Violeta Pintea
tu și laboratorul tău secret
în care îți fabrici toate fricile,
cu intenții clare de provocare,
de rezistență,
de refugiu.
și acum scrii despre ea
tocmai pentru că s-a făcut nevăzută
si-acesta este adevăratul pericol.
rămâne deruta
care poate fi exprimată doar artistic,
de-aceea unii oameni
devin capodopere,
iar alții doar ciorne
cu dreptul de autor refuzat.
mă ofer spre reîncarnarea unei viitoare ființe
care va simți
că cineva îi locuiește în suflet.
și nu-i va cere chirie.
***
partea aceea mizerabilă din mine
uneori nu vrea nimic,
alteori vrea totul.
în fiecare zi
diagrama altei povești,
nu am permanent nevoie de inimă,
constat că nu am nevoie aproape deloc de inimă.
pot muri fără să fiu prezentă atunci când se întâmplă,
un detaliu pentru care chiar se merită
să investesc restul vieții mele
într-un cont umanitar
de donat sentimente.
partea aceea sălbatică din mine
când vrea să ia totul
ia totul.
***
ce repede am uitat
că ne-am născut liberi…
apoi am intrat în grija cuiva,
în deranjul,
indiferența,
obsesia,
casa,
lumea altcuiva,
ne-am cumpărat ceasuri
de mână,
de cameră,
de zi,
de perete,
de noapte,
de vacanțe,
ceas cu papagal,
sau de buzunar cu un lanț din douăzeci și patru de zale fragile,
ne-am conectat la soneriile lor,
în timp ce timpul nostru
era pe silențios
sau pe fusul orar al vreunui temporizator de
ritm cardiac.
am deschis un service
care repară ceasuri
sau doar pe oamenii
care nu mai au nevoie de ele
***
consecințe morale.
am mers la un mag pediatru
și i-am spus,
uite, copilul din mine
nu mai vrea să fie adult,
uite, ți-l las aici
și eu mă spăl pe mâini
de toată povestea asta.
vedeam peste tot jucării
ca și când orașul ar fi
o librărie cu tot felul de accesorii pentru fericire
cuiva îi venise ideea c-am dispărut,
așa că au umplut orașul cu poza mea,
noaptea golanii o dezlipeau de pe ziduri,
o rulau,
pentru halucinațiile lor provizorii
astfel devenisem parte din degradarea scăpată de sub control.
eu, eu înrămăm acele fotografii
cu tot cu ziduri
și începusem să fac contrabandă cu ele
printre amatorii de senzații pierdute.
uneori,
când te privești obsesiv
în oglindă
poți să-i revezi pe toți,
pe absolut toți
cei care-au făcut din tine
o jucărie.
***
trecuseră prin viața mea
ca pe o trecere de pietoni.
cu ce a rămas din ei
chiar nu știu ce să fac,
sunt doar resturi
scame,
reziduuri care încă
mai au ceva viu,
probabil protocolul inițial
prevedea și pierderile
doar că nu-l citisem până la capăt.
street-dance-ul
nu este pentru romantici,
nici pentru fumătorii care renunță forțat la viciu,
este pentru cei cu
implanturi metalice
în terminațiile coastelor.
am ceva arhaic în mine
care poate deosebi
omul de oameni.
