2022

Ruxandra Burcescu

Romanul Instabil constituie debut său absolut în proză (București: Humanitas, 2022), tradus în neerlandeză (Instabiele Elementen, Olanda, Pegasus Boek, 2025, în traducerea lui Charlotte van Rooden.

A publicat și Greu de pătruns în pădurea de mesteceni (Editura Trei, 2026).

E prezentă în antologiile: Kiwi – Sosiri/Plecăr, Polirom, 2021; Kiwi – Trecuturi, Polirom, 2023; Retroversiuni, Paralela 45, 2023.

***

1.

În cazul meu a fost programul „Prima Carte”, dezvoltat de Fundația Friends for Friends, a cărui unică ediție (din păcate) a avut loc in 2018. Am avut parte, alături de alți scriitori, de un mentorat de șase luni cu Florin Iaru și Marius Chivu, în urma căruia am scris cam jumătate din primul roman.

2.

Eu sunt norocoasă pentru că am avut, practic, doi editori. Dezbaterile și discuțiile pe fiecare capitol le-am avut cu Florin Iaru, care s-a implicat în editarea romanului și al cărui ajutor a contat enorm.

Dar aceasta editare a fost făcută în afara procesului cu editura și, cumva, cred că de aceea nici nu a mai apărut nevoia unei editări laborioase din partea Humanitas. Andreea Răsuceanu, coordonatoarea colecției în perioada respectivă, a avut niște sugestii foarte bune, dar intervenția pe text a fost una minimală.

3.

Când am scris Instabil, scopul meu, în afară de acela de a spune povestea care mă bântuia de ceva ani, a fost de a scrie un roman care să se ceară devorat, nu gustat. Am scris romanul pe care îmi place să îl citesc, romanul care împletește drama cu mituri și elemente de realism magic, romanul ale cărui pagini le dai mai departe aproape inconștient în căutarea răspunsurilor.

Partea intuitivă, mai degrabă la nivel de teme decât de stil, a venit dintr-o pierdere, de fapt. Când eram mai tânără eram mult mai deschisă la dihotomia sacru/profan și la ideea că există întrebări ale căror răspunsuri ar putea fi găsite într-o zonă a misticismului. Nu știu când am pierdut treaba asta, dar, în mare parte, am pierdut-o – au rămas din ea doar câteva superstiții. Scriind Instabil cred că am vrut să recuperez, măcar parțial, credința în straniu și în inexplicabil.

4.

E foarte nuanțat aici. Ce știu clar e că literatura mea nu e una militantă – am avut întotdeauna oroare de autorul care se cocoață pe un taburet și predică de acolo înțelegerea proprie asupra lumii ca fiind unicul mod corect de a te raporta la viață.

Da, am opinii politice, destul de puternice chiar, și nu evit să le exprim. Dar prefer oricând egalitatea unei dezbateri live sau online decât să bag pe gât cuiva un monolog despre cum văd eu lucrurile.

Iar acum partea care nuanțează – politica este indisolubil legată de social, iar un scriitor operează cu socialul. Cu atât mai mult în cazul meu – lucrez pentru un nonprofit, fac un al doilea master în economie socială și mă implic des în cauze sociale. E clar că nu am cum să scindez cine sunt și e clar că lucrurile în care cred și care mă interesează își găsesc corespondențe și în literatura mea. În Instabil mai puțin, dar în Greu de pătruns în pădurea de mesteceni, mi-am asumat foarte clar un cadru politic. Însă el e la nivel de cadru în interiorul căruia nu au ce căuta opiniile mele – în viața de zi cu zi, un om precum Lucian Cernat ar fi omul împotriva căruia ies să protestez, fără să mă întreb ce l-a făcut să fie cine e și de ce. În roman, este personajul care îmi place cel mai mult dintre toate pe care le-am creat și nu e rolul meu să îl judec, ci doar să îl scot la lumină și să arăt ce vrea să ascundă. 

5.

Nu m-am simțit intimidată de critică și am citit mereu cu plăcere cronicile, chiar și pe cele care îmi imputau anumite aspecte de construcție sau de personaj.

Regretul meu aici e că tot ce înseamnă critică literară a devenit un subiect de nișă. Există oameni care scriu extrem de bine despre literatură, dar care nu cred că primesc recunoașterea pe care o merită – pentru simplul motiv că interesul cititorilor pentru critică literară e chiar mai scăzut decât pentru literatură în sine.

Problema criticii literare nu are legătură cu calitatea ei – problema e că avem o economie proastă, iar în această economie proastă literatura e un soi de Cenușăreasa, publicul cititor e mic, iar oamenii care ar vrea să își dedice carierele literaturii, atât scriitori cât și critici, sunt nevoiți să o facă printre picături.

***

Fragment din Greu de pătruns în pădurea de mesteceni (2026)

Primul cadavru pe care îl văzuse fusese al fratelui său. În iarna lui ’47, când Lucian abia avea opt ani. Oamenii spun adesea „mor de foame“, dar nu știu ce înseamnă chiar să mori de foame. Cunosc doar zgomotul mațelor care turuie în gol și arsura din stomac, apoi plăcerea imensă de a zdrobi ceva între dinți, de a-l transforma în pastă și a-l lăsa să alunece ușor ca un balsam peste arsură. Cunosc doar un pic de durere care sporește plăcerea. Dar lucrurile nu stau așa. Începe cu arsura și cu zgomotul mațelor, da. Apoi te arde din ce în ce mai tare și chiar și gândul la o halcă de carne crudă te face să salivezi. Și, când aproape orice ai putea zdrobi între dinți te face să salivezi, când pietrele îți par găluște și lemnul, carne pusă la sare, durerea se oprește.

Nu te mai arde, nu te mai doare, e ca și cum ai avea un stomac din fier cu rotițe înăuntru, ceva în care n-are ce să caute mâncarea. Nu mai salivezi, nu mai dorești, ba până și gândul la mâncare îți face un pic greață. Și te gândești că nu e așa rău, că poți să stai foarte bine și fără mâncare și că, dacă asta e foamea adevărată, atunci seamănă cu înghețul. Ți-e frig la început, apoi începe să ți se facă cald și adormi fără să mai simți frigul și fără să te mai trezești vreodată.

Doar că mai urmează ceva. Întâi vine mirosul, îl simți ieșind din tine cu fiecare gură de aer pe care o expiri – un miros stătut, dulceag și înțepător ca al unei bucăți de carne lăsată în soare. E mirosul stomacului care a început să te devoreze. Și, pe măsură ce sucurile gastrice îți sapă în carne, durerea revine, doar că nu e durerea aia de la început, e una mult mai rea. Te dor oasele și capul, te dor fibrele mușchilor, te dor buricele degetelor de parcă sucul coroziv îți curge prin vene. Iar stomacul e un ghem de sârmă ghimpată ai cărei țepi ți se înfig în gât cu fiecare respirație. În punctul ăsta ai mânca orice, orice, numai să oprești durerea. Ți-ai mânca degetele și ai smulge cu poftă fâșii de carne din tine, deoarece carnea e viață, iar monstrul din pântecul tău cere viață. Nu mai ești tu, ești doar un stomac, unul care trebuie să macine, și tot ce vezi, tot ce miroși și tot ce guști e mâncare. Vezi păsările zburând pe cer și-ți imaginezi cum le trosnești oasele subțiri între dinți, cum lași sângele să-ți alunece pe gât și să-ți potolească setea. Vezi pământul golaș acoperit de zăpadă și-ți imaginezi cum muști din el ca dintr-o pâine neagră, vezi scoarța de copaci și te gândești cum o s-o fierbi și o s-o sugi ca pe o măduvă bogată, îți vezi frații și-ți vine să te înfigi în pulpele lor scheletice, să le mesteci pielea tăbăcită de foame între dinți ca pe ghearele de găină.

Avea și acum în minte fața lui. Nu așa cum fusese în viață, ci în moarte. Ghemuit pe jos lângă soba din fier care era rece, cu ochii mari și căprui, umbriți de gene dese, deschiși, privind cu mirare, fără să privească. Cu degetul scheletic în gură și buzele arse de ger și uscate de foame învelind degetul. Cu șira spinării mică și noduroasă, piciorușele-bețe strânse la piept. Urme de mușcături de păduchi pe gât, pete vineții pe pielea cenușie. Și surpriza din privire, o privire încremenită care spunea: asta a fost tot? Pentru asta m-am născut?

Și-a dat seama că e mort, dar n-a spus nimic. Doar i-a acoperit fața cu o cârpă și a ieșit în liniștea întreruptă de respirațiile gâjâite ale mamei și ale celorlalți frați. Nu se luminase încă, dar știa că vecinul din deal se trezea devreme să dea de mâncare animalelor. Norocul lui că scârba aia de câine nu mânca tot deodată. Depindea de pâinea mucegăită din castronul lui ca să supraviețuiască încă o zi. Ca să nu se trezească într-o dimineață și să nu mai fie, să fie doar mirare pe chipul lui înghețat. Iarna era pe terminate, supraviețuise până aici și nu avea de gând să renunțe.

Nu uiți primele dăți niciodată. Nu uitase primul cadavru pe care îl văzuse, deși veniseră multe după el. Următorul îl văzuse în fabrică, ani mai târziu. Nu mai țintea minte exact întâmplarea, tot ce știa e că ar fi putut să fie el. Ar fi putut să fie oricare dintre ei, pentru că ei toți erau cărămizi, și dacă un zidar strică o cărămidă are de unde lua altele. Urmaseră alte morți – la un moment dat le pierduse șirul. Pentru unele dintre ele fusese responsabil, pe altele le făcuseră alții sau nu le făcuse nimeni, doar soarta. Dar trecuseră mulți ani de când văzuse ultimul cadavru și încă și mai mulți de când acel cadavru exista din cauza lui.

*

Alexandru Popescu

A debutat cu Montana, roman , Chișinău: Editura ARC, 2022.

A mai publicat romanele Adâncuri incolore (Chișinău: Editura ARC, 2023) și Ecografie, roman (Chișinău: Editura ARC, 2024).

***

1.

Probabil că factorul declanșator al scrisului a fost pierderea de sine, a identității și, poate, a sentimentului de rost, după emigrarea mea din Republica Moldova în Regatul Unit. Scrisul a apărut ca o încercare de a umple acest gol cu ceva palpabil și durabil. Fiind o fire mai degrabă introvertită, am evitat contactul cu mediile literare din jur și m-am refugiat aproape complet în lectură. Scrisul a venit firesc: mai întâi sub forma unor însemnări și jurnale, apoi ca o nevoie tot mai puternică de a spune o poveste. În câteva luni, această nevoie s-a transformat în manuscrisul primului meu roman.

2.

Am avut șansa de a-i cunoaște personal pe câțiva scriitori în perioada în care am lucrat ca reporter la Chișinău, printre ei și pe Iulian Ciocan. După ce m-am stabilit în Regatul Unit și am încheiat manuscrisul, am avut câteva discuții cu dumnealui. M-a ajutat să înțeleg mai bine cum funcționează procesul editorial și, mai ales, mi-a oferit încurajarea și onestitatea de care aveam nevoie. Comentariile sale asupra manuscrisului au contat enorm.

Inițial am trimis textul unei edituri importante din București, însă am primit un refuz. Cu toate acestea, eram convins că manuscrisul are valoare și am decis să încerc la Editura ARC din Chișinău. Romanul a fost acceptat fără rezerve și a primit bunul de tipar după doar câteva săptămâni, în urma unor mici intervenții editoriale. Receptivitatea echipei editoriale, promptitudinea, profesionalismul au fost motivele pentru care am ales să public și următoarele mele romane la aceeași editură.

3.

Mi-e greu să răspund foarte precis la această întrebare, fiindcă romanul de debut a fost scris aproape în întregime intuitiv. Nu mi-am propus să experimentez cu limbajul sau cu stilul și nici să demonstrez o anumită formulă estetică. Dimpotrivă, am urmărit o expresie cât mai sobră și mai economică. Am evitat liniile de dialog, preferând un text dens și cursiv, în care narațiunea să înainteze fără întreruperi. Am încercat să scriu fără judecăți morale și fără prejudecăți, lăsând faptele și acțiunile să vorbească de la sine. Probabil că anii petrecuți în presă și-au pus amprenta asupra acestui mod de a scrie.

Există însă și câteva opțiuni deliberate. Una dintre ele a fost omiterea unor intervale mari de timp din viața protagonistului, pornind de la convingerea că nu totul trebuie explicat sau arătat. O alta a fost construirea narațiunii pe două planuri tematice distincte, care converg spre final. Am urmărit astfel să creez tensiune și suspans, dar și să ofer cititorului satisfacția descoperirii treptate a legăturilor dintre cele două fire narative.

4.

