[Tehnologii ale emancipării / reacțiunii]

Pentru a înțelege valul recent de euforie și panică legat de evoluția tehnologiei, generat în principal de investițiile masive în platforme de inteligență artificială, poate fi util să facem un pas în spate și să dăm filmul istoriei înapoi, până la penultima euforie similară din pricini de tehnologie: și anume, discuțiile despre „revoluția științifică-tehnică” care vuiau în presa, discursurile politice și textele științifice de acum 50-70 de ani, în toată lumea dar cu precădere în blocul socialismului de stat.

Ceea ce nu înseamnă, desigur, că cele două fenomene ar fi identice. Dimpotrivă, diferențele dintre frenezia IA de astăzi și entuziasmul „revoluției științifico-tehnice” (RST) de mai ieri sar în ochi încă înainte de a intra în subiect. Dintre aceste diferențe majore, la prima strigare trebuie menționate cel puțin două: mai întâi că, spre deosebire de discuțiile actuale prilejuite de progresele în materie de IA, care provoacă tot atâta euforie și utopism în rândurile investitorilor din zona platform & venture capital, pe câte temeri și groază trezesc în rândurile social scientists dar și ale angajaților în general, dezbaterile în jurul RST de acum o jumătate de secol au venit, cel puțin inițial, la finele anilor 50 și începutul anilor 60, pe un fond de optimism general legat de potențialitățile sociale ale noilor tehnologii, optimism ce avea să fie umbrit de considerente ecologice abia din anii 70; în al doilea rând, între cele două revoluții științifico-tehnologice, cea de acum și cea de atunci, mai există și o diferență geopolitică sau geo-strategică importantă: astăzi, proiectele de IA sunt, datorită costurilor și infrastructurii pe care le presupun, un apanaj aproape exclusiv al țărilor dezvoltate, astfel încât aceste proiecte, în măsura în care vor avea impactul social scontat de investitorii lor, nu vor face decât să adâncească și lărgească decalajul dintre centrii capitalismului și restul lumii; pe când RST din secolul trecut avea, în ochii promotorilor și comentatorilor săi din epocă, exact impactul geopolitic opus: ea urma să fie un instrument de accelerare a dezvoltării și modernizării în mâinile statelor din blocul est-european, care să le permită acestora să ajungă și chiar să depășească nivelul de dezvoltare și bunăstare din blocul capitalismului occidental. Mai net exprimat acest contrast: dacă IA de astăzi este o formă de acaparare, de către capitalul privat, a „intelectului general” și a rețelelor sale sociale aferente, ceea ce îl potențează pe cel dintâi și le devalizează, precarizează și alienează și mai abitir pe cele din urmă, RST de atunci era, dimpotrivă, șansa de a reapropria cunoașterea, știința, tehnologia, dar și „spiritul” omenesc în general și în ce are mai bun din cadrele restrictive și denaturante ale capitalului, încastrându-le într-un cadru socio-politic (ceea ce se numea „relații de producție”) în care să primeze interesul colectiv, nu profitul privat, și eliberând astfel atât societatea cât și cunoașterea de chingile lor istorice înspre adevăratul lor potențial.

