In breve: Alexandra Pârvan transformă în poeme o serie de extrase din jurnalul mamei sale, Luiza Petre Pârvan (în Centimetri de viață. Poeme-Jurnal, Eikon, 2025). Asta e tot și abia apoi urmează discuțiile/dezbaterile. Pe care, firește, le începe chiar Alexandra, în prefața excepțională (o zic a doua oară) a cărții (excepțională și prin dramatismul sublimat al participării și prin tensiunea – teoretică și confesivă deopotrivă – a dezbaterii și analizelor/interpretărilor, acordate prioritar jurnalului sursă). Alexandra își începe propria dezbatere (căci o dezbatere cu sine însăși e în bună parte prefața) pornind de la legalitatea creativă a ceea ce și-a propus și de la dreptul moral de a manipula astfel jurnalul. Nu știe (nici eu nu știu, așa că-i lăsăm pe cei care știu) dacă o astfel de operație s-a mai făcut ori e vorba de ceva „cu totul” nou. Presupun (dar nu știu) că nu e, căci poetica transmutației a mai fost utilizată, bunăoară, de Augustin Pop, în Libertățile dictatoriale, unde, în regim ironic, Augustin a decupat citate din te miri ce și te miri cine și le-a schimbat condiția prin simpla lor dispunere verticală, fără nici o altă intervenție (desigur, e cu totul altceva decât ceea ce face Alexandra, dar pe principiul scoaterii din context și al transgresiunii convenției se bizuie și ea). Așa face și Alexandra cu extrasele scoase cu penseta: le schimbă doar condiția grafică și înlătură „contextul”, înlocuindu-l cu blancuri.

Dar această schimbare nu e ceva inocent: trecerea de la orizontal la vertical înseamnă, de fapt, trecerea de la banal la semnificativ, de la obișnuitul comunicativ la liturgic. Verticalizarea încarcă electric enunțul și face asta de la sine. Un enunț verticalizat devine automat unul ritualic și impune prin chiar desenul lui o abordare mai pioasă, dacă nu și mai sfioasă. Același text reproiectat pe verticală își sporește semnificanța/ iradianța și, de fapt, condiția ca atare, impunând un fel de solemnitate (valabilă și-n cazul poemelor miștocărești). Iar împrejmuirea lui cu blancuri îi dă șansa unei aparențe (măcar) epifanice, a unui „eveniment” pus în ramă și produs pe un loc gol (relativ gol aici, desigur, pentru că prefața e obligatoriu de citit și ea denunță contextul din care „versurile” au fost rupte). Ce forță transfigurativă are poetica trasmutației a dovedit-o, hăt!, Marcel Duchamp care, atunci când a dus pisoarul în expoziție, n-a făcut doar o insolență la adresa artei și artiștilor, ci a proclamat o propoziție fundamentală pentru teoria modernă a artei: contextul definește arta. Pisoarul ăla a revoluționat toată estetica și teoria artei. (Nu e, așadar, nici o mirare că extinctoarele din muzee sunt considerate și ele opere de artă, măcar de către japonezi). Pe de altă parte, știm deja de la Aristotel că literatura abordează generalul, pe când istoria – particularul; or, jurnalele sunt confesiuni particulare, țin de „istoria” privată, iar trecerea în alt regim grafic a unor bucăți din ele înseamnă trecerea în alt regim – artistic, (fatalmente, căci convenția „vers” are legislație artistică) –, ridicând spontan gradul de generalitate peste experiența particulară și surplombând-o. (Ce-i drept, tot Aristotel ne-a spus că n-are rost să-ți translatezi filosofia în versuri, pentru că nu scoți decît ceea ce-ai băgat). Dar Alexandra nu vrea decât pe jumătate să scoată altceva – poezie, în loc de jurnal –, căci în loc să exorcizeze realitatea diaristică, o potențează. E un fel de ridicare la pătrat a unor enunțuri și notații cotidiene fără pretenții conotative. Pe drept cuvânt poate zice, așadar, Poeme-Jurnal. E o metanoia care nu-și ascunde originea, ci doar o transcende.  Asta în ce privește legalitatea inițiativei.