Ceea ce mi-am propus a fost să spun povestea unui băiat născut între două civilizații antagonice, un personaj marcat de depresie și de traumele războiului. Unii cititori au identificat în roman mesaje antiruse sau, dimpotrivă, prooccidentale. Intenția mea nu a fost însă aceea de a susține o poziție politică, ci de a scrie o poveste profund anti-război.

5.

Romanul meu de debut a avut parte de o receptare critică favorabilă, atât în Republica Moldova, cât și în România. Au apărut cronici în mai multe reviste literare (inclusiv în Cehia și Țările de Jos, unde a fost tradusă cartea), iar multe dintre ele au surprins cu finețe temele, mesajele și universul interior al personajelor. Uneori am avut impresia că unii critici au înțeles mai bine decât mine felul în care anumite evenimente din roman modelează psihicul protagonistului. Au existat și lecturi mai rezervate, ceea ce mi se pare firesc. Nici aprecierile entuziaste, nici rezervele criticilor nu mi-au influențat însă motivația de a scrie. Dorința, sau obsesia de a scrie mi-a apărut mereu ca un ultim refugiu dintr-o lume pe care o înțeleg tot mai puțin.

***

Fragment din romanul Montana (2022)

Am strâns telefonul în mână, fixând becul LED spre groapa neagră, care vomita mucegai și frică. Treptele, pe care ne cânta cândva acordeonistul cu părul creț, păreau încă sigure. În beci, am găsit mai multe borcane goale și capace din tablă. Am găsit și scândura pe care dormiserăm în zilele de refugiu. Nimic nu părea să deconspire vreo tainiță. Începusem să râm cu degetele, ca un apucat, prin solul cleios. Am simțit o înțepătură la mâna stângă. În lumina rece de la telefon priveam cum degetul arătător își lua rămas-bun de la unghie. Am scos o înjurătură și am reluat săpăturile frenetice. Am dat de o moviliță de sol sub raftul de jos. Am smuls pământul moale cu lăcomie. Mai puhav era doar ghemul, făcut din ciorapi, despre care-mi povestise mama. Îl strângeam în mână privindu-l paralizat. Am început să desfac ciorapii, unul după altul, cu mâna stângă sângerând. Am dat de nucleu. Era o pungă de plastic mototolită. În ea, ceasul Montana licărise puternic sub jetul de lumină al lanternei. Ultimul cadou al lui tata arăta ora 22:43. O oră greșită, dar nu conta. Am apăsat, instinctiv, tasta menită să-i lumineze ecranul. Totul funcționa perfect. Am scos urletul unui copil care și-a găsit jucăria râvnită sub brad. Lacrimile îmi curgeau șiroaie. Simțeam că tata parcă e undeva alături, mâncând semințe prăjite. Ce zici, bossule? Îți place? – parcă mă întrebase el. I-am mulțumit în șoaptă și am inspirat aerul stătut din beci. Ceasul mi s-a potrivit perfect pe mâna stângă.

[…] Cred că am pierdut noțiunea timpului. Ar fi vreo două ore, poate trei, de când înaintez prin întuneric. Abia de reușesc să-mi recapăt suflul. E un frig cumplit. Tremur din tot trupul. Aud cum dinții produc un țăcănit similar cu cel de la o mașină de scris. Vântoasa de frunze-mi ține de urât. Presupun că am fugit vreo trei kilometri, pe un drum accidentat, apoi, vreo două mii de pași, i-am parcurs pe poteci șerpuite, pline de noroi și băltoace. Așa, fugind ca un buimac, lovisem, cu bocancii leorcăiți, ceva solid. Se auzi un zgomot surd, metalic. M-am aplecat să pipăi. Am tresărit. Era o șină de oțel, iar sub aceasta, traverse putrede de lemn.

Văd că norii se dispersează încet și lasă lumina palidă a lunii să se reflecte peste șinele rar umblate. La cât de lipsit sunt de vlagă, pot totuși să remarc că drumul de fier nu-mi mai provoacă teroare. Ba din contra! Îmi face bine. Mă încearcă o senzație bizară de siguranță. Mai calc, pe alocuri, peste balastul de prundiș, străpuns de buruieni. Pașii mei provoacă sunete ce-mi amintesc de clipa când tata intră în vagon, cu-n sac imens de nuci, și ni-l trântește la podele, zâmbind.

Arunc câte o privire peste umăr. Doar eu mă mișc prin noapte. Calea ferată pare să străbată niște dealuri. În depărtare văd grupuri de lumini chioare. Sunt niște sate, bănuiesc. Nici acum nu reușesc să pricep unde mă aflu. Sper totuși că am lăsat în urmă Transnistria. Și dacă nu? Și dacă mă oprește cineva? Am să fac pe englezul. Mă cheamă Johnson, nu Josan. Oricum, n-am niciun act la mine. Ridic brațul stâng și mă uit la Montana. Apăs pe tasta care trebuie. Ecranul dreptunghiular se îneacă într-o lumină portocalie, stinsă. Ora e 00:32. Greșit, desigur. Dar asta nu mai contează acum. Cred că am să-i las ora neschimbată. E ora lumii când tata era viu și eu eram fericit. Și mai cred ceva. Cred că ar fi bine s-o scot pe mama din Bender, iar pe tata, să-l deshumez. Nu vreau să mă mai lege nimic de această palmă de pământ. Dar, mai întâi, să mă văd plecat.

Parcă mă apropii de un sat. Ba nu. Greșesc. E un canton uitat de lume. Văd, prin geamurile asudate, cum se mișcă cineva prin lumina morbidă din încăpere. Trebuie să fie un feroviar. Mă tot întreb: și dacă moare, se va găsi cineva care să-i lase în sicriu un tirfon, măcar și ruginit? Aud un lătrat. Acesta-mi alungă gândul prostesc. Mă pun din nou pe fugă. E ciudat, dar nu simt nicio durere în zona cicatricei, deși e vreme proastă. O să-mi fac un tatuaj

acolo: un pescăruș sau, poate, un ciorchine de Baco. 

Of! Calea se bifurcă. Mă opresc puțin. Macazul vechi miroase a unsoare, pământ și smoală. Pe unde naiba s-o apuc? Fac stânga, pe traverse, pentru că șinele din dreapta îmi par cam ruginite. Mai merg vreun kilometru. Observ din nou niște lumini. E o gară. Ar fi și timpul! Cea mai săracă țară din Europa ar trebui să-și poată ilumina o gară, oricât de mică-ar fi. Dar… e vai și-amar de gara asta! Deasupra ușii scrie …OVCA. Sunt litere latine. Rămân cu

presupuneri. Tradiție, mister… țipenie de om! Dar e în regulă. Încă n-am prins destul curaj ca să mă las acostat de lume.

Îmi continui înaintarea pe șinele de fier. În fața mea, la vreo jumătate de kilometru, văd un far. Acesta se apropie. E o locomotivă. Vine spre mine! Mecanicul declanșează goarna. Înlemnesc! Vai! Reușesc să sar peste traverse, ca un apucat. Privesc cum hârbul trece, parcă obosit de zile. În cabină, mecanicul deschide geamul și scoate capul afară. În loc de bună seara, țipă „…zda mătii!”. Eu îl salut în englezește și revin pe traverse.

Abia acum îmi dau seama cât de mult îmi este foame. Casc ochii, însă în jur nimic nu pare comestibil. Nu-mi rămâne decât să merg mai departe. Totuși văd un copac pe dreapta. Pășesc peste șine și mă apropii. Rup o frunză. O zdrobesc și-o duc la nas. Inspir și țip ca un nebun: Gutui! Încerc să pipăi printre ramuri, dar nu găsesc niciun fruct. Îmbrățișez pomul, pentru că-i tânăr încă. Scutur. A căzut ceva. Încep să dibui printre scaieți și buruieni. L-am găsit! E mare cât un zemos. Of, Doamne! Mirosul de gutui mă hipnotizează. Din nou inspir și mușc. Dulceața lui mă face să bocesc. Încep să mestec lacom, cu dureri în maxilar. Înghit. Simt o durere sfâșietoare în coșul pieptului. Îmi trece. Ridic privirea. Văd zorii dimineții cum se ivesc de după deal. E un spectacol gratuit.

Înaintez, agale, pe drumul de oțel. Claritatea nesigură a dimineții se preschimbă într-o lumină atotputernică. Mă opresc. Îmi pun brațele în șolduri și închid ochii. Las primele raze de soare să-mi străbată sufletul amărât.

*

Sașa Zare

Foto: Marina Bugs

A debutat cu romanul Dezrădăcinare, editura frACTalia, 2022 (care are ediție revăzută și adăugită: editura Magga Books, 2024).

***

1.

Au fost prietenele care m-au susținut moral, spiritual, psihologic, financiar și în toate felurile posibile în acest proces, în special prietenele scriitoare și artiste la rândul lor. Le-am trimis fragmențele pe chaturi, pe mail, în timp ce scriam; m-au încurajat de fiecare dată în moduri care mă propulsau să continui; mi-au oferit case în natură unde să stau o vreme, au avut grijă de pisicile mele cât eram plecată. E nevoie de un sat pentru a crește un copil poate fi la fel de bine și e nevoie de un sat pentru a scrie o carte.

Au fost toate autoarele pe care le-am citit, precum și autorii, și cuvintele lor m-au reconectat de fiecare dată cu senzația clară: vreau să scriu. Numesc doar câteva, citite până în acel punct al scrierii la volumul de debut: Ursula K. Le Guin, Elena Ferrante, Tara Westover, Jeanette Winterson, Octavia E. Butler, James Baldwin, Édouard Louis, Doris Lessing, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, George Bacovia, Maria Banuș, Cella Serghi, Mihail Sebastian, bianca ela, Raluca Nagy, Elena Vlădăreanu, Carmen Maria Machado, Susan Abulhawa, Audre Lorde, Gloria Anzaldua.

Au fost un proces de dezrădăcinare și câteva rupturi de metabolizat. Un cerc de lecturi feministe. Lecturile de teorie critică – decolonială, queer, ecologică. Contextele activiste din care făceam parte.

Și a mai fost pandemia, prima parte a ei, cu starea de urgență și încetinirea tuturor lucrurilor. S-au aliniat suficiente astre cât să fie posibil: faptul că nu mi se mai cerea nimic din exterior și, absolut esențial, faptul că am primit temporar o indemnizație de lucrătoare culturală de la stat (au putut s-o acceseze artiștii în România pe durata stării de urgență; o inițiativă vitală, de repetat).

2.

Procesul a implicat dezbatere și negociere cu editoarea, însă a fost mai degrabă unul blând și încurajator. Am simțit că editoarea (Iulia Militaru) a înțeles viziunea mea pentru carte cum nu se putea mai bine și editarea a fost ghidată de asta, nu a încercat să mi-o trunchieze sau o facă să se înscrie într-un șablon anume, i-a respectat și scos în evidență natura experimentală. Editarea a avut rolul să pună în valoare ce era acolo deja.

3.

Dezrădăcinare are în mod deliberat o structură fragmentară, de mozaic și matrioșkă deopotrivă (un alt termen parțial potrivit ar fi cel de povestire în ramă). Am lucrat, de asemenea, cu elemente de autoteorie, poezie, material diaristic prelucrat. Pentru că volumul e și romanul scrierii unui roman, include inserții de metatext. Intenția a fost o scriitură hibridă, cu râușoare care curg de la o parte/rădăcină la alta și le conectează – un fel de ecosistem, constelație, hartă sensibilă, colectiv de povești; ceva despre pluralitate, multitudini, reciprocitate. 

4.

Demersul meu creativ are o relație organică cu un fond ideologic care susține viața, accesul egal la resurse de bază (sănătate, educație, locuire) și bunăstare pentru toată lumea, deci automat se împotrivește acumulării infinite de capital, extractivismului, distrugerii naturii pentru profit, exploatării de orice fel ș.a.

Demersurile pentru justiție climatică și locativă, mișcările de eliberare feministe și queer, cât și lupta pentru Palestina liberă îmi sunt aproape.

5.

Cred că e extrem de diferit la fiecare volum/prozator/prozatoare.

În cazul meu, critica de întâmpinare a fost deosebit de receptivă și a „prins” inclusiv unele subtilități la care nu mă așteptam sau nu mă gândisem. Se întâmplă mai rar să se scrie despre o carte cât s-a scris despre Dezrădăcinare și mă bucură mult că a inspirat atâtea idei și discuții.

Bănuiesc că poate fi o sabie cu două tăișuri, să stimuleze și să inhibe deopotrivă. În cazul meu, pentru a-mi vedea de treabă (să scriu), e nevoie ca la un moment dat în proces să limitez internalizarea oricărei percepții exterioare a scrisului meu, deci să mă deconectez. Nu aș zice că se întâmplă pentru că mă intimidează neapărat, cât e vorba de igiena proprie a unui cocon de creație în care să te poți imersa fără a te raporta în vreun fel, pe cât posibil, la interpretări externe muncii tale (astea vin după).

