13 mai

Am fost la Berlin pentru o săptămână, invitată de Ruxandra Demetrescu la ICR-ul de acolo. Am participat la o masă rotundă cu Mircea Cărtărescu despre optzecism, conceptul de generație, postmodernism etc. Sâmbătă noaptea spre duminică, cu trei zile înainte de luna plină, am avut vise intense, cum mi se întâmplă în ultima vreme la aceste date fixe. Întâi am visat că două persoane, parcă un bărbat și o femeie, mă atingeau cumva în amorul meu propriu și, deși apoi și-au tot cerut scuze, eu nu am vrut cu nici un preț să-i iert, ba m-am și retras dintre ei. În acel moment m-am trezit și am înțeles că visul era un fel de avertisment pentru această parte încă nerezolvată din mine. Apoi imediat am alunecat într-o „stare laterală”, în care parcă eram întinsă în pat alături de cineva cunoscut, apropiat, rămas în stânga mea în întuneric, care apoi face o rotație spre dreapta pe deasupra, trece peste mine și mă ia din nou din partea dreaptă în brațe apropiindu-și capul de fața mea, sărutându-mă libidinos și băgându-și limba în gura mea cu nerușinare. Capul arăta întâi ca un cap de bătrân, apoi ca un craniu cu orbitele goale, oribil, înspăimântător. Înțeleg că e chiar moartea. Mă trezesc oripilată de scenă și de limba băgată în gura mea în mod scârbavnic. Știu că visul sau starea aceasta e legat/ă de visul anterior. Că personajul oribil e și vanitatea, amorul meu propriu, e și demonul din mine, e și demonul din afara mea, e într-un cuvânt tot ce mă aruncă în neant, e Moartea.

Duminică dimineața am deschis într-o doară televizorul din camera unde am fost cazată la ICR Berlin și ce să vezi? Dau peste slujba ortodoxă în limba română, ținută cu mare fast la Nurnberg! Nu mi-a venit să cred, aveam parte de slujba de duminică ca și cum aș fi fost acasă, așa cum îmi și dorisem de fapt ca să nu întrerup această obișnuință din ultima vreme luată ca o promisiune față de Cei Înalți. Am aflat apoi de la diferiți români și germano-români că fusese prima dată după nu știu cât timp când se dăduse slujba în românește la televiziunea germană. Ce coincidență!

După masa rotundă cu Mircea Cărtărescu de luni seara, a doua seară ne-am întâlnit la el acasă, în apartamentul bursei DAAD, pe care-l ocupă împreună cu iubita lui, tânăra și frumoasa poetă Ioana Nicolaie. Întâlnirea dintre noi a fost bună, deși nu ne-am mai văzut de multă vreme, de câțiva ani. Mircea e aproape neschimbat, are aceeași alură gracil adolescentină, deși fața i s-a mai maturizat și și-a ras mustața lui groasă și neagră. Împreună cu alți prieteni am pălăvrăgit o seară întreagă. Mă observam în legătură cu Mircea dpdv al complicatei relații psihice pe care am dezvoltat-o uneori față de el, de admirație, de invidie etc. Am observat că eram liniștită, deși umbra vechilor mele stări mai plana pe undeva pe deasupra, dar acceptam acum evidența, care demult exista de fapt în mine. Acceptam că el a fost și este „alesul literar” al generației noastre, că talentul lui fusese puternic, aparte, încă de la început, că își merita locul. În același timp, mă gândeam că dpdv al Școlii gurdjieviene probabil că Mircea era centrat în „regele de cupă”, atât de emoționale și de pline de înțelesuri mai înalte sunt prozele lui, și că deci prin simbolismul acestei „cărți de joc” el primea inspirație direct din centrii săi superiori, cum nu se întâmplă la cei mai mulți dintre oameni. Mă mai gândeam că de aici îi vin unele stări și înțelegeri pe care el le descrie în proze. Și mă mai gândeam că totuși e păcat dacă tocmai din cauza marelui lui talent, el e blocat aici, în acest „rege de cupă” din postura lui de geniu literar, și nu poate să treacă dincolo, să se elibereze, să se salveze din lumea asta. Dar poate că aceasta e rolul sau soarta lui în această viață, în această existență. El trebuie să dea expresie unei noi stări de sensibilitate colectivă, și poate într-o existență ulterioară va trece Dincolo. La un moment dat Mircea a povestit despre debutul nostru simultan în 1980, ca „doi gemeni”, și despre faptul că numele noastre încep cu aceleași inițiale. Apoi a relatat că i se întâmplă ceva ciudat în unele dimineți cînd se trezește, i se pare că e foarte înalt, deși în realitate el e doar puțin mai înalt decât mine, i se pare că ajunge până în tavan și de acolo se privește. Brusc chestia asta m-a interesat, căci mi-a adus aminte de stări ale mele similare, dar nu doar dimineața, ci și noaptea.