Pentru a înțelege aceste speranțe de-a dreptul mesianice cu care era investită RST în blocul socialist acum o jumătate de secol e util să reamintim contextul istoric în care explodează aceste considerente: a doua jumătate a anilor 50 și începutul anilor 60 reprezintă nu doar perioada cea mai intensă a Războiului Rece, momentul în care declanșarea unui război atomic părea să fie iminentă și inevitabilă, cu toată seria sa de crize majore, de la invazia franco-britanică-israeliană asupra canalului Suez și revoluția din Ungaria din 1956, la încleștarea de la checkpoint Charlie din 1961 și criza rachetelor din Cuba din 1962. Ceea ce a colorat și intensificat aceste momente de încordare a fost, în bună măsură, ceea ce s-a numit „the Sputnik moment” – reușita sovieticilor de a lansa primul satelit pe orbită, urmat de primul om în spațiul cosmic, devansând astfel spectaculos rivalul de peste ocean în cursa dezvoltării științifico-tehnologice. „You may be ahead of us in the development of your rockets and the investigation of outer space, while there are other instances, for example color television, where we are ahead of you”, îi spunea vicepreședintele Nixon lui Hrușciov în celebra dezbatere din bucătărie din 1959 – pentru a fi brusc întrerupt de Hrușciov cu promisiunea că îi vor depăși și în cursa pentru tehnologia civilă, de larg consum. Acest fundal al accelerării tehnologice a Uniunii Sovietice, cu surpriza și impactul pe care le-a generat, e cel care supradetermină orizontul de încleștare geopolitică din acei ani – pe de o parte convingerea (nefondată desigur a) americanilor că sovieticii i-au depășit nu doar în ceea ce privește cucerirea spațiului, ci inclusiv în ceea ce privește arsenalul militar și rezervele de bombe atomice (pe care încă sovieticii, deși reușiseră destul de rapid să le producă, nu aveau încă tehnologia prin care să le facă să și ajungă în SUA); pe de altă parte, strategia brutală, provocatoare de negociere a lui Hrușciov, pumnul (și pantoful) în masă prin care încerca să mascheze imensul decalaj militar dar și al „bazei tehnico-materiale” a economiei sovietice față de SUA într-un pretins avantaj deja insurmontabil.

Născută și prefigurată în acest context și în acest fel, RST va purta, în discuțiile din deceniile următoare, semnele și mizele cu care s-a născut: un exploit care-i permite underdog-ului să schimbe terenul de joc, baza tehnico-materială a economiei și societății, care nu-i prea dădeau vreo șansă de reușită, și să-și depășească și umilească mult mai puternicul său rival geopolitic pe flancul cursei cosmice, în abstractul spațiului, printr-un efort exclusiv de voință și cunoaștere, inteligență și organizare. Pe scurt, un boost de spirit care saltă peste predeterminările istorice și limitele materiale, literalmente un fel de deus ex machina care șterge dintr-o mișcare sedimentele de nedreptate și înapoiere istorică, instituind spiritul omenesc, cu potențialitățile sale nelimitate, ca principală locomotivă a istoriei.

Sau, în cuvintele comentatorilor și promotorilor RST din acea perioadă de la noi: „creierul uman reprezintă principala bogăție a unei națiuni”¹; iar „revoluția științifică-tehnică (…) va deschide – în condițiile victoriei socialismului pe plan mondial – calea spre imperiul libertății”². Să vedem, atunci, cum arăta – ce promitea și cum ar fi trebuit să se desfășoare – această revoluție și revelație spirituală a materialismului istoric în textele din presa românească a vremii. Voi urmări, în cele de mai jos, pe scurt aceste coordonate așa cum se configurează ele în articolele lui Valter Roman, care pare să fie șeful local al acestei problematici în deceniile 60 și 70³. 

În textele lui Valter Roman, dar și ale interlocutorilor săi, revoluția tehnico-științifică este încadrată conceptual în cupletul clasic al marxismului forțe de producție – relații de producție. RST reprezintă, aici, côté-ul celor din urmă – este impulsul și resursa care permit dezvoltarea nelimitată a forțelor de producție, mai ales la cei rămași până nu demult în urmă în cursa modernizării; însă acest impuls poate fi canalizat în mod benefic doar într-un anumit cadru de relații de producție, cele socialiste, cu proprietatea comună asupra mijloacelor de producție, în vreme ce relațiile capitaliste de producție transformă această resursă – RST – într-un accelerator al contradicțiilor capitaliste. Acest aspect este important pentru că arată că discuțiile despre RST nu sunt doar ecoul local al „momentului Sputnik”, ci vin în prelungirea și ca rezolvare a unor preocupări stringente locale anterioare: este vorba despre toate acele încercări, din sfera economiei și managementului muncii, din anii 50, de a capta și mobiliza „rezervele ascunse” ale producției pentru a sălta baza economică peste înapoierea și ruina în care au lăsat-o războiul și interbelicul și a recupera astfel decalajul față de țările dezvoltate. Doar că aceste încercări, mai brutale, cu stahanovism și muncă în asalt, sau mai blânde, cu „cointeresarea materială” a muncitorilor în producție, s-au lovit de limitele inerente forței de muncă vii – pur și simplu limitele omenești în care se poate extorca supra-muncă din corpul lucrătorilor⁴. Din această perspectivă, RST venea ca o soluție la aceste probleme și limite aparent insurmontabile: finalmente, o șansă de a dezvolta forțele de producție și productivitatea dincolo de limitele fiziologice ale omului, grație potențialului nelimitat al spiritului (i.e. voința și inteligența cercetătorului și tehnicianului de rând, dar și decizia strategică a planificatorului). „Marele salt înainte” al lui Mao este, în această perioadă (1958-1962), expresia cea mai deplină a acestui calcul strategic, cu pariul său că industria grea, baza necesară a economiei socialiste, ar putea fi generată direct din curtea țăranului, unde furnalul siderurgic din bătătură unește două epoci istorice – cea trecută și cea viitoare – săltând oportun peste limitele și contradicțiile prezentului. În acest sens, RST ar reprezenta un fel de „mare salt înainte” maoist dar din care a fost epurat săltătorul, o „rezervă ascunsă” a producției dar care nu mai are nevoie de vreun rezervor în carne și oase: din mobilizarea stahanovistă și militaristă a forțelor de producție din anii 50 a fost evacuat subiectul producător, și a rămas doar o forță productivă dezîncarnată, un spirit care trage istoria, producția și socialismul după el.