***

Moscova nu crede în lacrimi

(fragment)

[…]

Din Moscova mi-a rămas scrânciobul verde. Ca în vis se rotește prin aer, tot mai sus, tot mai sus spre lumină, Rita îl împinge și râde, urc atât de aproape de cer, închid ochii, iau lumina albastră în mine, respir, îmi țin respirația, îi strig Ritei mai tareeee, vârfurile degetelor mele ating frunze străbătute de raze, ating razele ce se preling din venele lor, ajung ajung acum ajung lângă soare, sunt micuța Icar și aproape-mi pierd mințile când sunt sus de tot aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa.

Apoi suntem pe vaporul cu cafenea, facem turul orașului pe Moscva-reka, Rita îmi cumpără înghețată și cafea, îmi arată cum se pot mânca împreună, vântul puternic îmi ia pălăria și râul Moscovei nu mi-o mai dă înapoi niciodată.

Coada spre Lenin e foarte lungă, ne petrecem acolo aproape trei sferturi de zi. E cald și pe spatele Ritei apare un lac mai închis la culoare decât bluza, își face vânt cu un ziar. Mă simt vinovată că din cauza mea stăm acolo, dar Rita mă pupă pe ambii obraji și-mi dă să beau niște apă; e îmbujorată, are privirea ei semeață și curioasă, poate de fapt îi place și ei coada spre Lenin sau îi place să mă iubească. Nu mai pot nici eu de cald. La un moment dat oftez că deja m-a enervat Lenin ăsta tare de tot și Rita râde că uite-l, și din morți reușește. Mă uit la un grup mare de turiști chinezi din spatele nostru, mă holbez fascinată de sunetul limbii lor, ca o muzică nouă ce se mișcă prin aer, oare ce-or fi însemnând aceste cuvinte, Rita se apleacă și-mi șoptește la ureche că nu-i frumos să mă holbez așa, mă întorc spre ea siderată: Rita, da’ ei au venit tocmai din China ca să vadă un mort?

Când ne lasă, într-un final, la Lenin, sunt fericită. Mausoleul e sobru ca o sală cu orgă și rece ca un frigider. Pășesc cât de încet pot pe scările din jurul sarcofagului de sticlă, picioarele mi se scufundă în covorul bordeaux, mă opresc la fiecare doi pași și privesc foarte serioasă, dedicată, spre trupul inert al bărbatului; încerc să stau în mausoleu cât de mult pot, să-i savurez răcoarea plăcută pe brațele mele. Când oamenii din spatele nostru par iritați de zăboveala mea, Rita mă trage ușor înainte. După ce facem înconjurului sarcofagului și ne îndreptăm spre ușă, și e posibil să fi așteptat o zi întreagă pentru doar cinci minute, îi zic Ritei: Rita, hai să mai stăm puțin, înăuntrul lui Lenin e-așa de bine, ca într-un frigider de înghețată.

Rita mă duce la Grădina Zoologică, îmi face poze cu fiecare animal din spatele gratiilor. Mă distrez, caut să vorbesc cu ele, le chem spre mine, văd pentru prima oară un elefant, o maimuță, o girafă. Apoi îmi vine să le plâng de milă. Rita mă vede tristă și-mi inventează povești frumoase și neadevărate despre cum fiecare animal de acolo e de fapt mai fericit și mai liber. Stăm cocoșate pe băncuță vizavi de două zebre și înghițim sendvișurile aproape fierte de la căldură, plimbate prin tot orașul în pungile de plastic asudat. Pot să dau și la zebre câte jumătate de sendviș? Scrie pe gard să nu le dăm, iepuraș. Rita îmi cumpără o vată de zahăr imensă și roz, îmi bag tot capul în ea. E aproape imaterială, parcă mușc aer, mușc timp. Mă tulbură atât de tare viteza cu care poate să-mi dispară pe limbă, încât rămân nemișcată, cu degetele înfipte în mâna Ritei. Vreau să țin toată lumea în loc, să nu plece ca vata.

La pădure la picnic mergem cu toată familia. Adică Rita, Slavic, nenea Grișa, Tanea, Natașa prietena Ritei, iubitul Natașei – el fără nume. Mergem cu electrichka. Electrichka e un fel de metrou sau tren de oraș, care merge pe pământ, îmi zic ei. Și merge pe distanțe mai mari, chiar și în afara orașului. În electrichkă fac mutre, iar Rita îmi face poze, un controlor ne verifică biletele și apoi începe să se certe cu o femeie fără bilet și probabil fără casă. O dă afară la următoarea stație, eu mă întristez că nu am putut să îi dăm noi bilet. Rita mă ia în brațe, mă pupă. Nu a mai existat niciodată o femeie atât de încântată de mine!

Țopăi spre pădure în fața tuturor. Cărarea e pe marginea râului. Deodată soarele dispare și hainele ne sunt zbârlite de vânt, îmi închei fermoarul la hanoracul negru de balon. Slavic și iubitul Natașei simt nevoia de o bravadă, se aruncă, cu tot cu haine, în apă. Vântul se întețește și Rita îl strigă pe Slavic, dar el e tot mai departe. Norii sunt negri. Rita înjură. De două săptămâni stă leșinat ca o cârpă și acum se crede mare bărbat, jigodia. Nenea Grișa se uită la ea frânt, ar vrea să-i zică ceva, să-și apere băiatul, dar tot ce poate e să-și frământe buzele în gol, ca un pește. Picăturile încep să cadă puternic, se pun ca o ceață, nu mai vedem aproape nimic mai departe de-un metru. Și tună. Și fulgeră. Înaintăm, în continuare, în inima pădurii. Slaaaaaaaaavic, îl strigă Rita din nou. Slaaaaaaaaaaavic. Și Natașa își strigă, la rândul ei, iubitul. Se aud doar fulgere și vocile lor. Rita nu mai suportă. Își scoate bluza, tricoul, pantalonii. În plină furtună e doar într-un sutien negru și în chiloți, apa îi curge pe față, șuvițele blonde i se lipesc de obraji, nu știu dacă să-mi fie milă de ea, s-o admir sau să mă sperii. Se aruncă și ea, înjurând.

Înaintăm prin pădure și totul începe să semene cu un film de groază rusesc. Ca acelea care încep cu o fericire enormă și apoi oamenii dispar pe rând, în păduri pline de criminali în serie. De parcă fericirea cară mereu după ea ceva monstruos, ca o coadă.

Îmi vine să plâng. De Slavic nu îmi pasă neapărat, de iubitul Natașei nici atât, dar dacă am pierdut-o pe Rita de tot?

Furtuna pare să crească și deja plâng în hohote, dar nu se uită nimeni la mine, că apa ne acoperă pe toți. Îl iau pe nenea Grișa de mână. Din cum îmi strânge degetele, tremurând și aproape să mi le strivească, pare complet răvășit. Natașa începe să plângă și ea. Pe ea o aud, presară bocete în toată pădurea și ecoul lor învinge furtuna. Urlă ca la înmormântare.

Vine momentul în care decidem să rămânem pe loc. Nu ne mai mișcăm, așteptăm acolo. Oricum, unde ne ducem? Natașa se uită la mine și mă descoperă leoarcă. Pentru câteva clipe nu mai bocește, pare că-și adună toate eforturile să mă învelească în ce apucă. Îmi pune în jurul umerilor hainele Ritei, și ele ude, și pe cap – o pungă ruptă în două. Tanea se îndreaptă spre apă, se ridică în vârful degetelor, să vadă mai bine, strigă mamaaaaaaaaaaaaaaaaa. Nenea Grișa mă ține în continuare de mână. Norii devin mai degrabă cenușii decât negri, ploaia se rărește. Aproape se poate vedea mai departe. Și apare. Îi văd șuvițele blonde lipite de față. Capul îi iese de tot de sub apă, apoi partea de sus a corpului, vine spre noi, o Venus rusoaică, scuipată înapoi lumii din burta furtunii. Cei doi o urmează. Aproape de mal Rita se năpustește cu pumnii asupra lui Slavic, dă în el, cu puțină putere, dar cu insistență și nervi, mi-ai mâncat zilele, jigodie. Slavic nu se împotrivește, apoi o imobilizează și o sărută cu forța, așa cum fac bărbații în filmele romantice cu femeile supărate pe ei. Ea se lasă. La noi ajung ținându-se de mână, iar Natașa refuză să se uite la acel iubit al ei, aproape îl înmormântase deja, își rupsese părul din cap din cauza lui, idiotul, așa ceva nu se face.

Rita mă găsește cu fața umflată de plâns și udă ca o curcă plouată. Dârdâie, are buzele vineții, ca strugurii toamna. Se îmbracă în hainele ude și dârdâie și mai tare. Mă cuprinde strâns în brațe, ну чё ты, зайка, не плачь, Москва же слезам не верит. (Ce ai, iepure? Hai, nu mai plânge, doar știi că Moscova nu crede în lacrimi.)

Ploaia se oprește de tot, ei adună lemne și se chinuie să facă un foc. Durează mult să se aprindă, totul e ud. Pe foc fierb apă, apoi o toarnă în multe cutii cu supe, paste, piureuri la plic. Eu stau ghem pe un colț de pătură udă și primesc un pahar de plastic cu piure din praf, cu gust de vegeta. Încep să mănânc prea repede, e încă foarte fierbinte, piureul cu gust de vegeta îmi arde limba și tot cerul gurii. Îl simt și acum. Nu spun la nimeni, deja s-au întâmplat prea multe lucruri urâte, dar mă opresc din mâncat pentru ziua aceea.

Pe drum spre casă e din nou soare, în electrichkă același controlor ne caută de bilete, iar Rita îmi face poze cu cornițe de drac. Doar șuvițele ude, lipite de frunte, mai miros puțin a furtună și frică.

Acasă ne machiem exagerat, teatral, până arătăm toate ca niște clovni. Ne facem poze, râdem în hohote. Stăm în bucătărie la masă. Natașa tot repetă că-și părăsește iubitul, Tanea pleacă-n oraș. Apoi Natașa și Rita beau toată noaptea două sticle de vodcă până la fund. La șase dimineața încă sunt pline de viață, șuieră flăcări, înjură bărbații și tot neamul lor. Slavic rămâne letargic pe canapea, se scufundă; nenea Grișa cu el.

E ultima noapte la Moscova.

***

2023

Cristina Chira

A debutat cu volumul de proză scurtă Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor, Iași: Polirom, 2023.

***

1.

Am urmat Facultatea de Arhitectură din București și, în perioada aceea, contactul meu cu lumea literară a fost limitat. Citeam, scriam, dar nu știam pe unde să „intru”: unde să găsesc oamenii care să exprime o părere pertinentă despre ce scriu, care să mă sfătuiască unde să public, sau pur și simplu să aibă aceleași căutări și neliniști literare ca mine. (Bănuiam că îi găsesc la Facultatea de Litere și am luat în considerare să dau și acolo, dar mi-a fost teamă că așa cum Facultatea de Arhitectură îmi ucisese pasiunea pentru desen, Facultatea de Litere mi-ar fi putut ucide pasiunea pentru scris.) Așa am ajuns să aplic la un Master în Scriere Creativă în Londra: pentru că stăpâneam engleza și pentru că îmi doream un cadru care să pună accent pe creație, nu pe analiză sau critică. Mult mai târziu, am aflat că în aceeași perioadă Florin Iaru și Marius Chivu începuseră să țină și ei cursuri de scriere creativă, dar informația nu a ajuns la mine.

În aroganța mea de atunci, chiar și după ce am fost acceptată la acel master, încă mai credeam că scrisul nu se poate învăța. Inițial, masterul era o dovadă pe care mi-o dădeam eu mie că eram dispusă să investesc timp și efort ca să scriu, dar odată ce au început cursurile, am realizat că era cea mai satisfăcătoare experiență din viața mea. În sfârșit eram înconjurată de oameni care scriau și voiau să învețe să scrie mai bine, profesorii erau și ei scriitori și aveau în spate o istorie de peste 50 de ani de predare (în SUA această istorie are peste 100 de ani), iar mie chiar îmi plăcea să scriu. Chiar și când textul nu ieșea. Probabil de asta am și ajuns să predau acum scriere creativă (alături de Florin Iaru și Cezar Amariei).

După terminarea masterului, mi-a mai luat 8 ani să public. În 2018 am revenit în țară (după 4 ani de absență) și m-am trezit că iar nu știam de unde să o apuc. M-am înscris la cursurile lui Florin Iaru și Marius Chivu și am fost încântată să descopăr că ideile despre scris erau aceleași. În urma acestui curs, Florin Iaru mi-a selectat o proză pentru revista Iocan. Acesta a fost prima mea publicare.

