Revista „Vatra” vă invită să parcurgeți o serie de texte aniversare dedicate Sandei Cordoș, personalitate proeminentă a criticii românești din ultimele decenii, autoare a unor studii fundamentale despre literatura română postbelică și cadru didactic de prestigiu la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Mini-grupajul cuprinde comentarii ale operei, evocări și portrete ale profesoarei.

Mini-grupaj realizat de Alex GOLDIȘ

*

Ion Pop

Etica scrisului și a lecturii

Multă lume știe că, printre criticii literari actuali cei mai de încredere, Sanda Cordoș s-a impus fără să facă vreun gest de bravadă polemică și de ostentație stilistică superficial atrăgătoare. A lucrat și lucrează în regimul calmului analitic, al documentării tăcute și emite judecăți de valoare doar după ce o lectură lentă a textelor supuse evaluării îi oferă argumente suficiente. Nu sunt prea mulți, astăzi, la noi cei care procedează astfel. Se simte nevoie, nu-i așa, de un cât de cât spectacol al personalității accentuate care să se distingă în corul general, adesea atât de zgomotos, fie excesiv în laude conjuncturale, fie în epitete păstos peiorative.  Profesiunea de dascăl universitar a ajutat-o mult pe această adevărată Doamnă să se mențină într-o poziție verticală vădită prin consecvența judecății critice echilibrate, orientate etic și prin eleganța expresiei. Este, de aceea, și admirată de studenții săi și de toți cei care i-au urmărit drumul printre cărți în ultimele vreo trei decenii.

În dialogul cu Ovidiu Pecican, publicat sub titlul de mai multe ori expresiv Șansa de a privi pe fereastră (2023), se și prezintă, de altfel, mai degrabă ca o „cititoare privilegiată, o cititoare care scrie”, preferând o critică comprehensivă, empatică, unor atitudini polemice, de chirurg cu bisturiu rece și, cu atât mai puțin, gesturile cuiva care ar tăia cu satârul. Recenzenții cărților sale au remarcat devreme această comunicare simpatetică cu textele, – Al. Cistelecan, de pildă,  aprecia că „ea e, poate, adevăratul și singurul urmaș al lui Lucian Raicu. Și asta cu atât mai mult cu cât și pe Sanda Cordoș o impresionează fondul de umanitate al operei, iradianța ei sufletească, nu mofturile și sofisticăriile. O critică deodată caldă și severă nu-i reușește decât Sandei Cordoș – ultimul critic român cu inimă și care profesează față de literatură o dragoste cu discernământ.” Gabriela Adameșteanu, încântată de atenția  cu care au fost citite câteva dintre cărțile sale, spune, la rândul ei, că „Într-o lume drastic polarizată, care privilegiază rețelele/grupările/influențele, improvizația, spectacolul etc., Sanda Cordoș, cu discreția și modestia ei funciară, face figură aparte. Cărțile ei, publicate la edituri mai puțin proeminente, cu difuzări deficitare etc., s-ar cuveni redeschise, retipărite și repoziționate. La fel și autoarea lor.” Despre „harul formulărilor memorabile” ale Sandei Cordoș se exprimase mai înainte și Mircea Iorgulescu.

Literatura între revoluție și reacțiune, cartea publicată în anul 1999 și reeditată în 2000, cu care a debutat editorial, a atras imediat atenția asupra unor calități precum cele amintite.  Autoarea ei parcurge cu mare atenție și analizează cu migală conceptele cu care va lucra – aici, modernismul cu crizele sale identitare, cu puncte de pornire nietzscheene, crize ale subiectului, marcate de „pierderea axelor întemeietoare și a principiilor imuabile, universale, sciziunea lăuntrică și experiența alterității, îndepărtarea de Dumnezeu și deficiența marcată în comunicarea cu celălalt, (care) sunt, în mod clar, resimțite traumatic.” Impersonalizarea mallarméană, sciziunea subiectului la Rimbaud, teoriile lui Freud, ruptura avangardistă de moștenirile trecutului și „criza ideii de comunitate”, însingurarea eului, criza limbajului, etc. sunt semne grave. Le urmează   postmoderna „gândire slabă” a lui Vattimo și recunoașterea lipsită de dramatism a acestor crize, cvasieliminarea eului la M. Foucault și deconstrucția lui Derrida, – și toate au parte de analize pătrunzătoare, în pregătirea dezbaterii centrale a cărții, care va privi crizele omului și ale culturii din Estul european, cauzate, în acest spațiu, de „imixtiunea brutală a Puterii în teritoriul artei”. Iar, cum acest amestec brutal vine dinspre  bolșevismul sovietic, autoarea cărții se simte datoare să facă incursiuni de adâncime în cele două teritorii. Va putea vorbi atunci, foarte convingător, despre „deconstruirea culturii răsăritene”, urmând aceeași paralelă, cu popasuri edificatoare în istoria frământată a celor două spații cercetate, sub regimul de teroare ideologică transplantat și la noi, imediat după ocupația sovietică de după război. Va demonstra, între altele, că mult vehiculatul concept de „proletcultism” nu e deloc adecvat, căci avem de-a face, de fapt, cu un „jdanovism” sub tutelă stalinistă, preluat imediat de „stegarii” și „corifeii” ideologiei comuniste. Citate din maculatura toxică produsă de aceștia, nume și opere de scriitori aserviți, fenomene de deconstrucție locală a marilor întreprinderi constructive de după Marea Unire, dau consistență acestei reflecții foarte aplicate asupra „revoluției și reacțiunii” puse în discuție. Remarcabilă este, în acest context,  analiza exigentă a fenomenului „crizist” din anii imediat postbelici, când așa-zisa „criză a culturii” române este de fapt una a libertății de gândire și creație provocată de noul regim, susținută, din păcate, și de tânărul Virgil Ierunca, adept conformist, atunci, al ideologiei comuniste, dar cu replici viguroase din partea unor scriitori ca Ion Caraion, Arghezi și alții. Este un capitol important, de analiză neconcesivă, obiectivă, a unui moment lăsat până acum într-o zonă marginală a cercetării literare. Reacțiile la aceste acte de oprimare au parte de analize solid susținute ale situației din ambele culturi.

De „reprezentări și identități în literatura română postbelică” se ocupă și Lumi din cuvinte (2012), urmând, cu același scrupul al documentării serioase, în materie de teorie și istorie literară, parcursul dezbaterilor de idei din epoca în care „realismul socialist” fusese propus ca unică formulă de creație, susținută de scriitori  conformiști și de teoreticieni ad-hoc, dar întâmpinat și cu un spirit critic treaz de un număr de autori care au avut curajul să înfrunte injoncțiunile Puterii în activitatea de creație. Tematica identității revine, cu exemplificări consistente din opera unor scriitori din toate generațiile.

Despre excelentul eseu critic dedicat lui Ion Vinea, ca „scriitor între două lumi și istorii” am scris cu mare satisfacție în 2017. Față de studiile monografice semnate cu ani în urmă de Elena Zaharia-Filipaș și Simion Mioc, cartea Sandei Cordoș propune o viziune diferită în care, așa cum sugerează și titlul, biografia scriitorului este citită prin operă și invers. Aflăm date și evenimente mai puțin sau chiar deloc evocate până la acea dată, despre publicistul de mare audiență în epocă, orientat spre stânga politică, martor lucid al timpului său, încă din timpul primului război mondial, cu atitudini nonconformiste și pe plan literar (interesul pentru noile tendințe românești și europene, considerate echilibrat, cu independență de spirit chiar și în momentele de adeziune avangardistă, susținând mișcările politice și sociale promițătoare de progres, cum a fost, în primă instanță, chiar revoluția bolșevică, dar sesizând devreme, în câteva articole ascuțit polemice, adevărata față a regimului de teroare instalat în Rusia după 1917. Este un fapt care îi va atrage dizgrația regimului comunist, cu „pedeapsa dea primi dreptul la semnătură” marcată de colaborarea silnic-conformistă la revista Glasul patriei, editată oficial pentru emigrația românească. Numeroase pagini de evocare empatică a unor momente din biografia scriitorului, începând cu copilăria de la Giurgiu, apoi relațiile cu lumea intelectuală a Capitalei, prietenia cu Tristan Tzara, legăturile cu americanul Scott Fitzgerald și italianul Aldo Palazzeschi, cele, foarte apropiate cu familia marii pianiste Clara Haskil…  „Reportajul sentimental” al vieții lui Ion Vinea oferă de asemenea multe informații noi privind anii săi de boem bucureștean, frecventator de cafenele, june mereu amorezat, căsătorit de câteva ori…  Toate aceste date sunt puse expresiv în legătură cu opera, mai ales cu cea a prozatorului din Lunatecii, roman a cărui valoare e argumentată decis de eseistă, care îl situează pe un raft de valori certe, nu îndeajuns evidențiate până acum.  Acest du-te-vino dintre biografie și operă asigură vivacitatea evocărilor și analizelor, reușind să contureze portretul unei personalități complexe, – omul de mare cultură, ezitant și sceptic în multe dintre comportamentele sale, ilustrând o psihologie crepusculară, declinant-melancolică, observabilă, – notam atunci – și pe plan estetic. Trecerea în revistă a cărților sale din anii ʼ30 descoperă o „proză sumbră a nevrozelor”, interesată și de „investigațiile formale”, scrisă cu o admirabilă dexteritate stilistică. Mai puțin extinse în cazul paginilor narative din Descântece și Flori de lampă ori Paradisul suspinelor, comentariile la opera de romancier, îndeosebi la Lunatecii, apreciat ca „roman al ratării”, ilustrativ pentru o „generație pierdută”, oferă analize rafinate, caracterologice, de atmosferă și de ordin stilistic, care justifică atributul de „mare roman de redescoperit”. Mai reduse ca volum sunt considerațiile despre poezia lui Vinea, cu ezitările și amânările publicării, puse pe seama „perfecționsimului” vizat de autor, dar și a amintitului temperament sceptic, a sensibilității sale marcate de un „sentiment dizolvant al zădărniciei”. Ca atare, și adeziunile sale avangardiste vor fi relativizate, între limitele unui „avangardism moderat”, observat  cândva de Șerban Cioculescu. Cititorii acestei valoroase lecturi critice n-au uitat să atragă atenția și asupra eleganței stilistice a redactării.

Încheind aceste scurte note de lectură, nu pot să nu mă întorc la tulburătorul dialog evocat mai sus, dintre Sanda Cordoș și Ovidiu Pecican. Descoperim aici și pe omul profund, aflat de câțiva ani în  luptă cu o boală gravă, cu care pe care o înfruntă cu un – aș zice – eroism discret, lipsit de orice emfază și patetică lamentație. Ființa fragilizată de acum vorbește despre sine cu un fel de resemnare melancolică, dar și încurajată de voința omului care are mai are datorii de îndeplinit, ca om de litere pasionat de scris și îndrăgostit de marile cărți ale lumii, dar nu mai puțin de prezența măruntelor lucruri vii de care se mai poate bucura fiindcă i s-a dat – nu-i așa – „șansa de a privi pe fereastră”. O fereastră pe care cei care o cunosc ca om și ca scriitor ar vrea s-o știe încă mulți ani deschisă privirii spre sine și spre lume.