Nici o formațiune socială nu a avut „atâta nevoie de știință ca orânduirea comunistă”, afirmă Valter Roman, pentru că această formațiune socială trebuie să rezolve problema creării „puternicelor forțe de producție care sunt necesare pentru a asigura abundența”⁵: RST are deci rolul de a corecta caracterul prematur al revoluțiilor socialiste, și de a crea retroactiv baza lor materială – forțele de producție mature și abundența. Dar nu doar socialismul are nevoie de revoluție tehnico-științifică pentru a deveni socialism; și invers, așa cum menționam, aceasta din urmă are nevoie, pentru a-și atinge potențialul și realiza promisiunile, de relațiile de producție oferite de socialism. În capitalism, ea este cel mai adesea deturnată în scopuri militare; „în orânduirea burgheză contemporană, (RST) are loc relativ lent, limitat, parțial, inegal”⁶; „progresul tehnicii este restrâns la acele ramuri care dau maximum de profit” (idem). RST duce în Vest la concentrarea și mai accentuată a capitalului, la reducerea salariului muncitorilor și creșterea gradului de exploatare. Ea ascute de fapt contradicțiile capitalismului, între caracterul social al producției și caracterul privat al proprietății. În Est în schimb, grație RST, „din sclav al mașinii, cum e în capitalism, muncitorul devine adevăratul stăpân al ei, atât din punct de vedere tehnic, cât și economic. Mașina nu mai mecanizează omul, ci omul „umanizează” mașina”. Se șterg astfel deosebirile dintre munca fizică și cea intelectuală, dispar multe profesii „istovitoare și dăunătoare”. RST în Est face trecerea de la „principiul socialist al repartiției după muncă” la „principiul comunist al repartiției după nevoi” – deci de la imperiul necesității, îmblânzit socialist după criterii meritocratice, la imperiul libertății, configurată comunist qua necesitate înțeleasă și stăpânită.

Acest optimism, legat de potențialitățile nelimitate ale RST în contextul socialismului de stat, și hrănit inițial de efectele „momentului Sputnik”, începe însă să manifeste rezerve de pe la mijlocul anilor 70: dacă în 1960 era limpede pentru Valter Roman că URSS a luat-o deja înaintea Vestului în termeni de revoluție tehnico-științifică și că numai marxismul poate înainta până la capăt pe calea RST, în 1975 el avertizează că „marxismul n-are voie să rămână în urmă față de realitățile în permanentă și accelerată schimbare”⁷. Iar în 1976 admite de-a dreptul că „deocamdată, realitatea este cea pe care o cunoaștem: baza tehnico-materială (BTM) a societății socialiste nu a atins încă nivelul BTM a țărilor capitaliste dezvoltate și probabil va mai trece mult timp până când vom ajunge la acel nivel”. Ba mai mult, el ajunge să respingă ferm argumentul lui din anii 60, și anume că „crearea unei BTM a societății care să integreze toate cuceririle RST nu este cu putință în condițiile capitalismului”⁸. Această răzgândire în ceea ce privește valențele geopolitice ale RST este, fără doar și poate, efectul noii conjuncturi economice mondiale și locale, în care România era puternic lovită de undele de șoc ale crizei petrolului și, apoi, ale crizei datoriilor suverane – aspect asupra căruia voi reveni spre final.