Până să public un volum, am continuat să particip la ateliere (Creative Writing Sundays, Atelierul de croitorie literară ținut de Florin Iaru, rezidența de la Slătioara a lui Marius Chivu, care are ca rezultat antologia Kiwi). Îmi doream să-mi îmbunătățesc modul de a scrie, să rămân în contact cu o comunitate de oameni pentru care scrisul este ceva real, serios (nu un moft sau un hobby, cum am perceput să era tratat de restul lumii) și pentru a afla de oportunități de publicare (reviste, concursuri).

Când, în 2022, Polirom mi-a acceptat manuscrisul pentru volumul „Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor”, aveam proze publicate în mai multe reviste, dar și un manuscris deja respins de toate editurile. În cazul meu, teoria pe care o învățasem la cursuri despre traseul literar s-a potrivit întocmai: am publicat în reviste, ceea ce mi-a adus o oarecare vizibilitate, a trebuit să mă adun după respingerea primului volum, a trebuit să scriu proze noi și să încerc din nou. Dar, mai ales, a trebuit să scriu continuu, în speranța că voi ajunge să scriu mai bine.

Talentul nu se învață, dar se poate șlefui și, din experiența mea, asta fac cursurile de scriere creativă. Iar restul e – ca în orice domeniu – multă muncă și puțin noroc.

2.

Odată ce manuscrisul a fost acceptat de către editură (deci odată ce scrisul ajunsese la un nivel publicabil), l-am rugat pe Florin Iaru să îl editeze. Știam și din auzite, și din ceea ce văzusem în cărțile românești, că editurile oferă mi degrabă servicii de tehno-redactare (ceea ce în engleză se numește copy-editing, intervenții la nivelul frazei, punctuației, coerenței etc.), mai degrabă decât de editare propriu-zisă, care implică intervenții mai mari (legate de personaj, structură etc.). E o consecință firească a unei piețe de carte foarte mici. În Anglia sau SUA, un editor bun poate face ca o carte care s-ar fi vândut în mii de exemplare să se vândă în milioane de exemplare, ceea ce face ca meseria de editor să fie una pentru care merită să te pregătești și care e remunerată corespunzător. La noi, din păcate, sunt atât de puțini bani în industria cărții, încât editurile (deși fac tot ce pot) nu își permit să investească în editori și cărți la fel de mult, știind că vânzările vor fi oricum de ordinul sutelor de exemplare.

Mă gândesc că celălalt tăiș este că, la noi, editorii nici nu au aceeași autoritate ca cei din afară. Dacă un editor bun poate transforma o carte bună într-un bestseller, există toate motivele ca scriitorul să meargă pe mâna lui. (E interesant, în acest context, cazul Raymond Carver vs. Gordon Lish, editorul lui, discutat pe larg de Marius Chivu în Matca nr. 12).

În ceea ce mă privește, relația cu Florin Iaru în rolul de editor a decurs exemplar și încerc să mă inspir din ea când am de editat la rândul meu vreun text. A încercat să înțeleagă ce voiam să fac în fiecare proză, mi-a semnalat schimbările care i s-au părut necesare, apoi m-a lăsat pe mine să decid. Cele mai multe dintre sugestii le-am acceptat: odată ce mi le-a arătat Florin, am putut să văd că avea dreptate. În cazul unei singure proze am mers împotriva recomandării lui de a renunța la ea, după ce m-am frământat câteva zile. Proza în cauză continuă să nu-i placă, eu îmi asum decizia (unor cititori le place, altora nu), dar am rămas prieteni. Mi se pare abordarea cea mai sănătoasă pentru că reflectă și unde sunt eu, în realitate, ca scriitor. Dacă nu am capacitatea de a vedea un sfat bun care mi se dă, înseamnă că acela e nivelul meu în acel moment.

Manuscrisul era într-o formă destul de avansată când l-am trimis din nou la editură. Dar trebuit să le mulțumesc lui Silviu Romaniuc, care s-a dovedit și el un editor profesionist și implicat cu care aș mai lucra oricând, și lui Vasile Turculeț, care s-a ocupat de tehnoredactare, și alături de care am moșit volumul pe ultima sută de metri.

3.

Sunt puternic influențată de literatura anglo-americană, cu stilul ei simplu și direct, în care povestea are prioritate, chiar dacă „poveștile” pe care aleg eu să le spun nu sunt spectaculoase, nu includ crime, explozii și urmăriri de mașini, ci mai degrabă încercă să carteze micile falii tectonice din psihicul uman. Cred că ceea ce îmi place (și încerc și eu să scriu) ar putea fi descris ca proză realistă, cu accent pe aspecte sociale și psihologice. Mi se pare că realitatea e atât de complexă, iar pe mine ficțiunea mă ajută să înțeleg mai mult din ea. Asta aș vrea să ofer și eu cititorului.

Am câteva modele, dintre care cred că cel mai notabil ar fi Chimamanda Ngozi Adichie, o scriitoare nigeriană care locuiește în SUA. De la ea am împrumutat ideea de „adevăr emoțional”. Ceea ce scriu nu trebuie să se fi întâmplat cu adevărat, dar sentimentele din poveste trebuie să pară reale.

4.

Deși inițial prozele nu au fost gândite pentru a forma un volum, după o vreme mi-am dat seama că existau niște teme care le legau. Multe dintre proze au fost scrise cu dorința de a pune în lumină un anumit aspect al experienței de a fi o femeie tânără din generația mea, aspecte care nu prea erau tratate în proza românească. (Sau erau discutate dintr-o perspectivă externă, a bărbatului care se raportează la femeie.) Mi-am dorit să vorbesc despre lucrurile acestea detaliat și „din interior”: despre dorința sexuală feminină, iubirea (căzută, literar vorbind, în desuetudine), relații de prietenie și solidaritate între femei, modul cum se văd din perspectivă feminină anumite „arhetipuri” masculine destul de prezente și vizibile în societate și literatura românească, despre maturizare, despre căutarea unui sens (temă care apare pe larg în literatura scrisă de bărbați, dar care cred că e o experiență general umană). Consider că fondul ideologic al volumului este unul feminist, în măsura în care feminismul înseamnă că fiecare om are dreptul nu doar la tratament egal în fața legii, ci și să își atingă potențialul și să fie cine e în mod autentic, dincolo de limitări și așteptări de gen. Cu alte cuvinte, nu cred că toate femeile sunt sau trebuie să fie toate într-un fel și toți bărbații în alt fel. Cred în libertatea de a descoperi fiecare cine e. Cred că unul din lucrurile pe care le urmăresc în ce scriu este să contest, măcar puțin, clișeele de gen. (De exemplu, Raluca încearcă să se culce cu Tudor care nu pare că vrea să se culce cu ea, o inversiune a clișeelor comune că bărbații vor mereu și femeile trebuie convinse.

Am încercat, de asemenea, ca personajele mele masculine să nu fie negative, ci să aibă o psihologie în care să se poată citi fragilitatea, nesiguranțele, bâjbâielile cu care se confruntă și bărbații.

Aș vrea să cred și că, deși există niște valori la baza poveștilor mele, nu scriu o literatură activistă, nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu activismul, ci pentru că literatura care îmi place mie prezintă acele situații care nu sunt doar albe sau doar negre, ci pe cele care te fac să îți pui întrebări și îți arată cât de complicată este existența.

5.

Din punctul meu de vedere, volumul a avut o primire destul de bună, și în rândul criticii, și în rândul cititorilor. Am avut mai multe cronici literare; cele mai multe au fost de acord că volumul e destul de bine scris, unele au apreciat tema volumului (adolescență și maturizare din perspectivă feminină), altele au rezonat mai puțin cu ea, iar câteva și-ar fi dorit să fiu mai critică cu TFL, „tinerii frumoși și liberi” și societatea care i-a creat. Mi s-a părut că demersul meu feminist n-a fost sesizat în cronici, dar poate că e un lucru bun dacă poveștile au avut sens și în absența acestei grile de interpretare. În timp, am învățat să-mi construiesc un discurs care să îndrepte reflectoarele spre temele care mă preocupă pe mine, iar cititori (și mai ales cititoare) mi-au spus că au înțeles ce am vrut să fac și s-au regăsit în poveștile din carte. Asta urmăream de fapt, să ofer o oglindă pentru experiențele noastre.   

La nivel personal, confruntarea cu „critica”, fie ea profesionalizată sau doar a cititorilor, a fost dificilă. Am avut chiar o mică depresie post-publicare (s-a dovedit că există așa ceva). Deși cartea era bine primită, golul lăsat de faptul că nu mai lucram la ea și că semnificația ei ieșise cu totul de sub controlul meu m-a făcut să mă simt, o vreme, incredibil de tristă și confuză. Dorința de a fi iubită și apreciată (pe care o are orice scriitor), combinată cu anxietatea legată de cronici, de măsura în care cartea era înțeleasă sau nu, m-au făcut să mă simt o vreme de parcă umblam pe terenuri mișcătoare. E o idee foarte proastă să-ți construiești identitatea pe părerile altora. În cele din urmă am reușit să ies din starea aceea amintindu-mi că sunt scriitoare pentru că scriu și îmi place, nu pentru că primesc aprecieri și cronici.

***

Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor

 (fragment din volumul cu același nume)

În cele opt luni de relație din clasa a zecea, deși s-au ținut de mână, s-au sărutat, și-au spus „te iubesc”, s-au pipăit peste și pe sub haine și au simulat îmbrăcați toate mișcările sexului până când ea se prăbușea peste el fericită, iar el trebuia să se ducă la baie să se curețe, Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor.

Nu pentru că ea n-ar fi vrut. De altfel, când colega ei de bancă și prietena ei cea mai bună, Alexandra, a întrebat-o la ora de sport cum i s-ar părea ca ea și Cristi să… „Să v-o puneți?” a încercat Raluca s-o ajute să găsească verbul. „Nu, sună prea vulgar”, a strâmbat din nas Alexandra. „Să faceți dragoste?”, „prea siropos”, „să faceți sex?”, „prea tehnic”, „să vă culcați unul cu altul?”, „nu”, a zis Alexandra nereușind să găsească cuvântul potrivit pentru ce-și dorea să se întâmple. Raluca a ridicat din umeri, „mie mi se pare ok”. În ceea ce-o privea, era hotărâtă să se culce cu Tudor, să se căsătorească cu el și apoi să-i aștepte în vizită pe Alexandra și Cristi. „Serios?”, a întrebat-o Alexandra în timp ce coborau din tramvaiul 5 la Unirii. „Tu chiar te vezi căsătorindu-te cu Tudor?” „Bineînțeles. Tu nu te vezi căsătorindu-te cu Cristi?” Alexandra nu a răspuns. S-a culcat cu Cristi și s-a despărțit de el doi ani mai târziu, la terminarea liceului.

Când Raluca i-a spus lui Tudor că era gata să o facă și el a întrebat naiv „ce anume?”, iar ea a ridicat sugestiv din sprâncene și a repetat, radiind toată, anticipând bucuria lui: „să o facem”, Tudor a zis nu.

Raluca nu mai auzise una ca asta, nici în poveștile altor fete, nici în filme, nici în revistele pentru adolescente. Băieții erau cei care se gândeau tot timpul la sex, cei care puneau presiune pe fete, cei care se culcau cu ele și apoi la lăsau baltă – dar un băiat de șaisprezece ani care își refuza prietena, pe care, pe deasupra, pretindea că o iubește? Mai târziu, după ce s-au despărțit, mintea Ralucăi revenea neîncetat asupra acestei probleme și-i întreba pe toți băieții din jur, prieteni de-ai ei și prieteni de-ai lui, dacă au auziseră așa ceva. Pe moment însă, rămăsese în loc, confuză și jignită. „Hei, uită-te la mine.” Tudor și-a îndoit ușor genunchii ca să fie la nivel cu ea și a privit-o în felul acela al lui care o făcea să se simtă de parcă înota în miere. I-a zis că n-avea niciun sens s-o facă pe fugă, că mai bine așteptau vacanța de primăvară și se duceau undeva, la munte, și ea s-a gândit că puteau s-o facă și pe fugă, și la munte, dar nu a zis nimic și a încercat să-și alunge din minte îndoielile.

Cu o săptămână înainte de vacanță, într-o zi în care el nici măcar nu era la școală, diriginta a venit la clasă să-i anunțe că vor trebui să-și ia la revedere de la Tudor. Tatăl lui era atașat diplomatic și toată familia urma să plece doi ani în India. Raluca s-a supărat, Tudor a încercat să o îmbuneze, dar India era departe, iar doi ani însemnau mult, jumătate din viața lor de liceu. O vreme au ținut legătura în singurul mod disponibil pe atunci, pe mail, dar Tudor nu răspundea niciodată suficient de repede, iar Raluca nu-și putea reprima senzația că  îi ascundea lucruri. S-au certat, nu și-au vorbit câteva luni și, fix când Raluca se hotărâse să-i scrie din nou, a aflat de la un coleg de clasă că Tudor se combinase cu o indiancă.