*

Al. Cistelecan  

Săndel

Am văzut, cred, destule exemplare din specia numită atât de delicat și onorant „iubitori de literatură” (cel puțin așa păreau). Cele mai multe erau (și sunt în continuare) iubitori doar de propria literatură. Rar de tot am văzut printre ei vreunul bucuros că citește o carte minunată scrisă de altcineva. Astfel de cărți se citesc – de ceilalți autori de cărți – mai degrabă cu năduf decât cu încântare; de obicei le produc aciditate la stomac. Mai abilitați ca „iubitori” de literatură sunt cei care nu-s decât cititori și care pot trece chiar în categoria „îndrăgostiți de literatură” (mai ales dacă n-au de cine altcineva). (Cel mai mare cititor de romane pe care l-am întâlnit eu a fost Anișoara, cea mai sexy dintre toate profesoarele pe care le-am avut în generală – și nu e puțin lucru, având în vedere că toate profesoarele noastre de gimnaziu erau proaspete absolvente de liceu care au ratat la prima încercare; uzinele universitare nu scoseseră destulă producție, astfel încât până la ajungă la noi în sat unu-doi absolvenți, aproape am isprăvit cele opt clase. Dar editurile de atunci nu reușeau să scoată atâtea romane câte putea citi/câte citea Anișoara cu ochii ei de antracit; ce-i drept, erau și mai puține edituri.) S-ar putea însă ca adevărații „iubitori de  literatură” să se găsească printre critici, deși, drept să spun, mă îndoiesc de iubirea „eternă” a acestora; ca și iubirile propriu-zise, și asta durează cam trei ani, după care devine o iubire casnică, de rutină, blazată și adesea plictisită, până ajunge o corvoadă. Am cunoscut printre critici o singură excepție, dar absolută: pe Sanda Cordoș.

Săndel are, efectiv, o iubire paulinică față de literatură: îndurătoare cu orice/oricine, iertătoare de carențe artistice, devotată, încântată permanent, citind ca-ntr-o vrajă. N-aș vrea să se înțeleagă de aici cumva că ar fi un critic/un cititor universal benevolent, gata în orice clipă să grațieze orice veleitarism (deși sunt sigur că-n orice improvizație literară ar găsi ceva de remarcat; dacă nu-n carte, măcar în autor). Din contră, e criticul cu cele mai răspicate verdicte, dar nu-i place să expună răutăți. Deși ne-a fost recomandată și de Lovinescu și de Călinescu, maliția nu e printre caracterele ei. După cum s-ar părea, Săndel are norocul de a citi doar cărți relevante (o suspectez că citește pe ascuns cărțile proaste, cu un viciu vinovat). Comentariile ei despre cărți au și tranșanța și delicatețea observațiilor și țin drumul ideii deopotrivă cu pasiune și fervoare analist-interpretativă. Desfășurarea lor are un fel de epos în sine de povestitor și cea mai acută dezbatere curge ca o poveste în care conceptele devin eroii unei demonstrații. Ideile sunt puse într-un fel de narație care face din analiză o aventură odiseică, în care Săndel umblă prin toate cotloanele operei și scoate la iveală toate înțelesurile și subînțelesurile. De la armătura propriu-zisă a cărții și până la nuanțele – simbolice ori decorative – ale acesteia, nimic nu rămâne în afara unui fel de basm exegetic. De altminteri, Săndel e o tăifăsuitoare narcotică și când se pornește pe povestit ceva – întâmplări, filme ș.a. – etalează un protocol diegetic atât de subtil și captivant încât trebuie să vină chelnerul să-ți atragă atenția că e momentul să închidă barul, cu toate că ai uitat să-ți bei cafeaua luat de glasul de clinchete al povestitoarei. Săndel e tonică până și atunci când e supărată sau în suferință. Nu știu dacă știe să se enerveze (probabil că ar fi caraghioasă încercând să fie; pentru scenele de nervi trebuie talent și cred că ea nu poate ieși din regimul euforizării narative/auto-narative, al bunătății umane și al empatiei). Cu umorul de sine mereu la îndemână (căci structural), Săndel are șarmul și narcoza interminabilelor fraze faulkneriene pe care le-ai vrea și mai lungi decât sunt. O sintaxă „mississippiană” profesează și ea, una de apă care duce lin. Cred că studenții ei sunt hipnotizați și nu garantez că pot urmări firul demonstrației sau analizei. Nu e cum, căci „oratoria” ei e liturgică. Oricât de articulate și riguroase, oricât de adecvate la obiect și oricât de incitante ideatic, și studiile ei au ceva liturgic, ceva ce te captivează dincolo de liniile demonstrative. Dacă știe cineva potențialul de epos al ideilor și observațiilor analitice, atunci Săndel e acel cineva. Am bănuit-o mereu (și încă o suspectez) că scrie în ascuns literatură, cu siguranță poezii – și n-aș fi surprins deloc s-o și facă. Articolele ei sunt un drog intelectual rafinat înainte de a fi referințe obligatorii. N-am văzut – o mai spun o dată – mai curată, mai candidă, mai pasionată, mai entuziasmantă și mai euforizantă dragoste de literatură decât a lui Săndel. Și asta fără să-și piardă uzul rațiunii critice; din contră, chiar în exercițiul ei. Critica poate fi, iată, fermecătoare. Ba mai mult, poate face ea însăși farmece. 

*

Anca Hațiegan

Vizită (ratată) la un portret

Mărturisesc că, de câteva zile, de când am primit invitația de a scrie despre Sanda Cordoș cu prilejul aniversării sale, trăiesc un fel de panică provocată de lipsa de inspirație. Despre Sanda nu pot scrie oricum: este o persoană care ocupă un loc prea special în inima mea. Am spus de multe ori – nu știu dacă și public – că o consider o a doua mamă. Or, pe o „mamă” este greu să o cuprinzi în cuvinte. De aici, poate, și blocajul meu.

De unde să încep? De la Sanda, criticul literar, sau de la Sanda, omul? De la profesoară? Sau, coborând în timp, de la eleva de odinioară?

După ce am cunoscut-o, pe la începutul mileniului, aveam să aflu că Sanda urmase, în anii ʼ80, cursurile aceluiași liceu – „Șincai” – pe care l-am urmat și eu mai târziu. Mai mult, amândouă am avut-o profesoară de literatură pe legendara Monica Onojescu, care apare din când în când în conversațiile noastre. Zilele acestea am căutat prin periodice urme ale existenței Sandei ca elevă și am descoperit că, în clasa a XII-a, a participat la Olimpiada de limba și literatura română, obținând premiul al doilea la faza națională. Cred că o va amuza să afle că am ajuns cu investigațiile până acolo…

Dar ce va spune, oare, când va auzi că, în căutarea haotică a unui izvor de inspirație, am ajuns să recitesc nuvela La „Grandiflora” a lui Gib I. Mihăescu și Trenul de noapte a lui Ioan Groșan, pe care le-am studiat cu ea la seminar, în anul întâi, la Literele clujene?

De ce tocmai aceste texte? Poate pentru că, dacă memoria nu mă înșală, primul nostru schimb de replici s-a petrecut pe marginea nuvelei La „Grandiflora”. Exigentă, Sanda îi obliga pe toți studenții prezenți să formuleze o opinie despre text. Nu mai știu ce prostii am îngăimat. Bineînțeles, nu citisem nuvela decât în diagonală, în pauza de dinaintea seminarului și apoi, pe ascuns, în timp ce Sanda îi asculta pe colegi. Ne venea rândul la vorbit în ordinea în care eram așezați în bănci.

Abia acum am descoperit cu adevărat această bucată literară, întrebându-mă cu mirare cum de nu a fost încă ecranizată, atât este de cinematografică.

Despre Trenul de noapte cred că – dacă, iarăși, memoria nu mă înșală – am scris prima lucrare la seminarul Sandei. Fusese foarte muncită, fiindcă nuvela îmi plăcuse grozav. Îmi mai amintesc și un seminar despre Remember a lui Mateiu Caragiale, ținut, nu mai știu din ce motiv, chiar în cabinetul Sandei. Îl revăd într-o lumină aurie, revărsată de soarele care își strecura razele prin ferestre și prin ușa de sticlă a balconului. Sanda stătea la biroul ei, iar eu îmi alesesem un loc lângă geam din care puteam cuprinde cu privirea întreaga încăpere.

În același cabinet, ani mai târziu, Sanda mi-a vorbit despre boala care o amenința.

Ajunsă în punctul acesta, o să trișez puțin și o să reiau câteva dintre rândurile scrise în 2022 pentru un alt grupaj dedicat Sandei, publicat în revista Steaua.

Povesteam acolo cum cabinetul ei de la etajul întâi al Literelor clujene devenise, la un moment dat, locul meu de refugiu între un curs și altul. La o cană de ceai – sau, mai precis, la un modest păhărel de plastic, pregătit cu delicată atenție de gazda mea mereu binevoitoare – schimbam impresii despre lume și despre cărți, nu neapărat în această ordine.

Deși eram, cel puțin în acte, ceva mai matură decât colegii mei – Literele nefiind prima mea facultate –, Sanda mă luase sub aripa ei ocrotitoare. Îmi vine să adaug „ca o mamă-cloșcă”, deși tandrețea ei maternă nu se revărsa nestăvilit și sufocant asupra studentei care eram. Mă învăluia mai degrabă într-un discret ceremonial, care ne îngăduia să fim apropiate fără să ne invadăm una alteia intimitatea.

Mă opresc aici cu autocitarea (ușor infidelă), recunoscându-mi înfrângerea. Îmi roiesc prin cap atâtea imagini și impresii cu Sanda, că nu știu la care să mă opresc. Îmi vine în minte o după-amiază la cumpărături cu Sanda și Rada, fiica ei, într-o „erezie sclipitoare”, cum numeam noi deambulările noastre prin oraș, cu o expresie a lui Constantin Țoiu. Îmi amintesc și o petrecere la care am dansat mai multe doamne în cerc și râsul nestăvilit al Sandei. Apoi „ereziile sclipitoare” de pe loc, în care doar gândurile noastre mai hălăduiesc în toate părțile, străjuite de Prispa lui Onisim Colta, tabloul uriaș din camera Sandei, care mă fascinează, și gravurile Radei. Sanda îmi transmite ceva din liniștea și „cumințenia” care emană din tabloul lui Colta, deși interiorul ei poate că e la fel de zbuciumat ca multe dintre desenele Radei.

Sanda scria cândva, în revista „Apostrof”, că, vizitând la Roma, în Italia ei mult iubită, o expoziție a lui Marc Chagall, a încântat-o un desen intitulat Vizită la un autoportret, care „reprezenta o față umană, pe nasul căreia era proptită o scară, pe care urca un om (desenat, desigur, din spate), ce încerca să vadă ceva înăuntrul figurii”. Scara pe care încerc acum să urc, pentru a întrezări ceva dinăuntrul Sandei, este prea scundă și se clatină. De pe treptele ei nu izbutesc să alcătuiesc un portret întreg: văd suprapunându-se profesoara, gazda cu păhărelul de ceai, îndrumătoarea, cercetătoarea literaturii, confidenta, prietena alături de care gândurile hălăduiesc și femeia care râde nestăvilit. Poate că vizita mea la portret e ratată tocmai fiindcă am căutat un singur chip acolo unde sunt atâtea.