Până atunci, să vedem în ce consta de fapt revoluția tehnico-științifică atât de mult promisă. În viziunea lui Roman, RST presupunea trei axe – și așa cum vom vedea, toate cele trei manifestă o relevanță actuală considerabilă. Prima axă privește „electrificarea” deplină a economiei și în general ceea ce azi am numi tranziție energetică. „Tendința generală ce se face astăzi observată în toată lumea este de a se trece la generalizarea folosirii energiei electrice, la înlocuirea, în tot mai mare măsură, a celorlalte forme de energie cu energia electrică”⁹. Acest entuziasm pentru electrificare este explicabil nu doar din motive de eficiență energetică și considerente de mediu, ci și datorită crizei petroliere mondiale care afectează profund România după războiul din 1973. Din anii 70, când problema poluării începe să umbrească toate discuțiile entuziaste despre RST, chestiunea electrificării capătă valențe și mai contemporane: se vorbește tot mai mult despre energie solară, precum și despre necesara trecere de la automobilele pe bază de combustibili fosili la automobilele electrice. E interesant cum se pune problema acestei treceri: după cum observă inginerul Mario Duma, automobilul electric nu este nicidecum o nouă și neașteptată invenție; dimpotrivă, această posibilitate tehnică era deja prevăzută – „a purtat scutece odată cu fratele său bazat pe motorul cu explozie” – dar a fost ratată de industria capitalistă pentru că aceasta era interesată de profitul și eficiența pe termen scurt. În schimb „socialismul, care constituie o unitate intrinsecă, structurală între producție și utilizare, între tehnică, economie și societate, între prezent și viitor, creează posibilitatea obiectivă a unei înclinări radicale a balanței în favoarea eficienței de perspectivă” și a automobilului electric¹⁰. E, poate, una din previziunile cele mai nimerite ale acelor proiecții: starea actuală a pieței mașinilor electrice, dominată de China, dovedește într-adevăr avantajele planificării centrale în această direcție de tranziție energetică.

A doua axă a RST este ceea ce se numește „chimizarea economiei”: exploatarea potențialului oferit de noua industrie chimică și restructurarea întregii economii pe bazele ei. Spiritul mesianic care conduce aceste discuții despre RST din epocă este cel mai vizibil pe această axă chimică. Așa cum era considerată de comentatorii din epocă, chimia promitea eliberarea de dependența de natură pentru obținerea materiilor prime, datorită posibilității sintezei artificiale a orice materie dorim: „industria de materiale sintetice nu are limite. Posibilitatea așezării structurale a atomilor în molecule și a acestora în polimeri este practic infinită”¹¹. Dacă, așadar, RST reprezenta, în viziunea socialismului de stat, șansa transcenderii limitelor istorice și materiale printr-un efort spiritual dirijat, această șansă era cel mai puternic susținută de promisiunile chimiei. Nu întâmplător, „chimizarea economiei” a fost o axă fundamentală a strategiei economice a socialismului românesc, cu încercarea de a transforma România într-un producător important de produse chimice și petroliere – chiar mai important decât i-ar fi permis rezervele sale naturale.