*

Raluca le indică părinților ei unde să oprească, îi spuse încă o dată mamei ei la mulți ani și coborî din mașină cu grijă, să nu-și murdărească ciorapii și rochia. Cu pași mici – ca să nu alunece pe gheață cu pantofii cu toc – se îndreptă spre gura de metrou. Se bucura să aibă o scuză să apară îmbrăcată așa la Tudor, chiar dacă doar urmau să vadă Die Hard IV.

Prima oară, când se dusese la el pentru Die Hard I, se epilase, se unsese cu ulei de nucă de cocos, își pusese o pereche de blugi mulați și o bluză lejeră, care îi cădea de pe umăr, dar sfârșiseră prin a sta fiecare pe jumătatea lui de saltea (Tudor n-avea pat, doar o saltea așezată direct pe podea), cu o pernă la spate, uitându-se cum o salva Bruce Willis pe nevastă-sa de teroriști. Și chiar dacă Tudor a invitat-o să rămână la el peste noapte și i-a dat o pijama de-a lui, au dormit spate în spate, fără să se atingă, ca doi vechi prieteni ce erau.

La Die Hard II Raluca nu s-a mai epilat, nu s-a mai parfumat, a venit într-o pereche de blugi de casă și un hanorac larg, știut fiind că fix în zilele în care nu te epilezi și porți chiloți tetra se ivesc ocaziile să faci sex. Dar nici de data aceasta nu se întâmplase nimic.

La Die Hard III nu-și mai amintea ce purtase. Tudor a sunat-o când ieșea de la facultate s-o întrebe dacă n-avea chef să vină pe la el. Redeveniseră prieteni de când se întâlniseră din întâmplare, în urmă cu două luni, în cafeneaua în care Raluca lucra part-time. A fost ca într-un film prost: Tudor a venit însoțit de o brunetă zâmbitoare, plinuță, machiată ca o păpușă, iar Raluca, cu obrajii arzând, pulsul zvâcnind în urechi și toată atenția concentrată pe mica ei furtună interioară, s-a apropiat de ei și le-a întins, cu mâna tremurând, meniurile. Bruneta a privit-o mirată, în timp ce Tudor s-a ridicat, a pupat-o pe obraz și a prezentat-o ca „Raluca, o veche colegă de liceu” – nu „Raluca, fost mea prietenă”, nu „Raluca, prima mea iubire” – iar pe brunetă a prezentat-o numai ca Amélie – care oricum n-avea cum să fie numele ei adevărat – fără nicio altă precizare, ca și cum ei, Ralucăi, nu-i datora nicio explicație. Le-a adus un Jameson (lui) și un ceai de iasomie (ei) și și-a petrecut tot restul serii străduindu-se să-i ignore. A trebuit să-i atragă atenția barmanul când Tudor a cerut la sfârșit nota. La plecare, a găsit pe masă un bacșiș generos și Tudor i-a zis din ușă că ar trebui să se vadă la o cafea, dar ei i-a venit să arunce cu bacșișul după el și a fost surprinsă cât de mult îl ura încă.

Tudor a revenit după o oră. Cât mai avea din tură? A vrut să-l refuze, dar n-avea niciun motiv – nu putea să-i facă o scenă pentru ceva ce se întâmplase cu șase ani în urmă. S-a prefăcut mai ocupată decât era, a șters toate mesele de două ori și a curățat îndelung baia, timp în care Tudor a mai băut un Jameson butonând pe telefon și căutând-o din când în când, din ochi, prin cafenea. În cele din urmă, Raluca l-a rugat pe barman să închidă și a plecat cu Tudor. Pe drum, el i-a povestit că după India a mers în Anglia, la facultate, dar nu s-a putut obișnui acolo, așa că de vreun an era din nou în țară; a început Politehnica, dar nu prea-i plăcea. A întrebat-o de Alexandra – Medicină; de Cristi – Matematică; și de alți colegi și profi de-al lor din liceu și după ce au ajuns în fața blocului Ralucăi au mai stat de vorbă o vreme. La final, el i-a zis „chiar îmi fusese dor”, iar ea nu a înțeles dacă de ea, sau de trecutul lor comun.

Așa că în noaptea în care s-a dus la el pentru Die Hard III, Raluca credea că a înțeles: Tudor n-avea absolut niciun interes față de ea ca femeie.

*

Adriana Jderu

A debutat cu volumul de proză scurtă Spații mici, București: Editura Humanitas, 2023.

***

1.

Unul dintre cei mai importanți factori catalizatori pentru debutul meu a fost faptul că am participat la cursuri de scriere creativă, unde am cunoscut scriitori consacrați, alți scriitori în curs de publicare sau pur și simplu pasionați de același meșteșug care mi-au oferit o perspectivă exterioară asupra textelor pe care încercam să le scriu. Petrecusem ceva timp încercând să scriu și să îmi evaluez singură propria muncă fără succes. Era ca și când eu îmi puneam întrebare și tot eu răspundeam, un demers complet neproductiv. Am apreciat enorm Revista de povestiri, unde am luat parte la primele cursuri și unde în esență mi-am întâlnit tribul. De-a lungul timpului scriitori ca Marin Mălaicu-Hondrari, Florin Iaru, Andreea Răsuceanu, Remus Boldea și mulți alții mi-au acordat indicații valoroase asupra felului în care scriu și în consecință au făcut din mine un scriitor mai bun.

2.

Relația cu editorul a presupus discuții minime asupra manuscrisului, am vorbit mai degrabă despre procesul de publicare decât despre modificări semnificative asupra textelor. Am avut câteva cerințe de detaliu și am avut ocazia să și adaug câteva proze în volumul final care nu se aflaseră în manuscrisul inițial trimis editurii. Dezbaterile și multiplele runde de revizuiri aduse prozelor s-au întâmplat până ca acestea să ajungă la editor. Manuscrisul trimis către editură a fost destul de curat, a fost cea mai bună versiune pe care o puteam oferi în acel moment, toate prozele fuseseră discutate cu alți colegi scriitori, scrise și rescrise.

3.

Volumul Spații mici a fost în general bine primit critic, nominalizat și premiat ca debut, recunoscut cel mai des din punct de vedere estetic pentru utilizarea abilă a unei multitudini de voci narative, diversitatea tematicilor, o atenție deosebită asupra psihologiei personajelor și un stil concis.

4.

Deciziile creative pe care le iau sunt legate de preferințele mele, de experiențe și interese personale care nu au legătură cu vreun context ideologic. Cu siguranță nu trăiesc în izolare, sunt modelată de ceea ce înseamnă să trăiești în România sau să fii născut în anii ’80, de lecturile mele, dar dacă sunt influențată în vreun fel, nu este în mod conștient. Miza mea e să spun o poveste cât mai bine.

5.

Am citit cu mare curiozitate textele de critică literară și pentru un debutant cred că e important să vadă o astfel de perspectivă detașată, de ansamblu asupra propriei cărți. Critica literară e totuși un demers subiectiv și de aceea citesc toate observațiile cu interes, fără să fie însă un motiv pentru care să mă simt fie stimulată, fie inhibată în procesul creativ ulterior.

***

Fragment din Lângă Lacul Morii, volumul Spații mici (2023)

Palmele pescarului acoperă hotărât mâinile nesigure ale unui adolescent sprijinit de balustrada albastră de la barajul Ciurel.

— Hai, mă, băiatule, uite așa, strânge bine aici!

Undița pe care o țin împreună se îndoaie scurt înainte ca momeala de la capătul firului să străpungă apa. Bărbatul are pielea bronzată, părul cărunt și lung prin care se vede distinct o șuviță perfect albă. Lângă el, băiatul se concentrează asupra punctului fix în care firul se scufundă în apă ca și când peștele ar putea deja să sară din Dâmbovița cu smucituri fatale.

— Cât de mari sunt peștii pe care îi prinzi, tataie?

— Nu mai sunt cine știe ce. Cam prin februarie, mai prind câte un biban. Acum e mai mult așa, să treacă timpul. Probabil o să prindem niște mârlițe. Știi ce-s alea?

— Nu, spune băiatul fără să-și desprindă privirea de la suprafața apei ca nu cumva să piardă un moment crucial. Ce sunt?

— Pui de știucă. Vreo 200 de grame. Cam atâta, indică pescarul folosind ca unitate de măsură distanța dintre degetul mare și arătător.

— Auzi, tataie, dar moara unde e? întreabă puștiul cu o curiozitate care îl face în sfârșit să-și ia ochii de la apă și să se uite spre bătrân.

— Ce moară?

— Păi nu se numește Lacul Morii?

— Așa i-a rămas numele de pe vremuri. Nu mai e nicio moară, poate a fost înainte să se facă barajul. Așa rămân denumirile vechi, Ciurel, Insula Îngerilor, spune el arătând mai întâi spre stația tramvaiului 41 și apoi în direcția lacului. Asta cu Insula Îngerilor e ca o… Cum îi zice? E ca o metaforă. Pe vremea lu’ împușcatu’, când s-a dat ordin să se facă baraj erau case aici, o grămadă de familii, era și un cimitir, o biserică. Erau, nu știu, mii de morminte! Când a zis Ceaușescu să se facă, imediat, pac! De abia a avut lumea timp să-și ia morții. Cică unii nici nu au mai apucat să fie mutați că s-a turnat beton peste ei și gata.

Bătrânul își continuă discursul cu nesațul unui om care prinde în sfârșit ocazia de a spune o poveste demult nerostită. Absorbit de amănunte, băiatul cască ochii și își imaginează hoarde de zombi ridicându-se din Lacul Morii și șchiopătând în descompunere de-a lungul digului, așa cum a văzut el într-un film, cândva cu mult după ora de culcare impusă de părinții lui.

— Într-un an l-au și terminat. A demolat biserica în zi mare, chiar de Sfinții Constantin și Elena. Nu conta nimic pentru el. Dar na! S-a făcut imediat, nu ca acuma. Le ia ani de zile să construiască ceva. E frumos, nu zic că nu e, să ai așa ceva în oraș. Se mai plimbă lumea, mai o bicicletă, mai un rummy. Problema e că au venit ăștia cu plasele lor. Ce să mai pescuiești, mai ai loc? Cică pentru biodiversitate, nu știu ce. Prostii! Să fim serioși, braconaj în floare, spune pescarul uitându-se în depărtare încruntat. Și acolo pe insulă mai acu’ câțiva ani se făceau lupte cu câini, din ăia de îi făceau răi, îi ațâțau și-i puneau la pariuri. Pe ăla care pierdea lupta, îl luau și-l aruncau direct în lac.

O zvâcnire pe firul undiței îl face pe bătrân să devină mai atent la apă și mai puțin la amintiri.

— N-a tras. Mă miram eu să avem așa noroc din prima. Dar lasă că prindem noi, să vezi tu. Fac diseară niște mămăligă cu mujdei, înghite în sec bătrânul.

— Eu trebuie să-mi învăț la mate diseară că am lucrare de control.

— La ce lecție ești? întreabă pescarul încercând să calculeze în minte câți căței de usturoi mai avea în coșulețul de nuia de pe masa din bucătărie și dacă mai prinde deschis la pescăria din Piața Crângași când pleacă din parc.

— Triunghiul dreptunghic. Dar ne dă din tot semestrul.

— Suma pătratelor catetelor este egală cu ipotenuza la pătrat, recită bătrânul.

— Nu mai țin minte exact că asta a fost acum vreo patru lecții.

— Păi și eu cum țin minte de acu’ 40 de ani, mă, băiatule?

Cei doi rămân rezemați de balustrada albastră care delimitează parcul de lac și stau o vreme fără mișcări și fără vorbe, doar cu sunetul apei care explodează prin orificiile din beton.

— Mai stai câteva ore cu mine că te duc eu acasă la mă-ta, spune pescarul și începe să fredoneze. Dâmboviță, apă dulce / Cin’ te bea nu se mai duce.

Prin geamul pătat al tramvaiului 41, Monica se uită spre baraj, unde un pescar în vârstă și un copil privesc în jos spre apa învolburată. Tânăra se ține strâns de o bară de susținere. Cele 20 de kilograme în plus, plasate predominant în jurul coapselor și al burții, o trag hotărât într-o parte la curba care vine imediat după stația Ciurel, iar fata se echilibrează la loc cu greu. Ține lângă ea un geamantan cu roți pe care și-l sprijină de picioare. Se uită la cei câțiva oameni care se plimbă agale sau aleargă în echipament de fitness pe digul familiar. Pe un colț de iarbă observă o cruce metalică veche, generică, ruginită, așa cum sunt multe altele prin oraș, acolo unde oameni au murit înecați sau în accidente de mașină. Copacii din parc sunt mai înalți decât își aduce aminte.