***
Angela Furtună
Accelerando
1. ascultându-l pe George Enescu la pian, în Sonata nr.2 Op 6
nu poți fi alungat din viitor
cel mult amânat pentru generațiile de mai târziu
adevărata viață este un incubator de visuri
printre interdicții și glaciațiuni
limbajele cimitirelor unde libertatea
strălucește în întuneric
așteptând corpul poeziei să îmbrățișeze
traumele stilizate
sindromul Abel și Cain
ei niciodată nu pot fi despărțiți
doi scafandri despicând aceeași scoică
în care una sunt oceanul și cerul –
vei urca pe scenă vei aluneca în prăpastie
ieși din corp, căci corpul nu e, de fapt, cu cele două părți
ale lui, decât o pereche de cătușe perfecte
– lasă-ți corpul să petreacă singur
într-o catedrală cu refugiați
maladia epocii tale:
somnul în realitatea ce nu mai există
oricui i s-a dat mult
i se va cere și mai mult
cărăuș post-hipnotic
animalul de companie al îngerului
nu te desparți niciodată de lume –
de geamănul tău te rupi pentru a reveni
la întregul de mai târziu –
o jumătate din tine rămâne în urmă
celălaltă jumătate ajunge mult prea departe
adevărata muzică acest contrapunct
felul în care visezi în poveste
*
2. ascultând inima din Mikrokosmosul lui Béla Bartók
prea mulți poeți în travesti
prea mulți scriitori sub pseudonim
prea multe sunete în surdină
prea multe suflete în zdrențe
prea multe minți catapultate în digital
concertul acesta va sfârși în allegro barbaro
ritm cu care exilul ba îți tocește inima
ba îți ascute simțurile
toată cenușa imperiilor se adună în clepsidră
lumea de ieri tranșeele morga geniile
semnele lor de slăbiciune, formele feminine ale instrumentelor
muzicale – ulei de maslu și sacâz cu morfină
pentru lunga călătorie de la tradiție la emancipare
apoi stilizarea și variațiunile, urmate de revenirea
la vatră izvorul
lovind ca o secundă a istoriei
singura șoaptă prin care timpul
îți suflă replica
decolteul adânc și glontele de la Sarajevo
momentul când lumea s-a făcut într-o secundă țăndări
în mine țărmul cu ferestre purpurii
golful unde vapoarele eșuează
vom citi psalmii cu alte înțelesuri
după ce vom da foc ultimei corăbii
ce se îndepărtează de pădurea copilăriei
în tot acest timp petrecut în celulă
m-am crezut pasăre și m-am zdrobit adesea de pereți
dorind să survolez din nou îndepărtata lume
dar două păsări – oare zborul lor nu se mai aude
în noi ca o oglindă a dizarmoniei?
el pășind peste parapetul miradorului
ea plutind pe apa ce scaldă chipul poeziei –
toate sunt cum le știți
cenușărese bătrâne prințese mistice
în dansatori se cuibăresc și timpul, și vremurile
când valul ne aruncă afară din viețile noastre
*
3. ascultând Nocturnă și Saltarello de George Enescu (iunie 2025)
născut pentru a deveni incomod
un fel de a protesta împotriva clasicizării
mai singur printre oameni când a apărut Princesse
cu statuile ei invizibile și mănușile negre
până la umeri – apoi o felie de lună roz
băiatul pianul și padocul
tatuaj pe dinăuntru e țara, pe dinafară duhul unui clopot
chemarea prin care el va da trecutului o voce
înaintând prin ceață ca o măicuță fără chip
dincolo de gratii camera de hotel
singurătatea viitorului încă nenăscut
Mutzerli câinele meditativ – mantia ușoară
ca o lingua franca
cărțile se transformă în praf,
muzica în șoapte, sufletul în încremenire,
și toate astea se numesc patina timpului
casa unde nu mai locuiește nimeni
straniu parfum de copii ce refuză să crească
toți s-au mutat în amintirile tale
și se poticnesc printre enigme
partiturile unei suite neterminate
insomnia ta îi adună laolaltă
în sala de concert a dorului de patrie
odată cu mirosul lemnului vechi
așternut pe pielea ta fină, de copac
în care încă sună toaca
din zilele când petreceai în convoaie
brazii urcând înapoi înspre păduri
în timp ce tu alergai către cabană
să prinzi povestea de seară a bunicului
despre concertul de la București de acum 100 de ani
cu Enescu și Bartók
toate concertele au rămas în urmă
căci soarele se stinge, nu și memoria
afară agonia surâzătoare în care statuile sunt vii
ca niște viori zburătoare
*
4. ascultând Sonata for 2 Pianos & Percussion, de Bartók
am descoperit o cafenea
pe strada Mihai Viteazul
la doi pași de casa
în care m-am născut
acum vin zilnic aici
să beau un espresso
și să ascult
poveștile orașului meu –
sunt ultimul om din istorie,
piele din frunziș de castan
liniștea primăverii
îngropată în inimă
au apărut berze și simfonia anilor mici
aud pe pavaj pașii mamei
picurând pe tocuri
sfios felină tânără,
aud pașii tatălui în 1957
grăbiți ritmici grei,
aud târâșul meu în patru lăbuțe
printre cățeii de curte și urzici
amiază hipermnezică
lumina amestecă în ceașcă
nuanțele cafelei ce se răcește
aripi de albine, paginile cărților
amintirea unor prieteni
rătăciți –
după ce trece copilăria,
dispar și strălucirea, și visul,
scena lumii teatrul absurd
tot ce contează sunt distanțele:
uneori e bine să-ți lași prietenii
să plece departe
pentru totdeauna,
la fel cum trebuie să-ți lași părinții
să moară împăcați –
pentru a avea amintiri
trebuie să te desparți de oamenii
care au supraviețuit prin tine
și au ajuns cu bine
la mal
***
Lucia Cuciureanu
O scurtă vacanță de toamnă, cântând la vioară
Când a sosit taxiul galben al spitalului
îmi reglam respirația cu o teamă ușoară
sub privirea ta îngrijorată,
era singura care conta.
