nu mă refer neapărat la știrile politice, ci la niște lucruri care țintesc mentalul poporului român, al lumii obișnuite.

Regii gunoaielor sunt personaje de ficțiune. M-am inspirat din realitate, am avut de unde alege din fauna hominidă a României, dar am inventat aceste personaje. Nu știu dacă există în România, de pildă, un rege al gunoiului responsabil strict de deșeurile din hârtie. Sau responsabil doar de reziduurile din sticlă. Pe lângă regii gunoaielor, i-am inventat pe cei care mișună în jurul lor. Există regi ai gunoaielor inclusiv în politică. Există regi ai gunoaielor în televiziune, există regi gunoaielor aproape peste tot în societatea și lumea românească. Întrucât problema societății românești, de fapt a societății românești și a tuturor țărilor din Estul Europei este corupția hemoragică.

Între cei patru regi ai gunoaielor care apar la începutul romanului (responsabili cu colectarea hârtiei, a sticlei, a deșeurilor menajere, a plasticului și metalului) nu există conflicte. Dar, la final, are loc o predare de ștafetă între principalul rege al gunoaielor și un alt rege al gunoaielor, care e mai tânăr, mai ambițios și care va prelua puterea. E o alegorie politică. Firește că nu trebuie neapărat să strecori politicieni într-un roman ca să fie o alegorie politică, totuși în cartea mea apare și o veche reprezentantă a structurii politice din Rusia kaghebistă, deși aceasta e în același timp o simpatizantă gorbaciovistă. Apare și un reprezentant al statului american, simpatizant al rușilor. Toți sunt bătrâni, dar eu le povestesc concis tinerețea și maturitatea de actanți politici. Apare și un ambasador rus la București, al cărui nume l-am inventat. Nu știu cum îl cheamă pe actualul ambasador rus la București, nu are importanță. L-am inventat, e o ficțiune.

În Regii gunoaielor apar pomenite inclusiv Republica Moldova și Transnistria. Se vorbește și despre câteva asasinate ale opozanților lui Putin. Sunt menționați, de pildă, Anna Politkovskaia, Alexander Litvinenko, Boris Nemțov. Alexei Navalnîi încă trăiește în romanul meu, fiindcă Regii gunoaielor se încheie în februarie 2022, când are loc invazia rusă la scară largă a Ucrainei. La un moment dat se vorbește în roman despre încercarea de asasinat asupra lui Navalnîi, prin otrăvire, din 2020. Există acolo o frază în care profețesc asasinarea lui Navalnîi. Cum romanul se încheie, cronologic vorbind, în februarie 2022, Navalnîi este încă în viață în Regii gunoaielor. Lumea întreagă va afla doar în 2026 că Navalnîi a murit (în 2024) tot din pricina unei otrăvi, deținut într-o închisoare siberiană.

Dintre personajele mele, m-am atașat de un poet mizerabilist care apare în carte și ale cărui versuri îmi aparțin. Le-am scris cândva dintr-o ipostază masculină. Respectivele versuri fac parte dintr-o carte pe care o gândisem cu un prieten, un poet mai tânăr decât mine, Marius Conkan, cu care am și publicat, în 2011, o carte împreună, Ținutul Celălalt, un poem-roman despre doi copii marcați de sindromul Down. La un moment dat avusesem laolaltă și un alt proiect, o carte de poezie scrisă în stil mizerabilist, din perspectiva unui poet care se numea Marcel Olar, inventat de noi. Fiecare din noi, Marius Conkan și cu mine, am scris câte un poem mai lung sau mai scurt. Până la urmă am abandonat proiectul acesta, nu l-am publicat niciodată (a rămas în manuscris), dar eu mi-am extras o parte din versurile de acolo pe care le scrisesem și le-am introdus parțial în romanul Regii gunoaielor. Pe lângă acest poet mizerabilist (Stanciu Gaia se numește în cartea mea) care apare și care va muri, există însă și poeți reali.

A fost o onoare să îl menționez cu un fragment de poem, în roman, pe poetul Ion Monoran, unul din cei care au oprit tramvaiele în decembrie 89 la Timișoara, un poet pe care îl admir și care n-a fost publicat consistent și relevant decât după moarte. Mai există un alt poet pe care îl prețuiesc și care e menționat în roman. Când mă refer la Piața Universității 1990 și la mineriada din iunie 1990 este invocat cel care, consider eu, a reinventat poezia civică în postcomunism. E vorba de Petre Stoica, cel care a scris volumul Piața Tienanmen II. În cartea mea, apar și alte personaje reale, nu doar Ion Monoran. Apare invocat, de pildă, publicistul timișorean George Șerban, unul dintre autorii Proclamației de la Timișoara, document civic esențial, din martie 1990. Apare de asemenea invocat Romulus Rusan, arhitect spiritual, alături de Ana Blandiana, al Memorialului de la Sighet. Există în romanul meu și personaje preluate din realitate care fac parte din latura civică, pozitivă, benefică a României.