*

Nora Sava

Un mic colier pentru Sanda

Sandei îi plac cerceii lungi, clinchetitori. Eu îi voi dărui, de data aceasta, un mic colier făcut din amintiri, cuvinte și culori. Iau mai întâi firul pe care voi înșira mărgele multicolore: firul prieteniei. Pentru mine Sanda înseamnă, înainte de toate, generozitate absolută în prietenie. O prietenie care durează de mai bine de 40 de ani, în care am simțit un flux neîntrerupt de empatie și o rară căldură umană. O căldură care înțelege totul, în cele mai mici nuanțe, și iartă, fără să condamne. Desigur, inteligența, luciditatea, umorul și spiritul critic sunt (și au fost) permanent acolo, dar cumva puse în surdină de blândețea ei tandră. Dacă multe dintre prieteniile ei s-au construit pe apropieri literare, a noastră s-a țesut mai ales din fire de viață. Privind retrospectiv, cred că ne-am apropiat pentru că viețile noastre fuseseră modelate de istorii comparabile: nu vorbesc doar despre istoria mare, a comunismului și a postcomunismului, ci mai ales despre istoriile noastre personale, care ne făceau să ne simțim fragile și nesigure, iar uneori chiar abandonate. Așa cum mărturisește Sanda în splendida Poveste despre prietenie, scrisă împreună cu Ruxandra Cesereanu și Simona Popescu: „eu am trăit cu un sentiment continuu al primejdiei, cu gândul – care în anumite intervale devenea terorizant – că ceva rău stă să se întâmple, că poate să piară într-un accident unul dintre părinți sau vreunul dintre cunoscuți. […] Cotele de durere se reînnoiau, mereu se întâmpla ceva dramatic”. Lucrurile au stat la fel și în cazul meu, deși din cu totul alte motive. Iar în Sanda am găsit cel mai atent interlocutor pentru toate fricile, traumele și poverile care mi-au marcat viața.

Pun acum câteva bobițe intens colorate, ca anemonele de primăvară, mici semne ale primelor noastre întâlniri. În adolescență, mergeam la același liceu și locuiam pe aceeași alee, pe unul dintre dealurile Clujului. Ea stătea „în gazdă” (cum se spunea pe atunci) în apartamentul unei tinere și excentrice filologe, împreună cu o colegă de clasă, pe care – culmea – o chema tot Sanda. Uneori veneam împreună de la școală, alteori mergeam în vizită la cele două Sande. În iunie 1983 am fost într-o tabără de arheologie la Costești, cu profesorul nostru de istorie din liceu. Am stat împreună cu Sanda într-o cameră cu vreo 8 paturi. Era o prezență discretă, blândă și foarte atentă cu toți și cu toate. Țin minte încă de atunci umorul ei fin. Cred că în perioada aceea a început apropierea noastră. Eu aveam 15 ani, iar ea 16.

În anul următor, cum ea intrase în clasa a XII-a și se pregătea pentru admiterea la Facultatea de Filologie, am rugat-o să mă ajute la franceză. Știu exact că aveam de făcut o compunere după celebrul tablou al lui Degas, Dansatoare pe scenă. A venit la mine acasă și, în felul acela discret al ei, s-a pus pe treabă: a notat observații precise despre pictura lui Degas, dar mai ales, a avut acea rară delicatețe de a mă ajuta la  temă ca și când ar fi fost cel mai firesc lucru. Primăvara lui 1984 am petrecut-o împreună la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română, care s-a ținut în acel an la Suceava. Ca și acum, și pe atunci era dificil să te califici la etapa națională, iar concursul în sine era solicitant prin volumul de muncă pe care îl implica. În chip fericit, am fost premiate amândouă. Nu mai știu ce premii am luat, pentru că nu era vorba de vreo competiție între noi. Știu însă că prietenia noastră a devenit și mai strânsă: am stat în aceeași cameră și am depănat lungi povești, vesele și triste, deopotrivă. Într-o seară, am căzut și am făcut o entorsă, iar ea m-a alinat și m-a oblojit ca pe o soră. Disponibilitatea ei de a-mi fi alături, de a mă încuraja și sprijini a fost o constantă de-a lungul celor peste 40 de ani de prietenie. Și acum, ori de câte ori am o dilemă, o sun sau o vizitez ca să dezbatem și să găsim soluții pentru frământările mele. Și nu o dată, rezolvările cele mai bune le-au dat umorul ei înțelept și căldura ei înțelegătoare.

Urmează niște mărgelușe vibrante ca macii roșii în bătaia soarelui. În iunie 1984, Sanda a terminat liceul și a intrat la Facultatea de Filologie, iar peste doi ani am intrat și eu la aceeași facultate. Fiind mai mare, m-a inițiat în mediul studențesc, m-a dus la revista „Echinox”, m-a îndemnat să scriu pentru revistă și pentru Colocviile Eminescu de la Iași, m-a ajutat să navighez prin mediile intelectual-boeme ale acelei epoci. Îi datorez mult din formarea și din traseul meu intelectual. În 1988 am mers împreună în tabăra studențească de presă de la Bușteni. Am păstrat o fotografie de atunci, în care văd și acum lumina acelei veri și bucuria noastră de a fi împreună. Când mă uit la ea, nu văd doar niște tineri de la sfârșitul perioadei comuniste; văd o prietenie care durează de o viață.

Apoi niște bobițe pastelate, ca brândușele de toamnă. De 25 de ani, de când suntem colege de catedră la Facultatea de Litere, discutăm mereu despre cursuri și seminare, despre proiecte, despre ce am mai citit sau scris, ne sfătuim cu privire la studenți și la bibliografii. Foarte mult vorbim despre iubitele noastre fiice, Rada și Nadia. Care, desigur, seamănă una cu alta mai mult decât ne-am fi așteptat. Dar cum putea fi altfel, de vreme ce mamele lor au atâtea lucruri în comun?

Piesa finală a micului colier e dispozitivul care ține totul laolaltă. Din vremea studenției țin minte o propoziție memorabilă pe care Sanda o descoperise la finalul unui roman: „Viața asta îmi place”. O propoziție foarte simplă și directă, pe care am găsit-o reprezentativă pentru felul ei de a fi. În ciuda tuturor greutăților de atunci (anii ’80, penurie și lipsuri tot mai mari, frustrări și anxietăți legate de repartiția guvernamentală la terminarea facultății într-o zonă îndepărtată și greu accesibilă etc.), ea găsea bucuria vieții în literatură, în iubire, în prietenie, în sesiuni copioase de râs (adevărul e că puteam râde din aproape orice). „Viața asta îmi place” se continuă și se completează în cuvintele ei de peste 30 de ani: „Lumea are […] toate culorile și toate cuvintele” (Poveste despre prietenie, Cluj, Editura Școala Ardeleană, 2020, pp. 25-26). Văd în aceste enunțuri o formă de lucidă și totodată luminoasă adeziune la viață, în întregul ei. Și, de ce nu, la fericire. Sanda nu spune că viața e ușoară sau că lumea e bună. Ci că viața merită trăită și fericirea trebuie căutată. Și cred că în asta rezidă o bună parte din forța ei: în puterea de a vedea limpede și foarte nuanțat.

Mai rămâne o singură mărgea, cea de chihlimbar: astăzi înțeleg că, de-a lungul timpului, Sanda a mobilizat energiile bune din mine și m-a făcut să cresc. Și nu doar pe mine, ci pe mulți alții din preajma ei. O simt întotdeauna de partea mea, oferindu-mi încredere necondiționată. Asta consider a fi generozitate absolută în prietenie. Nu doar blândețe, înțelegere și bunătate, ci un dar special: acela de a-i face pe ceilalți să devină mai buni decât erau.

Draga mea Sanda, sper ca micul meu colier să te bucure. Îți mulțumesc pentru șansa acestor ani de prietenie. Și pentru felul în care ai făcut lumea mai bună pentru atât de mulți dintre noi. Îți doresc să rămâi aceeași prezență luminoasă în viețile celor care te iubesc. La mulți ani!

*

Cosmin Borza

Simplitatea subtilă și ironică

„De ce nu ar fi, mai simplu, o poezie de dragoste?” – aceasta e replica rostită de o profesoară de la Literele clujene, care îmi revine în minte constant, mai ales atunci când vanitatea de literat tot mai „experimentat” tinde să caute în (meta)literatură nuanța nuanțelor până la sublimul nimic. Era prima întâlnire a unui curs de anul III. Profesoara, care nu ne predase în anii anteriori, dar despre care auzisem exclusiv aprecieri (așa încât, pentru cine eram atunci, trebuia întâmpinată cu scepticism și „deconstrucție”), a deschis atipic cursul: ne-a adus un text „la prima vedere”, un poem de Nichita Stănescu, și a făcut turul sălii, solicitând ceea ce numea „mici interpretări”. Nu puteam rata ocazia de a ne remarca, de a ne exhiba proaspătul statut de cronicari/redactori la „Echinox”, avizi cititori de teorii postructuralist-deconstructiviste, pe care le credeam „de ultimă oră”, degrabă seduși de concepte critice cât mai stranii ori de neologisme în care ne împleticeam vorbitul și scrisul, precum și de reading atât de against the grain, că din critificțiunea noastră rămânea, desigur, mai degrabă ficțiunea. Profesoara a ascultat interpretările noastre fandosite și ne-a confruntat pieziș printr-un „mai simplu”. Câtă subtilitate ironică deopotrivă didactică și analitică încape în acest comparativ impropriu numit „de superioritate”…

Și, mai ales, cât efort, câte acumulări, câtă autoironie presupune dobândirea acelei „simplități” a raportării la literatură, dar și la ceilalți. E cea mai luminoasă lecție, dar și lecția cel mai greu de urmat pe care am primit-o în cei patru ani de facultate și, cum se va fi înțeles, ea poartă semnătura Sandei Cordoș. În anii ce au urmat acelui prim curs în care am învățat despre „mai simplu”, fie că am fost student, masterand, doctorand, profesor de gimnaziu sau de liceu, apoi cercetător, Sanda Cordoș a reprezentat un reper al firescului. Citirea/fișarea cărților și articolelor sale, proiectul de cercetare la scrierea căruia am colaborat (acela a fost, de altfel, primul la care am lucrat și nu pot să nu-mi amintesc umorul îngăduitor prin care Sanda Cordoș filtra viitorul antreprenorial al studiilor umaniste), convorbirile – multă vreme – constante pe teme ale literaturii, dar și „ale vieții” (pe care abia în primii ani după angajare le descopeream în toată diversitatea și, nu o dată, meschinăria lor), constituie tot atâtea prilejuri fericite de reîntâlnire cu profesoara din anul III. Și, ca întâia dată, oricât de afectuos-generoasă este atitudinea partenerei de dialog, astfel de întâlniri nu sunt niciodată căldicele: dimpotrivă, ele devin reconfortante tocmai prin problematizările lor și prin polemica subtilă la adresa poncifelor ori a afectărilor, fie ele literare sau existențiale. Proiect de istoriografie literară clasică, întemeiat pe acribia cercetării arhivistice de rigoare, Literatura între revoluție și reacțiune este, totodată, un studiu de comparatistică și de teorie literară care subminează practici factice ale ambelor domenii: comparația vizează aici sisteme și ideologii literare, nu brizbrizuri livrești având ca principal scop etalarea nemărginitei culturi a interpretului, după cum deliberările conceptuale nu implică gâlcevi terminologice, ci dobândesc funcții imediat pragmatice, facilitând înțelegerea contextuală a fenomenelor literare postbelice. De altfel, apărătoare declarată a așa-numitei „autonomii a esteticului”, dar mai ales a lecturii cu fățișe implicații identitar-existențiale, Sanda Cordoș practică – de exemplu, în studiile și eseurile din În lumea nouă, respectiv din Lumi din cuvinte – o veritabilă critică sociologică și ideologică a literaturii române postbelice și postcomuniste. Secțiunile despre „agonia lumii rurale” din Literatura între revoluție și reacțiune, studiul despre ideologia realismului socialist, cel despre „romanul identitar” al anilor ʼ90-2000 ce vizează „de-tabuizarea României” ori, mai recent, sinteza despre imaginarul literar modelat de revoluțiile secolelor XIX și XX sunt doar câteva dintre textele sale care probează cât de provocatoare ar fi o istorie ideologică a literaturii române postbelice și contemporane care să o aibă ca autoare. Astfel de studii mai confirmă, cred, încă un aspect ce merită subliniat: în cadrul dezbaterilor recente despre raportul dintre literatură și ideologie, despre autonomia esteticului, despre critica academică și cea foiletonistică etc., activitatea și didactică, și de cercetare dezvoltată de Sanda Cordoș constituie nu doar un partener de dialog privilegiat, ci, în multe privințe, și o sursă de inspirație de neocolit.

