2024

Florin Duțu

A debutat cu volumul Chiorpangiu, 2024, Editura Polirom.

Debut său absolut în proză a fost în Cotidianul, ediția online („Fierăria” – povestire. 25 decembrie 2019).

***

1.

În 2019 aveam 45 de ani. Până atunci nu am scris niciodată. Nici măcar o simplă scrisoare. Nu am ținut un jurnal. Nu am visat să devin scriitor. Mi-ar fi plăcut să fiu inginer constructor sau arhitect. Familia, prietenii și cunoscuții au fost foarte surprinși. Un bun prieten m-a întrebat dacă am intrat în anul morții. M-am apucat să scriu pentru copiii mei adolescenți care nu aveau niciodată timp de poveștile despre familie, anii copilăriei mele, Brăila natală. Am scris pentru ca, atunci când vor fi pregătiți să asculte, să citească. În decembrie 2019 am scris Fierăria. Rostogolită, povestea a fost citită de oamenii din redacția Cotidianul, care au hotărât să o publice. În următorii 4-5 ani am mai scris încă 4 povestiri autobiografice. În 2024, urmare instrucțiunilor soției (da, am fost pus de nevastă!), am participat la concursul de debut organizat de Polirom cu volumul „Chiorpangiu” care cuprinde cele 5 povestiri. „Chiorpangiu” a fost declarat câștigător!

2.

 „Negocierea” a fost foarte simplă și s-a realizat prin Regulamentul. Pentru a fi eligibile, manuscrisele trebuie să fie comunicate în formă direct editabilă. După stabilirea volumului câștigător și parcurgerea etapelor logistice, materialul a primit bun de tipar în timp foarte scurt, s-a ales coperta și „Chiorpangiu” a ajuns în librării.

3.

 „Chiorpangiu” adună amintiri din copilărie și adolescență țesute cu firul delicat al nostalgiei. E o carte despre dezamăgiri, fără să propună un ton trist. Este întoarcerea într-un loc și un timp unde acul sare, iar discul poveștii învârte în buclă starea și emoțiile de care n-am putut să mă desprind niciodată.

4.

Fără excepție, criticii au așezat volumul în două sertare: România comunistă și poveștile Brăilei. Nu mi-am propus să scriu despre anii ’80. Cititorii care nu au trăit în acea perioadă au fost bombardați cu informații despre cum ne îmbrăcam, banane necoapte, Telejurnal și mercurial. Pentru „Chiorpangiu”, perioada comunistă este doar un context, este timpul copilăriei și adolescenței mele. Brăila, locul acțiunii, în mod inevitabil, se autopropune în rol principal. Brăila nu va fi niciodată menționată în treacăt. Brăila va fi mereu protagonistă.

5.Ai grijă ce îți dorești… Publicarea unei cărți este doar jumătate din visul unui debutant. La fel de important este ca volumul să fie receptat pozitiv. Mulți scriitori aspiranți nu primesc niciodată feedback. Poate e mai bine. În cazul meu, primirea a fost blândă la adăpostul firav al premiului pentru debut. Opiniile criticilor au respectat modelul sandvici: ceva e bine, altceva e mai puțin bine, dar există potențial. „Chiorpangiu” este un puzzle neterminat. Opera completă ar fi trebuit să aibă 15-20 de povestiri. Cioburile din „Chiorpangiu” au trimis criticii pe o pistă falsă în încercarea de a defini genul literar căruia îi aparține volumul. Am fost încurajat să mai scriu. Invitația pare mai degrabă o amenințare. Sunt convins că adevăratul botez al criticii va veni imediat ce voi pierde beneficiul debutului.

***

Prin ușă

(inedit – fragment)

Florica mai avea un pic și rupea catalogul:

— Să iasă la lecțiune…eeee … La lecțiune… Să iasăăă…

 Dădea paginile catalogului cu furie căutându-și următorul invitat la tablă. Ajungea la sfârșitul catalogului și, mirat că nu mai sunt pagini, îl smotocea în sens invers. Și tot așa, de la început, ca un casetofon cu funcție auto-reverse în timp ce șfichiuia invizibil clasa cu fâșâitul paginilor:

— La lecțiuneee … să iasăăă… ăă…

 Toți știau regula. Florica, Florea Gheorghe, cel mai temut pensionar din liceu, asculta, mai degrabă, elevii cu două prenume și potențial de asasin de președinți americani. Nu știai dacă erai scos la tablă sau prezentat plutonului de execuție. Pentru urechea lui muzicală, Florica avea nevoie de măsura celor două prenume. Nițicală Alexandru Gabriel, Filip Gabriel Vasile, Crămlău Adrian Nicolae, vibrații perfecte pentru acustica diapazonului orei de română.

— Băi, moșu’ ăsta nu se pensionase!? La fiecare oră „să iasă la lecțiune… să iasă… ăăă”. Ce stres!

— Vorbește mai încet!

— Când se pensionează?

— E pensionar, dar l-au cerut părinții înapoi. Pentru Bac…pentru… așa.

— Ce părinți, mă? Mă-ta l-a cerut? Să vină mă-ta să o scoată la lecțiune.

— Mă, ne aude și ne scoate la tablă!

— Eh, îi scoate p-ăștia cu șaptișpe prenume…

— Mai e doar o fată. Și Moșu. Ne vine și nouă rândul.

— Să iasă… să iasă … ăăă…

— Hai că i-a găsit.

— Așadar, să iasă la lecțiune elevaaaa…

— A scăpat Moșu…

— Filip Adrian Romeo!

— N-a scăpat. Mereu face așa. Zice eleva și scoate un băiat!

— Era pregătit Moșu.

— Eu nu mai stau. Dă-mi un șervețel.

— Stai, mă!

— N-am învățat! Mă miroase și-mi iau patru. „Să iasă la lecțiune …eee”, nu mai rezist!

— Rupe și tu o foaie din caiet.

— Nu-i bună. E lucioasă.

— N-am șervețel. O ții și tu așa de formă.

— Am fugit!

— Da, domnul elev. De ce ați ridicat mâna? Acum e la lecțiune elevul Filip Adrian Romeo.

— Vă rog să mă iertați, domn’ profesor. Îmi curge sânge din nas …

— Fugi, fugi! Stai! Apasă mai bine, poate se oprește. Ți-a crescut tensiunea! Ha, ha! Vedeți asta poate să însemne că n-a învățat! Să te întorci repede!

Cu cinci ierni în urmă, după o ninsoare care blocase străzile câteva zile, toți copiii de la scară se munceau la cel mai lung alunecuș în spatele Grădiniței.

— Ajunge? Hai că are 10 metri!

— Mai merge un pic. Ne mai dăm încă o dată. Du-te tu primul că ai ghetele alea de alunecă și pe parchet.

 S-au aliniat în timp ce fugeau spre patinoarul îngust cât o bârnă. Cu stângul în față, în ghetele fermecate, deschidea șirul indian și plutea departe pe zăpada bătătorită, transformată metru cu metru în ghețuș sticlă. S-a oprit într-o piatra. Inerția l-a aruncat cu fața-n bordura ascunsă-n zăpadă și i-a adus toți prietenii pe cap. De la nasul spart s-a ales cu o zgaibă subțire cât un fir de păr și … o superputere! Dacă își sufla nasul mai tare începea să îi curgă sângele! Curgea și se oprea greu. Trebuia să pună presiune pe nara stângă până se oprea. Dacă obosea, stătea cu nasul sub jetul de apă rece. Cel mai rău era când răcea. Se trezea noaptea, păta fața de pernă … Mici efecte secundare la teleportarea în curtea liceului din orice oră cu risc de note proaste.

Dezertorul din ora de română trase după el ușa clasei zăvorându-și tovarășii abandonați în mijlocul uraganului Florica. Se auzea fluierul profesorului de sport care se tot căznea pe terenul de sport să convingă fotbaliștii de a X-a că în liceele bune se joacă baschet.  Era ultima oră. Cărțile erau în clasă. Avea de așteptat. Putea să meargă la covrigi sau la cofetărie. Dar mai întâi trebuia să șteargă urmele. Picăturile lăsate să curgă pentru efectul dramatic pe lângă pagina de caiet impermeabilă se opriseră în 5 o’clock-shadow-ul șmirghel. Câteva își continuaseră drumul prin bărbie pictând puncte roșii pe gulerul cămășii.

Doar fetele foloseau toaleta de la etaj, rar, când se schimbau pentru ora de educație fizică, iar femeia de serviciu își ținea gălețile aruncate după ușă. Era mai mult un vestiar. Sub grupul sanitar de la etaj era toaleta băieților cu intrare din curte, fără ușă, cu un jgheab în loc de pisoare, plină de chiulangii cartofori și fumători. Nu suporta fumul de țigară și nici mirosul tare de cloramină din WC-ul băieților. Mai bine se ducea la toaleta de lângă scările ce coborau pe lângă amfiteatru.

— Mă, ce faci? N-ai oră?

— Bună ziua, am … mă duc până la toaletă…

 Profesorul Pascu vântura catalogul în drum spre cancelarie:

— Iar îți curge sânge din nas!? Mă, am impresia că ție îți curge sângele la comandă… Ce oră ai?

— Româna.

— Ah…ha, ha … „să iasă la lecțiuneeee…”. Hai du-te că te așteaptă Moș Florea!

— O zi bună!

— Unde te duci?

— La parter…

— Du-te, mă, aicea … la voi … la… unde își ține …gălețile… Ce nu curge apa?

— Nu știu. Nu m-am gândit. Noi nu mergem la toaleta asta.

— Ah, nu te-ai gândit…Bine că nu te-ai dus la cișmea în curte

Pascu îi deschise larg ușa și-l dirijă înăuntru folosind catalogul ca pe-o rachetă de tenis:

— Hai, hai!

— Să văd dacă curge apa.

— Curge, curge… De ce să nu curgă? Curge?

— Mai mult picură.

— Eh… vezi … curge. Hai, spală-te repede! Poate ajungi la „lecțiune”…

După ce Pascu trânti ușa, în liniștea toaletei nu se mai auzea decât curtea liceului și apa curgând țârâit prea de sus din robinetul ruginit. Și mai era ceva…

Pentru câteva secunde i se păruse că într-o cabină cineva chicotea și își trăgea nasul. Sau poate plângea… Sângele îi curgea șuvoi. Stătea aplecat peste chiuvetă cât mai aproape de scurgere. Picăturile de sânge se spărgeau în stropi de burniță ce zugrăveau în marmaroc emailul spart, pe alocuri mâncat de rugină. Aduna apa în căușul mâinii libere și boteza rotund chiuveta de fontă ștergând tiparele pointiliste în care ghicea amuzat chipuri și obiecte. Știa că e acolo, deși nu făcea niciun zgomot. Aproape că își ținea respirația. Îl intriga strădania prizonierului din cabină care se chinuia să treacă neobservat. După câteva minute de așteptare absurdă, hărmălaia baschetbaliștilor vopsiți și ecoul apei lăsau necamuflat un oftat iritat. Putea să încerce să se uite pe sub ușă. Și-ar fi dat seama, după încălțări, măcar dacă e o fată sau un băiat dincolo de ușă, dar ostatecul i-ar fi văzut umbra plimbându-se pe mozaicul pardoselii.

— Auzi?! Mai ai mult?

— AAH! Vai, ce m-ai speriat!

— Hai, lasă, că știai că sunt aici de când ai intrat…

— Păi… și ce?! Nu te las eu să ieși?! Am zis că te joci de-a v-ați ascunselea… Tu stăteai după mine?

— Da. Tot aștept să pleci.

— Credeam că ai rămas fără hârtie și vrei să îți iei din altă cabină…

— Da, foarte amuzant! În caz că nu știai, grupurile astea sanitare sunt dezafectate.

— Știu că e mai mult un vestiar, dar mi-am imaginat cum țopăiai între cabine… hi, hi…

— Of… Vreau și eu să mă spăl, iar tu nu știu ce tot faci la chiuvetă.

— Îmi curge sânge din…

— Te-am auzit când vorbeai cu Pascu, dar tot îți curge de jumătate de oră… Apasă și tu…

— Exagerezi. Nu sunt zece minute de când am intrat. Am o problemă. Am căzut când…

— Du-te la doctor. Epistaxis se cheamă, nu problemă.

— Opa! Dai la medicină? Ești la fizică-chimie?

— Nu, nu… mai încearcă.

— Mai încerc, da’, hai afară că mă simt prost. Parcă te țin pe arest. Ha, ha! Iartă-mă!