16 mai

În zilele următoare m-am plimbat prin muzee, am văzut monumente și cartiere ale Berlinului etc. Cele mai vii amintiri le am însă din după-amiaza în care am fost la Muzeul Pergamon de antichități. Pe drum, deși era deja după-amiază și eram ușor obosită, am putut să fac self-remembering cu ușurință și în acele moment am văzut totul foarte clar în jur, cu o intensitate deosebită a culorilor și mai ales – mai ales – ca și cum culorile și formele ar fi avut un înțeles aparte, ascuns, dar plin de miez, care stătea gata-gata să se reveleze, deși finalmente nu s-a revelat. În Pergamon am văzut lucrările din lumea greacă și asiriană cu o bucurie specială, cu o plăcere nouă, nespusă, plăcere pe care o pierdusem de ceva vreme, fapt pentru care înainte treceam repede prin sălile de acest fel din alte muzee. Aici mi s-a părut că am găsit expunerea cea mai inteligentă, mai sobră și mai avantajoasă a acestei arte, al cărei sens noi de fapt nu-l mai înțelegem în totalitate. La un moment dat, în fața unei mici sculpturi grecești, un torso feminin de marmură alburie, translucidă, am avut senzația viului acelei sculpturi și a înțelesului adânc al mitului lui Pygmalion. Marmura a fost pentru greci un material sacru, un fel de împietrire pură a substanței și luminii, pentru care ei au avut ochi ca nimeni alții, căci nimeni nu a iubit ca ei frumusețea pură, arhetipală, apropiată de divin, a trupului omenesc. Și în fața acelei sculpturi am trăit un moment de…„reminiscență”: parcă mi-am adus aminte vag că într-o viață anterioară aș fi fost pietrar grec ! Mi-am amintit cât de obsedată eram să desenez cai în copilărie deși nu-i observasem cu atenție niciodată, căci nu îi aveam în preajmă, îi desenam din memorie; apoi cum, venind la liceul de arte din București, în prima oră de sculptură am modelat din senin pe o plachetă de lut, un cuplu dansând, un bărbat și o femeie nuzi care dansau dezlănțuit în stil grecesc, plachetă pe care profesorul a fost uimit să o vadă și a luat-o să o toarne în ghips, figurând ea apoi o vreme în muzeul liceului; și mi-am amintit cum într-o dimineață, în timp ce studiam nu știu ce text teoretic, am luat brusc o foaie de hârtie și am desenat pe ea din senin un cap de cal de pe friza Partenonului, din memorie.