În timp ce tramvaiul se apropie de Piața Crângași, Monica decide să coboare la prima stație și să meargă pe scurtătura dintre blocuri, deși casa părinților e mai aproape de Podul Grant. Coboară într-un tumult de oameni grăbiți să schimbe tramvaiul cu metroul și alții nerăbdători să urce ca să prindă un loc pe scaun. Îi lasă pe toți să-și urmeze traiectoria. Între timp ea se uită la trotuarul dinspre piață la oameni mai molcomi. Sunt cei care locuiesc în cartier și care iau viața la pas fiindcă știu că doamna care vinde cartofi buni la taraba din complexul comercial mai stă ore bune, iar Catena de lângă Mega Image se închide seara târziu. Pare că mulți dintre cei care stau în Crângași au trăit în același loc aproape toată viața lor. Monica vede câteva fețe familiare, doar că mai ridate, mai arse de soare, cu pete maronii pe tâmple.

*

Gabriel Macsim

A debutat cu volumul Vezi mîinile mele, Iași: Polirom, 2023

Debutul absolut în proză a fost în revista iocan, nr. 6/ anul 3, 2018.

***

1.

Căutam cursuri de creative writing, așa cum știam că există în alte țări, și l-am găsit pe Florin Iaru. A urmat o tabără de scriere creativă, apoi programul Prima Carte, mentorat de Marius Chivu și Florin Iaru, care a fost determinant. Textele publicate în reviste precum Iocan, Echinox, Steaua, Timpul, Revista Familia și antologiile Kiwi au făcut restul.

2.

A fost mai aproape de o dezbatere decât de o predare a manuscrisului, dar nu a fost mult de lucru. Asta pentru că ajunsesem la editură cu texte deja șlefuite după colaborarea cu Marius Chivu. Metoda lui s-a rezumat la a formula întrebări care să aducă claritate și să mă întoarcă la intenția fiecărei proze în parte, fără să atingă în niciun fel esența lor. Cu editorul discuțiile au vizat câteva exprimări, termeni inventați de mine în interiorul unor proze, și s-au încheiat, în mare parte, ca o confirmare că textele sunt gata. A fost o relație caldă și profesională în egală măsură.

3.

La momentul debutului, în literatura română predomina proza apropiată de autoficțiune și de realismul cotidian. Mi-ar fi plăcut să scriu ceva ce s-ar fi înscris în această direcție, dar aveam alte întrebări la care căutam răspunsuri, unele care nu mă transformau în personaj, ci mă lăsau în afara textului, ca observator. Am venit cu altceva – fantastic, distopie, satiră. Pe plan internațional, tot mai mulți scriitori serioși explorau fantasticul și distopia (K. Ishiguro, M. Atwood, C. McCarthy, M. Houellebecq, C. M. Machado), iar asta mi-a confirmat că direcția mea are sens.

4.

Demersul meu creativ nu pornește dintr-o asumare ideologică explicită. E o încercare de a construi o voce proprie din rezonanțe interioare mai degrabă decât din influențe asumate explicit: tensiunea dintre tragic și comic de la Jonathan Safran Foer, estetica frazei lui Jeffrey Eugenides, imaginația și oralitatea lui Garcia Marquez, ironia analitică a lui Zadie Smith, energia brută și amestecul de registre din textele lui Junot Diaz, vizionarismul lui M. Cărtărescu și stranietatea lucidă a lui Tudor Ganea. Fondul ideologic e unul implicit: credința că literatura poate reconstrui lumea după alte reguli decât cele ale realului, oferind pierderii și modalităților de a o procesa (tema centrală a volumului meu) un sens refuzat de existența cotidiană.

5.

Vin dintr-un domeniu diferit de cel literar, deci am privit critica literară cu o anumită nesiguranță, neștiind cât de pertinent îi pot evalua observațiile. Volumul a fost primit bine, iar unele cronici au punctat onest și scăpările. La momentul debutului, o critică negativă m-ar fi inhibat, poate nu definitiv, dar mi-ar fi luat timp să-mi recapăt încrederea. Critica de întâmpinare m-a stimulat să continui. Subtilitățile unui text precum „Mesaj de întâmpinare” au fost prinse doar parțial, ceea ce e firesc. Unele texte cer un anumit tip de lectură, iar asta nu e neapărat o problemă, ci o condiție. Nu mi-am imaginat că toată lumea va prinde tot și nici nu mi-am propus asta.

***

Revoluție

(fragment inedit)

În noaptea în care a început să se tragă și la noi, am ejaculat prima dată. Aveam doisprezece ani și, în sfîrșit, mi se întîmpla și mie. Îl auzisem de multe ori pe Silviu, prietenul cel mai bun de-atunci, discutînd cu băieții mari despre visele umede, dar ce-mi puteam imagina era una dintre diminețile din urmă cu trei ani cînd încă făceam pe mine. Nu-mi amintesc ce-am visat, dar sigur nu avea legătură cu bărbații cu paltoane cenușii și căciuli rusești de la televizor care alergau pe străzile Bucureștiului aplecați sub tirul gloanțelor, cu clădirile cufundate în întuneric, ținte ale sutelor de trasoare sau cu TAB-urile patrulînd cu țevile mitralierelor ridicate.

În dimineața aceea mama m-a trezit înainte să plece la serviciu. M-am ridicat în fund și l-am zărit pe tata stînd în hol, în spatele ei. Ținea în mînă căciula de miel ca o vulvă supradimensionată, accesoriu vestimentar aparent obligatoriu pentru oamenii muncii.

— Nu ieși din casă, mi-a spus mama. Mai lucrezi din culegere și nu dai drumul la nimeni pînă venim noi, ai înțeles?

Am dat din cap și, imediat ce au plecat, am adormit la loc. Trei ore mai tîrziu am descoperit ce se întîmplase peste noapte. Nu în București sau în centrul orașului nostru unde luptele continuaseră, ci în chiloții mei unde o pojghiță sidefie făcuse materialul textil să adere peste abdomen.

Am cojit fîșiile de broderie seminală, întrebîndu-mă dacă nu cumva sistemul meu excretor și psihicul trecuseră la nivelul la care, în stare de inconștiență, poți elibera volumul de urină necesar să-ți pătezi lenjeria intimă și pijamaua, nu și patul.

— Hartă pe chiloți, mi-am spus mîndru cînd am realizat despre ce era vorba.

Puțin după prînz, am auzit bătăi în ușa de la intrare și am recunoscut semnalul lui Silviu. N-am apucat să-i spun despre marea mea realizare. Mi-a luat-o înainte.

— Încă se trage-n București, a spus și mi-a întins un covrig uscat. S-a tras și la noi azi-noapte. Ai văzut la televizor?

Căutam un moment să-i dau vestea, dar Silviu a luat-o spre sufragerie, a deschis televizorul și s-a așezat pe canapea, fără să-și dea jos geaca. M-am așezat lîngă el și am privit imaginile cu Dinescu, Caramitru și ceilalți, luptele de la televiziune și de pe străzile Bucureștiului, pînă mi-am simțit picioarele înghețate. M-am dus la bucătărie, am aranjat cele două cărămizi de șamotă din cuptor și am aprins toate ochiurile. Când m-am întors, Silviu își scosese geaca și se învelise cu steagul imens lăsat de tata pe fotoliu cu o seară înainte.

— La noi e mai cald.

Și-a urcat picioarele pe canapea. La televizor, un nene cu ochelari cu ramă groasă și lentile fumurii anunța că în Timișoara teroriștii otrăviseră apa. Silviu mi-a pus un covrig în poală.

— Vezi că-i otrăvit.

Râsul lui a acoperit sonorul televizorului. I-am privit fața prelungă, de cal, mandibula ieșită înainte și dinții de pește răpitor, ascuțiți și depărtați unul de altul.

L-am cunoscut în prima săptămână din clasa întâi. Într-o pauză am ieșit să beau apă și m-am așezat la coadă la pompă, privind speriat spre băieții mai mari sprijiniți de gard. Posibil cel mai scund și mai slab din școală, dovada vie a succesului societății socialiste multilateral dezvoltate, aș fi încăput lejer în jgheabul de tablă. Cînd mi-a venit rîndul, eforturile de a ajunge la țeavă au stîrnit amuzamentul tuturor. Silviu s-a desprins din grupul de băieți, a trîntit două cărămizi în balta de lîngă pompă și mi-a făcut cu ochiul. Apoi m-a bătut ușor cu palma pe spate și s-a întors spre ceilalți.

— Ia, gata cu hlizeala că mă cac în neamul vostru cu bucăți de pulă.

Nu mai auzisem pe nimeni să înjure cu atîta creativitate. După cum aveam să aflu, nici bărbații care ieșeau seara în fața blocului să joace table nu se ridicau la înălțimea repertoriului lui Silviu.

Deși cu doar doi ani mai mare decît mine, era înalt și voinic ca un elev de gimnaziu. Nimeni din ciclul primar sau chiar mai mare nu avea curajul să sufle în fața lui. Zilele următoare am aflat că locuia în blocul de vizavi, era singur la părinți și avea aceleași pasiuni ca mine. Proaspăt mutat în cartier, nu avusesem timp să îmi fac prieteni.

— Mă duc să mănânc. Vrei ceva?

Cu ochii în ecranul televizorului a arătat înspre covrigi. Când m-am întors, stătea pe o parte, înfășurat în steag. Am dat la maxim sonorul televizorului și m-am băgat lîngă el. Mirosea a săpun Cheia amestecat cu săpun de casă și Dero. Nu-mi amintesc să fi simțit vreodată la Silviu mirosul de transpirație caracteristic oricărui mascul proletar cum, probabil, decisese cineva de la vîrful nomenclaturii. M-am foit un timp cu speranța că mai păstram încă ceva din izul spermei.

— Cum crezi c-o să fie fără ăștia? a zis și a pus un picior peste mine.

La televizor, Nicolae Ceaușescu ieșea a mia oară prin deschizătura din burta TAB-ului, ajutat de un militar, ținîndu-și cu mîna căciula. Nu i-am spus că mi-era milă de el. Într-o zi trecuse de la mult iubitul conducător la bătrînelul neajutorat, încă uimit de ce i se întîmpla.

— Eu cred c-o să fie bine, a continuat. O s-avem curent seara, n-o să mă mai trimită mama la coadă la lapte, la pâine, o s-avem mai multe ore la televizor. O să facem ce vrem. Tata așa zice.

Și-a așezat palma pe pieptul meu și m-a împins cu pubisul, scoțînd niște sunete guturale.

— O s-avem filme și reviste cu femei în pula goală, a spus și a izbucnit în rîs. Cică așa-i dincolo. Au magazine-n care te duci și iei cu împrumut casete video. Sau te duci la chioșc, ți-alegi revista, cum facem noi cu Scînteia, și-o freci.

— Revista?

— Nu revista, prostule. Crezi că-i lampa lu’ Aladin? Pula.

— O freci de revistă?

— Poți și de revistă, da’-i mai bine cu mîna.

M-am întors pe spate. Nu știam sigur la ce se referea și n-am încercat deloc să-mi ascund nedumerirea.

— S-o iei la labă, mă.

S-a ridicat în fund, rînjind larg, gata să dezlănțuie arsenalul de miștouri. Mi-am trecut mîna prin păr și am zîmbit. N-avusesem niciodată curaj să-l întreb cum se făcea treaba aia, deși știam gestul pumnului strîns amestecînd zaruri imaginare. Convins că va veni de la sine, ca un instinct transmis genetic fiilor, pe linie paternă de la Adam încoace, renunțasem să mă mai gîndesc la asta.

— Azi-noapte am făcut hartă pe chiloți, am spus repede.

— Să mori tu. Ai visat ceva sau …, și pumnul s-a mișcat în aer.

— Nu, am visat, dar nu mai știu ce. Dimineață aveam chiloții murdari de…

— Sloboz, mă prostule. Deci nu știi cum îi cînd te slobozești.

— Cum faci laba? am spus și m-am ghemuit la marginea canapelei.

La televizor rulau imagini cu trupuri înșirate pe podeaua morgii din Timișoara. Silviu a rîs și s-a trîntit pe spate. Puloverul i s-a tras în sus, dezvelindu-i abdomenul și betelia izmenelor. S-a așezat pe marginea canapelei, cu pumnul strîns între picioarele larg desfăcute.