— Da, chiar e de râs… Nu ies să mă vezi tu smiorcăită!

— Mh…

—M-ai auzit că plângeam…

— Mh, așa mai mult un oftat.

— M-ai auzit … A auzit și Pascu?

— Noo, doar a băgat capu’ pe ușă. Aproape mi s-a oprit. Hai! De ce plângi? Ești bine?

— Poveștile mele.

— N-am vrut să fiu indiscret. Dacă e totul bine, hai afară.

— N-auzi că nu am chef de martori!

— Închid ochii! Ha, ha! Tu chiar nu vrei să te văd? Și ce dacă ai plâns?

— De asta chiar aș avea nevoie! Să povestești tu în tot liceul cum plângeam sechestrată la WC.

— Mă cunoști? Știi cine sunt? De ce crezi că …?

— Te-am recunoscut de când vorbeai cu Pascu. Ești unul din băieții de la XI A, mari densări care vorbesc tare, se înjură, se hăhăie și fac glume proaste în pauze. Normal că te văd în stare să îmi strigi: „Ce mai faci, Plângăcioaso?!”.

— Înțeleg că nu ești groupie, dar poate te cooptăm…

— Nix!

— Să știi că nu fumăm toți și ne mai ies glumele. Gata, s-a oprit!

— Ce bine! Hai!

— Dar nu plec! Vreau să te văd și să facem cunoștință!

— Eu te cunosc.

— Vreau și eu să te cunosc. Te cunosc?

— Nu știu. Posibil.

— Ce clasă ești?

— Nu, nu… Ce faci?

— Am vorbit vreodată? Am făcut cunoștință?

— Nu, nu.

— Ne-am privit prin curtea școlii?

— Știu eu la ce te holbezi tu?

— Nu, mă, nu te holbezi. Se uită un băiat la o fată pe care nu o cunoaște, dar de care i-e drag și se uită, și se uită până scoate unul privirea sau clipește și pierde. Și râzi …și … așa.

— Ce joc tâmpit! Nu, nu te-ai uita niciodată la mine așa pentru că ai pierde!

— Ha, ha, deschide ușa!

— Hai că e deja jenantă situația asta. Mergi și tu înapoi la oră… Parcă aveai cu Florea?

— Tu de la ce oră ai chiulit?

— Am terminat mai devreme.

— Putem să mai vorbim un pic?

— Cum?

— Așa.

— Prin ușă?

— Da. Prin ușă.

*

Iulia Gherasim

A publicat în 2024 volumul de povestiri Ce văd păsările, Iași: Ed. Polirom.

Debut său absolut în proză a fost prin 2016, în revista iocan (București: Ed. Vellant, 2016).

***

1.

Interesul pentru scris și, totodată, debutul meu în proză se datorează, în mare măsură, participării la atelierul de scriere creativă coordonat de Florin Iaru și de Marius Chivu. Atelierul mi-a oferit câteva unelte esențiale cu care, ulterior, am căutat să-mi formez propria voce și propriul stil. De la momentul încheierii cursului și până la publicarea primului meu volum de proză au trecut zece ani, perioadă în care mi-au apărut texte în publicații precum revista iocan, revista Timpul, antologia Kiwi. Fiecare dintre aceste apariții a contat enorm pentru că mi-a oferit încrederea de care aveam nevoie să perseverez în finalizarea manuscrisului.

2.

Având în vedere că lucrasem prozele o perioadă îndelungată, am predat editurii un manuscris destul de „curat”. Cu toate acestea, au existat câteva observații și comentarii din partea editorului. Pe unele le-am acceptat ca atare, iar în cazul altora ne-am întâlnit undeva la mijloc. Procesul editării a decurs natural și destul de rapid. Am apreciat atenția cu care editorul a parcurs manuscrisul și micile detalii pe care mi le-a adus în atenție – probabil că dacă aș fi lucrat singură, încă pe atât, la editarea manuscrisului, nu le-aș fi observat.

3.

Povestirile din volum gravitează în jurul maturizării, al vulnerabilității și al incapacității de comunicare și de adaptare. Mai toate personajele pleacă la drum cu anumite așteptări față de ele însele și față de ceilalți, și pe parcurs au parte de mici epifanii care le schimbă percepția, în feluri pe care le-am dorit cât mai subtile, mai degrabă decât mari convulsii interioare.

4.

Am scris acest volum fără o motivație ideologică anume. Miza cărții a fost mai degrabă una psihologică – m-a interesat lumea interioară a personajelor, micile lor neliniști, nesiguranțe, așteptări. Totodată, fiecare text e plasat într-un context socio-politic anume, fie că vorbim de anii tranziției sau de realitatea ultimilor zece ani, iar acest context influențează, într-un fel sau altul, acțiunile și evoluția personajelor. De pildă, nesiguranța și lipsurile specifice anilor ʼ90 se transpun în nesiguranța unei familii în care tatăl își pierde slujba și, aparent, și motivația de a o lua de la capăt, iar fratele mai mare dispare fără urmă, absența lui devenind mobilul căutărilor și resortul maturizării surorii lui mai mici. Un alt exemplu este mediul corporatist privit ca sursă de uniformizare și alienare, ce împinge personajele spre căutarea unor refugii, a unor spații de regăsire a propriei identității – este fuga evadatului, care nu-și mai dorește decât să ajungă la mormântul propriului copil.

5.

Am avut șansa unor cronici de întâmpinare extrem de generoase. Fiecare dintre ele m-a surprins și încântat în felul ei, fie că a fost vorba de o cheie de lectură la care eu însămi nu m-aș fi gândit, fie că, dimpotrivă, a intuit intențiile mele mai bine decât m-am priceput eu, poate, să le transpun în proze. Pot spune că toate aceste cronici m-au intimidat prin atenția arătată cărții, dar m-au și responsabilizat, o dată în plus, în ce privește un proiect viitor.

***

Winnetou

(fragment, din volumul Ce văd păsările)

În dimineața de Crăciun, tata m-a trezit cu noaptea-n cap și mi-a spus „Îmbracă-te gros. Plecăm”. Am știut imediat că mergeam la Emil. Am înțeles că tata doar se prefăcuse. Că în realitate știa ce se petrece cu noi. Înțelegea mai bine decât oricine. Doar era tata. Am țâșnit din pat, m-am încălțat la repezeală și-am dat buzna-n curte. Ninsese toată noaptea. L-am ajutat să dea zăpada de pe Aro, mai întâi de pe plafon, așa cum mă-nvățase, apoi restul. Nu-mi mai simțeam mâinile, dar nu-mi păsa. Am ieșit în șoseaua principală. Mașina derapa pe stratul de gheață de dedesubt. Tata a mers încet. N-a scos o vorbă tot drumul și nici eu nu l-am întrebat, de teamă să nu stric ceva.

La ieșirea din oraș, a tras pe dreapta, în câmp, a oprit motorul și a coborât din mașină.

— De ce ne-am oprit?, l-am întrebat, dar el mi-a făcut semn peste umăr să-l urmez. Am părăsit șoseaua și am intrat pe un drum lăturalnic ce ducea spre curtea fostei fabrici de fibre sintetice. Ce căuta Emil aici? Am ocolit clădirea în paragină, cu găurile negre ale ferestrelor acoperite cu tablă. Am trecut printre grămezi de moloz și paleți pe care se așternuse zăpada și am ajuns în curtea din spate. Ne-am oprit în dreptul unei mașini parcate lângă gard, cu roțile îngropate în zăpadă. Tata s-a rezemat de ea, și-a tras sufletul și a desfăcut larg brațele.

— Asta e!

Am privit în jur. Începuse să se lumineze. Un vânt rece se pornise și spulbera zăpada de pe maidanul alb.

— Ce să fie?

— Mașinuța ta. De când am văzut-o, la tine m-am gândit.

M-am uitat mai bine la „mașinuță”. Era căzută pe o parte, roțile se mai vedeau doar pe jumătate, de sub zăpadă se zărea tabla mâncată de rugină. Când m-am apropiat, un șobolan a țâșnit printre picioarele mele și a luat-o la sănătoasa. M-am uitat din nou la tata, iar rânjetul de pe chipul lui mi-a dat fiori. Sperasem tot drumul. Și fusesem atât de aproape. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Am încercat să spun ceva, dar n-am reușit decât un tremurat jalnic.

— Ce să fac io, mă tată, cu jaful ăsta?

Și-a dus mâna la tâmplă și a privit cerul, exasperat.

— Mă, tu ești sărită de pe fix? Păi, tu știi ce e asta, bleago? Asta nu e mașină! Asta e legendă, m-ai înțeles? Le-gen-dă!

Se înroșise la față. Dădea ture în jurul mașinii și scotea aburi în timp ce vorbea. Când nu se uita la mine, îmi ștergeam rapid lacrimile.

— Mercedes Cobra dubluve osutădouăștrei. Cel mai reușit model de Mercedes din toate timpurile! Trei mii centimetri cubi diesel, op’zeșopt de cai! Păi, tu știi cum merge, mă, mașina asta? Se lipește de drum! Neam de neamu’ tău n-a văzut așa ceva.

— Că e lipită de drum văd și eu, am spus și mi-am frecat nasul cu mâneca hainei.

— Bine că faci pe deșteapta. Tu știi că asta a fost mașina Mafiei ani de zile?

— Și ce treabă am io cu Mafia? m-am smiorcăit.

— Ce treabă ai tu cu Mafia… Hai că mă enervezi. Ce treabă are ea cu Mafia. Hai să m-ajuți s-o tractăm. O ducem frumos acasă și ți-o face tata ca nouă.

— Da, sigur. Că te și pricepi!

În clipa când am rostit ultimele cuvinte, tata s-a năpustit asupra mea. Mi-am ferit capul, am închis ochii și-am strâns din dinți. Am așteptat lovitura. Câteva clipe n-am auzit decât răsuflarea lui și i-am simțit mirosul de naftalină din haină. Nu știu cât am stat așa. Când m-am încumetat să deschid ochii și să-l privesc, tata se-ntorsese cu spatele, își scosese căciula și plecase capul, așa cum îl mai văzusem doar la înmormântări. A mai privit o dată Mercedesul și a spus abia șoptit, de parcă i s-ar fi adresat lui, nu mie.

— M-am gândit c-o să te bucuri.

Am înghițit în sec. Tata a mângâiat capota, dând la o parte un petic de zăpadă. Apoi încă unul. Zăream tot mai mult din tabla murdară, mâncată de rugină. Cândva, fusese albastră.

— Tu ești fetiță, a mai spus. Era și normal. Cap prost ce-am avut.

Și-a rezemat coatele de Mercedes și și-a cuprins tâmplele. A fost prima și ultima dată când l-am văzut pe tata plângând. Un plâns convulsiv, fără lacrimi. Un plâns care nu era din lumea asta. Un plâns care m-a băgat în toți sperieții, pentru că, dacă tata plângea, mie ce-mi mai rămânea de făcut? Deși știa mai multe decât mine, poate că tata înțelegea la fel de puțin. Un om la cincizeci de ani pe care nu-l mai voia nimeni, cu un copil în închisoare și un altul pe cale să deraieze un tren. Singura diferență dintre noi era că el avusese mai mult timp s-o dea în bară. Nu știam ce să spun, așa că am rostit singurele cuvinte pe care o fată ca mine le-ar fi putut spune în situația noastră.

— Da’ putem s-o facem roșie?

A legat șufa de cârligul din spate al Aro-ului și de lonjeroanele Mercedesului. A smucit portiera, care s-a deschis cu un scârțâit jalnic, și m-a-ndemnat să urc. Înăuntru mirosea a mucegai. Parbrizul era spart și plin de mâzgă. L-a șters cu mâneca hainei cât să pot vedea în față.

— Nu te interesează decât volan și frână de mână. Altceva nu merge. O să merg încet, da? Dacă constați că te-apropii prea tare, tragi frâna. N-ai ce să pățești.