În zona din muzeu unde erau expuse porțile Babilonului, iarăși foarte bine refăcute, am avut din nou o „trăire”, sau cum să-i spun. Am „trăit” o clipă ca și cum aș fi fost de față pe vremea lui Nabucodonosor, ca și cum aș fi fost unul dintre pietrarii sau cărămidarii care lucraseră poarta zeiței Ishtar, și care privea din apropierea lui Nabucodonosor la frumusețea acestei opere impunătoare. Era bizar, eram perfect prezentă în sala de muzeu, și în același timp simțeam pe dinăuntru că „eram” în Babilon, fusesem cândva acolo, lângă marele rege, cu marele rege, și înțelegeam că de fapt ceea ce în mine rezonase astfel era identic și în Nabucodonosor, și în pietrar, și în oricine, era o Conștiență care se bucura de conștiențele mărunte umane în care rezida, în care se manifesta…

Ieșind pe stradă, gândul că Dumnezeu e adânc în mine, adânc ascuns în mine. Și împrejur și în toate. Și gândul că sunt un „soldat al lui Dumnezeu”.

18 mai

Duminică la biserică, după ce inițial n-am vrut să mă duc acolo și am luptat nițel cu mine însămi, la finalul slujbei dedicate Duminicii samaritencei, mi s-a părut că înțeleg mult mai profund ca de obicei această extraordinară parabolă. Mi s-a părut că vorbește despre mine, sau pentru mine, că samariteanca sunt eu, cu mizeria mea nespusă, și totuși cu dorința mea intensă, cu disponibilitatea mea de a-l căuta și întâlni pe Omul Divin din mine, din noi. Și nu știu cum, au început să-mi curgă lacrimi din ochi ca dintr-un robinet, nu știam cum să le mai opresc. Erau lacrimi pure, curgeau, nu picurau. Și în același timp vedeam în fața ochilor o imagine, a samaritencei îngenunchiate în praful drumului înaintea Divinului, a mea ca samariteancă, sau mai bine zis a mea ca un pumn de tină, de praf, în fața Lui, ca o grămăjoară de mizerie, de nimic, înaintea picioarelor sfinte, de fapt înaintea a Ceva măreț, invizibil, care mă accepta cu tot neantul meu – și asta era minunea de neînțeles.

La finalul după-amiezei am fost așa de epuizată încât am închis telefonul, tot, tot, și m-am culcat și am dormit patru ore! Când m-am trezit, am avut senzația stranie că centrul pieptului meu e gol, că locul plexului solar e golit, nu e nimic acolo, nici energie, nici simțăminte, nimic, doar ceva ca un aer, ca un gol de forma unei migdale verticale, mari de 15-20 cm, a unei mandorle de aer. Iar noaptea, la ora 12 când m-am rugat, am avut senzația că aveam o consistență fizică redusă, că aveam ceva de apă și de aer în carne, că era ceva curat în mine și în afara mea, că eram prezentă acolo, în rugăciune, într-un mod simplu și transparent.

A doua zi n-am putut să fac mai nimic toată ziua, am stat închisă în casă și am citit. Seara am fost la Teaching House adică la casa de studiu a Școlii gurdjieviene, unde am condus un meeting. Și am realizat mai intens decât altădată cât de fragmentară, vanitoasă, închipuită și inconsistentă sunt. A fost destul de dificil de îndurat, mă observam cu suferință și întristare adâncă dar blândă, simțeam că sunt un fel de țesătură destrămată, mi-era silă de făptura în care eram închisă, de mediocritatea ei evidentă, de neputințele ei. Și mi-am dat seama că trebuie să fii sănătos și robust psihic, pe calea spirituală, ca să reziști. Dar dacă reziști, ceva se întâmplă, se întâmplă cu adevărat. Încep să înțeleg de ce Daniela G. nu a rezistat și de ce Horia se opune cu îndârjire. Și totuși, ce extraordinar! Ce șansă!

Suntem un gând divin într-o grămăjoară de rahat. Dar dacă transformăm rahatul în ceva transparent prin suferință, prin suferință conștientă, redevenim gând divin în Marele Gând și celule gânditoare în Marea Minte.