Problema abuzului moral (având în vedere că autoarea jurnalelor, Luiza Petre, le voia distruse, nu făcute publice) e una încălcată de toată lumea care umblă prin arhive, prin lăzile de scrisori, jurnale și manuscrise abandonate. Firește că nota Alexandrei e mai încărcată decât a unui istoric literar, să zicem, ori a unui simplu editor de lucruri ascunse, căci ea devine, de fapt, autoarea unor poeme scrise, în fond, de altcineva. O subtilă dezbatere despre dreptul la „impostură” auctorială duce, finalmente, la acreditarea ca poet a Alexandrei, chiar dacă nu ea vorbește în poeme; dar cu aceleași cuvinte, ea vorbește ca poet. Non idem est si duo dicunt idem, nu? E o dramă nu doar de teorie, ci mai cu seamă una de conștiință – și nu neapărat auctorială. „Aspectele analizate aici – zice Alexandra – pot privi teoria literară, dar ele nu au fost teorie pentru mine, ci o încurcată, dificilă și ultimamente imposibil de elucidat experiență de cititor, interpret și autor al unor texte care nu îmi aparțin, dar pe care le semnez legitim”. Reciclarea le face poeme, așa că pe bună dreptate cartea are două autoare. 

E de la sine înțeles că selecția fragmentelor și aranjamentul lor, ca și înlănțuirea (deși Alexandra nu afectează cronologia) lor reprezintă în sine o interpretare a jurnalelor, devenite un fel de bibliografie primară din care sunt privilegiate unele aspecte. Dar Alexandra nu lasă lucrurile în implicit, ci se obligă la o descriere și interpretare calificată a lor – și încă la una in extenso, nu doar de profundis. Prefața e un raport de execuție prin care aflăm ce și cum a preluat și prelucrat Alexandra, ce a lăsat afară din mulții ani ai notațiilor în jurnal și care sunt raporturile dintre poeme și jurnal. Deși „nu e sigur că am reușit să compun poeme” (prin transmutația unor micro-secvențe din jurnal), Alexandra intră într-o riguroasă analiză a ceea ce a fost și a ceea ce a devenit jurnalul transfigurat în poeme. Practic analiza ei pare focalizată mai degrabă asupra jurnalului, dar ea se aplică, inevitabil, și poemelor (e migălos reconstituită relația dintre textul originar și textul „relevat” prin simplă scoatere din invelarea lui inițială). Prefața e o exegeză complicată și aplicată simultan asupra a două texte – a unuia absent și a unuia ce face prezentă absența celuilalt. Alexandra n-a lăsat nimic deoparte din perspectivă exegetică și, de fapt, n-a lăsat loc altcuiva care ar avea de gând să facă așa ceva. Nici un aspect și nici o „problemă”, cât de delicată – și mai ales dacă e delicată – nu e lăsat afară în comentariul ei, de la reconstituirea biografică a primului autor la „monografia” supliciului prin care a trecut Luiza și până la analiza „structurală” a jurnalului și poemelor, pe un palier tematic – riguros investigat –, și până la relevanța de artă a extraselor (fără să-și dea note de bună purtare literară). A comenta această carte înseamnă, în fapt, a o cita pe Alexandra la fiecare pas. (Dar n-o să facem asta, deși ar fi cea mai bună treabă). Compoziția poemelor-jurnal  și arhitectura lor existențială sunt evidențiate cu rigoare și erudiție (chiar așa!), Alexandra subliniind atât caracterul repetitiv al însemnărilor (orice jurnal ținut cu anii, cum e cel al Luizei, are o structură ritualică; oricum, cotidianitatea e ritualică), cât și dialectica stărilor (adesea contrare, remarcă Alexandra, dar suprapuse) prin care poate trece un om care trăiește, literal, „cu zilele a mînă” și a cărui viață constă în asumarea și înfruntarea unui supliciu. N-a fost nevoie ca extrasele să electrizeze dramatismul notațiilor, căci acestea înregistrează, cât mai sec și detașat posibil, analitic și auto-analitic, trama unei conviețuiri cu moartea („întru moarte” ar fi, noician vorbind). Stările de depresie și lehamite existențială (dar și cele de iritare și depresie morală, căci Luiza rămâne un martor al lumii în care agonizează) sunt dublate de un ethos al supraviețuirii ca fatum și de o propedeutică a întâlnirii zilnice cu moartea. Chiar nu era nevoie de o artă a intensificării dramatice; sobrietatea notațiilor e mai dramatică decât orice artă a agravării. Stoicismul auto-examinării, al introspecțiilor și reportajului de agonie, e doar disciplina unui paroxism existențial. 