Când tata a demarat, Cobra mea a gemut din toate încheieturile. Tocmai când credeam c-o să mă strivească, s-a smucit și a luat-o din loc. Am încleștat mâinile pe volan și am apăsat frâna, dar pedala era înțepenită. Ne mișcam. Ne târam pe urmele Aro-ului, fără frâne și cu inima în gât. Mă lipisem de volan, mă încordam și strângeam din dinți la fiecare hârtop și-mi tot repetam că tata avea dreptate, n-aveam ce să pățesc. El avea mereu dreptate, doar de-aia era tata. Toate scârțâiau, trosneau și pocneau în jurul meu, părea că mașina înviase din morți, poate chiar fusese cândva a Mafiei, m-a luat cu transpirații reci, cu ce greșisem? Auzisem că înainte de moarte îți revezi fulgerător viața prin fața ochilor. N-am apucat să revăd decât curtea casei noastre, plină de vechituri. Și dacă n-avea dreptate? Dacă se-nșela? Poate chiar eram soi rău. Și eu, și tata, și fratele meu, și toți ai noștri. Poate era ceva iremediabil defect la noi. Poate nu mai rămăsese nimic de făcut. Nu, n-aveam ce să pățesc. În cel mai rău caz, aveam să mor la volanul unei mașini de legendă.

*

Dumitra Râșnoveanu

Romanul Daphnia, Chișinău: Editura Cartier, 2024, este debutul său literar.

În 2025, i-a apărut al doilea roman, Splendida poveste accident (Chișinău: Cartier).

***

1.

Nu m-am închipuit, nici când scriam poezii sau bucăți de proză în primii ani ca studentă la jurnalism – deși decanul de la vremea aceea ne avertizase încă din anul întâi de facultate că e musai să agățăm în cui pixurile de poeți ca să devenim buni jurnaliști (adjectivul, figurile de stil în general fiind mai degrabă slăbiciuni în această meserie ) – nu m-am închipuit, deci, devenind într-o bună zi „prozatoare”, punând în cui tocmai  mașina de scris a jurnalistului. Pentru că îmbrăcam cuvintele ca pe o cămașă de corp, când mai fluidă, vaporoasă, când mai groasă, mai călduroasă, mai aspră, după cum vremurile, viața, existența cu al ei neastâmpăr de susuri și josuri le impuneau, fără să mă gândesc că (să) fac literatură din asta sau că din urzeala acestei cămăși de corp va irumpe într-o bună zi „prozatoarea”. Cuvintele au în genele lor această insolență de a exista cu orice preț, de a nu ciocăni la ușă înainte să intre, de a nu fi nici politicoase, nici bine-crescute, de a sta scrise undeva sau pe ceva, latent sau fățiș. Și conțin paradoxul pietrei. Legat de asta, îmi vine în minte următoarea întâmplare: Fiind în vacanță la mare, într-o splendidă zonă stâncoasă, aproape pustie, cu pietre de un alb sidefiu orbitor, dăltuite în cele mai neobișnuite forme, am plecat în fiecare zi din cele petrecute aici cu câte o piatră de aproape un kilogram. Pur și simplu, de dragul pietrei în sine, a texturii ei, a frumuseții ei, deși deloc ușoare (da, există și splendoare care doare). Dacă tot o aveam, a trebuit să dau un sens palpabil acestei pietre de fiecare zi. Și i-am dat. Cât șerpuia drumul de la mare pe costișa dintre secularii (spiri)pini (vezi cuvântul în romanul Tatianei Tolstaia „Zâtul”, tradus admirabil de Luana Schidu) până la locul de ședere, făceam, din mers, exerciții fizice pentru musculatura brațelor, a spatelui. În cele aproape două săptămâni petrecute în acest loc în care n-aveam certitudinea că voi reveni, am adunat în portbagajul mașinii destule pietre cât să (?)… N-am stat în loc să cuget ce fac cu ele. Pur și simplu s-a ițit, ca atunci când am fost delicat de insistent încurajată de Luana Schidu – „Dumitra, ai destul material de roman, apucă-te și scrie!” –, ideea unei alei. Aceste pietre stau acum alee într-o latură a casei. Sunt la fel de albe, contrastante prin formă, dar aliniate în logica pasului, și, cel mai important, conțin toată frumusețea zilelor de dolce far niente la țărmul turcoaz al Egeei. Și ce ușoară ne e călcătura pe ele… Aș zice că și Daphnia a trecut printr-un proces asemănător. Dar de unde să o fi știut atunci?

2.

Ca-n orice situație de tipul „prima dată”, plonjezi de pe o trambulină al cărei mecanism de reglare nu-ți este la îndemână, căci nici n-are cum să-ți fie. În etapa asta, care deja se intersectează cu imperativul produsului comercial numit carte de a deveni și vandabil (nu doar de interes și valoare literară, editurile nu sunt totuși case de binefacere), tu, ca debutant, ai întrucâtva senzația miracolului, a ceva ce se produce deja în afara ființei tale, căci te dezbraci de cămașa-text și-i dai drumul în eter (ne)sperând… sperând la ce? Paradoxul este că, atunci când ești anunțat de către editor că-ți va fi publicată cartea (destul de repede, și în cazul romanului de debut Daphnia, și al celui de-al doilea roman Splendida poveste accident) intervine o reacție retractilă. Îți vine să-ți iei bunul înapoi sau să ții cu dinții de el. Mai ales când scrii primul roman exact în momentul în care pe chip ți se încrustează cele mai profunde riduri, n-ai în minte nimic din ceea ce s-ar numi pompos public cititor și nici alți cai verzi pe pereții afirmării. Ai, eventual, în minte o Luana, pe care o invoci, cu care ai dialoguri tacite, te întrebi dacă cutare pasaj i-ar plăcea sau ce-ar zice de cutare figură de stil. Dacă admitem că există un noroc al începătorului, acesta ar putea fi, pe lângă ființa pe care o porți și cu care ai conversații și cafele neobosite, însuși editorul – prompt, flexibil, suplu în colaborarea cu debutantul. Și transparent cu privire la parcursul cărții pe toată durata contractului. Am trimis romanul Daphnia, într-o primă versiune și fără nicio așteptare, domnului Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, mai degrabă dintr-un impuls de a provoca destinul, poate și puțin flatată de încurajările pe care le-am tot primit, pe lângă cele ale Luanei Schidu. Cu toate acestea, răspunsul nu avea cum să nu mă surprindă. Și, de asemenea, nu avea cum să nu mă responsabilizeze, asta însemnând că, dintr-o dată, înțelegeam să dau romanului o formă mai puțin intimă și ceva mai închegată. Fără să mi-o ceară editorul, între momentul în care am semnat contractul și termenul limită la care avea să intre în procesul de redactare-tipărire, am scris o nouă versiune, cea existentă acum pe piață (vedeți, deja de acum limbajul intră în câmpul lexical al economiei). Legat de titlu, am propus editorului mai multe variante. Daphnia a fost răspunsul dumnealui. Și așa a rămas. Un titlu cu multe conotații și trimiteri culturale. Ofertant, cum ar zice un expert în marketing. 

3.

După cum am dat de înțeles din răspunsul la prima întrebare, la Facultatea de Jurnalism nimeni nu te învăță să scrii romane și probabil că nu facultatea în sine te face scriitor. Sigur că te poate ajuta să-ți creezi o geantă cu scule grație căreia să fii capabil să exerciți cu oarecare îndemânare și coerență meșteșugul șurubăriei literare și te poate impregna cu un anume simț critic față de text, dar nu e un cec în alb. Mai ales acum, când ne punem viețile cu tot ce înseamnă ele mai bun sau mai puțin bun la microscopul rețelelor sociale (la ordinea zilei stă sloganul sub fesul căruia moare de sufocare toată abundența de cărți de dezvoltare personală, anume să „Fii tu însuți!”, deși facem apel la tot felul de filtre cosmetizante), aș zice, nu fără urmă de ricană, că la scris, politică și fotbal aparent ne pricepem toți. Și totuși, scriitor nu devii nici peste noapte, nici într-o bună zi. Nu cunosc cazuri de scriitori buni care să nu fi fost, înainte de toate, cititori foarte buni. În ceea ce mă privește, urmez această linie clasică, continuând să citesc mult, mult mai mult decât scriu. Și acum, răspunsul pe care îl bănuiți deja este că am scris intuitiv. N-am avut în minte o anume schemă, curent sau modă literară. Ca orice act intim, scrisul conține în el o formă de egoism. Am scris (scriu) ca să-mi fac mie plăcere, în primul rând. Dar această plăcere nu este scutită de tăișul vigilenței și nici n-o las să cadă pradă mulțumirii facile. Dimpotrivă… Din tangoul acesta corp la corp se întâmplă adesea să ies plină de cucuie, bătături, transpuse în acest contrast, sesizat de cititori, dintre limbajul mlădios, tandru, și cel frust, visceral, chiar dur pe alocuri. Aș mai zice acum, la distanță de mai bine de doi ani de la publicarea Daphnia, că fără să vreau mă extrag, venind cu un adaos de senzualitate și realism, din genomul Brăilei, cu ai ei scriitori remarcabili prin amprenta literară distinctă pe care fiecare a lăsat-o: Fănuș Neagu, Panait Istrati, Mihail Sebastian.

4.

Vă mărturisesc că mi-e greu să vorbesc despre carte, despre tot ce-a însemnat, generic și oarecum pretențios spus, „proces de creație”. Și că nu mă simt deloc în largul meu când sunt pusă în situația de a sintetiza, de a contrage în câteva propoziții ceea ce s-a desfășurat în capul și laptopul meu cu forța unor viituri. Deși, în noua ordine a rețelelor sociale cel mai bun agent de marketing este însuși autorul; încă nu-mi dau seama dacă lucrul ăsta e benefic și cui. Încerc totuși să schițez un răspuns și vă spun că, fiind un roman al devenirii, a fost nevoie să trec, cu detașare și duioșie în același timp, cu umor pe alocuri, de la epoca neagră a comunismului anilor 80 la începuturile opintite ale democrației anilor 90. În esență, ceea ce mi-am dorit de la Daphnia a fost să înghețe într-o fotografie existența măruntă și fecundă a bălților brăilene, cu încremenirea arșiței de Bărăgan care te trage la umbră și predispune la evadări și uscătoare doruri de ducă.

5.

Ca să vă răspund, scurt și cuprinzător, la întrebare facem din nou apel la clasici: critica de întâmpinare, în cazul Daphnia, a fost admirabilă, sublimă, dar a lipsit cu desăvârșire. Dacă însă punem în contul criticii de întâmpinare Premiul pentru debut decernat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova și nominalizarea printre cele zece titluri selectate la Festival du Premier Roman de la Chambéry, în 2025, pot afirma cu nedisimulată plăcere că romanul meu de debut n-a trecut neobservat. Cu totul neașteptată a fost și primirea de care s-a bucurat romanul din partea cititorilor, primul tiraj epuizându-se în mai puțin de două luni. La târgul de carte Bookfest București din 2025, Daphnia a fost a doua cea mai vândută carte a Editurii Cartier. Toate acestea obligă enorm. În orice caz, am reținut din majoritatea recenziilor scrise de cititori antrenați că forța acestui roman rezidă în „scriitura energică, bogăția stilistică, cu personaje, locuri memorabile”. Nici n-aș fi putut face altminteri, Brăila o cere, mustește de povești puternice.

***

Fragment din Daphnia (2024)

Știu bine de ce fug, nu însă și unde. În fiecare vacanță de vară de până acum am trăit un veac în sine. Un veac de mers prin mâlul și arșița bălții, ocolind fierătaiele aruncate la întâmplare. Întipărită ca ziua de naștere, port, în minte și în rănile nevindecate, cartografia lor subterană. Și mirosul, ah, mirosul acela care nu-ți pleacă din nări toată viața. Și pervers. Ajungi să-l cauți, deși îl urăști. Psihanalizând, e tot o relație toxică. Sindrom Stockholm. Bălțile de care nu te vindeci niciodată. Cum nu te vindeci de dorul de ducă, pe care numai cineva născut lângă o apă mare îl poate înțelege. Lângă o apă nu poți muri, dar te poți usca de dor de ducă.

Veacul vacanțelor noastre are ceasul dat peste cap. Cineva uită să-i învârtă cheița la timp. Cui să-i pese de el? Cucul nu se mai ițește din cutia lui la fix, stă ascuns în cochilie ca melcul speriat. Treaba lui. Nu muncește, nu mănâncă, așa i-ar zice tata. Bine că n-are alte ciocuri de hrănit. Orele sunt un șir inexact, doar cea de trezire, dată de tata, e fixă ca o idee înfiptă în cucurigul capului.

„Hai, scoală să mergem încolo!”

„Încolo” pentru tata înseamnă Pietroiu, un cătun aflat la zece kilometri de Brăila. Pentru mine e balta imundă care-mi fură tihna, cititul și joaca zilelor de vară. De aceea, de neșters din minte. Acolo, copilăria mea a pierdut și ultimii dinți de lapte.