— Bă, cînd ți se scoală … Știi ce-i aia? Ei, cînd ți se scoală, o apuci în palmă și-o freci ușor. Uite-așa, și pumnul a început să oscileze lent în lungul arătătorului celeilalte mîini. Cînd simți că se face tare de tot, începi s-o freci mai repede. La sfîrșit îți dai drumu’.

— Și cum știu cînd îi sfîrșitul?

— Îți dai drumu’ și gata, prostule.

Pe ecran, oameni înghesuiți în camioane scandau cu mîinile ridicate în aer, fluturînd steaguri cu stema decupată.

— Nu-i ca atunci cînd fuți, da’ …

S-a lăsat pe spate și și-a mîngîiat abdomenul pe sub pulover. Materialul scămoșat al pantalonilor de trening lăsa să i se profileze sexul în erecție.

— Te-ai futut vreodată?

Claxonul unei mașini cu motorul turat la maxim ne-a făcut să tresărim. S-a auzit cineva strigînd „Libertate” și m-am întins lîngă Silviu, în așteptarea răspunsului.

— O știi pe Ramona de la P17? Astă toamnă am fost la ea să-mi arate clasorul cu timbre și, din una-n alta ne-am luat limba-n gură, i-am băgat mîna la țîțe, am făcut toate alea.

Am tras steagul peste piept și mi-am apăsat cu palma penisul erect, privind imaginile cu luptele din București.

— Știi că Miron de la șapte B e poponar? Cică dincolo-s o grămadă de-ăștia, bărbați cu bărbați, femei cu femei.

— Poponare?

Silviu a izbucnit în rîs și mi-a pus mîna pe ceafă.

— Nu știu cum le zice. Cre’ că limbiene.

— A, pentru că-și dau limbi, am spus strîmbînd din nas.

Mi-a făcut cu ochiul și a început să se joace cu părul meu. Unda de șoc a furnicăturilor mi-a străbătut scalpul, spatele și capul pieptului, radiind spre rădăcina penisului. Am strîns genunchii la piept să maschez erecția și mi-am sprijinit bărbia pe genunchi. De la televizor, informațiile despre masacrul de la Otopeni ajungeau la mine tot mai slab. Cîteva focuri de armă venind dinspre centrul orașului au răsunat peste blocuri.

*

Oana Paler

A debutat în proză cu romanul Stadii, Băbana: editura Rocart, 2023.

A publicat și volumul de poezie Sufletul te face om poezie, Alba Iulia, OMG, 2025.

***

1.

Determinante au fost social media, în special Facebook, unde am început să devin mai activă după 2020. Eu sunt din Brașov, dar am terminat facultatea la București în 2000, după care m-am întors în Brașov și am intrat direct în învățământ, unde sunt și acum. Zic asta pentru că, plecând din Brașov, am ratat efervescența momentului din jurul Literelor brașovene (grupul Mușina, Bodiu, Crăciun și nu numai) și, întorcându-mă în Brașov după studenție, am ratat din nou ceva, anume menținerea legăturii cu ce se întâmpla la București (cenacluri, Cărtărescu vibe sau începuturile douămiismului, care se ridica exact când eu plecam). Însă, prin afinități și prietenii, mă simt apropiată de douămiism. Asta neînsemnând că nu mă simt la fel de bine alături de scriitorii de la Brașov, care sunt numeroși și relevanți. Revenind la rețele și la Facebook, de acolo mi-am luat multe informații și mi-am format niște opinii, plus m-am poziționat cumva în câmpul literar/cultural românesc, alegând ce mi se potrivește sau aprofundând zone la care nu aveam acces și la care în general nu avem niciunul acces global, scriitorii nefiind grupați în capitală sau în marile orașe. Azi poți fi oriunde, internetul a schimbat fața lumii, globalizarea a permis o privire clară în interiorul unor câmpuri și posibilitatea de a te manifesta artistic și de a rămâne în același timp la tine acasă. De debutat, am debutat de capul meu, nu aveam legături personale decât cu puțini oameni din mediul literar, ceea ce n-a fost deloc o problemă, ba chiar un avantaj, că am venit în lumea asta „necontaminată” de influențe directe, ceea ce nu înseamnă că tot așa am și rămas.

2.

Nimic spectaculos de povestit aici, sunt invidioasă pe colegii care au povești juicy, totul a fost cât se poate de firesc. Un parcurs clasic: trimis manuscris, acceptat manuscris, discutat detalii editoriale. Am lucrat pe text împreună cu Ivona Matei, mi-a dat sfaturi, mi-a făcut observații, am revizuit pe ici pe colo. Editorul Călin Vlasie mi-a explicat care sunt pașii și în mai 2023 a apărut romanul la editura pe care o conduce.

3.

Prin asta înțeleg situarea romanului ca formulă. OK, n-am să vă spun ce cred eu neapărat despre propriul roman, că mă jenez, ci mai degrabă cum a fost privit de receptori. Pe de o parte, au fost voci care l-au situat în zona unui existențialism pop, adus în contemporan și legat de jocurile video, alții care l-au legat de gen, anume roman (semi)polițist, alții care l-au văzut roman al crizei, în linia lui Houellebecq. Cred că are câte puțin din fiecare.

4.

Nu cred că are nimic ideologic sau militant, poate doar o vagă și implicită critică socială în ansamblu. Personajul principal aparține clasei de mijloc, are bani, e indiferent atât la problemele de clasă, la cele de mediu, în general e cam lipsit de conștiință civică. Nu e un activist, dar nici vreun capitalist veros. Ia lumea ca atare, nu-i chestionează structurile social-politice, poate doar uneori când se izbește de corupție, dar trece mai departe. E mai degrabă un rezultat al imunizării la tot ce nu ține de universul imediat sau un individualist, să zicem.

5.

Eu am debutat târziu, la 40+, așa că am beneficiat fără să vreau de avantajul perspectivei omului matur asupra chestiunii în cauză, anume: nu mi-am făcut iluzii, nu am avut pretenții. Bine, nu am avut nici sentimentul că am răsturnat universul cu romanul meu, ca să aștept cine știe ce laude sau vreo răsplată, altele decât cele pe care le-am primit. Receptarea a fost încurajatoare și a venit din zone diferite. Le sunt recunoscătoare tuturor, în egală măsură. Recunoscătoare că mi-au citit cartea, că și-au luat timp să scrie despre ea. Romanul a avut multe cronici, a circulat, s-a vândut bine, a primit și câteva premii. No complaints.

***

Inedit (fragment de roman)

Deci m-am dus la facultate și l-am așteptat pe hol pe proful care ne predase cursul, asta după ce i-am aflat programul de la secretariat, chestie în care am investit o cutie de bomboane și-o pungă de cafea, excelente ambele presupuneam, fiindcă nu gustasem nici, nici. Secretara era un clișeu, unghii făcute, un permanent aspru, roșcat, ochelari cu lanț și ceva aur pe ea, dar putea trece drept profesoară, cu taioarele ei sobre și nasul ascuțit. M-a întâmpinat sictirită, cu un glas obosit și aspru, dar ce doriți de la domnul profesor, dar de ce, când, cum. Până la urmă, după ce i-am lăsat punga discret jos lângă birou, și-a făcut pomană și s-a uitat prin scripte și mi-a zis că Stănescu urma să participe la o ședință, așa că-l puteam aborda înainte sau să aștept în fața decanatului până-și termina treaba.

Stănescu era un tip mărunt, la vreo 45-50, cu mustață și chelie, destul de șters, fără aere de mare intelectual. Nu existau nici legende sau zvonuri pe seama lui. Îl știam vag, era printre profii care nu punea absențe la cursuri, așa că profitasem și lipsisem cât de mult se putuse, iar pe seminarist îl mințisem că m-am angajat, așa că nici pe-acolo nu dădusem prea des. Nu-mi pregătisem niciun discurs, aveam de gând să-i spun, cu tot riscul, exact ce s-a întâmplat și să-l rog să mă ajute, adică să nu noteze lucrarea Marinei, ca să nu pierd anul sau, mai rău, să nu pierd tot, lucrările erau aproape identice, deci nu era greu, în cazul unei anchete, să se afle cine o scrisese și pe a ei. Așa am și făcut, l-am abordat direct și politicos, m-a ascultat răbdător, dar cu ochi mici, sceptici, de parc-ar fi pândit momentul să mă prindă cu ceva. Ne-am retras spre scrumierele metalice de pe coridor, unde erau îngrămădite zeci de mucuri de țigară, și-a aprins un Kent și n-a scos nicio vorbă până când n-am terminat eu și am văzut cum din privire i-a dispărut treptat orice intenție ofensivă, ba chiar se uita la mine cu milă, așa că m-am simțit auzită, mi s-a pus un nod în gât de emoție și în fața ochilor mi-au apărut scântei de speranță licărind ca-n povești. „Stați puțin să mă gândesc”, a zis omul, cu un firesc rar întâlnit la profii trecuți de o anumită vârstă. „Practic, din momentul ăsta, dacă tot ați venit să-mi spuneți ce-ați făcut, în caz că vă ajut, comit și eu ceva, nu știu exact ce, tot un soi de ilegalitate, nu?”, a zis el temător, ca și cum de fapt ar fi gândit-o pentru sine. „Adică ar trebui să am deplină încredere în dumneavoastră, nu? Că nu spuneți nimănui, că nu știe nimeni ce ați făcut, că tot ce-mi spuneți e real și așa mai departe, nu?”. Nu-mi dădeam seama dacă acel „nu?” îmi era adresat mie, așa că am tăcut, iar el a continuat: „Trebuie să mă gândesc, nu vă pot da un răspuns pe loc, trebuie să mă gândesc, ziceți că certificatul de deces al prietenei e depus la secretariat, o să verific, o să mă gândesc, reveniți mâine, mă găsiți aici, adică aici, la scrumiere, pe la 9 și ceva”. Nu spusese nu, nu-și manifestase dorința de a mă raporta, deci era bine. I-am mulțumit și m-am grăbit să plec, dar m-a rechemat și mi-a zis: „Dar dacă o lăsăm așa? Afișăm nota pentru lucrarea fetei în data stabilită și sperăm că n-o să facă nimeni legătura? Că n-o să observe nimeni detaliul ăsta, anume că fata de fapt nu mai trăia în ziua examenului? În afară de mine, ziceți că nu știe nimeni nimic, nu cred că o să-și bată capul alții să…, eu oricum vă promit că…”. Era mâna pe care mi-o întindea. Mă foiam pe lângă scrumiere, mă mutam de pe-un picior pe altul. „M-am gândit și eu la asta, i-am zis la un moment dat, dar aș fi descoperită à la long, aș trăi cu teama asta că, știți, în orice moment…”. „Da, înțeleg, dar nici pentru mine nu e așa de simplu”. „Dar e simplu, domnule profesor, doar scoateți lucrarea și scăpați de ea, n-o să vă întrebe niciodată nimeni absolut nimic, ca și cum nu s-ar fi întâmplat”. „Veniți totuși mâine, cum am spus, mă mai gândesc”, a zis Stănescu. Privea în jos, cu un soi de timiditate dezarmantă. Am dat să plec iar, dar m-am întors și i-am spus: „Vă rog, domnule profesor, pentru dumneavoastră nu e mare lucru, dar pe mine stresul ăsta m-ar termina, am fost sinceră și v-am spus că eu am scris lucrarea…”, de parcă-i reproșam că nu e destul de curajos să facă ce-l rog, ca să încheiem odată toată povestea care mă râcâia. A ținut-o pe-a lui: „Veniți mâine, o să vedem cum facem”.

M-am întors la cămin și cred că am dormit în etape tot restul zilei, întâlnirea cu profesorul mă golise de energie. M-am trezit la fel de lipsită de chef, mi-am făcut o cafea pe reșoul Angelei, m-am mai învârtit pe coridor, am bătut la vreo câteva uși în căutarea cuiva, a oricui, cu care să pot sta de vorbă despre orice, ca să-mi mut gândul de la fabricarea scenariilor cu profesorul, oare o să fie de acord, cum o să se termine povestea asta și așa mai departe. Degeaba. Am reluat. Stănescu se arătase deschis, văzusem în ochii lui un fel de simpatie sau poate compasiune, n-avea cum să nu-l impresioneze măcar sinceritatea mea, dacă nu situația în ansamblu cu studenta lui moartă. Zisese că ne știa pe amândouă, că atunci când ajungeam pe la cursuri, participam cu câte ceva, făcuserăm și două referate bune, știa că umblam mereu împreună, niciuna dintre noi n-avea prieteni așa de apropiați, rulam iar și iar aceleași argumente, ce suflet de câine ar trebui să aibă cineva ca să-ți refuze rugămintea și tot așa. Pe de altă parte, poate că mărturisirea mea fusese pripită, aș fi putut s-o las așa, vorba lui, cine dracu ar fi stat să facă legătura, plus ancheta, dar Marian totuși știa, Marian care nu mă suporta ar fi putut să reclame, să atragă atenția asupra întregului rahat. Concluzionam că făcusem bine, apoi o luam de la capăt, dar dacă… Până la urmă am obosit îngrozitor, dar n-am putut adormi decât foarte târziu, cu teama că nu voi auzi alarma de la ceas ca să ajung la facultate la timp, așa că m-am tot trezit în reprize, în pline episoade de anxietate, cu tricoul ud și lipit de corp, pe fondul sforăitului lui Gilu, iubitul Angelei.