Nu aș vrea să închei acest scurt portret al profesoarei și cercetătoarei Sanda Cordoș – sau, mai simplu spus, acest modest exercițiu de admirație – fără să evidențiez încă o fațetă pe care mereu am receptat-o perplex-invidios (de unde atâta energie – idealism? – în ciuda inerțiilor de tot felul și de la toate nivelurile instituționale): preocuparea sa pentru literatura predată în preuniversitar și pentru formarea continuă a cadrelor didactice. Nu mă refer doar la eseul Ce rost are să mai citim literatură?, un mini-hit, la vremea lui, măcar în liceele clujene, ci și la pledoariile repetate (acompaniate de soluții) pentru reformarea programelor școlare sau a examenelor finale și de titularizare. O dată i-am și scris un mail, exasperat că titularizarea presupunea în acel an exclusiv subiecte de didactică a limbii și literaturii. Mi-a răspuns cu o încurajare cum doar dumneaei știe să formuleze, dar nu doar cu atât: a propus și un subiect de examen de titularizare. Era splendid de… simplu prin subtilitatea cunoștințelor și competențelor de specialitate pe care le evalua și, desigur, complet scandalos pentru jargonul procedural-didactic al vremii. Nu i-am mărturisit-o niciodată, dar în anii în care predam, îmi imaginam că împlinirea maximă în carieră ar fi scrierea unui manual pentru orice clasă de liceu la care coautoare să fie Sanda Cordoș. Un manual simplu, simplu ca un poem sentimental de anul III de facultate, să se scandalizeze toți didacticienii și literații scorțoși.

*

Florina Ilis

Despre literatură. Și alte lumi din cuvinte

Împărtășesc cu Sanda Cordoș o viziune comună asupra literaturii, o viziune care are în centrul ei preeminența esteticului, considerând că, dintre toate calitățile literaturii – a romanului ca gen literar –, cea mai importantă și relevantă în timp este și va rămâne funcția sa estetică. În cartea Lumi din cuvinte. Reprezentări și identități în literatura română postbelică, Sanda Cordoș observă că, în prezent, spre deosebire de perioadele anterioare, realitatea cu care literatura intră în relație nu mai este natura, realitatea empirică sau mediul social, ci, cum spune criticul literar, realitatea umană, literatura definindu-se ca fiind o reprezentare a identității, o reprezentare identitară. Astfel, volumul Lumi din cuvinte ne propune o hartă a literaturii române postbelice, evidențiind repere reprezentative despre creațiile literare care, fie conștient și asumat, fie înscriindu-se într-o mobilizantă și necesară reflecție, au avut în centrul preocupărilor lor problematica identității românești și configurarea unei reprezentări actualizate asupra existenței noastre ca popor.

Momente istorice importante – cum ar fi intrarea României în Uniunea Europeană sau sărbătorirea Centenarului Marii Uniri – au reprezentat, totodată, și repere în acest proces general de cunoaștere și reflecție asupra identității românești, proces care n-a rămas străin nici domeniului artistic-literar. Literatura nu oferă răspunsuri în locul unor discipline consacrate care se ocupă cu reprezentările istorice, sociale sau antropologice, dar izbutește să confere adevăr poetic realității vieții, fiind universală – acolo unde istoria particularizează –, să extragă esența umană și sensul vieții – acolo unde sociologia face statistici –, să exprime prin intermediul imaginarului poetic-literar o lume vie – acolo unde antropologia lucrează cu tipare –, creând, astfel, o expresie mai rafinată, dar și autentică asupra sufletului omenesc. Deschizând o perspectivă de cercetare fecundă și în viitor, Sanda Cordoș întreprinde, pornind de la acest proces de cunoaștere identitară, un necesar și revelator demers critic analizând opere importante, reprezentative, fie ideologic, cât și, mai ales, estetic, în evoluția literaturii române postbelice.

Bătălia pentru recunoașterea estetică a romanului a fost pe deplin câștigată de marii creatori de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Marele roman din secolul al XX-lea s-a consolidat și datorită acestui efort critic uriaș. Merită, firește, să ne punem întrebarea: Cât de importantă mai este azi considerată miza estetică și care este locul romanului în interiorul literaturii? Și eu consider, asemeni criticului literar Sanda Cordoș, că miza estetică este importantă pentru orice tip de creație, miză fără de care literatura ar pierde un bun deja câștigat. Dacă abordările mai noi lărgesc orizonturile înțelegerii literaturii luate în ansamblu ca fenomen și nu, în sens kantian, ca obiect estetic – completând cu informații pertinente realitățile în limitele cărora se dezvoltă literatura –, explicarea literaturii ca și creație nu este întotdeauna un proces ușor de realizat și la îndemâna tuturor, iar aceste dificultăți generează, inevitabil, o serie de suspiciuni în privința subiectului cunoscător. Mari filosofi ai secolului al XX-lea, Michel Foucault, în special, au problematizat aceste aspecte care țin de raportul dintre subiect, obiect și perspectivele implicate în complicata și mereu actuala arheologie a cunoașterii.

Nietzsche afirmase despre artă că o avem pentru ca adevărul să nu ne ucidă. Arta nu reprezintă pentru Nietzsche echivalentul unei iluzii sau al unei mistificări, în opoziție cu ucigătorul adevăr, ci perspectiva unui alt adevăr, un adevăr care să corespundă unei înțelegeri superioare a realității și, implicit, a tragicei condiții umane. Astfel, arta, prin forța ei de a reconstitui un adevăr de altă natură, un adevăr superior față de adevărul imediat, exprimabil de simțul comun, se sustrage temporar presiunii istorice a timpului. Unda de tragism care transpare din afirmația nietzscheană reflectă oarecum incapacitatea noastră de a ne elibera de melancolia ucigătoare în care rațiunea, ajunsă la ultimele ei consecințe în fața limitărilor ontologice, a trezit omul modern din îndelungatul somn, destrămând mai vechile vrăji. Arta, fiindcă în esența ei a căutat numai adevărul existențial, este singura vrajă care supraviețuiește trezirii moderne, deoarece este singura capabilă să suspende – fie și vremelnic – temerea morții, neutralizând tragismul conștiinței limitei eternelor legi universale. Astfel, literatura ajunge să reprezinte nu numai un mod de a înțelege și cunoaște lumea, ci și unica posibilitate de acomodare a ființei la criza condiției umane. O acomodare pe care o numesc acomodare soft. 

Fără îndoială că astăzi, în confruntarea cu apariția inteligenței artificiale, acest tip de acomodare nu mai este suficient. Căutând noi posibilități de a face față tragismului existențial, omul contemporan a încercat să testeze limitele fizice ale vieții, apelând la ceea ce s-ar putea numi o acomodare de tip hard, care presupune dezvoltarea și adaptarea bio-tehnologică a corpului uman în vederea depășirii limitărilor de natură genetic-biologică și/sau fizic-anatomică.

Astfel, în fața acestor noi provocări ale condiției omenești post-umane, cred că realitatea umană – a reprezentării identității –, analizată de Sanda Cordoș în volumul Lumi din cuvinte din 2012, ca fiind definitorie pentru literatură și va reveni din nou în actualitate. Numai că, inevitabil, nu va fi o încercare a înțelegerii unei identități naționale sau a unor noi identități sociale care pun într-o dinamică vie individul și comunitatea, ci una a raportului dintre om și tehnologie, dintre condiția umană și cea artificial creată cu ajutorul bio-tehnologiilor. Însă literatura, prin specificul ei, servindu-se de propriile legi ale verosimilului și necesității, va continua să surprindă, în limbajul care nu e cel obișnuit, trăirea și viața – creând acțiune acolo unde agenți AI autonomi execută, fără intervenția omului, sarcini complexe, non-liniare –, să confere până și celor mai mărunte și marginale identități umane autentice clipele lor de măreție – acolo unde rețelele tehnologice nu fac decât să adune exponențial singurătăți –, să reprezinte viața fără să fie o simplă copie și, mai presus de orice, să producă și să purifice emoții (catharsis) –  acolo unde medicina genomică și biologia sintetică va face editări genetice.

*

Călin Teutișan

Crizismul și instituția literarului

Cartea Sandei Cordoș Literatura între revoluție și reacțiune. Problema crizei în literatura română și rusă a secolului XX (ediția a II-a, 2002) se înscrie în câmpul istoriei și sociologiei culturii literare, precum și în cel al studiilor postcomuniste. Prima ediție a volumului datează din 1999 și cuprinde aceeași dimensiune sociologică, singura schimbare în ediția din 2002 fiind adăugarea unui capitol final nou (conținând lămuriri conceptuale asupra termenului de „jdanovism”). Acest fapt nu e lipsit de implicații, câtă vreme, în 1999, anul primei apariții, Școala critică de la Cluj, din care autoarea face parte, era încă predominant estetizantă. Studiul adoptă mai degrabă o perspectivă sociologică, în sensul sociologiei literaturii, decât ideologică (direcție în care Școala de la Cluj și-a orientat apoi masiv dezbaterile în ultimul deceniu și jumătate, când teoria critică urmează să se dovedească extrem de fructuoasă), iar cercetarea Sandei Cordoș rămâne totuși rezultatul unei priviri interpretative impregnate de o subînțeleasă nostalgie literaturocentrică, asupra unei epoci dominată încă de ideea generală de Artă ca discurs reprezentativ despre Lume, ca formă ultimă de expresie a ei.