Au văzut toți,
inclusiv asistenta Angela,
brancardierii Iosif și Iacob,
asistenta șefă Ivanda,
dar și pacienții din salonul de la mansardă
în uniforme umede și oase de sticlă,
câțiva dintre ei nu mai pot fi
martori,
șoferul încă avea sirena pornită,
spitalul primise deja o paloare
de pensiune cu o margaretă
foarte discretă.
Nu știu ce așteptăm fiecare,
e ca în viață,
orice salvare ajunge frenetic
pe o tablă de șah
unde pionii dispar primii,
iar cei tari agonizează până la pauză.
Totuși se completează registre
cu intrări triumfale de cifre și analize –
o aberație matematică
pe un front absurd
unde nu se încheie armistiții.
Medicul Samuel mi-a spus
la primul control
„am avut noroc bun cu voi”.
El care știe prea multe despre moarte
și prea puțin despre tine,
va depune mărturie.
La radio FM, de două seri,
David Garrett sfâșie arcușul.
*
Fata morgana
Dincolo de rama aurită
creștea un mărăciniș
de urzici,
drumul fără poteci
din gândurile prăfuite
și umbra unei întâlniri
care își cânta
ora pierdută.
Ai intrat în tabloul arid
(un anotimp târziu
ce se ștergea la ochi
pe canapeaua de la fereastră)
fără vreo avertizare,
greierii n-au cântat
la trompetă,
apele nu s-au despărțit
de uscat,
ai intrat pe negândite
așa cum vine ploaia
pe Rio Negro
inundând ostroavele.
A trecut doar
anul acela tropic,
365 de zile,
5 ore,
48 de minute,
14 secunde
și două sutimi de secundă
de plutire ușoară
fără plasă de siguranță.
Acum înțelegi oare
(îmi șoptește Nina)
de ce se spune că fericirea
e aerul,
că nu o simți?
*
Între două uși
Ne pregătim de iarnă
căutăm șosete groase
croșetate la andrele de bunica
Alexandrina,
am scos din geamantane
pijamaua cu elefanți grena,
mănușile albe ale șoricelului
cu pantofi mari și galbeni,
ascuns acum prin conducte,
am aranjat pe raftul din față
cărțile de călătorie ale voiajorilor
de cursă lungă
în țările calde,
vine cu noi și Oliver,
un coker aluniu & sofisticat,
când vorbim la telefon,
tace încruntat,
când faci tu mâncare
respecți toți pașii rețetei,
eu pun condimente la întâmplare,
dacă nu-mi iese din prima
nu mă pierd cu firea,
am soluția de rezervă,
salată de țelină pe răzătoare
& un măr gremmy
nu ne permitem uși deschise,
nu avem un plan pentru ziua
de mâine,
o inimă cu nouă încăperi
ne dă o stare imponderabilă
de bine.
*
Ieri încă ne miram
Undeva în zare
văd focuri roșii,
mii de apusuri pârjolite,
războiul acesta nesfârșit
cu neputințele noastre,
miros de trupuri tinere
care se descompun,
ochi de gheață privind sfârșitul
descumpăniți.
Numai pe tine te-aș trimite
să închei tratatul de pace
cu părțile beligerante,
în dreapta-viața
în stânga-moartea,
în mijloc alte nedumeriri
și imensa deznădejde.
Să nu mai vorbim niciodată
despre acest măcel, îmi spui,
am putea risca
să ratăm orizontul
și numai gândul la regizorul
parșiv
ne taie în două.
*
Când nu te aștepți
Așezată pe o bancă stingheră
din parcul cu frunze uscate
mă văd deodată într-o istorioară
în care sunt o domnișoară zveltă
la un spectacol cu multe paiete,
cu oameni care se cunosc
pentru că vorbesc între ei
și râd.
Pe trupul meu se plimbă lumina
candelabrului din tavan,
o pasăre cu brațe de sticlă,
nimic nu se lasă așteptat,
dar eu număr pașii spre ușă,
îmi iese o cifră impară,
orchestra cântă aceeași melodie,
mă uit în oglinzi,
nu mă recunosc în rochia de bal
și gânduri mă acoperă
cu perdele de fum.