Ajungem, ca de fiecare dată, când încă aburii nopții levitează ca niște duhuri peste baltă. Până să intri în ea, pare calmă și inofensivă. Ai zice, dacă ai fi doar în trecere, că e pântecul sau inima, în care ploile pompează sânge proaspăt doar ca să nască dimineți răcoroase, chiar și în toiul verii.

Balta de la Pietroiu înseamnă de fapt bălțile. Sunt despărțite de o insuliță galbenă de pământ. Două ape de întinderi inegale, unde stuful face o gimnastică stingheră. Ici-colo, pe la capete. Și e atât de rar, încât nici cu păsările nu-i capabil să se joace de-a v-ați ascunselea. Acestea se arată mai degrabă țopăind printre porumbii lăptoși din buza bălții mai mari. Așa înțelegi și de ce tresare ca niște peri mirați, pieptănați pe alocuri de ghearele rațelor sălbatice.

Nici fazanii nu prea-și găsesc locul în potcoava asta de cal mort a cătunului. Scâncesc ca pruncii abandonați la ușa tufelor dese și blajin ghimpate de dracilă înșirate pe lângă bălți. Dracilă – un fel de drac docil căruia tocilarul i-a pilit acele –, căci pe el, nu pe noi, îl merită balta asta bleagă, prostită ca o fată mare, prin care mergem cu pas nezorit de turist la Călimănești.

Balta Pietroiu – insațiabil și umed de poftă vagin – e poșta satului. Se lasă violată pe toate părțile de sătenii care deversează seminal ulcele sparte, carcase de vite și găini moarte, găleți din tablă fără fund, fiare de plug, capete de furci, dinți de greble și câte și mai câte…

Peste orgiile imunde de aici (de parcă sexul ar avea ceva pur în el), ploile se aruncă precum un preș tras în grabă de leneșa surprinsă de musafirii nepoftiți – casa nemăturată musafiri așteaptă. Dar noi suntem deja de-ai casei. De-ai bălții, mai bine zis. La ospățul ăsta, arșița și lutul galben al Bărăganului, cel prea născător de ciulini zburători toamna, stau în capul mesei.

Balta din cătunul Pietroiu, în care mi-am petrecut paisprezece vacanțe de vară ca într-un soi de stațiune, ca și alte ape stătute, cum numai în jurul Brăilei găsești, fie în coasta orașului, fie la zeci de kilometri depărtare, face cu toate măruntaiele astea fetide ce face orice femeie „neiertată de Dumnezeu”: naște.

Naște purici galbeni – hrană pentru pești exotici. De pe urma lor ne hrănim toți șase, câți suntem.

An de an, suntem singurii care o călcăm. Mici și necurați Isuși, călcăm apa, nu pe apă, și nici nu înotăm (apa pentru noi nu e plăcere, în orice caz, nu asta). După zeci de curse du-te-vino de la un capăt la altul al bălților, cu kilometrii lipiți de bascheții înnoroiți ca pista de maratonist, ieșim la mal cu mâlul ștampilat. Îl purtăm peste tot, nu pe ici, pe colo, pe unde doare, ca la băile cu împachetare de la Techirghiol. Nămolul din pori pleacă cu chiu, cu vai; de sub unghii, abia spre iarnă. Cel mai fidel își face o gazdă primitoare în călcâiele și unghiile tatei. Vilegiaturiști mucoși cu început de reumatism primar sau gimnazial (între noi, frații, e o diferență de trei, patru și șase ani) de la carul de ore prin balta rece, nu poșetuțe ducem pe umăr și nici umbreluțe de soare (doar dracila e umbreluța noastră, și nici ea cum trebuie), ci câte patru mincioguri unite în linie. În totalitate creația tatei.

Cadrul de metal e sudat de el, pânza, cusută de noi, cele trei fete, și de mama. R. este încă prea mic să participe.

Cele patru guri de captare a puricilor, sudate două câte două, sunt unite de o coadă de lemn pe sub care ne înjugăm grumazul ca vitele când scoatem la mal minciogurile doldora de purici îmbibați cu apă. Ne-ar frânge dacă le-am duce doar pe brațe.

O bucată de lemn ne stă pe ceafă ca toată povara lumii ăsteia pe care n-o prea înțelegem deocamdată. Niște obosiți și obedienți Sisifi care ies din ventuza mâlului cu minciogurile pe umeri ca Atlas. Cariatide de baltă în piatra moale și spurcată a mâlului. A venit apa și le-a luat… cariatidele n-au mai rezistat.

Oboseala după arșița prânzului cade grea ca un scaun pe unghia degetului mic. Ne încremenește în moleșeală, dar nu pentru stat am venit aici. Nu muncești, nu mănânci. Iar aici nu mănânci altceva în afară de parizer cu ouă fierte și roșii cu un codru de pâine albă și pufoasă ca norii după care mă uit lung și tot nu vin. Nu tăiem nici pâinea, nici roșiile. Mușcăm din ele ca din merele pe care le-am fi putut avea ca desert, care să ne mai dea olecuță de avânt. Astea-s mofturi. Oamenii puternici nu de zahăr au nevoie, ci de provocări ale vieții, care te obligă, vrei-nu vrei, „să te descurci”. Asta zice tata că e cel mai important în viață, să știi să te descurci.

Seara, în camera fără nicio fereastră, singura astfel dintre cele cinci ale casei-vagon, adorm pe jos, caut un strop de răcoare care să domolească sfârâitul pielii și al capului. Podeaua de ciment, peste care mama așază scoarțe mai groase ca finetul și covorul de iută, nu apucă să se încingă peste zi. E tare, dar măcar mai stinge vâlvătaia arșiței, pe care o ducem toată acasă. Nici setea, nici mâncarea nu ostoiesc oboseala. Doar cimentul podelei răcorește și netezește contracturile din cârcă și din suflet. Focul ăsta de Bărăgan, odată ce se uită cu lupa la porii tăi, e greu să-l stingi.

Pentru mine, încă de vârsta claselelor primare, minciogurile sunt mult prea grele, ca fiecare zi de vară aici. Dar nici surorilor mele mari nu pare să le fie mai ușor. La mine încă nu e cazul acum (n-are să mă ocolească însă), dar mă întreb ce fac ele, care-s de vârsta menstruației și nu primesc nicio dispensă pentru asta.

Cu apa îmbibată în clisa puricilor adunați în pâlnia transparentă a pânzei, fiecare minciog te trage în jos ca de fusta agățată de ușa închisă a tramvaiului. În baltă, când calci cu pauza cât durează să deventuzezi piciorul și să-l faci să avanseze, ții minciogurile în triunghiul cel mai intim: între pubis și coapse. Fiecare ridicare a piciorului împinge totodată și lemnul de legătură al cvartetului ăstuia căruia nu-mi vine cu nici un chip să-i cânt în strună. Noroc că apa pune și ea umărul. Măcar atât să facă.

La prima scufundare a dimineții, pielea se strânge în milioane de ace și se bagă în sufletul de ghindă care și-a pierdut pălăria ombilicală. Nu trece mult și devine doar o chestiune de obișnuință; peste zi, corpul stă la taclale cu apa asta cu dinți de babă-cloanță. Cu durerea te obișnuiești la fel de repede ca și cu binele. Dar există o compensație, ca după orice virginitate pe care o dai lumii ăsteia cu durere și împotrivire: sunt turele cele mai mănoase, care rimează la sfârșit de săptămână, când tata vinde puricii în Piața Mare a orașului, cu bănoase.

*

Denisa Ștefan

A debutat cu romanul La fel ca mine, București: Editura Polirom, 2024.

A mai publicat și plath dansa prin bucătărie (poezie, București: CDPL, 2021), Unicorn la păscut (poezie, București: Editura Alchimică, 2024) și creații în câteva antologii.

***

1.

Debutul meu în proză nu are legătură cu cenaclurile frecventate, nici cu celelalte publicații sau alte persoane, per se. Am scris acel roman vrând să înțeleg mai bine cum funcționează un anumit tip de om. Orice scriere pornește din dorința de a înțelege sau a cunoaște ceva, din viața de zi cu zi, o floare, un gând, o întrebare.

2.

Editorii au lucrat foarte puțin pe text, la greșelile de ortografie, chestii micuțe, nu s-au băgat pe idei. Mi-ar fi plăcut să pot discuta și edita „pe bune” romanul, dar nu a fost așa. Munca editorului, după mine, ar trebui să impună o implicare mai mare, să vrea ca manuscrisul să fie publicat atunci când suntem amândoi singuri că e cea mai bună variantă a sa posibilă.

3.

Fiindcă m-am îndepărtat de acest domeniu al literaturii, nu mai pot folosi cu exactitate termenii specifici. Ce pot să spun e că oniricul, halucinația, toate articulațiile astea absurde pe alocuri, abstracte de altfel, mă fascinează de când mă știu. Și se găsesc din plin în realitatea omului de zi cu zi, fie că observăm sau nu, fiindcă sunt, de fapt, banalități. The stream of consciousness e iar ceva ce mi-a plăcut dintotdeauna, e acțiunea de a descărca roaba arhiplină din cap direct pe foaie sau în documentul din calculator, unde vrei tu. Iar psihanaliza, ăsta ar fi, de fapt, firul fascinant principal. Cum funcționează oamenii, de ce aleg acest cuvânt și nu altul, de ce nu pot alege alt cuvânt la momentul dat iar apoi o regretă sau sunt mândri, de ce, de ce, de ce.

Ce am făcut și nu s-a prins mai nimeni e că am folosit perspectiva unei muște – iată cum iese la iveală marea descâlceală a perspectivei care a fost criticată greșit fiindcă nu a stat nimeni două secunde să se gândească la ea. Musca aia stă mai tot timpul pe Tina. Dar se pune și pe celelalte personaje, suficient, zic eu, cât să ofere circumstanțele dintr-un unghi mai veridic, nu doar cel al Tinei, care seceră tot ce nu-i convine din realitate. Mereu mi-a plăcut să mă joc cu perspectiva. Crezi ce te fac eu să crezi. Citești ce te fac eu să citești, iar dacă nu-ți iei două secunde se gândești, pierzi.

4.

Universul nostru e vast, infinit în unicitatea sa și diversitatea sa. Greșeala capitală făcută de omenire este că s-a pus un stâlp imens la care trebuie să ne închinăm toți, numit „normalitate”. Diversitatea este normalitatea. Și am să repet asta de câte ori trebuie, fiindcă dacă te uiți într-un lac, nici nu trebuie să fie mare sau ocean, dacă te uiți într-un lac, ai să vezi un ecosistem care se susține pe diversitate. La fel și pe câmp, pe dealuri, dacă mergi într-o pădure, nu există doi copaci la fel, două furnici exact la fel, două ciupercuțe exact la fel. Pur și simplu nu există. Toate comunică între ele; și furnica și copacul și uliul și rădăcinile. Noi distrugem totul fiindcă nu putem accepta diversitatea ca normalitate și ascultăm de cei care urlă cel mai tare, cei cu ego cât un munte și un IQ cât o nucă. Atât de simplu.

5.

Nu mă interesează critica, nici criticii. Eu zic ce am de zis și apoi, de obicei, regret că n-am zis-o altfel. Am citit două critici, fiindcă am vrut să văd părerea oamenilor respectivi. Ioana Tătărușanu e un critic cât se poate de adevărat, pe bune. Ioana Tătărușanu este critic. Cealaltă chestie citită a fost doar atât, o chestie, o părere. Pe ea o cred când zice ceva, chiar dacă nu sunt în mod neapărat de acord. Scrierea și critica nu prea au legătură; una e de sine stătătoare, alta n-ar exista fără scriere. Doar un alt ecosistem.

***

Când Tina era mică, visa că după moartea ei oamenii își vor aminti versiuni diferite de‑ale ei. Și, uneori, mai mulți oameni care o cunoscuseră aveau să se certe seara, la bere, despre cine fusese ea de fapt. Dar, privindu‑se în oglindă, știa sigur un lucru: doamna care o tundea în fiecare lună nu urma să fie una dintre persoanele respective.

— Când ai de gând să‑ți lași breton ? Mă rog de tine să‑ți lași breton de când atâta timp! Ți‑ar sta așa mișto, fato ! Când eram de vârsta ta se purta breton…

Tina nu îi spusese ce vârstă are și nu avea de gând să‑și „lase breton” niciodată. Părul ei era sfânt. Femeia aia cu foarfece și piepteni nu avea cum să înțeleagă.