A treia axă a RST este cea a „automatizării” – axă care unește considerațiile legate de dezvoltările tayloriste din economia muncii de la începutul secolului XX cu discuțiile actuale despre inteligență artificială și machine learning. Automatizarea în care își pun speranțele autorii români avea să ducă la un nivel superior automatizarea proceselor de producție demarată în deceniile anterioare. În acest proces, aveau să fie create „mașini cu comandă-program și autoreglare, capabile să stabilească în mod automat ciclul de producție cel mai avantajos”. Se trece astfel de la mașina clasică în trei verigi (motor, mecanism de transmisie, mașină de lucru) la cea cu patru verigi (care are în plus un „dispozitiv de autodirijare și autoreglare a operațiilor de producție”)¹². În alți termeni, „esența automatizării constă în faptul că omul trece asupra mașinii funcția de dirijare a procesului muncii”¹³. De-aici, evident, nu mai era decât un pas până la a vorbi despre ceea ce azi numim „machine learning”: „aceste mașini… vor acumula treptat „experiență” și își vor îmbunătăți singure munca. Se deschid largi perspective pentru crearea unor mașini sensibile direct la vorbirea umană, un text scris, imagini vizuale, capabile să se apropie de formarea noțiunilor”¹⁴. Cinci ani mai târziu, Roman revine în mod și mai interesant asupra subiectului: împotriva celor care neagă posibilitatea de a „crea în mod artificial o mașină care să raționeze, capabilă să depășească în toate privințele posibilitățile gândirii omenești”, el aduce argumentul: dacă putem crea artificial viață, de ce nu am putea crea artificial gândire? „A admite astăzi posibilitatea creării, pe căi artificiale, a unor organisme vii (ceea ce până nu demult s-a negat) și a nega posibilitatea creării unor organisme (mașini) care „gândesc”, care „creează” constituie o contradicție lipsită de orice logică”; ar însemna o poziție „fideistă agnostică”. Pe scurt, dacă chimia – în sens larg, incluzând aici genetica și biotehnologiile – ne permite să creăm materie și viață din ce vrem noi, de ce nu am putea crea și gândire artificială? În același text, Valter Roman respinge – dar mai degrabă printr-un gest retoric – argumentul că o astfel de mașină inteligentă ar ajunge să domine și să supună omul: „oricât de perfecte ar fi mașinile, ele nu vor putea exista niciodată fără om; ele nu vor stăpâni niciodată omul”¹⁵. Nu e clar de ce asta nu ar fi posibil, în condițiile în care, conform propriilor sale texte din acea perioadă, în capitalism deja se întâmplă și mașinile deja controlează, supun și dezumanizează omul. În ultimele sale intervenții, Roman începe să vorbească tot mai apăsat despre inteligența artificială, în termeni din nou cât se poate de contemporani: „Inteligența artificială, respectiv industria inteligenței, ocupă locul central în cadrul celei de-a doua revoluții industriale¹⁶… Dacă prima revoluție industrială înlocuia treptat efortul fizic al omului, a doua revoluție industrială înlocuiește tot mai mult efortul intelectual al acestuia… (ea) stă la baza unei etape superioare a „industrializării”, mai precis spus la baza scientificării societății… Locul societății „industriale” îl va lua societatea „științifică” – epoca științifică a omenirii (societatea cibernetizată, electronizată, robotizată, informatizată, dar totodată și umanizată) – adevărata societate comunistă”.¹⁷

Aceste direcții de optimism încep, cum spuneam, din anii 1970 să fie umbrite de problema poluării și a mediului, lansată în dezbaterea internațională odată cu Raportul Clubului de la Roma Limits to growth¹⁸. Însă modul în care Valter Roman răspunde acestei provocări ecologice constă în a o trata mai curând ca un fel de accelerator și sintetizator al celor trei direcții de revoluție științifico-tehnică. Singura soluție la problemele de mediu generate de RST este de a avea și mai multă și mai integrată revoluție științifică-tehnică – o RST care capătă aici valențe profund metafizice, proiectând o veritabilă depășire a opoziției dintre natură și tehnică, spirit și materie. „Rezolvarea problemei (poluării) constă în valorificarea completă a tuturor elementelor participante în materiile prime și materialele pe care le utilizăm”. Pe scurt, o producție fără rest – „o producție fără deșeuri”. Soluționarea problemelor progresului tehnic înseamnă „crearea unei tehnologii biocibernetice care să permită asigurarea unui echilibru, respectiv a unei simbioze funcționale cu biosfera”. Această soluție respinge cele două soluții vehiculate în epocă – dar și astăzi – și anume, pe de o parte, „întoarcerea la forme arhaice de viață”, sau, pe de altă parte, „încetinirea, sau chiar oprirea creșterii economice” (ceea ce azi se numește degrowth – și care în epocă era numită „zegism” (zero economic growth)). În această dezbatere, Roman se dovedește a fi – din nou, în termenii actuali – un ecomodernist: „nu se pune problema încetinirii dezvoltării științei, ci dimpotrivă, a necesității dezvoltării ei accelerate. Nu se pune problema încetinirii folosirii bogățiilor naturale în folosul societății, ci a folosirii raționale a acestor bogății”.¹⁹ După etapa automatizării și cea a cibernetizării, urmează astfel etapa „bionizării (biologizării) producției – construirea unor sisteme tehnice pe baza acelorași principii ale relațiilor constructiv-funcționale din domeniul naturii vii și a căror însușire principală constă în capacitatea de autoreorganizare”. Un an mai târziu, revine asupra chestiunii:

