Când în 1992 m-am înscris la doctorat – la sfatul lui Corin care observase că citisem o sumedenie de cărți de memorialistică despre Gulagul românesc, pe care le recenzam în revista Steaua unde mă angajasem în 1991 – nu aveam cum să știu că opera mea eseistică avea să se concentreze major pe tema răului și a violențelor politice din secolul XX, în mai multe etape și cu mai multe nuanțe, în mai multe volume (individuale ori coordonate), cu referire nu doar la România, ci și la lumea întreagă.

Coordonatorul tezei mele de doctorat, profesorul Vasile Fanache, mă prevenise chiar dânsul că urma să mă descurc singură, că era vorba de o teză de pionierat unde chiar eu, doctoranda, urma să alcătuiesc o bibliografie primară cu cărți de memorialistică despre perioada comunistă din România. Profesorul Fanache îmi precizase de la început că ar fi putut să mă ajute cu eventuale nuanțări, sugestii și sfaturi doar după ce teza ar fi fost încheiată, întrucât nu era specialist pe tema mea de cercetare. Spre norocul meu, majoritatea cărților de care aveam nevoie se găseau în România, tocmai erau tipărite în avalanșă, căci genul memorialistic explodase pe piața de carte, după prăbușirea regimului ceaușist în decembrie 1989. Adevărat, existau câteva volume publicate în străinătate, încă din timpul regimului comunist, de către autori, foști deținuți politici ori cunoscători ai Gulagului românesc, dar acestea nu era multe, iar pe unele din ele le-am obținut fie prin împrumut personal (Paul Goma, de pildă, mi-a împrumutat generos vreo patru cărți în acest sens, trimițându-mi-le prin părinții mei care l-au vizitat la Paris), fie prin consultarea unor biblioteci din străinătate (mai ales din Paris) unde se găseau astfel de volume solitare.

Am lucrat șase ani la teza de doctorat, fără să am vreo bursă universitară ori vreun stagiu oficial, rambursat, de cercetare, căci între 1992-1997 nu exista așa ceva în sistemul de învățământ din România. Am avut totuși o bursă Soros, în 1992, concentrată pe tema Gulagului românesc; bursa era minimală și simbolică mai degrabă, dar ea a existat totuși.

În 1997 am finalizat teza de doctorat și am susținut-o, iar în 1998 am publicat prima ediție la Fundația Culturală Română. Au urmat în 2005 o ediție adăugită la Editura Polirom; și în 2018, la douăzeci de ani de la prima apariție, o ediție și mai amplă publicată la editura Manuscris din Pitești. În anii ce vin, va fi publicată la Editura Spandugino o a patra ediție adăugită.

Munca la teza de doctorat a avut un efect psihologic și etic aparte, făcându-mă să meditez adesea la statutul meu de româncă, la ideea (concretă) de patriotism, la cine și ce sunt eu ca raisonneur al memorialisticii de detenție. Mi-am pus de sute de ori chestiunea rezistenței la condițiile imunde și dure de detenție, lagăr ori anchetă; mai exact, dacă eu aș fi putut rezista în astfel de condiții. În majoritatea cazurilor, răspunsul meu lăuntric era negativ, nu aș fi putut rezista la schingiuiri ori la condițiile de exterminare. Sau, dacă aș fi rezistat, acest lucru s-ar fi datorat unui noroc sau unei minuni. Pe de o parte eram abătută că în România se petrecuseră atâtea orori (iar Fenomenul sau Experimentul din închisoarea Pitești, între 1949-1951 fusese abominabil); pe de altă parte eram mândră că existase o rezistență anti-comunistă în munții României, chiar dacă acești luptători nu fuseseră decât câteva sute la număr, ajutați însă de zeci de mii de țărani din satele de la poalele munților. Eram ruptă între aceste două lucruri: oripilată de torturile practicate în anchetele și Gulagul românesc, dar și semeață că mulți români nu cedaseră și rezistaseră în condiții extreme.