O jumătate de viață trăită ca supliciu notat conștiincios în caietele jurnalului (din notațiile ultimilor 13 ani – jumătate din calvarul traversat de Luiza – se hrănesc poemele), fără bocete și vaiete, ci printr-o contemplație analitică a deșertăciunii vieții – și morții nu mai puțin –, induce, firește, o viziune finală – și finalistă – dramatică, împărtășită însă auster. (Am avut prilejul să văd, la Palazzo delle esposizioni din Roma, o expoziție monografică Mark Rothko ce se încheia, după seria de tablouri făcute doar din brâuri de culori – pentru că numai culorile își mai păstrau inocența după lagărele de exterminare din timpul celui de-al doilea război, iar omul își pierduse dreptul de a mai fi reprezentat în artă – cu un perete negru compact; desigur că-n fața lui ai o perplexitate motivată și problematizezi inevitabil: asta e artă? ce e arta?. Dar poți face, însă, și pasul următor și să pui problema altfel, mai simbolic: ce avem noi în față? Avem, firește, realitatea, lumea în care trăim; avem, de asemenea, viitorul – două neanturi, zice Rothko.) Cu sentimentul acestei neantificări trăiește Luiza Petre (Alexandra vorbește de „trei neanturi” și le analizează fenomenologia și morfologia), pentru care totul se vanifică, începând cu sine. E tema prioritară și favorită a poemelor, căci acestea – poate deliberat, după cum s-ar înțelege din spusele Alexandrei – sunt dedicate finalului  (un final cu repetiție, căci Luiza nu doar trăiește toată fenomenologia stingerii agonice, ci chiar pășește dincolo de câteva ori, trimisă chiar de medici la spovedania de absoluțiune). E un alai de stări care însoțește acest sentiment nu al iminenței morții, ci al atotprezenței ei și pe care Alexandra îl inventariază cu scrupulozitate: singurătatea/însingurarea, abandonul, insomniile, reprizele terapeutice (dializa), exasperarea, consolarea cu minimalismul – ultimul posibil – al unui dramatic și extenuant carpe diem (cu valorificarea oricărui amănunt, cât de insignifiant), până la epuizantul taedium vitae devenit, prin intensificare paroxistică și repetare agonică, taedium mortis. (E un punct existențial asupra căruia Alexandra se oprește cu fervoare erudită, evidențiind și notele care disting taedium­-ul Luizei de cel al anticilor – care i-au găsit o finalitate dincolo de care, însă, Luiza trece). Poemele nu trec peste (deși nu le favorizează) pasajele de observație și critică socială/culturală din jurnale și nici peste incidentele și treburile cotidiene sau familiale (contrase până la esența lor dramatică), dar dominantă rămâne fenomenologia morții și a agoniei, sentimentul că „s-a creat un gol în juru-mi”, pe care „Aduța se străduiește să-l umple”, dar pe care nu-l poate umple, de fapt, decât moartea. „Durerea nu se poate împărtăși”, ci doar trăi – e tema regină a poemelor. Oricât se străduiește „antologia” să diversifice repertoriul notațiilor, centrală rămâne această temă a calvarului. Însemnările au epica incidentelor – inclusiv de reflecție – și ele gravează cu un fel de asprime a scrisului atât calendarul de stări al zilei, cât și reverberațiile „faptelor diverse” la care Luiza a fost martor sau protagonist. O scriitură și resemnată și îndârjită ține firul suspendat al unei vieții care se înjumătățește clipă de clipă. Poemele sunt reportajul pe viu al acestui colocviu cu moartea, beneficiind de autenticitatea dureroasă a jurnalului din care ele emană.

O carte cumplită, măcar că desfășurătorul ei e unul diaristic și el trece prin pasaje de atenuare și abatere de la imperativitatea temei agonice, de la reportajul despre „un corp inert, care trăia în altă lume” – a morții ca prezență dominatoare, extenuantă și „sîcîitoare”; o moarte de care te-ai săturat, căci ea nu mai are nimic dintr-un eveniment, ci a devenit o banalitate agasantă. Stilistica notațiilor e austeră și autoarea lor e „mulțumită că” s-a „ținut tare” până în ultima clipă (cea în care a abandonat însemnările; clipa de după e absentă și teribilă tocmai prin absența ei). Un vademecum pentru drumul spre moarte a extras Alexandra din jurnalele Luizei. Centimetru de viață e un kadisch scris post-mortem nu doar pentru, ci chiar de cea care a murit.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 38-39]