„Conservarea echilibrului natural existent nu poate fi considerată ca un obiectiv, ea ar reprezenta o frână în dezvoltarea producției, a societății. Transformarea rațională a naturii, optimizarea biosferei pe baza marilor cuceriri ale RST reprezintă unica soluție… Sunt necesare alte forme ale echilibrului ecologic, biologic (cum ar fi, între altele, și probabil în primul rând, bionizarea producției, adică elaborarea unor asemenea procese tehnologice în care să se folosească, în cel mai înalt grad cu putință, circuite naturale ale substanțelor și energiilor naturii, tehnologii industriale „curate”, „moi”, în locul unor tehnologii „murdare”, „tari”. Dacă RST a dus la transformarea proceselor naturale în procese industriale, noua etapă a RST trebuie să ducă la transformarea proceselor industriale în procese naturale (?!) … Aceasta presupune existența unor biotehnici (folosirea principiilor și însușirilor sistemelor biologice în tehnică) și unor biotehnologii (folosirea proceselor biologice pe scară tehnologică și pentru producții industriale în vederea obținerii unor produse și substanțe necesare pentru viața oamenilor), ceea ce presupune (face necesară) crearea unei noi specii de simbioză între biosferă și tehno-sferă.”.²⁰

Prin urmare, ceea ce Raportul de la Roma identifica drept „limite ale creșterii” și dezvoltării economice, reprezintă pentru Roman mai degrabă o „cotitură”, sau și mai exact „un salt calitativ”, pur și simplu pentru că „gândirea nu are limite”²¹. O gândire infinită, care, așa cum am văzut, devine spirit obiectiv și natură – după cum și natura este în totalitate transformată în spirit, sustrasă imperiului necesității și eliberată întru împărăția libertății. În această ultimă instanță, revoluția științifico-tehnică în discursul socialismului de stat reprezintă sinteza hegeliană supremă, în care toate limitele și contradicțiile lumii materiale sunt depășite, sintetizate și eliberate întru infinitatea spiritului devenit natură: tranziția energetică prin care vom putea produce energie practic din nimic (i.e. din soare, vânt și apă – însăși gratuitățile naturii); chimizarea prin care vom putea produce orice materii și substanțe ne vom propune, direct din formule; automatizarea și mașinile inteligente grație cărora vom avea o producție care se conduce și ghidează de una singură; și toate trei sintetizate și ridicate la ultimul nivel în biocibernetizare și bionizarea producției cu simbioza lor totală între biosferă și tehnosferă.

Că lucrurile n-au mers chiar așa nu e, probabil, surprinzător. În ultima sa expresie, și deci în deplina sa manifestare – atât cât a permis istoria –, socialismul românesc a eșuat fundamental în toate cele trei axe ale revoluției științifico-tehnice promise:  un stat deficitar la electrificarea economiei și perdant la tranziția energetică, întrucât dependent de energie și, tocmai, de tehnologie vestică (atât în sensul de petrol importat la prețuri exorbitante pentru a hrăni supracapacitățile de rafinare ale industriei chimice, cât și în sensul uzual cotidian, de pene de curent și aparatură dintotdeauna deja, din cutie, depășită din punct de vedere tehnologic; limitat materialmente pe axa chimizării economiei – pentru că îi lipsește materia primă din care să poată plasma chimic, în libertatea spiritului, ce materii dorește; și defaillant finalmente pe axa automatizării, let alone a informatizării economiei, rămânând un mod de producție eminamente labor-centric, care va trebui automatizat și informatizat ulterior, cu prețul anticipat de massive redundancies și declasare post-89. În final, omul va fi într-adevăr eliberat de mașină – dar în primul și deocamdată în singurul sens de a fi disponibilizat de ea.