Tot în această perioadă de muncă la teza de doctorat am redescoperit și regestionat figura bunicului meu patern, Vasile Cesereanu, preot greco-catolic, care făcuse, adunați laolaltă, șase ani de închisoare, datorită faptului că nu renunțase la confesiunea sa, ci, dimpotrivă, devenise un cruciat misionar după desființarea abuzivă, în 1948, a Bisericii Greco-Catolice din România, de către regimul comunist. Alături de el, s-au ivit treptat o serie de modele etice. M-am atașat foarte mult, în timpul muncii de cercetare și redactare la teză, de figura lui Ion Ioanid (autorul celei mai importante cărți de memorialistică despre Gulagul românesc – Închisoarea noastră cea de toate zilele, o carte în cinci volume, din păcate netradusă în vreo limbă străină) ori de cea a Adrianei Georgescu (La început a fost sfârșitul), ori de cea a Aniței Nandriș-Cudla (20 de ani în Siberia. Destin bucovinean) ori a Lenei Constante (e vorba de prima ei carte, Evadarea tăcută). Am corespondat o perioadă cu Paul Goma; aș fi putut să o fac și cu Ion Ioanid, Adriana Georgescu ori Lena Constante, dar am renunțat din timiditate să îi contactez, iar acesta va fi unul din regretele vieții mele.

Am intrat în corespondență și am legat prietenii tematice cu alți tineri care cercetau Gulagul românesc; prietenia cea mai importantă din această perioadă a fost cea cu Vlad Pavlovici, cu care am schimbat idei valoroase și incitante. La vremea când noi am fost în legătura ideatică de cercetare, tatăl său, Florin Constantin Pavlovici, nu publicase încă volumul de memorialistică, astăzi reputat – Tortura pe înțelesul tuturor. Am avut dialoguri fructuoase, dar și polemice, legate de Gulagul românesc cu reputații intelectuali Adrian Marino și Nicolae Balotă (foști deținuți politici), cu cel dintâi chiar multe.

Ana Blandiana și Daniela Țăranu (fiica reputatului profesor de psihologie Nicolae Mărgineanu, deținut politic timp de aproape 17 ani), precum și Romulus Rusan, a fost repere morale în perioada de după publicarea tezei, când m-am implicat treptat în alte și alte proiecte pe teme înrudite cu aceea a Gulagului românesc. Era exact perioada când era renovată și recondiționată clădirea fostei închisori Sighet ce avea să devină Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, al treilea Memorial de anvergură europeană, alături de Memorialul de la Auschwitz și Memorialul din Normandia.  Anii următori aveau să prilejuiască o serie de excursii documentare la Memorialul de la Sighet, împreună cu studenții mei: din 2000 până în 2024 am făcut douăzeci de astfel de excursii documentare la care au participat circa o mie de studenți de la Facultatea de Litere și de la Facultatea de Studii Politice (secția Jurnalism) din cadrul Universității Babeș-Bolyai. În drum spre Sighet, am vizitat de mai multe ori, cu ajutorul istoricului Ioan Ciupea, și spațiul muzeal din închisoarea Gherla (astăzi, închisoare pentru deținuți de drept comun). Am avut și două proiecte de colaborare cu  Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER), când am vizitat, împreună cu cincizeci de studenți, secția muzeală din închisoarea Jilava și Memorialul închisorii Pitești.

După anul 2000, am cunoscut-o pe Lucreția Jurj, fostă luptătoare în Munții Apuseni vreme de patru ani de zile și mai apoi deținută politic timp de zece ani de zile. Lucreția Jurj, o femeie simplă și demnă, a avut un impact major asupra mea. Ea a devenit personaj și în fresca narativă din 2014 – Un singur cer deasupra lor. Le datorez istoricilor Cosmin Budeancă și Cornel Jurju, precum și doamnei Daniela Țăranu. întâlnirea destinală (pentru mine) cu Lucreția Jurj.

