Precizare în sprijinul subtitlului: Rândurile de mai jos erau menite a fi un fel de „cuvînt înainte” la volumul lui Marian, la care poetul m-a făcut martor pe tot parcursul poemelor (cu atât de multe prefaceri încât e foarte probabil ca eu să fi comentat doar o variantă a cărții). Marian nu s-a recunoscut însă în descrierea făcută de mine și a preferat să lase cartea să-și înfrunte singură cititorii. Nu e, firește, prima oară când nu voi fi înțeles cum se cuvenea poeziile citite, dar Marian a avut franchețea de a-mi spune că n-am identificat spiritul poeziei sale. Ceea ce urmează e, așadar, mai degrabă material didactic pentru lecturi greșite decât comentariu despre carte.  

                                                                        ***

N-am văzut să fie cine știe ce relații între Marian Drăghici și Ungaretti, dar de lucrat poeziile o fac la fel. Ultimei sale iubite (Bruna Bianco) Ungaretti nu i-a trimis doar 200 de scrisori (și bilețele), ci și destule poezii (dedicate ei, firește). Poeziile i le-a trimis în nenumărate (nu chiar, dar…) variante, mereu nemulțumit de ceva și explicându-i Brunei (poetă și ea, dar pe atunci începătoare) că „e nevoie de multă trudă pentru a pune la punct un ritm – ținând cont de sintaxă, de ordinea cuvintelor, de valorile eufonice ale silabelor” ș.a. Întocmai așa și Marian, schimbând și el cuvintele ori doar ordinea lor, tăind și răsucind, învârtind topica și apăsând pe pregnanța versului până la exasperare, de parcă l-ar lucra cu dalta. Dacă și-a pus în sertar variantele și dacă se vor mai face pe viitor astfel de cercetări, Marian e un material anume recomandat pentru studiul creativității și pentru orice soi de căutări prin laborator.

Și Marian a trecut printr-o derută creativă (cu motivație existențială), dar nu atât de lungă precum a lui Ungaretti: după Păhăruțul din 2019 mai mult s-a reeditat și antologat, deși a mai strecurat și câte-o noutate. Antologia rămâne de bază și aici, dar altoiurile copleșesc tulpina. Aceasta are o evidentă structură de kadish, topind suferința în rugăciune și slăvire. Retras din lume, după cum zice, Marian trăiește într-o sihăstrie suprapopulată de fantome și fantasme. În ultima sa antologie – Lumină, încet, Tracus Arte, 2023 – alege de la Czeslaw Milosz un motto care-i definește și lui poetica („nu-i adevărat că în om nu există nimic”, zice Milosz ca să n-o zică Marian), dar și mai apropiat de el e Marian în evocările și portretele pe care le face – unor prieteni, confrați, cunoscuți. La bătrânețe Milosz a zis că dac-ar lua-o de la început n-ar face altceva decât să evoce și portretizeze oamenii pe care i-a întâlnit. Asta face și Marian printr-o compasiune/comuniune spontană. E un fond de suferință beatificată care vine din drama personală, dar la el se adaugă o galerie de evocări și invocări (Ioan Es. Pop, Ion Zubașcu, Mariana Marin, Ion Moldovan, Nicolae Manolescu, Herta Müller ș.a.) care se adună într-un catalog comunional. Poemele de acum sunt dialogice – marcat dialogice –, dar nevoia de dialog, de exorcizare a singurătății, a fost – și mai cu seamă e – fundamentală la Marian. Deși scrie peisaje calificate expresionist ale solitudinii și ale vecinătății cu moartea, poetul, de fapt, nu e niciodată singur și nici nu vorbește singur, nici măcar atunci când se scufundă în sine și scoate de acolo o angoasă mai degrabă mirifică decât terifică sau când se trudește, agonic, „până se face limba slăvitoare” (Odată după niște pahare). Imnica e triumful suferinței la Marian. E „om al durerii” și el (la fel ca Ungaretti) și suferința a devenit nu doar marca, ci chiar identitatea lui: „am purtat suferința ca o cămașă abstrasă/ până s-a făcut piele de corp,/ carne din carnea mea și sânge din puțina viață rămasă”. Dar oricât de mare ar fi aceasta, Marian nu e un elegiac, ci un imnifor, căci suferința lui e lumină, nu doar drum spre ea; drama e că e vorba de o „lumină, încet”, pe când Marian și-ar dori-o fulgerătoare, copleșitoare și anihilantă, una în care să se poată topi. Nici n-are, la urma urmei, de ce se plânge, pentru că, într-adevăr, nu suferă singur, căci nu e niciodată singur, abandonat: „Asta numesc, iartă mărturisirea uimitoare,/ prezența în mine a ceva mai mare decât mine, cu mult mai mare/ objective correlation Iisus, lumina care/ nu se lasă descrisă ci doar transpare.” Poezia lui s-ar vrea chiar descrierea acestei lumini, a acestei „prezențe”. Inefabilul e, pentru Marian, o realitate imediată, pe cât de terifiantă, pe atât de fascinantă. E o gramatică a sublimului pe care poetul ar vrea s-o poată releva, dar care e atât de invelată și contopită cu poetul încât nu i se poate face nici un reportaj dincolo de proclamarea prezenței ca atare. Tot ce poate Marian e să dea un atestat de prezență: „aici în chilioara suspendată nu e glumă sau vis/ trecu prin mine ca o coasă starea de înger probată/ pe această foaie de prezență în scris.” Poemele asta vor să fie: adeverința stării de grație.