Copilăria Tinei nu a fost roz. La începutul liceului, din cauza terorii care o însoțea zilnic și care se transpusese încet‑încet în anxietate și depresie, Tina a descoperit metalul, scrierile lui Camus și s‑a îndrăgostit nebunește de proza și poezia lui Bukowski. Niciodată nu a aparținut de nimeni, nici acasă, nici la școală. Părea un adolescent retras, timid și tăcut, când de fapt era un suflet pesimist și cinic, ciopârțit și sfâșiat de împrejurări. Cine era de fapt și cine trebuia să fie – cele două Tine nu se completau, nu se ajutau, ci luptau una cu alta.

În prima vacanță de iarnă din liceu, după o ceartă urâtă cu părinții, s‑a închis în baie, a luat aparatul de tuns al lui taică‑său și s‑a tuns periuță. Când a ieșit din baie, cu mici smocuri de păr încă rămase pe ici‑colo, taică‑său a izbucnit într‑o criză de râs. Nu doar că nu era suficient de bună și deșteaptă pentru ei, dar era o batjocură pentru taică‑său, o glumă proastă pe care el nu și‑o atribuia niciodată. Totul era vina ei. Mereu era vina ei. Tot atunci, pe când el își ștergea lacrimile de râs, i‑a șters fața cu o palmă.

Următoarea zi maică‑sa a dus‑o la coafor, la tanti Leana. Când a văzut tanti Leana ce pățise fata, nu a știut dacă să plângă de mila părului sau să pufnească în râs de la cât de caraghios arăta. Dar tanti Leana era o doamnă. A văzut fața sacadată a mamei și n‑a pus întrebări. A tuns‑o pe Tina cu grijă, apăsându‑și uneori mâna liberă pe umărul drept al fetei. Ce o deranja de fapt pe tanti Leana era lipsa de informație ; nu știa mai nimic despre familia Tinei, deși știa sigur că exista ceva dubios acolo. Ceea ce era în sine o ciudățenie, pentru că la coafor se fac doar două lucruri : se tunde păr și se bârfește.

După acel incident, Tina și‑a lăsat părul să crească și să crească. Și, pe cum firele brunete creșteau și se înmulțeau, ea se înălța. La absolvire, părul îi ajungea până la mijlocul spatelui, drept și strălucitor, iar Tina era cu aproape jumătate de cap mai înaltă decât părinții ei. Și a decis că avea să rămână așa. Când absolvirea s‑a sfârșit, iar colegii, părinții și profesorii ei plângeau la fel de tare pe cum aplaudau, ea a zâmbit. Pentru prima dată într‑un loc public, plin de oameni, Tina a zâmbit cu toți dinții și toată fața. Scăpase. Reușise. Supraviețuise.

*

Trecuseră săptămâni bune de când își dăduse demisia. Trecuse și ziua ei, pe care nu a avut chef să o sărbătorească. În drum spre casă de la coafor l‑a sunat pe Vlad.

— Hei, iubi. Voiam doar să te‑ntreb ce vrei să mâncăm diseară.

— Hei. Nu știu, comandă ce ai chef. Pizza, burgeri, ce vrei tu.

— Mec?

— Blană. Auzi, ai văzut ce s‑a întâmplat ? E peste tot.

— Nu, ce?

— Azi au mărit salariile. Polițiștilor.

— Ce?

— Ai auzit bine. Se cacă pe noi toți. Stăm în soare cu orele și ce face guvernu ? Se cacă.

— Jesus, câtă incompetență. Chiar că se cacă pe noi. A deschis ușa apartamentului și s‑a descălțat, închizând‑o cu fundul.

— Auzi, hai că mă uit și eu acum, tocmai ce am ajuns. Te pup.

— Și eu, pa‑pa.

*

În seara aceea, după ce au făcut sex și au mâncat, Vlad și Tina se odihneau pe balconul de la etajul șase, amândoi cu câte un joint în mână. Era furtună, ceață și chiar dăduse cu gheață. Priveliștea ar fi părut apocaliptică dacă Tina nu ar fi iubit atât de mult furtunile. O umpleau de energie, o făceau să tremure de pasiune. Iubea furia naturii, fulgerele, tunetele, vânturile nimicitoare. Și, mai mult, iubea să stea cât mai aproape de ele, să simtă stropii agresivi plesnind de pielea ei, să simtă vibrațiile tunetelor și să fie luminată de pânza de păianjen spânzurată a fulgerelor. De asemenea, știa că cele mai frumoase furtuni de fulgere sunt cele vizionate după sex.

În depărtare, deasupra Spitalului Județean, tocmai ce fulgerase în formă de față zâmbitoare. S‑au întors unul către celălalt.

— Te rog, zi‑mi că tocmai ai văzut asta!

— Maaaaaaaaaan, cuum ?

— Incredibil !

— Cât de frumos, vai!

L‑ a sărutat, după care și‑a tras scaunul mai aproape. Și‑a lăsat capul pe pieptul lui.

— Just looking for a protector, a început ea, God never reached out in time. There’s love that is a saviour.

— But that ain’t no love of mine¹. But I wish it was, a completat‑o.

Tina știa că nu îl iubea pe Vlad cum ar fi vrut să fie iubit, dar ținea la el în atât de multe alte feluri. Pentru ea, relația lor era relația perfectă. Vlad a fost cel care a salvat‑o din ghearele depresiei. El a fost cel care i‑a dat șansa la o nouă viață după tot ce i se întâmplase. Dar cum putea să‑i explice asta fără să‑i frângă inima? În schimb, îi spunea că îl iubește și chiar îl iubea, înghițea orice discuție despre un viitor în care aveau o casă sau un copil, un câine sau un papagal. Putea vedea și ea toate aceste posibilități, dar nu cu el. Și totuși, gândul la o viață fără Vlad o făcea mereu să plângă.

Ținându‑și capul pe pieptul lui în încercarea de a‑și ascunde lacrimile, ea i‑a oferit propriul joint, ridicându‑și mâna în care‑l ținea la nivelul gurii lui.

— Uneori zici așa prostii că trebuie să‑ți închid gura cu ceva. Ia, și amintește‑ți că te iubesc. Și că nu plec nicăieri, handidandiule.

În timp ce Vlad trăgea din cui, a tunat din nou. Tina și‑a încovoiat corpul atât cât să‑l cuprindă cu ambele brațe și au rămas așa. Nu puteai spune în definitiv că sunt doi oameni pe balconul de la etajul șase.

______

¹ Versuri din Silk de Wolf Alice.

*

Mihai Șteț

A debutat cu romanul Cărțile, București: Polirom, 2024.

Recent, i-a apărut al doilea roman, Strigoiul (București: Hyperliteratura, 2026).

***

1.

Mi-am găsit drumul spre scris din nevoia de a da un sens propriei vieți. Când am început să scriu cu adevărat, traversam o perioadă foarte dificilă din punct de vedere emoțional. Am avut însă șansa de a întâlni o psihoterapeută extraordinară, care m-a ajutat să mă regăsesc. Scrisul nu mi-a fost niciodată străin, dar, provenind dintr-o familie modestă și având prea puțină încredere în mine, nu mi-am imaginat că aș putea deveni scriitor. Terapia m-a ajutat să privesc cu sinceritate spre ceea ce îmi doream cu adevărat. Așa a început, de fapt, drumul meu către literatura de ficțiune.

Un pas decisiv a fost înscrierea la programul de masterat în scriere creativă al Universității Brunel din Uxbridge. Provocarea era cu atât mai mare cu cât trebuia să scriu într-o altă limbă decât cea maternă. Am fost admis doar pe baza manuscrisului depus, fără interviu, iar lucrarea de disertație a fost evaluată cu un calificativ foarte bun. Scrisul a rămas însă, înainte de toate, o activitate profund solitară, spațiul în care îmi găsesc ritmul, răbdarea și vocea.

2.

Editarea romanului meu de debut, Cărțile, a fost un proces îndelungat. Am revizuit manuscrisul de mai multe ori, apoi l-am încredințat unui profesionist pentru corectură și observații, iar în etapa finală unei prietene foarte atente la detalii. Când am trimis manuscrisul la edituri, colaborarea cu Polirom a fost o surpriză și o onoare. Mi s-a spus că romanul nu necesita modificări substanțiale, ci doar câteva corecturi finale.

3.

Romanul s-a născut după lecturi precum Eseu despre orbire, Fahrenheit 451, Catch-22, Metamorfoza sau În căutarea timpului pierdut. Acestea mi-au influențat interesul pentru memorie, anumite teme și dimensiunea suprarealistă a textului. În schimb, structura fragmentară, narațiunea la persoana I, timpul prezent și intenția de a spune povestea „acum și aici” au venit mai degrabă dintr-un impuls intuitiv.

4.

Subtextul politic există, dar văd Cărțile înainte de toate ca pe un manifest existențial. Romanul vorbește atât despre amenințarea permanentă a totalitarismului, cât și despre condiția scriitorului și despre tendința societății de a considera oamenii și munca lor drept bunuri substituibile. Sper însă ca această carte să fie citită, în primul rând, ca o lucrare umanistă.

5.

Am apreciat reacțiile critice la roman. Știu că nu este o carte pentru toate gusturile și că lasă intenționat unele goluri narative. Omisiunea și pierderea de informație fac parte din construcția ei: asemenea protagonistului captiv, nici eu nu am privit dincolo de limitele universului pe care l-am creat. Cred că recepția critică a fost corectă. Totuși, mi-ar fi plăcut să fie remarcat un aspect important pentru mine: am construit romanul ca pe un scenariu de film scris la persoana I și la timpul prezent.

***

Fragment din Cărțile (2024)

E noapte. Salonul zace în întuneric. Singurul crâmpei de lumină vine de undeva de pe hol, dar și acesta abia dacă se strecoară pe sub ușa solidă a salonului. Ușa e bine încuiată pe din afară cu cheia gardianului de serviciu, care doarme pe un scaun, lângă intrare. În partea cealaltă a salonului, într‑un alt scaun, aflat chiar lângă dulăpioarele ei cu pastile fermecate, sforăie dusă doamna Lina. Ar trebui să‑mi fie recunoscătoare.

Somnul acesta odihnitor și atât de binevenit se datorează preponderent morfinei pe care i‑am strecurat‑o chiar eu în ceaiul de seară. De când sunt aici, am avut suficient timp să îi studiez obiceiurile și să găsesc momentul oportun pentru a picura calmantul în ceaiul acela exagerat de dulce, numai bun ca să acopere amăreala calmantului. Înainte să‑l bea, am luat și eu câteva guri în joacă, ascunzându‑mi astfel mârșăvia. Pentru că sunt aproape vindecat, nu am avut deloc dificultăți în a sălta în jurul ei ca un satir. Și, tot pentru că sunt aproape vindecat, trec acum tiptil pe lângă asistentă și bat la ușă. Nimic. Înjur în șoaptă și mai bat o dată. Aud o respirație adâncă, de trezire, și un cur omenesc care se foiește în scaunul menționat ceva mai devreme.

— Ce‑i? mormăie gardianul.

Sunt mulțumit de tonul amorțit al vocii.

— Deschide, te rog, doamna Lina… a leșinat, șoptesc eu agitat. Nu simt nicio reacție din partea lui. Inima începe să‑mi palpite nervoasă.

— Alo?

— Da, răspunde gardianul puțin ezitant și, cred eu, stresat.

— Ai auzit ce am spus? Doamna Lina…

— Am auzit. Și ce vrei să‑i fac? întreabă gardianul.

— Să mă ajuți să o pun în pat și să fugi după cineva. Aș pune‑o eu, dar n‑o pot ridica din cauza oaselor rupte, mint cu nerușinarea mea de scriitor‑vânzător.

— Bine! Stai! zice gardianul, ridicând tonul cocoșește, probabil ca să‑mi arate care dintre noi e șeful. Se mișcă lent, de parcă așteaptă, boul, să treacă timpul, să vină dimineața și să aibă loc schimbul de tură, iar eu să nu mai fiu o grijă pentru el. Dar eu, zâmbind de unul singur în întuneric, îi respect atitudinea, mai ales pentru că aud cum un mănunchi de chei clopoțesc în mâna lui și, la un moment dat, una dintre ele chiar reușește să intre în broasca ușii. Se rotește, încet, dar se rotește, iar într‑un final face și click. Ușa se întredeschide. Eu aprind lumina, rânjind prin crăpătura ușii.