X

După ce am publicat teza de doctorat, mi-am dat seama că interesul meu mentalitar pentru violențele politice nu fusese epuizat, așa încât m-am aventurat (căci aventură a fost la început) într-o cercetare de sinteză despre tortura politică în secolul XX, obținând o bursă Fulbright la Universitatea Columbia din New York, pentru patru luni, în 1999 și la trecerea spre anul 2000.

Am avut o susținere generoasă pentru candidatura mea la bursa Fulbright din partea Anei Blandiana, a lui Norman Manea, a Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (în special a lui Septimiu Râmboiu), a profesorilor Adam J. Sorkin și Michael M. Naydan. Mulțumiri speciale le datorez și acum profesorilor Jack L. Snyder (conducătorul departamentului de Științe Politice de la Universitatea Columbia) și John S. Micgiel (directorul Institutului Harriman pentru Studii Central și Est Europene), pentru promptitudinea cu care au afiliat proiectul meu de cercetare. Dar, odată ajunsă la New York, la Universitatea Columbia, m-am găsit din nou singură în ipostaza mea de cercetătoare: nu existau specialiști pe tortura politică în secolul XX, nimeni nu mă putea ajuta cu sfaturi academice. Nu exista un expert pentru ceea ce cercetam eu. Mi s-a precizat de la început acest lucru.

            Așa încât a fost extrem de dificil să stabilesc bibliografia exactă pentru tema propusă de mine: tortura (politică) în secolul XX. Am apelat de aceea la lista propusă de programul Worldcat, de pe Internet, pe care am parcurs-o în măsura în care cărțile selectate au fost găsite. Un ajutor substanțial am primit de la serviciul de împrumut interbibliotecar al Universității Columbia, așa făcându-se că, deși mă aflam la New York, am beneficiat de cărți, aduse special din California, Florida și din alte părți. Din lista uriașă de cărți, care ar fi complexat orice studios, am selectat doar ceea ce am considerat că intră mai ales în sfera torturii politice, încercând, în același timp, să cuprind, într-un fel sau altul, fiecare arie geografică, astfel încât cercetarea mea să fie, cu adevărat, o sinteză. Din criteriul selectiv au făcut parte și cele cinci limbi în care am fost aptă să citesc: engleza, franceza, spaniola, italiana și portugheza. Pentru spațiul german și rusesc am citit în traducere cărțile referitoare la tortură (atât Holocaustul, cât și Gulagul sunt bine reprezentate în lucrări de anvergură).

Mulțumiri aparte îi datorez și acum, perechii mele, Corin Braga, care mi-a îmblânzit cu stoicism neliniștile legate de parcurgerea bibliografiei ororii. În prima săptămâna newyorkeză am fost pe cale să abandonez cercetarea și să renunț la bursa Fulbright de la Universitatea Columbia, întrucât subiectul investigației mă copleșise psihologic și lăuntric, era prea violent, prea aspru, mult mai sever decât îl proiectasem eu inițial. Corpul meu somatiza ceea ce citea, id est mărturii directe despre oroare și despre iadul creat de oameni pentru alți oameni, astfel încât uneori aveam simptome de temperatură, alteori senzația de vomă. Era cât pe ce să mă întorc acasă, renunțând la proiect. Am izbutit totuși să fac față până la urmă, impunându-mi o răceală academică (nu știu cum altfel să o numesc) de observator și cititor al ororilor (ceea ce nu a fost deloc facil) și compensând lecturile dure de la bibliotecă cu plimbări prin metropola, parcurile și muzeele newyorkeze.

Cercetarea mea a avut doi maeștri (în radiografia violenței) : pe Michel Foucault (Surveiller et punir. Naissance de la prison, 1975) și Elaine Scarry (The Body in Pain. The Making and Unmaking of the World, 1985). Am învățat enorm de la cele două cărți: cum să gândesc structura cercetării, în același timp construind un sistem personal de comentariu din care nu lipsea o anumită dimensiune scriitoricească, în sens literar, poetic chiar, oricât ar fi fost de paradoxal.