În realitate, adeverința e eliberată abia după ce Marian relatează istoria stării de grație, o „narațiune” de incidente prin care poetul aduce – și plantează – iluminarea în imediatul biografic, sau – cum zice Ion Pop în prefața la Lumină, încet – „în rame biografice concrete”. Face destul biografism, de-a dreptul brutal uneori, și Marian, dar biografismele lui sunt doar o epifanie ofensatoare (a cotidienelor) pentru ilicitul sacru care le transcende și prin intermediul căruia secvențele devin mărturie într-un epos al iluminării. Marian brutalizează cât poate aceste insinuanțe ale sacrului și ale iluminării (adesea prin oralisme ostentative, premeditate, ca și cum ar încerca să le caricaturizeze), ofensând procesul de translație prin descripție și prin notații degradante, anume spre a face triumful iluminării mai concret și mai discret, fără ostentații salvatoare. Peisajele biografice în care se petrece epifania sacrelor sunt premeditat compromițătoare, făcute într-un „realism” cinic, agravat de vorbele plebee folosite provocator, însă toate aceste insolențe investite drept cadru ostil iluminării sunt transgresate de fiorul unei religiozități dramatice. Nu una după dogmă, conformistă, ci una care face erezie prin însăși intensitatea ei. E ceva demoniac în febra convertirii peisajelor și stărilor, ca și cum iluminarea vine ca o agresiune. Dar toate recuperările biografice și toate secvențele de real imediat nu sunt decât „stații” pe drumul iluminării, căci la Marian toate sunt rugăciuni – și mai ales poezia:„poezia în nume propriu/ se pune pe rugă,/ cum la sfârșit ruga cea mai aprinsă trece fâl-fâl/ drept (în) poezie”. Sfidarea sacrelor e pură terapie pregătitoare pentru concretizarea lor credibilă. Ca toți psalticii – precum invocatul, aici, Arghezi – și Marian e un anxios al incompetenței poeziei întru beatificare, al limitelor pentru transcrierea extazei și laudei. N-are, desigur, finețea lui Arghezi în descrierea procesului de insinuanță christică și în raportarea stărilor de transport, dar are, în schimb, brutalitatatea concretizării lor și a raptului spiritual trăit dramatic.

Nu se mai poartă acum poezia de implicare fatală, poezia vampirică, cea în care miza pusă la bătaie e însăși viața poetului, dar Marian continuă să profeseze pe jertfelnic, trăindu-și propria renaștere ca ispășire: „Nu credeam să’nvăț a învia vreodată,/ aici în chilioara suspendată s-a întâmplat scriind/ așa cum am scris/ în viața mea toată cu viața mea toată” (Surâde și ne privește). E o mistică suplicială a poeziei care repune pe rol febra tragică a romanticilor și care face din poezie o investitură christică. Conversațiile de doctrină pe care le poartă, cu Ion Mureșan și cu alții, într-o patetică re-definire a poeziei, tocmai pe calvarul poetic de pe drumul christificării se bizuie. Marian se simte în poezie ca Iona în burta chitului (un Iona sorescian), ieșind de acolo doar după ce a străbătut toată abjecția și căderea, dar spiritualizat, nu doar salvat. Trecerea prin poezie e o trecere prin infernul decăderii iar ieșirea e o levitație extatică: „Ieșirea din poezie a fost prin imprudență,/ fără pocnet sau scâncet,/ din poezie într-o poezie mai mare/ dintr-o poezie mai mare într-o poezie mai mare/ dintr-o poezie mai mare într-o poezie mai mare mai mare/ și tot așa, până la greață,/ până la borâtură și la, pe sine, pișare/ ținându-ne de garduri fără a o mai putea scrie,/ mergând în înserare fără pământ sub picioare, fără – mă înțelegeți?” (Ieșirea din poezie nu a fost așa). Ieșirea din poezie e la Marian un hybris salvator, o ieșire din destin ca apoteoză a acestuia. Iar drumul spre ea e un pathos pur, un fel de fervoare a calvarului ca iluminare.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 35-36]