— Te rog, grăbește‑te, spun smiorcăit. El prinde curaj și deschide ușa mai cu avânt. Intră. E bătrânel și mai scund decât mine.

— Unde‑i? mă întreabă cu ochii țintă la mine, suspicios.

— Acolo, între paturi, zic trist. Mai repede! Adaug pe un ton ceva mai dramatic și ridic brațul drept ca să‑i arăt direcția de mers.

Mâna are efectul de a‑l distrage suficient cât să ridic și brațul stâng – sunt ambidextru – și să‑i împlânt un bisturiu – adânc și eficient – în carotidă. El începe să urle, dar eu îl prind cu mâna dreaptă de după ceafă și, cu rânjetul înghețat pe față, îl trag de la ușă. Se zbate, dar mă încolăcesc ca un șarpe în jurul lui, îi pun piedică și cădem amândoi frumos, eu peste el. Fiind dedesubt, gardianul încearcă să lovească cu capul și pentru o secundă se potolește din urlat și zbătut, dându‑mi timp să‑i înfund brațul drept în gură și să zgâlțâi bine bisturiul în vasul de sânge perforat. O fac cu atâta pasiune, încât omul renunță să mi se opună și mă lasă să tai pe carotidă în jos. Și totuși, cu o ultimă doză de rezistență, reușește să‑și scoată revolverul de la brâu. Dar nu știu ce rahat face cu el, că nu trage. Îl tot bălăngăne, dându‑mi astfel timp să împlânt nemilos bisturiul peste tot în trupul lui, în obraz, în gură, în vintre, pe unde pot. Bisturiul nu e însă o armă. Lama se rupe repede și rămân doar cu mânerul al cărui vârf continui să‑l împlânt așa, gol, în gardian. La un moment dat, disperat că nu moare, încep să‑l mușc cu o sete incredibilă.

Lucrurile par rapide, silențioase și curate, dar, sincer, eforturile noastre combinate – al meu de‑al omorî, al gardianului de‑a supraviețui – sunt mai lente, mai gălăgioase și mai murdare decât aș fi crezut. Și abia după ce mă ridic, plin de sânge, și‑l las să moară acolo, pe jos, cu șiroaie leneșe curgând pulsatil din tăieturi, îmi dau seama ce dezastru am făcut prin salon. Îi cer scuze doamnei Lina pentru cât va avea de curățat la trezire, care va fi, cu siguranță, una foarte șocantă. Mă aplec iar asupra trupului zvâcnind al gardianului și pun laba pe pistol și mănunchiul lui de chei. Când ies din salon, îmi dau seama cât de mare a fost riscul la care m‑am expus. Sunt pe un coridor plin cu dormitoare de gardieni. Dar poate vreo scurgere de gaz, vreo aliniere planetară sau însuși Sfântul Anton m‑a scăpat de la o moarte sigură.

Fug pe coridor în jos, târându‑mi picioarele ca un vagabond. Ajung la o ușă de fier, bine zăvorâtă, unde un gardian doarme de partea cealaltă a unui geam gros, într‑o cameră de pază. Încercându‑mi norocul, mă târăsc pe dedesubtul geamului, ajung la ușă și probez câteva chei din mănunchiul luat de la victima mea, care probabil încă moare, acolo, în salonul doamnei Lina. Mă întreb iritat dacă am cheia care trebuie. Sunt norocos! La puțin timp după ce deschid ușa, aud un strigăt și un semnal de alarmă. Fug! Fug printr‑o curte betonată în lumina albă și puternică a unor felinare care s‑au aprins pentru mine – doar pentru mine! Trec de o parcare în care sunt vreo trei mașini. Ajung la o poartă cu gratii solide. Îi zbor creierii gardianului care păzește poarta și care tocmai a ieșit din cabină – fără un plan prea sigur de luptă, aș zice. Sar pe poartă ca un jaguar și mă cațăr repede. Salt peste poartă, mult prea agil pentru starea mea fizică – însă am forțe ascunse. Aterizez ca un acrobat, dar foarte dureros pe asfaltul din cealaltă parte a porții. Respir aerul libertății. Mă ridic și mă pornesc în goană înspre aleea care se deschide printre niște copaci mari, în fața mea. Poate chiar voi reuși să scap. Un foc de armă proiectează un glonț ce trece șuierând pe lângă capul meu. La al doilea foc simt o fierbințeală urmată de o pocnitură între două dintre vertebrele lombare. Cad și pierd orice senzație în partea inferioară a corpului.

Nemaiputând să scap de vocile care vin din spate, urlu feroce și încep să mă târăsc. Dar degeaba, vocile devin și mai clare. Își dau instrucțiuni unele altora pentru deschiderea porții. Poarta se pune în mișcarea ei grea, tremurândă și de fier.

— Nu‑l omorâți! strigă cineva.

Eu rag, mă ridic puțin în coate și‑mi pun pistolul la tâmplă. Aș trage! Aș trage! Aș trage! Dar, dintr‑odată, chipul lui Amadeus îmi apare în fața ochilor. Îi cer iertare că am vrut să fug și să‑l abandonez. Amadeus – cel din capul meu – mă imploră să nu plec. Îmi spune că are nevoie de mine. Vocea lui devine însă imediat o alta, a Sfântului Anton – cel din capul meu –, care mă îndeamnă să fiu curajos, să nu renunț, să nu renunț.

***

2025

Mihai Bălăceanu

A debutat direct cu roman, Și florile de cireș mor, București: Editura pentru Artă și Literatură, 2025.

***

1.

Înainte de apariția romanului meu de debut, eram într-o bună măsură familiarizat cu mediul literar autohton, atât din București, cât și din țară (prin intermediul Revistei de cultură Familia, de exemplu, unde am avut șansa să public). Pe de altă parte, nu sunt adeptul principiului scopul networkingului scuză mijloacele: să te cațări pe notorietatea altcuiva pentru a-ți construi, neobosit, propriul nume. În ceea ce mă privește, am fost privilegiat să colaborez cu oameni care îmi sunt prieteni și în viața reală; când ne întâlnim la un pahar, putem discuta orice altceva în afară de literatură.

2.

De-a lungul întregului proces de editare, am avut o comunicare ireproșabilă cu toți cei implicați în publicarea romanului meu. Sugestiile de îmbunătățire, atâtea câte au fost, au vizat întotdeauna forma și nu fondul textului propriu-zis. Am răspuns afirmativ la fiecare dintre ele în parte, cel mai bun exemplu în acest sens fiind modificarea titlului față de cel propus de mine inițial, spre binele cărții, firește, așa cum s-a și dovedit ulterior.

3.

Dacă e să mă raportez la două concepte-umbrelă pe care le-am integrat în volumul propriu, mai degrabă intuitiv, decât deliberat – în mod deliberat nu urmăresc decât povestea și personajele avute în minte, nu temele în sine – acestea sunt efemeritatea vieții și ciclicitatea anotimpurilor.

4.

Desigur. Există în romanul meu un substrat socio-politic implicit și anume pandemia de coronavirus. Am spus implicit, fiindcă acest substrat este mai curând discret, voalat, el migrează, dacă vreți, către o fuziune cu motive mitologice ce țin de imaginarul arhaic japonez. Prin urmare, mi-am dorit să urmăresc, la nivel micro, reacția unei comunități tradiționale în fața fricii și a neprevăzutului generate de o epidemie asemănătoare celei prin care a trecut omenirea de curând.

5.

Din acest punct de vedere, mă declar realmente mulțumit. Ținând cont de cele câteva cronici favorabile, atât în reviste de specialitate, cât și pe bloguri culturale, pot afirma că autorii acestora nu numai că au prins subtilitățile textului, dar au mers și mai departe, descoperind sensuri noi, la care, în momentul scrierii cărții, eu nu m-am gândit conștient.

***

Fragment Și florile de cireș mor (2025)

O fereastră, și în spatele ei multe guri căscate – guri știrbe de bătrâni, guri de tineri cu dinții ca perlele, gurile mici, ca de pește ale copiilor. Și, în număr mai mare decât gurile, ochii. Toți zgâindu-se în același punct, toți electrizați de ritualul Vraciului ca de un curent fermecat.

— Majima e înăuntru cu copilul?

— Nu, doar Suzume. Tatăl n-are voie să intre. Așteaptă afară, în rând, ca toată lumea.

Asta spuneau gurile din pragul ușii și gurile de dincolo de prag, gurile care înghițeau tot praful drumului.

Căci drumul până la casa Vraciului Kintsu era înțesat de oameni veniți să asiste la un nou miracol. Copilul lui Suzume se născuse surd și, în a treia lună a vieții sale deposedate de darul cel mai de preț – glasul mamei – Suzume și Majima hotărâseră să i-l aducă lui Kintsu. Vraciul era cunoscut în Satul din Vale ca un vindecător de boli și beteșuguri. Cunoscut era puțin spus. Mai bine zis, adulat în toată regula, aidoma unui zeu. Lucru care îl stingherea peste măsură și îl făcea să se retragă în sine și în coliba sa ca un pustnic și să se roage adevăratei divinități fără de care, spunea el (și simțea asta din tot sufletul), nu ar fi însemnat nimic și nu ar fi fost în stare să aline durerea oamenilor.

— Divină Amaterasu, făcătoarea tuturor celor văzute, eu sunt întuneric, Tu, soarele care răsare deasupra mea, eu sunt vasul, Tu, apa care mă umple, pogoară-Ți lumina peste mine, las-o să curgă prin brațele și venele mele, pentru ca, prin lumina Ta, să pot reda auzul robului Tău, Kiseki!

Chipul lui Kintsu era brăzdat de o cicatrice adâncă, pe diagonală, secționându-i sprânceana stângă, nasul și obrazul drept. În mod cu totul excepțional, cicatricea avea culoarea aurie. Suzume putea să i-o atingă, atât de aproape se afla de Vraci în timpul ritualului de vindecare, dar nu se cuvenea să facă un asemenea gest nesăbuit; toată atenția, grija și dragostea sa erau îndreptate oricum asupra bebelușului ei.

— Divină Amaterasu, făcătoarea tuturor celor văzute, eu sunt întuneric, Tu, soarele care răsare deasupra mea, eu sunt vasul, Tu, apa care mă umple, pogoară-Ți lumina peste mine, las-o să curgă prin brațele și venele mele, pentru ca, prin lumina Ta, să pot reda auzul robului Tău, Kiseki!

În clarobscurul încăperii, în afară de cei trei participanți la ritual – Suzume, Kintsu și bebelușul din brațele sale – se mai distingea, în spatele Vraciului, o statuie în mărime naturală a lui Amaterasu. Și, chiar dacă nu le vedeai, le puteai mirosi în aer – mirosul de ars al ierburilor tămăduitoare; datorită lor știai sigur că te aflai în coliba lui Kintsu și nu în casa unui localnic oarecare. În rest, o masă, un scaun, câteva vase de lut și o grămadă de paie uscate ce servea drept pat călugărului-vindecător al Satului din Vale.

— Divină Amaterasu, făcătoarea tuturor celor văzute, eu sunt întuneric, Tu, soarele care răsare deasupra mea, eu sunt vasul, Tu, apa care mă umple, pogoară-Ți lumina peste mine, las-o să curgă prin brațele și venele mele, pentru ca, prin lumina Ta, să pot reda auzul robului Tău, Kiseki!

După a treia rostire a incantației, o rază de soare se strecură printr-o deschizătură din acoperișul casei, luminând chipul de ceramică al zeiței Amaterasu. Kintsu scuipă pe degetul mare al mâinii drepte, îl ridică în lumina razei de soare, după care îi frecă urechiușele pruncului cu el. Cu bebelușul în brațe, Vraciul se întoarse spre statuia lui Amaterasu, făcu o plecăciune și îi mulțumi cu voce tare pentru ajutorul divin.

Apoi îi dădu copilul lui Suzume.

— S-a… s-a terminat? E totul bine? întrebă mama nedumerită, transpirată toată de emoție.

Fix în acel moment, ochii bebelușului se luminară. Ceva din micro-universul lui se schimbă fundamental.

— Mă auzi, puiule? O, slăvit fie Kintsu…

— Amaterasu, eu n-am niciun merit, o corectă Vraciul.

— Slăviți fie toți zeii! continuă Suzume în extaz. Copilul meu aude! Copilul meu aude!!