Discuția critică pleacă, la Sanda Cordoș, de la o comparație între două forme, le-am zice azi geopolitice și culturale, de „crizism”: occidental (cel organic, cum îl numește autoarea) și est-european (cel forțat de contextul politico-ideologic). Panoplia de teoreticieni invocați, de la Matei Călinescu, Paul Ricoeur sau J. Habermas, până la Jaques Le Rider și Gianni Vattimo, de la Nietzsche, Freud și Wilhelm Worringer până la Marx, Oswald Spengler, N. Berdiaev, de la Martin Buber și până la Jean-François Lyotard, Frederic Jameson, Renato Barilli sau Erich Fromm, creează cadrul conceptual al dezbaterii cu mize ideologice și estetice totodată. În siajul acestor teorii, majoritatea de secol al XX-lea, Sanda Cordoș vorbește despre „criza modernismului occidental” ca despre un „fenomen organic al lumii”, o criză referențială, „de expresie” și „de conținut” deopotrivă. Pe cale de consecință, argumentația urmărește îndeaproape tema crizei în literatură și în discursul de analiză culturală, denotând, în fond, un corpus de crize identitare și, în general, de „crize ale subiectului”, analizabile sintetic pe două direcții: „subiectul impersonal”, pe de-o parte, și „subiectul scizionat”, pe de alta, ambele urmărite până în formele lor de agregare postmoderne.

Prin comparație, dacă Occidentul aproape se autocomplace în fenomenul crizei, în Est (România și Rusia) „creatorii […] vor fi extrem de rezervați sau chiar vor repudia crizismul acuzat de frații lor occidentali”. În a doua parte a volumului, Sanda Cordoș discută traseul culturilor răsăritene, pornind de la „manifestările libere contra crizei occidentale până la instituirea unei altfel de crize, prin agresiunea puterii și suprimarea libertății creatoare”, rezultând o criză a instituției literare, realizată inclusiv prin mecanismele cenzurii, care impunea rigori ideologice în privința selectării tematicii și a limbajului literar. Aici, semnificativ devine faptul că doza de subversivitate a literaturii estice de după 1960 a însemnat o asumare implicită a acestei teme a crizei.

Rămânând în cadrele problematicii estice, autoarea constată existența unei identități încă foarte tinere (și, de aceea, precare) a culturilor din această parte de lume, care duce la atitudini paradoxale, între împrumut și contestare, între admirație și resentiment, într-un context al începuturilor (al „construcției de lumi”, cum îl numește comentatoarea) marcat de toate ezitările, dar și de toate entuziasmele specifice oricărei „descălecări”. E un parcurs, la urma urmei, de căutare a Autorității, mai întâi o autoritate a Ideii, cum explică Sanda Cordoș uneori, apoi o autoritate a Instituțiilor, cum istoria comunistă a Estului se dovedește a fi. Interesantă e aici discuția asupra unui arhetip mentalitar romantic al excepționalității ca formă de autoritate (derulată în capitolul O lume de construit, din partea a doua a cărții), un construct imagologic operaționalizat îndelung și pe larg în culturile literare ale Estului, mărturisind despre un ADN romantic al acestora legat indisolubil de ideea națională, ca vehicul al cristalizării identitare. Între complexele, dar și aroganțele identitare ale culturilor estice, paginile Sandei Cordoș panoramează scenarii constitutive marcate adesea de turbulențe istorice și de oscilații mentalitare. De aici pleacă și aici se întorc ecuațiile crizei care fac substanța studiului în discuție.

Empatic cu propriul obiect, discursul critic asumă, la rândul lui, o retorică a crizei, prin formulări precum: „Literatura intră […] în sensul propriu al termenului, în criză, ca artă, ca instituție socială, ca tip special de limbaj”. Se sesizează aici o stare de alarmă a conștiinței critice, care constată dramatic o realitate traumatică. O analiză psihocritică ar scoate la iveală, poate, mai multe semnificații ale unor atare poziții discursive. Ce e de reținut, însă, este faptul că astfel de realități, denominabile prin asemenea verdicte, se aplică până la urmă cu precădere epocii istorice și culturale numită de autoare drept „jdanovistă”, adică, în vechea retorică critică, „proletcultistă” (cu acest termen autoarea polemizează explicit în ultimul capitol al cărții, intitulat Proletcultismul n-a existat, invocând o sumă de argumente istorice, sociologice, tipologice și chiar stilistice). Formele și resursele de supraviețuire ale literaturii române, în epoca jdanovismului, dar și în epoci ulterioare lui, sunt de găsit în analize și comentarii critice apărute după volumului Sandei Cordoș, de pildă în studiul Literaturile române postbelice (2017) al lui Ion Simuț, conform căruia patru forme de literatură – oportunistă, evazionistă, subversivă și disidentă – coexistă în spațiul cultural românesc postbelic.

Revenind, Estul rus, care face obiectul capitolului Revoluția (bolșevică) și reacțiunea (literară), apare a fi disputat între slavofilismul creștin, panslavist, și revoluționarism, prin care se opun de fapt două forme de naționalism, unul apolitic (religios) și unul politic (antioccidentalist). De unde, conchide autoarea, o sumă de tensiuni generatoare de criză. După ce facțiunea revoluționară câștigă jocul istoriei, criza continuă sub formele reorganizărilor politice ale literarului, sub tutela „realismului socialist” și, din nou, a unui neoromantism revoluționar grandios și profetic (acestea fiind elementele de bază ale terminologiei propuse de ideologul Andrei Jdanov). Prin comparație, peisajul românesc preia formatul crizei ruse cu două decenii mai târziu. Plecând de la anticrizismul cultural interbelic generic, Sanda Cordoș se concentrează mai degrabă asupra gesturilor polemice în raport cu acesta, gesturi de afirmare a crizei, fundamentate pe izotopia dintre „criza culturii” și „criza libertății individuale”, apărute ca reacții la formele de cenzură instaurate de dictaturile carlistă și antonesciană. Trecând prin nodul istoric 1944-1947, imaginea României culturale preia datele esențiale ale celei rusești din anii ’30-’40. Cu o diferență de nuanță, totuși, pe care Sanda Cordoș o identifică cu acuratețe: „Va fi o inchiziție care nu mai practică […] tortura la vedere. La vedere și în auz va răsuna permanent un marș triumfal de cinstire a scriitorului în numele poporului român. Dar […] cinstirea nu va mai fi a scriitorului în calitatea lui de artist, ci a unui scriitor în uniformă de propagandist sau agitator”, ca instrument al unui regim al terorii.

De aici (și mai ales după acest regim, în anii de vag „dezgheț”) irumpe etosul „rezistenței prin cultură”, care duce la preeminența esteticului, ca formă (doar aparent apolitică) de „discurs al adevărului” și, deci, având funcție civică. Tot de aici și problematizarea esteticului, care se cere / se vede justificat (sau nu) de conținuturile subversive ale artei. Această discuție este purtată pe larg de Sanda Cordoș, prin analize de caz, uneori tranșante polemic în raport cu alte opinii critice care tratează aceleași obiecte artistice prin prisma aceleiași tematici. Ideea de criză este urmărită prin studiul imaginarului literar, în strategiile prin care acesta comunică forme ale sfârșitului, eventual ale morții lumii și a individului.

În ultima secțiune, dedicată analizelor de texte narative ale unor romancieri postbelici (între care Marin Preda, D. R. Popescu, Augustin Buzura, Constantin Țoiu), aceasta este și interogația implicită a volumului de față în întregul său: cum, sub ce auspicii și sub ce forme ale „morții” își găsește un secol al crizei expresiile lui estetice și critice în cultura literară, și cât de atentă și de conștientă poate fi această cultură în raport cu ea însăși și cu propriile modele de coagulare a materialului expresiv.

*

Alex Goldiș

Sanda Cordoș și ethos-ul degonflării critice

Am citit întotdeauna cu interes deosebit studiile (fie că e vorba de cărți sau de articole) Sandei Cordoș nu doar pentru că mi-a fost profesoară – o profesoară excelentă, cu un grad ridicat de atenție și de respect față de studenți –, ci pentru că ele reprezintă repere greu de ocolit în ceea ce numim generic „literatura română postbelică”. Prima carte, Literatura română între revoluție și reacțiune. Problema crizei în literatura română și rusă a secolului XX (1999), reprezintă, dincolo de studiul aplicat asupra unor fenomene sau autori („crizism”, „jdanovism”, Marin Preda, Constantin Țoiu, D. R. Popescu), o reușită de problematizare: Sanda Cordoș nu privește ce s-a întâmplat în România după 1945 ca pe un proces izolat, ci ca pe un simptom al unor crize mai ample: una a civilizației (și chiar a ontologiei) specifice unui Occident în declin, respectiv una a închiderii orizonturilor datorate instalării totalitarismului sovietic. Privită pe un ecran ideologic atât de vast, literatura română de sub comunism – nu doar în volumul menționat mai sus, ci și în alte studii – dobândește o complexitate neobișnuită. Cel mai limpede exemplu în acest sens e studiul monografic Ion Vinea: un scriitor între lumi și istorii (2013), unde scriitorul e privit ca subiect (și adeseori obiect) al disputei dintre internaționalismul prin excelență liber al avangardei și internaționalismul normativ al lumii sovietice.

Această tendință de a privi scriitori sau opere individuale prin grile complexe și prin contextualizări ample e cu atât mai notabilă, cu cât Sanda Cordoș și-a făcut un program din a scrie tranzitiv, fără volute inutile. Din recentul volum de dialoguri cu Ovidiu Pecican, Șansa de a privi pe fereastră (2023), reiese un model de scriitură plasat la umbra admirației față de Paul Hazard: „mi-am zis (…) că așa aș vrea să scriu și eu: curgător, profund, accesibil și având o reală familiaritate cu marile idei ale epocii creatoare”. Și aș zice că această admirație nu rămâne fără rezultate: dicțiunea ideilor ei respiră simplitate, deși nu alunecă niciodată în simplism – fapt remarcabil într-o cultură critică preocupată excesiv de stil sau de afișarea personalității. Critica Sandei Cordoș e situată la antipodul „criticii creatoare”, care face adeseori ca substanța din spatele exercițiilor de încălzire retorică să fie greu de reperat. Prin contrast, studiile ei s-au impus prin parcimonie auctorială și prin exactitate, însoțite uneori doar de o ironie discretă. Cercetările dedicate literaturii postbelice au devenit inconturnabile tocmai pentru că sunt derivate din luciditate și din dorința de a pune lucrurile în ordine. E memorabil în acest sens micul epilog din ediția a II-a, din 2002, a Literaturii între revoluție și reacțiune, care polemizează convingător cu cei care folosesc în variație liberă termenii de proletcultism și realism socialist când discută literatura română din anii ʼ50. Autoarea demonstrează cu argumente științifice că primul nu poate fi aplicat literaturii române decât cu prețul alunecării în ignoranță conceptuală și prin deformarea înțelegerii evoluției literaturii române înseși. Cam toate demonstrațiile de simplitate ale Sandei Cordoș sunt polemice și au ceva din terapia dușului rece într-o cultură critică febricitată de speculații fără fundament în text sau în context. Revenind la întâlnirile din studenție, o parte din discuțiile de la cursuri erau construite într-o logică a contracarării supralicitărilor hermeneutice. Nu uit, în acest sens, un seminar de anul III, în care profesoara a făcut gestul (frapant pentru noi atunci, în măsura în care suprainterpretarea e o gravă boală de tinerețe a filologului) de a ne demonstra, cu argumente convingătoare, că nu se pierde nimic din valoarea poemelor lui Nichita Stănescu dacă nu le citim numaidecât în codul metapoeziei și că a scrie poezie erotică nu e cu nimic mai prejos decât a face o lirică a conceptelor. Mă amuz și acum la gândul că în joc era tocmai „Leoaică tânără, iubirea”, poemul măcelărit decenii întregi de comentariile școlare cu apelativul de „artă poetică”, în ciuda tuturor evidențelor textuale… Mai toate comentariile Sandei Cordoș (din cărți, de la cursuri, din discuții) reprezintă gesturi ușor sfidătoare de a coborî comentariul pe terenul ferm al rațiunii și al fidelității față de operă.