28 mai

Din tot ce mi se întâmplă în ultima vreme, cel mai ciudat mi se pare perceperea neputinței propriului meu creier. Mental, sunt din ce în ce mai ruptă în bucăți, nu mai funcționez bine. Parcă traseele mele neuronale obișnuite sunt blocate, nu le mai pot accesa cu rapiditate, și dacă o fac nu mai dau răspunsul bine formulat ca mai înainte. Parcă asist din spatele minții la desfacerea în componente a organului cognitiv, e și o presiune pe cap, și o durere fizică reală. Dar e și o chestiune de observație, de „separare” față de minte și de observarea ei mai imparțială. Am mai trecut prin asta, dar acum parcă e mai rău, mai evident decât altădată. Nu mă mai îngrijorez, asist cu resemnare la acest proces, despre care încă nu știu dacă e pur fiziologic, de îmbătrânire, deși nu cred, sau e o „rearanjare”, o reordonare internă care se petrece fără știrea mea într-o oarecare măsură, și e dezolantă dar salutară. Înclin să cred că e a doua variantă, cu atât mai mult cu cât mă observ și din alte puncte de vedere, îmi observ mult mai constant mediocritatea generală, lipsa de calități și prostia, la fel sau în rând cu ceilalți oameni, mai ales cu oamenii modești față de care mă consideram mai presus. E și un proces de purgație a marii mele vanități, a orgoliului meu intelectual. Nu-mi vine să cred că sunt, și suntem, atât de degradați – atît de proști, de înrăiți, de neputincioși – și totuși asta e realitatea.

Ieri, duminică, după slujba de la biserică, am tras o fugă până la Pucioasa, la deschiderea Festivalului de artă sacră organizat de familia Zidaru și Fundația lor „Sfânta Virginia”. Pe drum, conducând printre sate și orășele, mi-am adus aminte de observația lui Sergiu Savin, prietenul Danielei, cum că am o anume asprime în mine, o exigență, o duritate. Am realizat că are dreptate, și că deși observ acest lucru nu pot deocamdată să-l înlătur. Ce să mai spun de imaginea mea despre mine că aș fi plină de blândețe… Îndurerată, m-am tot observat de-a lungul drumului, conducând mașina, și am mai observat momentele de vanitate stupidă, când depășeam vreo altă mașină, când manevram bine într-o situație rutieră dificilă etc. Iarăși m-am îndurerat. Cu sufletul zdrențuit, am dat drumul la radio, la postul evanghelic pe care-l ascult de obicei. Și ce am auzit acolo m-a atins căci era vorba tot despre lupta cu vanitatea, cu judecarea celorlalți – și m-a podidit plânsul. Am plâns o bună bucată de drum și așa am ajuns la Pucioasa, epuizată de mine însămi, și așa am făcut micul ritual de inaugurare a simpozionului de artă plastică din deschiderea festivalului. Noaptea m-am întors acasă la București. A fost o zi plină de…revelații.

17 iunie

În week-endul 8-10 iunie am fost din nou la Pucioasa, la festivalul „Acasă”, cum îl numesc cei din comunitatea Noul Ierusalim, adică fundația Sfânta Virginia. Pe drum, singură în mașină, am avut iarăși un răgaz bun de meditat, și iarăși am realizat ce condiție mizerabilă avem, cum nu suntem nimic, cum trebuie să ne curățim continuu, continuu, de răutăți și negativități și înlănțuiri și iluzii cu care lumea, existența ne copleșesc; și iarăși m-am gândit că e o soartă tragică, amară, cea a omului, suflare divină închisă într-o carcasă puturoasă de carne, în care suflarea riscă să moară, de prea multe dificultăți, în ciuda ajutorului evanescent, discret, pe care „divinii” îl oferă fără încetare. Dar de ce se întâmplă așa, de ce trebuie să fie așa, e totuși un mare mister, fie că e vorba despre „Cădere”, fie că e vorba despre specia umană ca o peliculă organică conducătoare, transformatoare și purificatoare a energiilor dintre Cosmos și Terra, cum se spune în Școală. La un moment dat, am trăit brusc senzația că lumea e o scenografie de probă și de eliberare din care trebuie să mă extrag – și chiar am trăit un scurt moment, intens, în care m-am văzut eliberată de lume, cumva deasupra peisajului pe care tocmai îl străbăteam, ca și cum trăiam fulgerător prefigurarea a ceea ce va fi în momentul morții pentru mine.