Kiseki râdea în brațele lui Suzume, ochii lui scânteind mai puternic decât Pietrele Lunii de pe fundul Râului de Argint. Auzise glasul mamei pentru prima oară și, din acel moment, Lumea începuse să existe.

*

— Cicatrice de Aur a mai făcut o minune! Cicatrice de Aur a mai făcut o minune! striga Oki alergând ca un bezmetic pe ulițele satului cu o talangă pentru vaci în mână, zdrăngănind din ea pentru ca vestea cea mare să ajungă și la urechile sătenilor care nu erau la curent cu ultimele noutăți. Cicatrice de Aur a vindecat de surzenie copilul lui Suzume!

Scund, chel, cu un ochi privind într-o direcție și celălalt ochi privind în direcția opusă, bătrânul Oki era ceea ce s-ar putea numi bufonul satului. Dar lumea se obișnuise cu el. Mai mult, îl vedea ca pe o pată de culoare binevenită în tabloul de multe ori alb-negru al zilelor. Când monotonia activităților gospodărești atingea o nouă culme, hop, apărea Oki cu cele mai trăznite născociri și bârfe. Sau, dimpotrivă, când grijile vieții deveneau prea apăsătoare, îți ieșea Oki în cale și te făcea să uiți de ele prin simpla lui prezență.

— Copilul lui Suzume aude! Cicatrice de Aur e un erou!

Talanga zdrăngănea necontenit.

— De ajuns, Oki, că te-au auzit și morții din cimitir! ii atrase atenția un sătean. Hai mai bine la Vulpea Leneșă să bem niște sake! O să vină și Majima în curând.

O idee bună, căci soarele de mai devreme fusese doar o mână întinsă de Amaterasu lui Kintsu. Cerul se înnegură mai repede decât putea să strige Oki Cicatrice de Aur pe ulițele satului și, în curând, începu să plouă cu găleata. În astfel de situații, Vulpea Leneșă – hanul și taverna adiacentă – era refugiul perfect pentru sătenii dornici să stea la povești.

*

Andrei Gogu

A publicat în 2025 romanul Tatăl meu care ești pe pământ, București: Litera.

Debut său absolut în proză a fost povestirea Skanderbeg, în Revista de povestiri, 4 ianuarie 2022.

***

1.

Am început în facultate în 2016 cu o pastișă naivă după Salinger la cursul opțional de scriere creativă al Simonei Popescu. Primul prieten căruia i-am arătat câteva povești a fost Victor Cobuz, care îmi era coleg și, deși de aceeași vârstă, a avut capacitatea să vadă ce era neverosimil și excesiv de livresc în ele. M-am pus pe editat și aceleași proze au ajuns prin 2020 la cursul pentru avansați al lui Florin Iaru. Ne întâlneam online o dată pe săptămână și ne comentam unii altora poveștile. Au urmat atelierele Creative Writing Sundays de la Revista de povestiri, unde am primit feedback de la vreo 15 scriitori, dar și de la colegi. După, eu și patru prieteni am organizat un cenaclu intitulat „Atât s-a putut”, unde ne citeam reciproc prozele, piesele de teatru și poeziile o dată la două săptămâni. A ținut doar un an, dar ne-a șlefuit pe toți, ne-a împins de la spate să scriem, să edităm și să citim constant. În acest punct am observat tendința mea de a ramifica și de a dezvolta. Cursul pe nuvelă al lui Cosmin Perța, ținut tot la Revista de povestiri, a răspuns acestei nevoi. Acolo am scris primele 70 de pagini din carte.

2.

Editez obsesiv de felul meu. Revin asupra paginilor după câteva săptămâni și le editez iar, apoi după câteva luni. Timpul e cel mai bun critic. Pe lângă efortul propriu, e necesar de menționat că înaintea editorului oficial, Cosmin Perța, cartea mea a trecut prin ochii câtorva editoare desăvârșite: Cristina Chira, Ada Aitonean și Nicoleta Balaciu. Cea din urmă m-a ajutat cu prima jumătate, în timp ce primele două au trecut prin ambele. Feedbackul a fost stilistic, n-am avut nevoie de unul pentru construcția narativă, nu că l-aș fi refuzat în caz că mi l-ar fi oferit, dar au recunoscut și ele că e solidă. Cu ajutorul lor am șlefuit unele fraze și am renunțat la unele paragrafe. De aceea, Cosmin a primit un manuscris cizelat, căruia a trebuit să-i facă doar niște ultime retușuri. Acest parcurs subliniază, în caz că mai era nevoie, importanța pentru autor a unui colectiv (sau măcar a unei persoane) cu expertiză în editare.

3.

Ficțiune realistă cu miză socială și psihologică, informată biografic, dar transfigurată, nu autoficțiune propriu-zisă. Nu există o echivalență narator-autor.

4.

Da, romanul are un fond ideologic explicit, un amestec de progresism, feminism, anticapitalism, ateism și socialism, gândit ca reacție conștientă la ideea că literatura ar putea să fie „apolitică”. Totuși, fondul ideologic funcționează organic și nu e impus poveștii.

5.

Romanul meu a luat toate premiile relevante pe care le poate lua un roman de debut. Membrii juriilor din spatele lor sunt în mare parte critici literari. Presupun că mi s-a oferit cea mai mare validare instituțională de care poate avea parte un debutant în proză. Cronicile din reviste au fost șase la număr, toate pozitive. Le sunt recunoscător tuturor oamenilor din domeniu. Analizele și motivările lor m-au bucurat. În ceea ce privește stimularea, pe ea mi-o iau cel mai mult din validarea afectivă, adică din mesajele primite de la cititorii obișnuiți care nu mă cunoșteau înainte să mă citească.

***

Fragment din Tatăl meu care ești pe pământ (2025)

Puținele amintiri pe care le am din copilăria din Jegălia sunt ținute vii de valurile de entuziasm care mă traversau atunci când cineva murea și meniul de zi cu zi se schimba. Era un sat măricel. Nu se cunoștea chiar toată lumea cu toată lumea, așa că ai mei nu erau invitați la prea multe pomeni. Eram așa săraci că măsuram timpul în păsările tăiate de mamaia: o găină– a trecut săptămâna, o rață – a trecut luna, o gâscă – s-a schimbat vremea, un curcan – a murit cineva, o lebădă – a călcat-o primărița cu Lada. După mama, carnea era cea de-a doua mea iubire, iar un copănel pe săptămână mai mult mă tachina, făcându-mă să visez la momentul îndepărtat când voi simți din nou gustul pe care nicio legumă nu-l suplinea.

Cristinuța a fost cea care m-a oprit din visare când m-a luat de mână și mi-a spus: Vino cu mine să căutăm. Asta putea însemna o sută de lucruri: fructe, nuci, ciuperci sau jucării din groapa de gunoi a satului, melci, limacși, capace de sticlă, monede, cuiburi cu ouă, grămezi de nisip în care să săpăm galerii, șoareci, șerpi, broaște, mormoloci, râme, bondari pe care să-i legăm cu ață, rășină, molii, fluturi, libelule, cărăbuși pe care să-i înhămăm la o cutie de chibrituri, rațe sălbatice. Nici măcar n-am întrebat-o ce. Aș fi fost împăcat cu oricare dintre astea, dar alegerea ei din ziua aceea m-a făcut fericit pentru restul vieții mele rurale. Am început să căutăm oameni care au murit.

De câteva ori pe săptămână, luam la rând ulițele satului și ciuleam urechile la orice indica o adunare. Când o găseam, ne suiam pe gard și ne propteam capetele, așteptând. Când gardul era prea înalt, ne puneam în fața porții, care era mereu deschisă. Nu trecea mult și cineva ne invita în curte, ne întreba ai cui suntem – moment în care eu spuneam a lu’ tataia –, râdea, ne punea la masă, se asigura că am spus tare și clar voda prosti, ne ospăta cu un festin păsăresc și ne mai dădea și o ceașcă cu colivă presărată cu drajeuri cip, pungi cu pufarine, eugenii, pufuleți, caramele și cornuri în care nu prea găseam ciocolata, dar tot erau bune.

Uneori nu nimeream la masă, ci la slujba de dinainte, așa că trebuia să avem răbdare și să asistăm la tot ritualul. Primele dăți am fost șocat de ușurința cu care femeile satului treceau de la o expresie stoică la una plânsă, de felul în care țipau, se țineau de basmale și se unduiau ca niște valuri negre pe Veșnica pomenire. Cu timpul, am fost condiționat pavlovian și simțeam cum îmi ploua în gură atunci când cineva plângea. Abia câțiva ani mai încolo, după mutarea la oraș și după ce i-am auzit mamei plânsul de multe ori, am reușit să nu mă mai gândesc la mâncare.

Nu știu cum a găsit o femeie cu traumele ei puterea de a nu se refugia în biserică și de a nu-i judeca pe ceilalți. Ea credea în tata și-n mine și s-a dovedit că unul dintre dumnezeii ăștia nu era adevărat, iar celălalt nu a putut face nimic pentru a o salva. Celălalt stă acum în bucătăria iluminată în fâșii portocalii și se uită la lucrurile care nu s-au terminat. Viața ta s-a terminat, mamă, dar nu și sticla de Spark de la Sano pe care ai folosit-o înainte să te internezi în spital. Mai are vreo doi centimetri pe fund și încă nu sunt pregătit să-i folosesc. Nici borcănașele din care degetele tale au cules frunzulițe de oregano și cimbru ultima oară când am gătit împreună nu s-au terminat. Mereu folosesc altele. Paginile pe care le-ai îndoit în cărțile mele nu vor fi niciodată îndreptate. Petele de pe prosopul deasupra căruia ai încercat de una singură să mănânci nu vor fi niciodată spălate. Cămașa albă cu flori de cireș stă în cutia cu puținele haine pe care le-am mai găsit. Nimic din ce ai atins nu a fost aruncat.

Nu știu cât va dura doliul după tine și nici nu cred că durează. El doar este. Să dureze ar însemna că la un moment dat va dispărea. El doar este și va fi, la fel ca alcoolismul tatei.

Alte lucruri durează. Când am ieșit pe uliță cu felia de pâine cu dulceață de prune și am refuzat să o împart cu Cristinuța, pumnul ei binemeritat mi-a făcut o vânătaie care a durat. Când am aflat că Moș Crăciun nu există, fiindcă paznicul de la grădiniță a purtat o mască din plastic – jignind inteligența tuturor copiilor din sat –, dezamăgirea a durat. Când tata a terminat în fața mea sticla de Scandic și mi-a spus pentru prima oară că de mâine nu va mai bea, speranța a durat.

Tu, mamă, nu durezi. Ești.

***

2026

Liuba Rusnac

A debutat foarte recent, direct cu roman, Costul vieților noastre, Chișinău: editura Cartier, 2026.

***

1.

Important a fost Festivalul NOD de la Brașov din septembrie 2025. Scriitorii nedebutați au avut ocazia la NOD să se înscrie pentru a fi selectați să participe la o serie de întâlniri cu edituri. Eu m-am înscris cu Costul vieților noastre pe care îl scrisesem deja în iunie-iulie 2025. Manuscrisul a fost selectat la secțiunea roman. Editura Cartier l-a selectat în urma procesului lor intern de evaluare.

Am început să scriu prin 2017 mânată de pasiunea pentru literatura pentru copii. Am participat în toți acești ani la foarte multe ateliere de scris: la Viena am scris în engleză; la București am participat la cursurile CWS (revin des la sfaturile Adinei Popescu, Alinei Nelega, Simonei Popescu, Adelei Greceanu ca să dau câteva nume), ani la rând la cursuri de literatură pentru copii cu Florin Bican, precum și cursul complet cu Florin Iaru și Marius Chivu. Cu acesta din urmă am colaborat în 2024 la antologia Kiwi în care a fost inclusă și proza mea scurtă Copiii din tramvai. În toamna lui 2025, înainte să știu că voi debuta, am început cursul de nuvelă cu Cosmin Perța.

Aș mai menționa aici și Story Club al lui George Saunders la care sunt abonată și cu care am petrecut mult timp și care m-a inspirat mereu să scriu.

Am citit foarte multe cărți despre scris.

Printre scriitorii români care au avut multă răbdare cu mine și au citit din ce am scris încă de la primele mele încercări i-aș menționa pe Adina Popescu și Florin Bican. Dar și mai târziu Moni Stănilă și Marius Chivu. Desigur și colaborarea cu Paula Erizanu și Gheorghe Erizanu de la Cartier a fost importantă, dar despre asta scriu la întrebarea următoare.