________________________

¹ Victor Săhleanu în dezbaterea „Revoluția în știință și tehnică. Natura și direcțiile desfășurării ei”, Era socialistă, 1970.

² Valter Roman, „Corelația societate-natură în condițiile revoluției științifice și tehnice”, Viitorul social, 1975.

³ O tematizare a RST pe un alt teren, cel al relațiilor internaționale și geopoliticii, dar cu aceleași efecte scontate mesianice se găsește la Silviu Brucan, mai ales în primul său volum publicat în engleză, The dissolution of power. A sociology of international relations and politics (New York, Knopf, 1971)– unde „disoluția puterii”, cu puterea înțeleasă ca domnie a inegalității (între națiuni și în interiorul lor), este efectul inevitabil al revoluției științifico-tehnice, cel mult frânat pentru un timp de ceilalți factori determinanți ai istoriei mondiale (politicul, societatea etc.).

⁴ Pentru politica „rezervelor ascunse ale producției” din anii 50, vezi Adrian Grama, Laboring alone. Industrial workers and the making of postwar Romania (DeGruyter, 2019, 220-231) și Alina Cucu, Planning labor. Time and the foundations of industrial socialism in Romania (Berghahn Books, 2019, 147-177).

⁵ Valter Roman, „Revoluția științifică-tehnică contemporană și rolul ei în crearea bazei tehnice-materiale a socialismului și comunismului”, Era socialistă, 1962.

⁶ Valter Roman, „Despre revoluția tehnică-științifică contemporană”, Era socialistă, 1960.

⁷ Valter Roman, „Corelația societate-natură în condițiile revoluției științifice și tehnice”.

⁸ Valter Roman, „Baza tehnico-materială a societății și legitățile dezvoltării ei în condițiile revoluției științifice și tehnice (I)”, Viitorul social, 1976.

⁹ Octavian Groza în dezbaterea „Revoluția științifică-tehnică. Direcțiile desfășurării ei”, Era socialistă, 1970.

¹⁰ Mario Duma, „Cu privire la poziția socială a științei în socialism”, Viitorul social,1973

¹¹ Inginer Mihail Florescu, în dezbaterea „Revoluția științifică-tehnică. Direcțiile desfășurării ei”.

¹² Valter Roman, „Revoluția științifică-tehnică contemporană și rolul ei în crearea bazei tehnice-materiale a socialismului și comunismului”.

¹³ Valter Roman, „Revoluție științifică-tehnologică și implicațiile ei asupra dezvoltării sociale contemporane”, Era socialistă, 1967.

¹⁴ Valter Roman, „Revoluția științifică-tehnică contemporană și rolul ei în crearea bazei tehnice-materiale a socialismului și comunismului”.

¹⁵ Valter Roman, „Revoluția științifică-tehnologică și implicațiile ei asupra dezvoltării sociale contemporane”, Era socialistă.

¹⁶ Nu intru aici în dezbaterile mai curând scolastice din epocă vizavi de câte revoluții științifico-tehnice există, câte dintre ele se traduc într-o „revoluție industrială”, sau dacă e totuna sau nu „revoluția științifico-tehnică” cu „revoluția tehnico-științifică”.

¹⁷ Valter Roman, „Revoluțiile industriale în istoria societății”, Viitorul social, 1981.

¹⁸ Pentru o discuție mai amplă despre modul în care autorii români au răspuns crizei ecologice semnalate în raportul Clubului de la Roma „Limits to growth”, vezi Christian Ferencz-Flatz și Adela Hîncu, „From ecological crisis to ecological revolution: Marxist reflections on the Limits to growth in Romania”, în Adela Hîncu et. al, Situated Marxism. Theoretical Practices in State Socialist Europe, CEU Press, 2026.

¹⁹ Valter Roman, „Corelația societate-natură în condițiile revoluției științifice și tehnice”.

²⁰ Valter Roman, „Baza tehnico-materială a societății și legitățile dezvoltării ei în condițiile revoluției științifice și tehnice (I)”.

²¹ Valter Roman, „Limite sau cotitură?”, Viitorul social, 1980.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 74-78]