Volumul a avut trei ediții: prima, în 2001, la Institutul European; a doua, în 2014, la Polirom; a treia, în 2026, la Editura Spandugino. Edițiile ultime s-au datorat faptului că am fost marcată la nivel personal de atrocitățile (supliciile) care continuă să se petreacă în secolul XXI, în variate zone ale lumii, provocate de conflicte, tensiuni, schisme, războaie. Nu am fost neapărat optimistă în privința mileniului trei, întrucât ororile nu au niciodată o limită, iar secolul XX ne-a învățat că limita este relativă. Dar nu mi-am imaginat tromba de violențe la care se va ajunge în secolul XXI și indiferența publică manifestată (adesea) față de niște agresiuni care au, destul de frecvent, coloratura unor crime împotriva umanității.

Nu am mai avut nici energia, nici aplecarea să amplific cercetarea mea de odinioară și să o prelungesc la secolul XXI, deși aș fi avut îndeajuns material de analizat, din păcate. Am mărturisit, de altfel, cu varii prilejuri că, prin cercetarea despre tortura politică în secolul XX, am căzut definitiv din paradis și mi-am pierdut inocența umană.

X

În vara lui 2000, când am beneficiat de câteva luni de cercetare (pe cont propriu, fără vreun stipendiu) la BNF din Paris (Biblioteca Națională a Franței), am citit încă vreo lună volume care mai abordau tortura politică în secolul XX. Dar în următoarele trei luni, cât am mai stat la Paris, m-am orientat spre o altă temă care continua și totodată se desfăcea din temele violente cercetate până acum, anume despre evadările din închisori și lagăre în secolul XX, cu referință clară la deținuții politici și la prizonierii de război (nu la deținuții de drept comun). Corin avea o bursă franceză de opt luni, relativ generoasă, la Paris, așa încât am profitat de stagiul lui de cercetare ca să îl însoțesc măcar câteva luni.

            Această cercetare despre evadare, din 2000, dorea să încheie o trilogie despre Infernul concentraționar, dar ca un episod optimist, după radiografia Gulagului românesc și a torturii politice. Era vorba, de fapt, despre o carte a ieșirii, cu substrat terapeutic, după cele două volume ale ororii și violenței extreme de care mă ocupasem. Precum în cazul Panopticum-ului despre tortură, și în această cercetare am încercat o panoramare a evadărilor din închisori și lagăre din toată lumea și din variate sisteme de represiune. Evident, în continuitate cu preocupările mele mentalitare anterioare, am avut în vizor, așa cum am precizat deja, doar evadările deținuților politici și ale prizonierilor de război. Evadările prizonierilor de război au fost mai dese decât cele ale deținuților politici, în secolul XX, măcar pentru faptul că prizonierii de război au fost închiși, în majoritatea cazurilor, în lagăre (de unde evadarea avea mai multe șanse de reușită), în timp ce deținuții politici au fost închiși mai cu seamă în închisori – de unde evadarea era mai riscantă și mai dificilă. Dar, tocmai pentru că sunt mai rare și mai dificile, evadările deținuților politici sunt, adesea, și mai spectaculoase. În cazul prizonierilor de război se poate vorbi despre zeci de mii de evadări și încercări de evadare, în timp ce în cazul deținuților politici se poate vorbi de câteva mii de astfel de evadări și încercări de evadare. Era o provocare pentru mine, atât ca om, cât și ca analist al mentalităților și cercetătoare.