Dacă deschid ochii, te văd,
mă cauți,
privirea ta se face foc,
eu pâlpâi ca un licurici
înfrigurat
când povestea ajunge la punctul
culminant.
***
Florina Juncu
Viață
Trăibila viață
stă agățată
ca un glob sclipitor
în bradul de Crăciun
al iluziilor noastre
întinzându-și umbra
peste toate privirile
ațintite asupra ei
cu jind
o umbră morgana
dezvăluind din timp în timp
teribila viață.
*
Ah!
Și atunci am oftat
un ah mare și neregulat
un ah întunecat
cu niște contururi imprecise
ca o gaură neagră
indiferentă la toată lumina
pe care o înghite
ahul meu a ieșit în lume
vânăt de durere
cu unghiile mi se agăța de piele
și îmi șoptea
cum să nu dansezi?!
nu a sosit ora stingerii
orchestra încă mai cântă
în șoaptă de frică
dar dansatorii se ridică
prind din zbor fiecare notă
și fac piruete periculoase
prin aerul rarefiat
al cântecelor interzise
cum să nu dansezi?!
ritmul gândurilor se aude
ca niște tobe de neoprit
și vine năvalnic peste noi
cei care știm pașii de luptă
în ritm de sete de zbor
reîncarnată
în muritori de rând.
*
Vitrine pentru vieți
Colecționari de oameni
culegători de vieți
își așează exponatele
cu religiozitate
în vitrine ignifugate
incasabile, securizate
doar așa vor ajunge
Dumnezei responsabili
pentru binele tuturor
în ziare vor anunța marea inaugurare
o lume nouă!
fără incertitudini
fără neliniști
copleșitoare
fiecare se va cuibări încrezător
în vitrina sa
la adăpost de greutatea menirii sale
și de golul care băltește
prin mlaștina
din marea amânare
a vieții ca o pâine
împărțită în taina de apoi.
*
Cerul ascuns în om
Ea trăia prea adânc
și prea a iubire
ca un motiv dureros
de a respira
asemeni copiilor
era de neiertat
au luat-o din miezul vieții
și au legat-o acolo
în miez de noapte
au jupuit-o până la moarte
să dea de ea
să vadă unde se ascunde
au găsit-o pitită
printre rugăciuni abrupte
printre icoane stâncoase
înalte până la cerul
ascuns în om
ea moartea stătea ghemuită
și nu voia să iasă
voia să mai aștepte
să mai privească
stelele de pe cerul
care începuse să crească
și în ea.
*
Vis suprarealist cu dor de Ion Monoran
Draga mea poezie
te-am visat într-o noapte
erai nici vie
nici moartă
pășeai printre oameni de sticlă
străvezii
și trupul tău
când robust când fragil
se vedea prin ei
deformat
părea că vânai ceva
peste putințele zilei
de imaginat
căutai oameni fără loc
și fără timp
fără miazănoapte
și fără miazăzi
oameni ruguri
încă neaprinse
revoltător de reali
putând să rupă în două
nemișcarea ce ne desparte
țările interioare
pământurile noastre migratoare.
*
În realitate pe jumătate
Se umpluseră străzile
de jumătăți de oameni
respirând pe jumătate
de teamă să nu piardă
ultima suflare
din lutul strămoșului neîntreg
cu jumătăți de măsură
cântăreau
jumătățile de gânduri
născute pe jumătate
în ziua de azi
înjumătățită frățește
între n-a fost
și nu va fi niciodată
nenăscuții se agățau
cu dinții lor imaginari
de aripa unei promisiuni
uitate
întregul era provizoriu
și părinții erau pe jumătate
întâmplările ființei erau amânate
nu se putea trăi așa
cum nu se putea muri pe jumătate.
***
Mihaela Oancea
cartografie pentru un univers care nu răspunde
omul (amestec de materie provizorie
și anxietate domestică)
merge prin lume
cu o lanternă plămădită din întrebări.
luminează puțin
doar cât să încurce întunericul.
noaptea își ridică ochii spre cer
și are senzația aproape comică
aproape sacră
că ceva îl privește înapoi.
găsește uneori în buzunar
cheia unei case care nu mai există.
o poartă zile întregi
o încălzește în palmă
fără să știe de ce.
continuă precum navigatorii vechi
care desenau pe hartă monștri marini
nu pentru că îi văzuseră
ci fiindcă întunericul cerea formă.
avansează
cu buzunarele pline de coincidențe
și o inimă care bate
ca și când ar ști răspunsul.