2.

Colaborarea cu Cartier a fost foarte eficientă și transparentă. Nu a existat o dezbatere și negociere prea intensă a textului, în orice caz nu alta decât cea în care eu ceream mai multe observații și feedback de îmbunătățire și editura mă asigură că manuscrisul era gata. Probabil au multă experiență cu tendința perfecționistă a scriitorilor.

3.

Un criteriu pe care l-am avut tot timpul în vedere când am scris Costul este cel al absurdului comic. Un alt criteriu a fost acela de a scrie indirect, de la distanță, nefamiliar și cât mai aproape de corp și emoție.

Am o rezistență față de construcțiile complexe ca polifonia, voci multiple, scris la persoane diferite. Nu sunt neapărat nici printre preferințele mele în materie de lectură, dar știu că asta se poate schimba oricând.

Înclin uneori spre subconștient, oniric, bizar, dar am grijă să servească poveștii și nu doar propriei plăceri.

Înșir în ordine invers cronologică, după perioada în care au scris/scriu, câțiva scriitori ale căror stiluri m-au inspirat:

George Saunders, Lydia Davis, Guzel Yakhina, Veronica D. Niculescu de la noi, Elfriede Jelinek, Raymond Carver, Milan Kundera, Alexei Marinat (un scriitor moldovean puțin cunoscut dar care avea un stil inedit), Daniil Harms, Antoine de Saint-Exupéry, Franz Kafka, Jaroslav Hašek, Anton Cehov. Dar și mulți alții pe care i-am citit luând mereu notițe.

 I-am menționat aici doar pe cei care m-au inspirat ca stil, altfel am o listă nesfârșită de scriitori pe care îi admir.

4.

Nu cred în evitarea ideologiei în proză, deși am văzut lucrări extraordinare care au reușit asta fără să lase ceva pe din-afară. Dar eu scriu până una alta în context socio-politic și economic, nu vreau să las lucrurile astea în umbră complet, însă evit să iau direct o poziție. Scriu sincer, din piept și din stomac, așa că ce e important pentru mine ajunge inevitabil și pe pagină. Esteticul are prioritate, dar nu mi-e milă și să sacrific dacă ceva e lipsit de sensibilitate etică. Pe scurt, nu e simplu și sunt dispusă să fac munca asta.

5.

Costul a avut parte de o critică de întâmpinare favorabilă până acum, sunt trei luni. A existat o recenzie detaliată în Dilema nr. 116 semnată de Adrian G. Romila și mai multe reacții pozitive în alte reviste și pe social media. Cei care au citit și au scris despre Costul au înțeles foarte bine personajul și miza.

***

Fragment din Costul vieților noastre

La prânz mi-am cumpărat apă și un sendviș cu înlocuitor de ton, o ciocolată și o cafea. Am ieșit din supermarket ca să mănânc lângă ușă, sprijinită de o balustradă, dar acum acolo era un cerșetor. M-am dus pe partea cealaltă a ușii. Nu-l zărisem când am intrat, la cât de însetată și înfometată eram, dar și din cauza oamenilor, care veneau și plecau. Era acolo, în locul meu, așezat cu un picior sub el și cu un genunchi ridicat, stătea pe o saltea de Liniștire făcută sul, iar sub el și saltea, pe asfalt, era o pată udă. M-am întrebat dacă se pișase pe el sau, pur și simplu, cursese apă acolo și nu-l deranjase să se instaleze pe locul ăla ud. Era bătrân sau îmbătrânit, cu un păr alb lung, încă bogat, cu urme roșiatice, să fi fost roșcat la viața lui, și cu o barbă albă și lungă ca de preot, dar îngălbenită și maro în jurul gurii. Se sprijinea cu un braț de un baston proptit în asfalt, o creangă noduroasă. Aveam bănuiala că fusese, la vremea lui, un bărbat atrăgător, un țăran zdravăn cu vino-ncoa. Păstrase aerul de bărbat bine, alura distinsă răzbătea prin imaginea tristă a cuiva care s-a abandonat viciului sau și-a pierdut sufletul după o teribilă durere. Avea lângă șold o sticlă învelită într-o pungă maro. Cât mi-am mâncat sendvișul, mi-a vorbit. Am luat în calcul să mă mut de acolo, dar peste tot era soare care, deodată, în ziua aceea de primăvară ardea ca vara, iar eu nu aveam ochelari de soare la mine. În plus, nu aș fi avut de ce să mă sprijin, iar acolo aveam unde pune și paharul de cafea și nici nu bătea vântul veșnic din jurul clădirilor. Am rămas. Deodată, nu mai mișuna nimeni pe la intrare, eram numai noi doi și omul îmi vorbea.

— Nu ți se pare că suntem ca doi pești care ne zbatem pe uscat? m-a întrebat.

Rostea cuvinte aiurea ca: tărâțe sau focul linge, sau pește carne în aspic – răcitură. Moloh – simbol al cruzimii, al lăcomiei, al rapacității. Vorbea ca un dicționar. Risipitor? întreba. Volută, răspundea tot el, ornament în spirală. Mlădiță, a spus parcă chemându-mă pe mine, ramură tânără, subțire și flexibilă a unei plante lemnoase. Lăstar, vlăstar. Pătrate de lumină. Să ne urnim din loc! Cuvinte complicate ca: genune – prăpastie, abis, hău. Ferestre oarbe? Panglici? Întreba și își răspundea: nici pomeneală! Pământ fără ieșire la mare, domniță, mi se adresă din nou, săracii ocupă bucățele mici din lume când și cum pot, dar bogații nu se uită și săracii culeg firimituri de pe jos, și fac ce vor cu ele, haha! Eu am un cuțit de tăiat timpul la mine, vrei să ți-l arăt?

Am terminat sendvișul din două mușcături, mi-am luat cafeaua și ciocolata și am plecat încet spre clădire. La intrare, oamenii fumau. Cerșetorul risca totuși stând atât de aproape de instituție.

Într-o zi aveau să-l ridice din balta lui și să-l înregistreze într-o grupă din clădirea B ca să fie reeducat și reintegrat în societate. După-amiaza trecuse lent. Calculam orele sterile petrecute acolo adunând cifre cu un creion pe colțul unei foi care avea titlul: Interesul deținătorilor de acțiuni și de ce este acesta și interesul nostru. Calculul meu începea de la trezitul la cinci și douăzeci dimineața, dar adevărul este că nici noaptea nu-mi aparținuse, ținând cont că am luptat o bună parte din ea cu diavolul, iar o altă parte m-am chinuit să adorm la loc. Dar treacă de la mine, noaptea a fost a mea. De la cinci și douăzeci nu făcusem altceva decât să mă pregătesc să mă duc acolo. Seara la cinci plecam, iar acasă ajungeam la șase. Deci mai bine de douăsprezece ore. Restul serii îmi aparținea: supermarket, cină, Cumpărători Iscusiți, cumpărături online și rețele de socializare. Dar și când lucram nu era diferit, îmi aminteam, cu excepția faptului că, în timpul orelor de program, nu aveam timp de calcule, pentru că eram în adunări sau aveam sarcini de îndeplinit. Și nici nu terminam la cinci, pentru că abia atunci se terminau adunările și trebuia să rezolv tot ce mi se spusese să îndeplinesc pentru ziua aceea. Serviciul îl terminam după ora șapte seara și, de multe ori, începeam la fel de devreme ca în ziua aceea. Treisprezece ore, cel puțin. 54,166666666666666666%… din timpul zilei, din viață. Desenam cifra șase în josul paginii.

Treisprezece ore, din care opt plătite. Douăzeci și patru de ore când călătoresc în interes de muncă. Dar ce însemnau orele mele? În restul orelor doar zac pentru ca să-mi revin. Mănânc, cumpăr și mă odihnesc ca să fiu în formă la serviciu a doua zi. Și asta pentru câți ani? Am început să lucrez de la nouăsprezece ani, din facultate ca să o plătesc. Voi lucra până la șaizeci și nouă, sper șaptezeci și patru, dacă se aprobă legea pensiilor. Cincizeci de ani, din care mi-au aparținut doar nopțile și câteva ore de Cumpărători Iscusiți, și weekendurile, în care recuperam somnul pierdut. Eu sunt la jumătatea drumului acesta cu un singur sens, merg așa până la capătul lui. Dar cum să aduc pe lume un copil care să pornească pe un drum ca ăsta fără ieșire?

În noaptea care a urmat am avut iarăși un vis. Cât nu am lucrat, visam mult. Dormeam bine, cu excepția nopții cu coșmarul. Nu aveam gânduri chinuitoare legate de muncă care să nu mă lase să adorm și nu mă trezeam nici la trei noaptea. Visam subsoluri bântuite de hoți sau de creaturi demonice cu spatele de culoare roz zmeură ca în picturile lui Hieronymus Bosch, subsoluri inundate după viituri colective, visam ființe suferinde pe moarte, animale sau copii născuți prematur. Parcurgeam drumuri, șosele, călătoream cu tramvaiul și cu trenul pe linii care se încurcau, se stricau, se înnodau, nu duceau nicăieri, semafoarele nu funcționau niciodată.

Urcam în mijloace de transport neadecvate: mașini cu caroserii de celofan sau fără roți, sau fără benzină, biciclete cu rame din cauciuc moale și fără ghidoane, trenuri cu etaje-structuri militare secrete și înspăimântătoare, tramvaie aglomerate care opreau în stații cu peisaje magistrale – catedrale și amfiteatre, unde nu aveam ce căuta, eu mergeam la serviciu, unde întârziam. Bântuiam prin aeroporturi unde fluxul controlului documentelor era o buclă închisă din care nu se ieșea niciodată. Căutam febril un document pierdut sau unul care nu fusese ștampilat, tradus, autorizat, căutam documente care nici nu fuseseră emise, documente distruse sau anulate, iar când, odată, am trecut ca printr-o minune mai departe, având pașaportul, viza, certificatul, diploma, chitanța, dosarul și, țin minte, odată mi s-a cerut și o scrisoare semnată de tata care mă învoia să merg mai departe, când am convins controlul să mă lase să trec, am nimerit în alt labirint, cu porți închise, porți stricate, bariere, angajați în uniforme care nu mă lăsau să trec, rămâneam acolo, în limbul acela pentru totdeauna. De acolo nu trecuse nimeni niciodată. Mă rugam atunci să mă întorc înapoi în sala de veșnică așteptare, la un loc cu ceilalți non-călători. Dar odată ajunsesem la o poartă de unde aveam să mă îmbarc în avion. Încă puțin și zburam. Nu-mi venea a crede. Deodată, pe ecranul care arăta zborurile și unde citeam zborul meu a apărut o înștiințare de urgență, scrisă cu roșu pe un fundal galben, că aeroportul a fost amenințat cu bombă și că avea să explodeze în orice moment. Trebuia să ne evacuăm. Ba, când mi-am luat privirea de la ecran, cu pieptul plin de frică și dezamăgire, fusesem atât de aproape, atunci am și văzut flăcările.

Aeroportul ardea. Am apucat de bagajul meu de opt kilograme și de hârtiile mele ponosite cu care ajunsesem atât de departe, ba aveam și o pisicuță la mine, o țineam într-o geantă pe umăr, și am alergat spre o ieșire de urgență, bagajul mi se desfăcuse și din el s-au împrăștiat pe jos hainele mele din copilărie, asta duceam cu mine, garderoba mea din copilărie, am lăsat hăinuțele ponosite și pătate de rugină răsfirate pe podea și am alergat, ținând strâns pisica să nu țâșnească din geantă și mototolind hârtiile în cealaltă mână, am ieșit pe un trotuar într-o hărmălaie cu alți oameni care se evacuau odată cu mine, am zărit o stație de autobuz și m-am încolonat să avansez spre ea, pe pisică o strângeam cu brațul ca să nu sară prin mulțimea aceea și s-o pierd. În stație, am citit pe panou că nu venea niciun autobuz. În geanta de pe umăr, nicio mișcare. Am deschis-o. Pisica zăcea fără suflare.

Dar în noaptea de după ziua cu setea nu visasem că eram în aeroport, ci eram acolo, în instituția aceea, ajunsesem iarăși devreme, iar pe canapeaua jerpelită, lângă planta uscată, stătea așezat cerșetorul meu, care, în loc de băț, se ținea de tulpina moartă a plantei.

— Ți-e sete? m-a întrebat.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 108-122]