Această cruciadă discretă la adresa gonflării, a falsificării, a „literaturizării” (iată) discursului critic e de regăsit în atitudinea mai generală față de producția artistică, pe care nu o privește ca pe un exercițiu manierist, ci ca pe o formă de angajare acută. Sanda Cordoș n-a făcut niciodată critică de actualitate în sensul de catalog cu note, ci mai degrabă critică de afinități, scriind doar despre cărțile cu care consonează în vreun fel și folosind „stiloul cu cerneală simpatică”, după o formulare proprie. De remarcat e și că atunci când selectează texte de interes critic, se apleacă asupra acelor opere în care lava experienței umane n-a fost stinsă complet la contactul rece cu tehnica. Printre altele, volumele de eseuri În lumea nouă (2003) sau Lumi din cuvinte (2012) fac dovada unuia dintre cei mai avizi comentatori de „literatură de graniță” (memorialistică, jurnal, corespondență etc), tocmai în măsura în care aici mărturia umană din spatele operei e cel mai puțin denaturată de discurs. Chiar tipologiile critice cu care lucrează Sanda Cordoș, citate adesea, sunt mai degrabă cristalizări conceptuale derivate din experiențe concrete decât noțiuni pur teoretice. Emanciparea de realismul socialist la jumătatea anilor ʼ60 e privită, într-un eseu splendid din Lumi din cuvinte, ca tranziție dinspre interdicția cu privire la „expresia publică a nefericirii” la câștigarea de către scriitori a „dreptului la nefericire”. După cum ceea ce deosebește prozatorii postrevoluționari unii de ceilalți e, în alt comentariu, faptul că unii sunt „artiști ai memoriei”, în timp ce alții sunt „artiști împotriva memoriei”. Fără a face critică ideologică în sensul propriu al cuvântului (criteriul estetic rămâne predominant), autoarea e preocupată de problematici identitare, care atestă faptul că literarul e un semnal al trecerii într-un anumit fel, specific, prin lume: de aceea o preocupă, încă din anii 2000, problematica memoriei, a migrației, a reprezentării Italiei, a imaginarului românesc la scriitorii germani originari din România.

În cele din urmă, chiar când apelează la tehnici de defamiliarizare complexe, literatura rămâne pentru Sanda Cordoș un discurs prin excelență confesiv și care provoacă criticul la discrete profesiuni de credință. De aceea, cred că nu exagerez afirmând că e greu de identificat azi un intelectual mai în măsură să scrie o istorie a literaturii române (chiar și parțială, fragmentară) din unghiul mărturisirilor non-ficționale, cu privire la epoci sau la construcția subiectului. M-aș bucura ca, printre atâtea provocări intelectuale și existențiale înfruntate cu o rară tărie de caracter, Sanda Cordoș să și-o asume și pe aceasta în următorii ani. 

*

Iulian Boldea

O pledoarie pentru literatură

Cărțile Sandei Cordoș sunt, înainte de toate, pledoarii în favoarea literaturii și a lecturii, dar și problematizări lucide ale unor teme de stringentă actualitate. Astfel de cărți sunt Literatura între revoluție și reacțiune. Problema crizei în literatura română și rusă a secolului XX (1999), Alexandru Ivasiuc (2001), În lumea nouă (2003), Ce rost are să mai citim literatură? (2004), Lumi din cuvinte (2012) sau Ion Vinea: un scriitor între lumi și istorii (2013). După un exercițiu consistent al cronicii literare în mai multe reviste, realizat „cu un fel de tranșanță grațioasă și cu un stil sensibil, ba chiar delicat, al ideii” (Al. Cistelecan), Sanda Cordoș debutează editorial cu o sinteză, Literatura între revoluție și reacțiune. Problema crizei în literatura română și rusă a secolului XX, explorând starea celor două literaturi sub comunism, prin prisma conceptului de „criză” relevat într-o analiză fenomenologică atentă la detalii, ce developează contrastul între criza estică și cea vestică, plasate sub zodia modernismului incipient. Rezultă de aici trei registre relaționale (cu sine, cu ceilalți, cu transcendentul), examinate în peisajul cultural occidental și în cel răsăritean, prin opoziții relevante. Distincțiile tipologice dintre cele două „crize” sunt placate pe o miză culturală diferită; astfel, scriitorii români și ruși ascultă de o conștiință „aurorală” și mesianică, în timp ce occidentalii se caracterizează printr-o oboseală cronică. Diferențierile tipologice ale crizei se exprimă și prin relevanța opoziției modernism/ postmodernism, căci, dacă pentru un scriitor modernist a fi în criză înseamnă „a fi în plină dramă”, pentru un postmodernist „criza de identitate” este „asumată ca modus vivendi”, mobilizând soluții „eficiente ori confortabile”. În acest sens, cultura occidentală problematizează nu fără un substrat euforic relieful stării de criză, spre deosebire de literaturile răsăritene care abolesc tema crizei, provocând traume ideologice ilustrate mai ales prin dogma realismului socialist și prin dosarul „crizismului” românesc. Monografia de la Aula dedicată lui Alexandru Ivasiuc e un exercițiu de redimensionare a operei unui scriitor datat. Cartea debutează printr-o schiță de portret biografic, în care sunt prezentate contradicțiile existenței unui scriitor care a încercat „să-și construiască o viață în acord cu doctrina utopică a regimului comunist”, surprinzătoare fiind aderarea la marxism „a unui ins care s-a numărat printre victimele sale”. Ca publicist Ivasiuc expune banalități, proza sa distingându-se prin „dimensiunea apăsat propagandistică”. Cărțile lui Ivasiuc sunt analizate „cu precizie și eleganță” (Mircea Iorgulescu), Sanda Cordoș remarcând ideologizarea masivă care conduce la o înstrăinare de sine simptomatică pentru un scriitor care a dorit „să treacă drept un filosof și un prozator de idei, în vreme ce unele din cele mai frumoase pagini ale sale sînt cele de analitică a senzației”. Ivasiuc valorifică o poetică a necesității prin care relevă „supunerea individului la deciziile puterii, fie ele cât de capricioase sau inumane”. Romanul Racul aduce cu sine o nuanțare a perspectivei asupra puterii, condamnată acum pentru „caracterul ocult, opresiv și marcat antiindividualist”. E un roman valoros pe care, scrie autoarea, „literatură română nu-și poate permite luxul să-l ignore”. În cartea În lumea nouă sunt analizate cărți exemplare, prin temă, stil, viziune, problematică, într-o perspectivă exegetică și o construcție dramatică (prolog, patru acte și un epilog). Prologul favorizează, printr-un elogiu al literaturii, integrarea „subiectului critic” care trăiește empatic viața cărților. În primul act (De la o lume la alta) se relevă dimensiuni esențiale ale literaturii, ca mărturie și rezistență (colectivă și individuală), subliniindu-se reacția literaturii la schimbarea de regim social cu schimbări ale orizontului de așteptare și ale regimului receptării, cu apocalipse și renașteri, relevate în capitolul Trezirea la viață a cărților,  unde sunt rediscutate acele cărți ce „revin la viață”, realizând tranziția spre literatura și lumea nouă. Epilogul e reprezentat de o Addenda consacrată epistolarului Eminescu-Veronica din Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit ce reprezintă o posibilă sursă de noi interpretări eminescologice. Cartea Ce rost are să mai citim literatură? e o pledoarie empatică, lipsită de emfază, în care Sanda etalează argumente, foloase și motivații ale literaturii, de la inițierea în viață la „profilaxia existențială” și „dezvoltarea inteligenței afective”. Cu alte cuvinte, este privilegiat statutul existențial al lecturii și al literaturii, care pare să fie în permanentă confruntare cu lumea, cu radicalismul ideologic, cu sistemele etice, filosofice și estetice. În viziunea Sandei Cordoș literatura presupune, așadar, implicare, participare afectivă, mărturie și problematizare, „în marginile adevărului”.

Ion Vinea. Scriitor între lumi și istorii este cea mai substanțială cercetare dedicată lui Vinea, din unghi exegetic și documentar. Remarcabil este efortul de recontextualizare, de resituare, recuperare și „repoziționare (biografică și artistică)” a unui scriitor considerat adesea marginal, de rang secund, cu destin literar „ratat” etc. Caracterul atipic al monografiei provine din desenul hermeneutic configurat pe „principiul vaselor comunicante“, prin racorduri, interferențe și corelații nuanțate între biografie și operă, în funcție de o constantă ordonatoare: „europenitatea autentică a acestui scriitor”. Înregistrând, cu acribie, tact și fluență a ideii critice meandrele destinului unui scriitor situat „între lumi și istorii”, Sanda Cordoș redă imaginea unui „caz” și prestanța unei figuri paradoxale a literaturii române, singulară prin destin, raportare la epocă și prin iregularitățile operei. Printr-o documentare minuțioasă, autoarea cărții articulează un portret „en miettes” al scriitorului, dintr-o perspectivă inedită, desemnând liniile, tușele și culorile unui profil artistic multivalent, complex, prismatic. Atenția la detalii biografice și contextuale e însoțită constant de o reconfigurare a operei lui Vinea prin excursuri biografice, prin descifrarea strategiilor autoficționale, sau prin situarea scriitorului „între lumi”, între revoluție și reacțiune, într-o perioadă dominată de excese ideologice, în care autorul Lunatecilor și-a păstrat în general echidistanța, gândirea nuanțată și liberă, în ciuda dilemelor ideatice și identitare care l-au bântuit. Fascinația biograficului iradiază mai ales în primul capitol (Biografia literară a unui scriitor occidental în România secolului XX)”,  în care sunt reconstituiți anii 1920-1930, cu efervescența mișcărilor de avangardă, epocă în care „Franța a făcut parte din cotidian și a însemnat o a doua geografie mentală”. Capitolul Din «Reportajul sentimental al lui Ion Vinea» reconstituie existența risipită a seducătorului și jocul ambiguu între existență, ficțiune și autoficțiune. „Romanul sentimental al lui Ion Vinea”, refăcut de Sanda Cordoș din pagini de corespondență, însemnări confesive sau din opere literare, expune registrul afectiv cu paletă amplă al seducătorului, în care se amestecă iubirea pasională, trădarea, gelozia sau drama sentimentală, într-un periplu erotic viu colorat, restituit cu atenție selectivă la ambianța epocii, dar și la protagonistele „reportajului sentimental” (Sașa, Tania Qvil, Dida Solomon, Nelly Cutava, sau Henriette Yvonne Stahl). Incitante sunt paginile dedicate implicării lui Ion Vinea în tumultul ideologic al epocii, în capitolul În cîte revoluții a crezut Ion Vinea?, în care scriitorul și jurnalistul cu înclinații avangardiste este atras de ideologia de stânga, fascinat de „fantasma revoluției sociale”, până la momentul adevărului, când descoperă obrazul ipocrit și malefic al „regimului despotic” comunist. Montajul monografic al Sandei Cordoș apelează la articulațiile unei narațiuni critice exemplare, cu un joc contrapunctic al prezențelor și absențelor, cu goluri și plinuri, o narațiune în care sunt valorificate informații, date, detalii ale biografiei, dar și sugestii existențiale preluate din romane (Venin de mai, Lunatecii), unde sunt încifrate personaje, dileme, eșecuri, aspirații sau întâmplări petrecute aievea. Interpretând poezia lui Ion Vinea, autoarea accentuează asupra valențelor interiorității, asupra meandrelor afective, relevându-se potențialul estetic al unei lirici a „interiorității și fragilității, a tranzitivului și a fugitivului”. În privința prozei lui Vinea, Sanda Cordoș evită latura experimentalistă, interpretarea favorizând amprenta autobiografică și afectivă, dimensiunea personalistă, cu o înțelegere nuanțată a personajului, definitoriu nu atât prin energia faptei, cât mai ales prin ceea ce sugerează în plan simbolic, prin  energia „difuză și insinuantă, a farmecului”. Prin apelul la documente, la confesiuni și ficțiuni contrapunctice, prin recontextualizări și relaționări adecvate, Sanda Cordoș ne oferă, în paginile dense, erudite și lucide ale cărții sale, un profil seducător al scriitorului și omului Ion Vinea, situat între lumi și între istorii. Dovedind o „gândire autentic liberă și angajament intelectual intens și profund” (Mircea Iorgulescu), „ingeniozitate și subtilitate” (Petru Poantă), „spirit de geometrie înnăscut” (Ion Vartic), „lectură proaspătă, liberă și avizată” (Mircea A. Diaconu), Sanda practică o critică „deodată caldă și severă”, fiind, cum spune Al. Cistelecan, „ultimul critic român cu inimă și care profesează față de literatură o dragoste cu discernământ”. Mă bucur că am putut scrie aceste cuvinte despre Sanda, eminenta mea colegă de la Noua Școală Ardeleană a Literelor clujene, căreia îi urez un sincer la mulți ani, sănătate, inspirație și bucurii în compania prietenilor și a cărților pe care le iubește atât de mult!