Chiar dacă nu sută la sută, dar există un alterego al meu în Regii gunoaielor. E vorba de Matei Chihoiu, un pamfletar exagerat de sarcastic. El asumă niște intermezzouri în roman, unde comentează despre România și despre politica românească, despre corupție și viața gregară din țară. Aici, în intermezzourile sarcastice ale acestui personaj, am folosit multe din lecturile mele aplicate pe câțiva pamfletari români redutabili. E vorba de Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Luca Pițu, Horia-Roman Patapievici și mai ales, Tudor Arghezi. Cred că Arghezi este cel mai mare inventator de diatribe din limba română. M-au influențat acești pamfletari, acești scriitori în dimensiunea lor pamfletară. Ei sunt scriitori instituționalizați și de mare impact și talent, dar eu m-am folosit doar de latura lor pamfletară în roman.

 Am și câțiva maeștri care m-au însoțit de-a lungul scrierii Regilor gunoaielor. E vorba de Ion D. Sîrbu. Romanul lui, Adio, Europa!, e o capodoperă pe care ar trebui s-o citească toți intelectualii români. E o carte plină de citate și aluzii livrești, dar e un roman foarte subtil despre dictatură și totalitarism și e totodată un lamento pentru România în comunism. E un roman de iubire față de Europa și totodată de dezamăgire față de Europa. Nu degeaba se numește Adio, Europa! Au mai fost încă doi maeștri care m-au însoțit inspirator în timpul scrierii romanului. E vorba de Philip Roth și de Alfred Jarry, părintele teatrului absurd. Jarry moșește nașterea teatrului absurd, punând în gura personajului său Ubu o parolă șocantă: căcat (merdre, în franceză), după cum o traduce inspirat reputatul Romulus Vulpescu. Aceasta e, la nivel pamfletar, și perspectiva mea asupra României. Grotescă prin excelență. Poate că am fost influențată și de romanul-poem Moscova-Petușki de Venedikt Erofeev, o carte pe care o admir datorită sarcasmului său inimitabil. Cine știe!

Dar romanul meu nu este scris din dispreț față de România, ci din iubire pentru România. Așa cum am mai spus-o de atâtea ori, pentru mine, patriotul e chirurgul care încearcă să taie, să elimine tumorile țării sale. Și disecând aceste tumori, încearcă să le vindece, în măsura în care acest lucru este posibil. Patriotul chirurg încearcă să își vindece țara bolnavă.

În Regii gunoaielor are loc o discuție, la un moment dat, între niște bătrâni politicieni, eminențe cenușii ale politicii mondiale. E vorba de o discuție pe zoom a unor astfel de bătrâni unși cu toate unsorile și cunoscători ai tuturor sforilor în politica mondială. M-a interesat să prezint ideea păpușarilor și a păpușăriilor care există de fapt în politică, și nu doar în politica românească, ci și în cea mondială. Politicienii ca sforari, la nivel mondial și național. La nivel românesc e vorba în carte și despre o panoramă a președinților României, dar care n-au numele lor real, ci sunt ficționalizați.

Am încercat să mențin o egalitate între alegorie și poveste. Am muncit îndeajuns la dozarea aceasta. Există și o mică dimensiune eseistică, pe ici, pe colo, în fresca mea. Când rememorez, de pildă, fenomenul Piața Universității 1990 și mineriada din iunie 1990, perspectiva e a cuiva care relatează ca un spectator eseistic. O dimensiune eseistică apare și în ceea ce privește anii cincizeci (staliniști) ai secolului trecut. Uneori lucrurile (istorice și politice) se văd mai clar dacă le privești de sus, detașat, ca și cum sub tine s-ar afla o umbrelă sau o sită ori un filtru eseistic.

Am introdus în roman și niște intrigi polițiste, fiindcă am vrut să existe și o latură de thriller pe ici, pe colo. O construcție făcută pentru a da mai multă dinamică romanului. Poetul moare (personajul Stanciu Gaia), pentru că cineva (un ambițios cu veleități literare) îl asasinează ca să-l transforme într-un poet național și ca sa-i preia destinul. Matei Chihoiu se sinucide la rândul său, dar sinuciderea lui rămâne ambiguă. Nu e clar dacă se sinucide în mod real, pentru că asta e dorința lui sau din cauza incestului cu sora sa; ori pentru că fusese amenințat de niște ultranaționaliști români, Chihoiu fiind un pamfletar excesiv în perspectiva lui asupra României. Am păstrat în mod intenționat o ambiguitate. Nu e sănătos să lămurești tot. Uneori, într-un roman trebuie să existe și enigme care să rămână măcar parțial enigme.