*
o biografie a sângelui
în camerele goale
sângele rămâne după oameni
pe cearșaful mototolit
pe marginea tăvii de inox
în aerul care nu mai are cui să aparțină.
biografia lui nu are capitole
doar întreruperi –
o tăietură
o perfuzie
o așteptare care nu se mai întoarce în corp.
mă uit cum sângele își continuă traseul
indiferent de diagnostic –
nu începe în inimă
ci într-un zgomot mai vechi
preistoric.
*
rutină
în spital
un pahar de plastic supraveghează noaptea.
coridoarele mestecă încet
insomnii
încălțări
năluci cu râs zgomotos.
singurătatea stă pe marginea patului
ca o rudă venită prea devreme.
privește aparatele
cum traduc suferința
în cifre disciplinate.
există o cruzime aproape elegantă
în felul în care durerea devine rutină –
la 8.00: perfuzii
la 9.00: speranța minimă
la 10.00: un geam prin care lumina
cade pe podea și rămâne acolo.
pe coridor
un cărucior împinge liniștea
dintr-un capăt în altul.
*
durerea nu țipă mult timp
durerea nu țipă. ar fi vulgar. apasă ușor
exact unde omul încearcă să fie om.
își pune coatele pe marginea respirației și
îți face loc în program.
îți mută sângele
într-o cameră de spital
unde nopțile se deformează de febră.
de la o vreme o auzi dormind în tine
ca un animal mic
care a decis
că nu mai pleacă.
*
pasărea brauneriană
nu are zbor
ci o eroare persistentă a privirii.
trece prin aer
ca o corecție ce sosește mult prea târziu.
orașul cedează discret.
când apare
colțurile își pierd dreptul la un singur sens
ferestrele devin guri
care încearcă să spună ceva
dar se răzgândesc în același moment.
lasă în urmă copii geometrice ale fricii
forme care seamănă suspect de mult
cu gândurile neautorizate.
unii spun că vine dintr-un pictor
alții că pictorul a fost doar un reziduu vizual al ei
doar o greșeală acceptată de ochi.
înțelegi prea târziu.
nu privești pasărea. ești privit
și privirea ei
îți deplasează interiorul cu precizie rece
îți mută amintirile cu câțiva milimetri mai la stânga
suficient cât să nu te mai recunoști exact.
îți crește un ochi în plus
care nu ajută la vedere
ci la îndoială.
apoi dispare. se retrage din coerență.
în aer rămâne senzația
că realitatea a fost ajustată
*
pasărea cu cioc subțire
cântecul ei sună ca niște sertare
în care n-ai voie să te uiți prea mult.
într-o dimineață
găsește pe masă
o a treia listă de cumpărături.
literele sunt ușor deformate
ca și cum ar fi fost apăsate
cu un cioc subțire
dintr-o specie dispărută.
în fiecare dimineață
apare sau lipsește ceva minor
suficient cât să nu poți demonstra
că a existat vreodată.
lumea ca eroare corectată prea târziu
după trecerea păsării brauneriene
obiectele își pierd încrederea în formă.
lingura declară că nu mai reflectă corect mâinile.
ușa refuză să mai fie intrare sau ieșire.
în frigider
laptele își amintește brusc
că ar fi putut fi altceva.
oglinda depune plângere
împotriva fețelor care o folosesc.
spune că uneori
nu mai știe cine pe cine inventează.
nimeni nu mai poate spune sigur
dacă pasărea a trecut prin lume
sau lumea a fost doar o eroare
corectată prea târziu.
*
manual de supraviețuire pentru păsări moderne
pasărea brauneriană
mișună cu telefonul lipit de ureche
prin orașul plin de farmacii și eșecuri.
își izbește periodic ciocul
de vitrinele luminate ale orașului
confundând reflexia cu ieșirea.
are multe planuri. orașul cască plictisit.
îl doare în cot de ședința ei de la ora cinci.
dar ea insistă. completează formulare.
face economii. se compară cu foști colegi de facultate.
își cumpără cremă anti-aging.
udă florile. face supă și își spune
că mâine va avea succes.
pasărea brauneriană
cântă numai în apropierea aparatelor electrice
ca și cum ar aștepta
să fie încărcată de cineva.
încearcă zilnic să prindă semnal.
sunt zile în care telefonul
răspunde în locul ei. azi telefoanele zac abandonate
în camere ce nu știu să sune.
[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 123-130]