***

Sanda Cordoș în dialog cu Adrian Mureșan

În noua lume nouă

A.M.: Privind înapoi către cariera Dvs. de dascăl, care sunt cele mai mari satisfacții profesionale pe care le-ați avut sub acest aspect? Generațiile de studenți seamănă între ele sau mai degrabă nu? Sunt ele tot mai slabe, cum se spune mai nou, sau nivelul valoric s-a păstrat constant, odată cu fiecare generație, cu vârfurile ei?

S.C.: Cred că meseria mea de profesoară a fost, ea însăși, marea șansă a vieții mele (mă iertați, „carieră” și „satisfacție” sunt cuvinte care nu-mi plac, nu vă mai bat acum la cap cu explicații, luați-mă cu umor). Faptul că din toamna lui 1990 am lucrat și încă mai lucrez în Universitatea Babeș-Bolyai găsesc că e unul din lucrurile (darurile, în limbajul meu interior) uimitoare care mi s-au dat, permițându-mi să pun în legătură două dintre aspectele primordiale, vertebrante (care mereu m-au făcut curioasă și m-au ținut cu atenția trează) ale vieții: cărțile și oamenii. O cunoștință mi-a spus, în 1990, pe când mă pregăteam să dau concurs pentru postul de la Litere: profesia asta ar fi bună, dacă n-ar fi studenții. M-a contrariat (dovadă că încă mai țin minte). Am crezut mereu dimpotrivă, că profesia aceasta este, pentru mine, grozavă, tocmai pentru că există studenții. Mi-a plăcut mereu să dialogăm, chiar și atunci când replicile noastre erau diferite. Mi-a plăcut mereu să intru în sălile de clasă și să scriu, în punctele culminante ale demonstrației, cu creta pe tablă (un obicei vetust, firește, tabla inteligentă n-ar mai permite un asemenea gest învechit).  Împlinirile mele profesionale așa s-au desfășurat mai toate, în sala de clasă. Cea mai mare împlinire (dacă vreți, puteți s-o numiți „satisfacție”) a fost când un student își învingea timiditatea și fragilitățile, devenind o voce și fiind recunoscut ca atare și de colegii ei. Dacă acceptați, o demutizare.

Nu mă număr între cei care consideră că, în general, lumea involuează, iar odată cu ea, și promoțiile de studenți. Cred că fiecare serie are grupele sale valorice și vârfurile proprii. În schimb, da, e o observație la îndemâna noastră a tuturor, lumea s-a schimbat, obligându-i și pe studenți să se schimbe, să pună altfel accentele, să aibă, uneori, alte valori (nu scria poetul național acum mai bine de un veac jumătate, într-un poem foarte cunoscut, „Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi”?). Una dintre tendințele majore ale schimbării, observate de mine în jur de 2005, aș numi-o, în cazul studenților, pragmatism. Dau un exemplu care m-a pus pe gânduri și m-a dus la această observație. În parantezele (mereu bine controlate ale) cursurilor mele făceam recomandări de cărți, fie vechi, fundamentale pentru profesia noastră, fie noi, pe care le citisem de curând cu entuziasm. Multă vreme, am observat că studenții își notau nume și titluri. De la o vreme (după ce s-a produs schimbarea despre care vorbesc), mi se adresau: ne întrebați la examen din ele? Dacă nu, la ce bun să le rețină, nu servesc la nimic, nu aduc o notă (mai) bună la evaluare. Evaluarea e considerată, tot mai mult, un moment pe scara succesului, nu pe cea a formării. Așa cum iei laptele cel mai bun din magazin pentru că îți asigură silueta optimă, citești doar cărțile care îți asigură nota dorită. E ceva greșit aici? Nu, e ceva schimbat. E o atitudine mai pragmatică. Este, aș zice, un consumism cognitiv.

A.M.: Cu ce sentimente ați întâmpina oare intrarea unui tânăr / a unei tinere cu studii filologice, de pildă, în sfera politicii? Ați avea oare și unele rețineri, v-ați gândi oare și ce anume „îi mână în luptă” sau ați încuraja fără rest, din rațiuni civice, respectivul gest? Dacă ați mai avea 25-30 de ani, ați intra în politică sau ați avea acele ezitări ori rezerve, din sfera clișeului – iertați formula nu foarte elegantă – intrării în „troaca de porci” urmată de tradiționala maculare? Cum ar fi cu putință un echilibru între aceste extreme?

S.C.: N-aș întâmpina cu sentimente negative sau cu prejudecăți intrarea unui tânăr (fie el cu studii filologice) în politică. Aș avea rețineri doar dacă tânărul respectiv ar intra într-o formațiune, din punctul meu de vedere, nefrecventabilă ca tip de valori comunitare susținute (să zicem din tabăra pe care azi o numim suveranistă ori din cea anti-occidentală) sau ar practica politicianismul, demagogia politică ce provine din demnul de amintire Cațavencu. Cred (și sper, în ciuda unor repetate dezamăgiri) că politica în România de după 1989 a trecut prin etape diferite, care au dus la o oarecare primenire a ei. Una a fost cea a anilor ’90, care, cu toate programele pro-occidentale, se servea de mijloace și de resurse umane totalitare și cultiva corupția pe scară largă (de unde renumele – la care faceți și dvs. referire – de „troacă de porci” a politicii). Alta este politica de după 2000 și, mai pronunțat, de după 2007 (odată cu intrarea în Uniunea Europeană), când se pare că au avut de câștigat studiile și tehnicile (în fața aranjamentelor și a combinațiilor) și când, pe diverse căi (inclusiv sau prioritar prin migrația circulatorie europeană a forței de muncă), a crescut conștiința civică a poporului care, sper (acum chiar împotriva evidențelor – cutremurătoare, pentru mine – oferite de ultimele alegeri prezidențiale), nu mai poate fi înșelat atât de ușor.

Politica nu e potrivită pentru mine, nu m-a tentat niciodată, nu mă tentează nici în jocul propus de dvs. (dacă aș avea 25-30 de ani), dar nu din teamă de maculare, ci pentru că, potrivit temperamentului și personalității, nu sunt potrivită pentru așa ceva, nu am aptitudinile necesare. Sunt o persoană aptă pentru spațiile mici (și nu afirm asta pentru că acum scriu așezată pe pat, cu laptopul pe genunchi), în care includ și sălile cu rânduri de bănci școlare, cu catedră și podium pe care am evoluat. O spun cu împăcare, ba chiar cu mulțumire, dat fiind că am crezut mereu că meseria de profesoară mi se potrivește, că am fost omul potrivit la locul potrivit.

A.M.: Recent, a izbucnit un nou scandal în educație, pornind de la modificarea programei de literatură română de la clasa a noua. După noile programe care stau să fie emise de către Ministerul Educației și Cercetării, elevii de clasa a noua vor începe studiul literaturii dând piept direct cu textele cronicarilor & Co. Aceasta în contextul în care fundamente ale culturii noastre literare, literatură veche și (pre-)pașoptistă se studiau oricum înainte, preț de un semestru întreg în clasa a XI-a (deci la o vârstă mult mai potrivită pentru asemenea incursiuni destul de dificile, precum se știe, inclusiv pentru studenți, darmite pentru „bobocii” liceeni), iar dinamismul și flexibilitatea programei permiteau ca pe cele câteva axe tematice propuse (adolescența, joc și joacă, școala, lumi fantastice sau – poate cea mai interesantă și provocatoare – confruntări etice și civice) să poată fi studiate inclusiv texte de literatură contemporană sau extrem-contemporană, alături de cele clasice, ca și cum unitatea tematică era abordată în sine diacronic, precum și producții de literatură universală. La finalul unităților, profesorul putea proceda transmedial, extrapolând, îmbogățind și diversificând abordarea, prin includerea în discuție a unor picturi, a unor filme ori chiar a unor piese celebre de muzică sau de teatru. Este așadar un tânăr de 15 ani, din era „Tik Tok”, pregătit să facă asta sau ar fi trebuit să se aștepte totuși până în clasa a XI-a, așa cum se întâmpla până acum, și să se ofere mai multă libertate profesorului (și, implicit, și elevilor)?  Aveți rețineri legate de cronologism în studiul literaturii în școală?