Nu m-am ocupat în cercetarea mea de refugiații (persecutați, dizidenți, opozanți) din țările cu regim dictatorial care au reușit să treacă frontiera în țări cu regimuri democratice. Nu au intrat aici nici zecile, sutele de mii sau chiar milioanele de refugiați din zonele pustiite de război. Nu au intrat în atenția mea nici dezertorii. Nu fiindcă destinul unor astfel de oameni nu ar fi meritat să fie analizat, ci doar întrucât am fost silită să îmi delimitez materialul de cercetare, restrângându-l în așa fel încât să îl pot acoperi adecvat. Am făcut excepție doar pentru cazul prizonierilor de război care, fiind obligați să lucreze în diferite ferme și uzine, și-au inițiat evadarea din aceste spații, iar nu din lagăre sau închisori. Chiar dacă ei nu evadau dintr-un spațiu punitiv canonic, statutul lor de prizonieri de război făcea ca evadarea să aibă conținut moral evident. Am restrâns tipologia personajelor mele, întrucât cercetarea avea o miză limpede, legată strict de evadarea dintr-un spațiu punitiv, restricționat și abuziv.

Am apelat la cărți în limba engleză, franceză, spaniolă, italiană, portugheză și, firește, în română (avându-l ca model redutabil pe Ion Ioanid, căruia de altfel îi va fi dedicată cartea mea). Am întrerupt multă vreme cercetarea, întrucât nu am avut posibilitatea să consult, în aceeași măsură, atât de multe cărți în limba engleză. Lucrul acesta era necesar, întrucât majoritatea amintirilor legate de evadări sunt narate de prizonierii francezi, englezi și americani din timpul celui de-al doilea război mondial. Așa încât din 2000 am făcut o pauză de cercetare a evadărilor până prin 2008, apoi am reluat cercetarea în 2015, când m-am mobilizat să adun fișele (din caiete) și să scriu cartea, dându-mi seama că în câțiva ani de zile nu voi mai putea descifra nimic, fiindcă pasta pixurilor cu care îmi notasem în caietele de fișe începuse să se topească și să se șteargă. În 2016 am publicat la Polirom cartea despre evadări, la insistențele constructive ale lui Adrian Șerban, de a finaliza volumul.

Mi-am dat seama de la început că prin această carte despre evadări încerc de fapt și eu să evadez definitiv dintr-o tematică pe care m-am axat de mai bine de douăzeci de ani. Cercetările mele pe tema Gulagului și a violențelor politice au debutat în 1990; au căpătat o turnură limpede în 1992 (când m-am înscris la doctorat), au avut o intensitate științifică fățișă între 1992-2009, perioadă în care am publicat (și reeditat) diferite cărți de eseu pe teme legate de violențele politice.

Volumul despre evadările din închisori și lagăre s-a dovedit a fi cel mai narativ dintre cele scrise și publicate de mine pe tema violenței, căci se molipsise de la epica aventuroasă a personajelor pe care le analizam, aceea a evadaților. Fie că era vorba de făpturi grave și sobre, fie că era vorba de mucaliți și tricksteri, evadarea personajelor și mărturiile analizate aveau ceva dintr-o carte de aventuri, dintr-un jurnal exotic de călătorie ori dintr-o proză picarescă. M-am adaptat acestui stil și m-am molipsit de la spiritul aventuros al personajelor unor mărturii și jurnale pe care le-am citit cu sufletul la gură.

Era limpede că încercam să închei un traiect al propriei mele exorcizări din lumea Răului (și din analiza sistemelor totalitare), sperând că, într-un fel sau altul, voi ajunge, prin cercetare, lectură și scris, la capătul tunelului. Nu a fost să fie chiar așa, căci țara mea, cu adaptarea sa anevoioasă la democrație, avea să mă provoace la alte cercetări care implicau violențe, tensiuni, tumult. Imaginarul violent al românilor (publicat de Humanitas în 2002, apoi de Tracus Arte, în 2016), Decembrie 89. Deconstrucția unei revoluții (publicat la Polirom în 2004 și 2009; apoi în 2025 de Fundația Memoria) și Năravuri românești. Texte de atitudine (publicat de Polirom în 2007) au fost cercetări și cărți care s-au născut atât cu forcepsul, cât și firesc deopotrivă. Dar despre ele voi vorbi într-un episod următor.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 35-37]