 La Pucioasa a fost o perioadă de grație. Vremea a fost minunată, tăpșanul era de un verde splendid, pe el apăruse acum o copertină albă uriașă, montată ca două vaste pânze rotunde de corabie suprapunându-se puțin, cu aripi impresionante la colțuri – ce mai, o construcție inginerească impunătoare. Acolo au avut loc cele trei zile de festival, sub copertină, unde a fost și scena, frumos concepută, din lemn, dar foarte modernă, acolo au stat și oamenii, spectatorii, bătrânii și bătrânele, tinerii și tinerele în veșminte albe, splendide, veniți de prin împrejurimi sau din restul țării să asiste la această întâlnire anuală a comunității lor, sărbătorită ca un festival de artă. De anul trecut și până acum s-a mai ridicat și o nouă clădire în curtea de alături a comunității.

În fiecare zi programul a început pe la 11 dimineața, cu câte ceva spus, cântat, recitat de fiecare dintre invitați; apoi masa de prânz pe lungi mese de lemn îmbrăcate în lungi fețe de masă albe, de-a lungul tăpșanului, ca la un hram, cu mâncare bună de post, în stilul locului; apoi repriza de după-amiază, lungă de vreo 5-6 ore, în care iarăși s-a cântat, recitat, vorbit, interpretat, lucruri mai cu seamă pe teme creștine dar nu numai; iar seara, după o masă întinsă în casa nou construită, au avut loc câteva spectacole scurte de teatru, puse în scenă de tinerii locului sub regia lui Tudor Țopa, un fel de „drame creștine” în stil medieval dar cu instrumentar foarte modern, benzi sonore sofisticate, luminație ca la tragediile grecești montate de Andrei Șerban, ba chiar o corabie coborând din susul copertinei pe frânghii, apoi fumigații, și alte efecte scenice surprinzătoare.

Ziua de duminică a fost apogeul, căci după-amiază toată lumea a intrat într-un fel de entuziasm colectiv, de participare efuzivă, oamenii au cântat împreună cu cei de pe scenă, scriitorii și artiștii invitați au dat impresionante numere de „spontaneitate creativă”, ba chiar cei din audiență au venit pe scenă de câteva ori să se alăture și ei interpreților; s-a încins și o horă la un moment dat între invitați și cei din public. Totul a urcat ca intensitate participativă către finalul după-amiezii, când cei trei preoți ai comunității ne-au făcut o scurtă slujbă și ne-au stropit cu agheasmă, apoi ne-au invitat să mergem de pe tăpșan în clădirea cea nouă ca să participăm la un fel de „nuntă cu Dumnezeu”. Și în sunetele taragotului lui Dumitru Fărcașu, ca la o nuntă omenească de sat, toți participanții, într-un șuvoi prelung, impresionant, ca într-o procesiune, au mers în clădirea cea nouă, unde în sala de sus preoții iarăși au citit pe rând o frumoasă rugăciune de nuntire cu divinul, stropind oamenii cu agheasmă, în timp ce credincioșii din comunitate își țineau brațele în sus, repetând după preoți cuvintele rugăciunii. Deși mai retrasă și doar privind la această scenă ieșită din comun, am simțit un fior bucuros, era ceva frumos și curat în această „joacă de copii întru divin”, era chiar ca o nuntă spirituală, și m-am bucurat să mă aflu printre nuntași, în acel moment care avea o valoare simbolică clară. Am ieșit apoi afară, lumea s-a răspândit, am privit în jur la frumusețea locului, în seara care se lăsa ușor, eram parcă într-o lume mai înaltă, mai fină, mai ușoară, și am simțit în nări un miros suav, dulce și fin, ca uneori în stări aparte – a fost un semn bun pentru mine, adeveritor. Noaptea târziu am plecat spre București.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 32-34]