Regii gunoaielor e o carte în care intenționat m-am lăsat deoparte. Exist multă dimensiune confesională în cărțile mele de poezie și în autoficțiuni. Acum, în cele două romane-frescă realiste (Un singur cer deasupra lor și Regii gunoaielor) am știut că nu trebuie să exist biografic și că mă interesează un procent jurnalistic ori chiar eseistic la nivel de proză. O proză veridică, asta m-a interesat, o carte credibilă inclusiv la nivel istorico-politic. În manifestul poetic-civic Scrisoare către un prieten și înapoi către țară exist îndeajuns (ca om, actant civic și poetă), chiar dacă e tot o frescă -dar lirică- despre România. Nu am cum să fiu obiectivă în poezie, așa încât vrând-nevrând m-am inserat în text. Dar în romanele realiste am încercat să privesc de la distanță și să fiu obiectivă, în ciuda ficționalizării. M-am identificat, așa cum am precizat deja, într-o anumită măsură cu personajul Matei Chihoiu, pamfletarul aspru din Regii gunoaielor. Probabil că există ceva aici din eseista Ruxandra Cesereanu, care a cercetat imaginarul lingvistic violent al românilor și a publicat în 2003 o carte pe această temă.

E mai interesant să prezinți panoplia politică, panoplia socială, tipologii umane și să vorbești despre ceilalți. În poezie vorbesc statornic despre mine, poezia mea e confesională. Dar în proză lucrurile se modifică radical, mai ales în proza realistă despre România. Aici mă simt obligată să vorbesc despre ceilalți. Cu romanul Regii gunoaielor am încheiat o etapă epică despre România. Pentru bătrânețea mea viitoare am păstrat numai romane ficționale, fantastice și autoficțiuni pe care le am neșlefuite în manuscris. Romane care nu au de-a face neapărat cu realitatea.

Dacă războiul din Ucraina s-ar fi încheiat înainte să public Regii gunoaielor, romanulnu s-ar fi sfârșit așa cum e acum. Dacă războiul ruso-ucrainean s-ar fi încheiat în 2023, probabil că în romanul meu ar fi existat un segment consistent despre războiul din Ucraina și despre receptarea lui în România, în Republica Moldova, în lume. Deocamdată, așa cum văd lucrurile acum, nu știu dacă războiul se va încheia în 2026. Mai degrabă, nu, fiindcă nu văd pârghiile ca acest război să se încheie. Vreau să zic să se încheie astfel încât Ucraina să revină la teritoriile de dinainte de război. La asta mă refer, fiindcă altfel, dacă ne luăm după termenii lui Putin, în condițiile lui imperialiste, războiul se poate încheia oricând, dar cu Ucraina fărâmițată, ceea ce este de neacceptat.

Îmi doresc să câștige Ucraina, îmi doresc ca țara asta să rămână integră teritorial și să nu fie fie înglobată de Rusia. Dar Ucraina nu e o țară facilă. Ucraina își are problemele ei de corupție, de naționalism, nu e o țară ușor de suportat și acceptat. Deocamdată, românii (majoritatea) sunt alături de ucraineni, pentru că am asistat cu toții la felul injust și abuziv în care Ucraina a fost invadată de altă țară. Nu e momentul acum să îi judecăm pentru corupție ori naționalism pe ucraineni, ci trebuie să fim alături de ei. Trebuie lăsată la o parte antipatia față de naționalismul ucrainean sau față de corupția ucraineană. Dar, după ce se va încheia războiul iar Ucraina va câștiga acest conflict armat (sper), sunt necesare reforme radicale, fiindcă Ucraina nu e o țară perfectă, ci o entitate cu probleme grave. Sper ca Ucraina să câștige războiul și apoi să își facă o curățenie drastică în propria-i bucătărie. Ucraina nu e țară ideală și trebuie să își gospodărească lucid lucrurile.

Nu are cum să nu ne afecteze acest război, suntem aici lângă el, trăim și vedem oroarea care se petrece în apropierea granițelor noastre. La fel de urât e și războiul din Israel și Gaza (Liban și Iran), dar România e mai sensibilă la războiul din apropiere, fiindcă acesta ne afectează direct. Suntem mai sensibili și mai afectați emoțional, fiindcă războiul ruso-ucrainean e lângă noi, iar basarabenii și românii știu ce înseamnă să fii colonizat de către ruși, știu ce înseamnă să ți se șteargă identitatea colectivă și individuală și să fie demarat un proces de spălare a creierului, ca să ți se șteargă identitatea națională. Asta înseamnă să fii cucerit și colonizat de ruși.

Oamenii funcționează după niște scheme mentale care au fost implementate zeci de ani de zile. Nu ai cum să înveți popoare întregi să renunțe la niște mecanisme de gândire în care indivizii sunt formatați ca niște roboți. Ca să depășești această situație e nevoie de educație pas cu pas. După prăbușirea regimurilor comuniste din Estul Europei, nu s-a putut trece la un post-comunism zglobiu, ci a existat mai întâi o perioadă de tranziție foarte dură. Unele voci consideră că perioada 1990-1992 a fost cea mai dură din România, întrucât în această etapă au continuat niște forme de dictatură. Anul 1990 a fost cel mai aspru în România postcomunistă, așa cred și eu. Un an care m-a marcat definitoriu la nivel sufletesc (și istoric) și despre care am știut că voi scrie cândva, fie un eseu mentalitar, fie o proză. Ceea ce s-a și întâmplat.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 27-28]