S.C.: Nu am rețineri legate de studiul cronologic al literaturii; în sine, acesta nu dovedește nimic, e un instrument, depinde ce faci cu el, trebuie pus în context. (Cuțitul e un instrument pentru tăiat pâinea, dar, dacă îl folosești altfel, poate deveni o armă a crimei). Scandalul care a izbucnit în educație cu privire la programa de română pentru clasa a noua (și care a inflamat nu doar mediul educațional, ci mai toată societatea) cred că are o rădăcină mai adâncă și dacă vrem o soluție reală trebuie s-o identificăm și s-o rezolvăm pe aceasta. Din punctul meu de vedere, este vorba despre schimbarea majoră a lumii în care trăim. Nu e o schimbare oarecare, de identificat cu trecerea de la o generație la alta (ce duce la inevitabile diferențe și certuri între ele), ci o schimbare epocală, de civilizație, care atrage după sine o altă forma mentis, alte comportamente, alte psihologii, un alt mod de a-ți duce traiul (de la muncă la petrecerea vacanțelor). N-am să intru în enumerarea acestor schimbări, le vedem și le înregistrăm mereu. S-a schimbat educația, în pilonii săi, cum să nu se schimbe programa de literatură română? Aș spune: e obligatoriu (e elementar) ca actul de învățare să se schimbe; dar să se petreacă o modificare fundamentală, nu, cum s-a mai făcut în învățământ, o simplă cosmetizare. Cum îmi fac curățenie în odaie? Ștergând doar praful ca să se vadă mobilierul frumos când vin eventualii musafiri sau, cu un efort real, scuturând covorul, spălând podeaua și perdeaua etc.?

Întrebarea de la care, după mine, ar trebui plecat este: pentru cine fac această programă? Pentru un elev generic, sustras timpului, sau pentru elevul de la 2026? Dacă o fac pentru elevul de azi, n-ar mai trebui să afirm nostalgic ori autoritar (după caz): pe vremea mea…, pe vremea tatălui meu…, în timpul bunicului… (În acele timpuri, era la mare cinste în educație bătaia pentru a-l disciplina pe copilul/tânărul/elevul nesupus; azi, în chip fericit, n-o mai folosim). Dacă fac programa pentru elevul de azi, îmi pun următoarea întrebare: ce vreau să-l învăț? (Dacă vreți, pot întreba într-o manieră mai complicată: ce competențe aș vrea să-i creez prin programă?). Sigur, pot să-mi propun să ia bacalaureatul. După capul meu (și utilizând, iată, cuvintele unui cărturar de secol XIX), aceasta poate fi ocazia, iar nu cauza, nicidecum obiectivul prim al programei școlare. Pentru aceasta, ar fi destul să-l pun să învețe pe de rost răspunsuri standardizate ale unor cerințe ele însele standardizate. Dar lucrul acesta se întâmplă și azi, în mare măsură, și sunt mulțumiți părinții, elevii, profesorii, mare parte din ei. Prin urmare, reiau întrebarea: ce vreau să-l învăț pe elevul de liceu din 2026 cu ajutorul programei elaborate de mine? Marele meu obiectiv este să-l învăț să citească literatura, să-l împrietenesc cu ea. (Cred cu tărie în cuvintele lui Matei Călinescu: un profesor de literatură e un bun profesor de lectură, e, așadar, cineva care incită la citit). De ce am acest obiectiv? Pentru că știu sigur că, astfel, pe termen lung, pe viață (prin urmare, dincolo de hotarele bacalaureatului), literatura îi poate fi de folos. În ce fel? În multe feluri. Enumăr, repede, câteva dintre ele: literatura îl poate ajuta pe elev să-și descopere vocea interioară (inclusiv din clipele de deznădejde), cea exterioară,  îl ajută să identifice valori ale grupului sau ale comunității, îl poate ajuta să se înscrie în anumite colective ori să intre în anumite relații etc. Cum ne putem apropia de aceste deziderate? Prin intermediul unei literaturi atractive, unei literaturi care îi vorbește elevului, întâi de toate despre sine și despre lumea sa. Există o asemenea literatură? Da, există texte admirabile în acest sens, cu un mare potențial formativ și educativ (dar, atenție, fără ostentație, adică fără predicile pe care liceeni le ocolesc) în literatura contemporană. Ar trebui ca autorii programei școlare să citească această literatură română contemporană, să identifice textele necesare studiului liceal și să le împărtășească  colegilor profesori. E nobil să le dăm posibilitatea profesorilor să opteze pentru textele literare lucrate cu elevii. E, însă, nerealist. În opinia mea, ar trebui lăsat doar un procentaj la alegerea profesorilor. Cei mai mulți, lucrează în localități fără librării, cu biblioteci rămase în părăsire, ori, din diferite motive (de la temperament la presiunea direcțiunii sau a părinților), n-au îndrăzneala propriei opțiuni.

Cele mai multe cercetări sociologice ne spun că azi nu se mai citește (în general, în lume). Vrem și noi, ca profesori de română, să dăm o lovitură cărților, vrem să fim anti-salvatori? O putem face bine începând, în clasa a IX-a, cu literatura veche. Dacă acest discurs al cronicarilor, greu de înțeles pentru cei mai mulți dintre elevi, este literatura, atunci elevii n-o vor căuta dincolo de sălile de clasă, în librării, biblioteci, în casele unor cunoscuți în care, încă, există cărți, pe tabletele celor care încă mai citesc (căci chiar n-are importanță suportul) etc. Probabil că destui dintre elevii de liceu vor rămâne dezinteresați de literatură. Dar dacă, în această lume, există o șansă de a-i aduce spre cărți, socotesc că merită să-i dau curs, cu strategiile cele mai inteligente pe care le pot desfășura, și, pe primul loc, punând atractivitatea, ademenirea. Știu, pare o cauză pierdută, dar mereu arta a luptat pentru cauze pierdute, e ceva foarte în spiritul ei. În plus, oricât ar fi de paradoxal, aici poate fi și o strategie de succes în spiritul vremii noastre: cum să întorci aceste întâmplări ale eșecului în reușită, obținând (și) nota bună, dorită la bac?

Deocamdată, e de remarcat că, contrar orientării lumii noastre, literatura e încă prezentă în programele școlare. Într-o manieră hotărâtoare, ca materie de bacalaureat, ea inundă toată societatea, e prezentă în mai toate palierele ei. (Nu pot să nu remarc cum alte arte au făcut sau încă mai fac eforturi pentru a li se permite intrarea în programele școlare din liceu). Sigur, ca profesor de română am două modalități la îndemână: să mă lamentez că lumea merge de-a berbeleacul și că elevii mei nu mai citesc sau să mă strădui să-i atrag spre literatură. Nu știu să merg pe a doua stradă (pe care vreau hotărât să mă angajez) decât propunându-le texte literare care să-i încapă, în care se pot oglindi și ele nu pot proveni, pentru elevul de acum, decât din literatura de azi, care lucrează cu temele majore ale artei dintotdeauna (temele sunt puține, cu rare excepții, au rămas aceleași în milenii), dar cu probleme acut contemporane. Din nou, mă opresc la un singur exemplu. Societatea noastră se confruntă cu emigrarea, cu părinți care pleacă la muncă în străinătate, cu copii care rămân, confruntându-se singuri cu temeri și anxietăți. Literatura română contemporană poate livra texte care să conțină aceste probleme.

Aș spune, simplificând din nou, că pot fi identificate două concepții despre literatura în liceu: una măreață, muzeală, cu fața ridicată către izbânzi (avem o literatură veche de cinci secole, plină de capodopere de neignorat) și alta minimalistă, întoarsă spre zilele noastre precare, în care nu se mai prea citește. Ca să-i duci pe elevi într-un muzeu (fie el și imaginar) al literaturii române, trebuie să-i convingi că există o literatură română demnă de interes. (Să nu uităm că, în zilele noastre, cele mai multe muzee își ademenesc vizitatorii, muzeografii nu stau pur și simplu ziua așteptându-i pe aceștia în orarul de vizitare, ci fac tumbe, realizează evenimente excentrice, organizează nopți ale muzeului, să vină vizitatorii noaptea, dacă ziua nu le mai place). De aici, de la această literatură contemporană eventual demnă de interes, sunt șanse să mă duc, ca elev, ca tânăr, spre literatura mai veche. Cred că e mult mai greu de făcut drumul invers. Nu sunt o naivă, nu consider că o programă de liceu care merge dinspre contemporaneitate spre epoci trecute, dinspre valorile individului (specific: ale adolescentului) spre cronologia colectivității, ar putea transforma toți elevii în cititori. Dar cred cu tărie că ar avea mult mai bune șanse să aducă mult mai mulți elevi spre literatură, spre folosul lor pe termen lung. (Eu știu că marile opere ale artei, indiferent de epoca în care au apărut, n-au termen de expirare. Doamne, ce actuale sunt piesele marilor tragici greci, ale lui Shakespeare, parcă au fost scrise azi! Așa cum am convenit, însă, aici nu e vorba despre mine și ideile mele literare). 

În finalul acestor considerații, aș mai adăuga două lucruri:

Primul este că în această gâlceavă asupra programei de literatură română pentru liceu se vede bine criza criticii literare. Sunt multe probleme pe care aceasta le are și sunt reflectate aici. Mă limitez să enumăr câteva dintre ele. Cea mai evidentă este legătura dintre critică și literatura autohtonă, obligațiile și responsabilitățile pe care cea dintâi le are față de a doua, inclusiv față de prezența acesteia în școli. E un rol social major, pe care critica noastră actuală l-a ignorat sau l-a lepădat adesea. Apoi, critica literară a ultimilor decenii n-a precizat de când începe literatura română. N-a dat studiile convingătoare în acest sens. În sfârșit, critica literară n-a dat, de fapt, substanțialele sinteze ale contemporaneității, în care să fie clare ierarhiile valorice și care să permită transferul unor texte literare majore în programe școlare.

Al doilea: eu sunt parte a acestei crize. La care se adaugă un frumos eșec, răsunător în plan personal. Pe mine m-a preocupat literatura în școală. După 2000, am avut tot mai puternic ideea primejdiei. O dată, pentru că lumea, în general, se îndepărta de literatură. Apoi, pentru că școala românească se îndepărta tot mai mult de literatura contemporană, într-un act autodistructiv, furnizând o motivație majoră a îndepărtării elevului de literatură (când, după mine, menirea ei ar trebui să fie contrară), prin cele mai multe dintre textele literare propuse. Nu este normal ca, în liceu, să existe o listă de autori canonici pentru bacalaureat care se încheie cu Marin Preda (n. 1922) și Marin Sorescu (n. 1936). Prin urmare, nu cred defel într-o antiteză între vechea programă de literatură, cea în uz, și una nouă, care va intra în vigoare pentru clasa a IX-a, cel mai probabil începând din toamnă. Cred că amândouă au vicii fundamentale (deși, e drept s-o adaug, din cea nouă vedem doar o pătrime). Așa că, aproape două decenii (începând cu cărțulia din 2004, Ce rost are să mai citim literatură? și până în texte de acum doi-trei ani), am pledat pentru schimbarea substanțială a programei școlare. Am vorbit/scris despre aceasta în cursurile mele, în conferințe, în articole, în interviuri, în rapoarte interne universitare, în calitate de membră în comisii de definitivat ori grad. Am vorbit și am scris degeaba, vocea mea n-a fost auzită. Așa că, acum, când a izbucnit scandalul legat de programa de literatură română pentru clasa a IX-a (o parte din dispute ajungând până în vârful patului meu), am decis mâhnită să tac. La ce bun? Deși, iată, dacă m-ați întrebat, am răspuns pe larg. Am răspuns ca un om necăjit ce sunt.

(fragment dintr-un volum de convorbiri, aflat în lucru)

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 131-144]