*

Savu Popa

A debutat în proză cu romanul Strigoița, București: Editura pentru Artă și Literatură, 2023.

Alte volume ale sale sunt: Rețeaua Subterană, (București: Editura Cartea Românească-Art, 2024), Povestea lui Samson Bodnărescu. Dintr-o primăvară furtunoasă (Iași: Editura PIM, Colecția Ipotești, 2024) și Arborele îndoielii (București: Editura pentru Artă și Literatură, București, 2025).

***

1.

Principalul catalizator al debutului meu a fost și este, în continuare, locul în care trăiesc, cel din preajma lacurilor sărate ale Ocnei Sibiului. Locul acesta, al atâtor mări care încap în fiecare lac, mi-a insuflat duhul poveștilor, a devenit cenaclul în care mi-am format mâna de prozator și spiritul de observație al realului din jurul meu. Și totul a pornit de la geografia salină a așezării, punct strategic pe harta istoriei și a imaginației. Filosoful și scriitorul Richard Kearney susține că ,,orașul absoarbe în sine toate narațiunile trecute și prezente, așa cum hârtia absoarbe cerneala”.¹ E necesară o atenție, o liniștire, atât exterioară, cât și interioară, pentru a asculta, după cum afirmă același autor, ,,cum șoptesc fantomele poveștilor”². Astfel, povestirile mele, intrate în volumul de debut Strigoița, apărut la Editura pentru Artă și Literatură, în 2023, se inspiră din anumite legende locale, din  spiritul neaoș al întâmplărilor, al vorbelor, al oamenilor din aceste ținuturi, deveniți personaje pestrițe și hazlii. Așadar, impregnate de inefabilul salin al acestor pământuri, primele mele proze conțin un univers și un imaginar aflate la confluența folclorului cu tenebrosul uneori, al faptului obișnuit, cotidian,  legat de existența rutinieră din aceste meleaguri (agricultura, mersul zilnic la fabrica de cuțite, întâlnirile și prieteniile  care au întărit de fiecare dată spiritul de comuniune și de solidaritate), cu un insolit de natură fantasmatică.  Am scris aceste povestiri, prin 2018, 2019, 2020, abordând situații, timpuri sau oameni simpli ai locului: Meteorologul stațiunii sau Războiul alb, Ploaia blestemată, Omul care își înghițise moartea, Omul cu zvoane, Căpșunile uriașe, Oase sfărâmate, Biciul de foc, Făgădăul Amnașului, Câneparul, Strigoița, Vâlva, duhul minelor, Molda sau Jocul strigoaicelor. Ele au în prim-plan subiecte, reale sau imaginare, desprinse din tradiția pierdută în negura vremurilor, cea a mineritului salin, împletită cu cea a agriculturii, a creșterii animalelor, a mersului la câmp. Un univers în aparență străbătut de o luminozitate bucolică, repede învăluită miasmatic de fricile sau misterele agreste, generate de contactul nemijlocit cu natura din jur,  o lume în sine, fără granițe precise, străbătută de prezența vâlvei care bântuia neobosită subteranele salinelor.  O natură în care am simțit, adeseori, armistițiul fragil dintre logică și imaginație (N. Manolescu). Apoi, am apelat la strigoi și strigoaice, la iele sau duhuri ale minelor sărate, care au pășit în universul prozelor mele care a prins, astfel, un anumit puls atemporal, o pojghiță tot mai solidă a straniului. Am încercat să pătrund, dincolo de Vălul Mayei cotidiene, în tărâmul poveștilor cu zâne și haiduci, al uliței strigoiței, al unor cimitire de leagăne sau al unor răspântii din vârful dealurilor. În câteva dintre aceste spații, poți întâlni, la tot pasul, iele de ceață sau strigoaice legate într-un dans halucinat-nebunesc, la care e de ajuns să privești doar o clipă și ți se poate șterge nu doar harta simțurilor, ci și felul de a înțelege realitatea. Bineînțeles că materia majorității acestor texte a fost una poematică. Cu ani în urmă, multe dintre ele erau, inițial, niște poeme în proză pe ruinele cărora am încercat să dezvolt materialul epic, să îi ofer o direcție imaginativă, să surprind contururile adesea vaporoase ale unor temperamente și  ale unor potențiale intrigi. Am încercat să arăt că Ocna continuă să rămână, pentru mine, un axis mundi al salinității ca alteritate imaginativă, în primul rând. Câteva dintre proze au apărut în reviste prestigioase ca România literară, Viața Românească, Neuma, Vatra, Banchetul, Algoritm literar, etc. Oarecum, prin stilul și problematica lor realizam, după cum mi s-a sugerat, și un reviriment al unor formule epice, întâlnite la prozatori ca Vasile Voiculescu, Pavel Dan sau Marian Ilea, etc.

2.

Editoarea Violeta Borzea, directoarea Editurii pentru Artă și Literatură, o editură destul de tânără și de activă în peisajul literar de azi, a fost cea care, încă de la începutul colaborării noastre, a mizat pe un dialog constructiv și empatic. Arta și literatura, conform dezideratului principal al editurii, s-au îmbinat armonios, în sensul în care desenul de pe copertă a fost realizat de Adriana Badea, un artist plastic cu totul aparte, care a reușit să surprindă, printr-o imagine stranie, vesperală, tocmai atmosfera de mister, de vis și de fantasmă, pe care volumul meu o dezvăluie la tot pasul. În altă ordine de idei, pe tot parcursul procesului de editare am discutat deschis despre alegerea textelor, a titlului, chiar și a formatului volumului, iar, după apariția cărții, împreună am căzut de acord asupra modalităților de promovare (anunțuri pe platformele de socializare, lansări în diferite spații culturale din țară, întâlniri cu cititorii, lecturi virtuale, etc.) Procesul editării a fost unul care, așadar, a implicat atât dimensiunea profesională, cât și, mai ales, cea creativă. Acribia redactării s-a îmbinat cu empatia sugestiilor sau a observațiilor. Acum, dacă privesc în urmă, au trecut iată trei ani de la debut, colaborarea cu această editură, care continuă și în prezent, menține și promovează un soi de ecumenism redacțional. Acesta agreează discuțiile sincere, recunoașterea punctelor nevralgice ale manuscrisului, încercarea de a îmbunătăți anumite inadvertențe legate de stil, de temporalitatea verbelor, de construcția personajelor sau a atmosferei. Practic, un manuscris pe cale să devină carte este ca un lut, sub palmele olarului. Finețea, precizia, ochiul atent, mintea limpede și, mai ales, dăruirea își spun cuvântul în această artă a redactării. Redactorul, împreună cu scriitorul, practică acel olărit al imaginarului și al ficțiunii.

3. –

4.

Singura influență pe care, în mod voit, am lăsat-o să se reverse asupra povestirilor mele a fost cea a locului, a acelui inefabil salin, care, odată intrat în universul epic, a declanșat atmosfera atemporală a așezării, a oamenilor, a preocupărilor acestora, a situațiilor paradoxale sau cel puțin incredibile, a discuțiilor pline de sevă neaoșă și de colocvialitate jovială. Îmi doresc, în continuare, ca prin conținutul  prozelor, unul folcloric, fantast, oniric, cotidian sau comic, volumul meu de debut să rămână o monografie fictivă a locurilor mele natale, o carte de vizită care să atragă lumea nu doar în partea de balneație, de turism local, ci și în partea tradițiilor locului, a poveștilor depănate necontenit pe fusul imaginațiilor și al inimilor celor mai în vârstă, adevărate tezaure de creativitate și umanitate. Astfel, mi-am propus ca prin această carte să realizez și un turism al poveștilor, necesar zilelor noastre mai ales, când ne confruntăm din ce în ce mai des cu o penurie de fantezie și mister.

5.

Am beneficiat de o receptare critică nu atât consistentă din punct de vedere cantitativ, cât calitativ. Cea mai semnificativă apreciere critică a venit din partea domnului profesor universitar, eseist și hermeneut, Dorin Ștefănescu, cel care a dedicat cărții mele o cronică amplă, intitulată Incertitudinea înainte de toate, apărută chiar în revista Vatra, nr. 3-4, din 2024. A fost o bucurie cu atât mai mare cu cât analiza domniei sale, plină de vervă expresivă și intuitivă, în urma lecturii atente și empatice a fiecărui text, a configurat o hartă de semnificații și simboluri, inaparentă sau care nu transpare la o lectură de suprafață, fugitivă, ci la o lectură de adâncime. Am rămas plăcut surprins de faptul că, iată, la o lectură de nuanțare, dincolo de stratul evenimențial, încărcat de tensiune, mister și de fabulos, poate exista, nebănuită nici de mine, autorul, o întreagă rețea de legături, interferențe, ca un mecanism care stabilește legătura dintre cauze exterioare și efecte interioare, inedite, spectaculoase sau, uneori, contradictorii. A fost, pentru debutul meu în proză, un răsfăț plin de rafinament estetic și livresc. Apoi, cartea a beneficiat, tot prin 2024, de o prezentare a jurnalistului și a omului de cultură Vicențiu Popa, în cadrul emisiunii Cartea săptămânii, de pe Canalul 33, care a scos în evidență unicitatea subiectelor abordate, precum și limbajul pitoresc al personajelor. Sigur, au mai existat și alte intervenții sau semnale de lectură, însă, uneori, dincolo de stimulente sau de inhibiții, este bine pentru un prozator, aflat  la început de drum, să se afle în vizorul criticii de întâmpinare mai ales. Practic, să ne imaginăm noi, prozatorii, că, dincolo de masca uneori rigidă a criticului, se ascunde spiritul unui cititor versat și jocular. Sau, mai degrabă, să ne imaginăm că fiecare critic care ne-ar putea ieși în întâmpinare, ar purta o oglindă care i-ar acoperi aproape întregul corp.  Astfel, ne-am apropia de acea oglindă și am încerca, lipsiți fiind de orice preconcepție sau blocaj interior, să ne privim relaxați textul, să vedem dacă îi stă bine costumul stilului ales, dacă machiajul expresivității nu e cumva prea strident, dacă personajele nu poartă o încălțăminte mult prea mare sau prea mică pentru piciorul lor grațios. Să încercăm acest remediu, dincolo de toane și ifose de mari prozatori, fapt care ne-ar oferi mai multă încredere în forțele proprii și în posibilitatea menținerii unei eleganțe a textului, care să îi asigure valoarea și continuitatea. Paul Valéry afirma că, dacă poezia e dansul expresiei și al unei grații imaginative, atunci proza înseamnă alergare, maraton, o permanentă dinamică umană, un permanent contact cu realitatea, dincolo sau dincoace de oglinzile stendhaliene. De aceea, criticul este, pe rând, antrenor, arbitru, spectator și, mai ales, acel prieten care se află în spatele tău și te oprește la timp atunci când ești pe cale, din neatenție, să treci pe roșu la semaforul propriului talent.

______

1 Richard Kearney, Despre povești, trad. de Carmen Mușat, Editura Tracus Arte, București, 2020, p. 54.

2 Ibidem.

***

Omul care își înghițise moartea

(Text preluat din Strigoița, 2023)

Pascu era cunoscut drept omul care își înghițise moartea. Se credea despre el că n-avea să mai moară niciodată. Își pierduse șansa. Scăpase de propriul sfârșit pământesc. Teribila întâmplare avusese loc în tinerețea sa. Venise omul de la câmp, unde arase un pogon zdravăn de pământ după niște călduri insuportabile. Nu mai plouase de o lună bună, iar pământul se arăta atât de uscat, încât, pe oriunde călcai, simțeai că era încordat, gata să plesnească. Intrase în putrefacție.

Mulți simțeau mirosul fetid aproape zilnic. Căutaseră ce căutaseră, dar nici urmă de animale moarte. Căci mirosea ca și când turme întregi de bivoli sau cai fuseseră duse la ieșirea din oraș, ucise și lăsate acolo, în plin soarele ce fierbea încontinuu ca un cazan drăcesc, înnegrit de funingine. Suportând cu greu mirosul care, parcă, înlocuise aerul, Pascu mersese în acea zi la câmp. Arase cu spor și, pe la orele amiezii, hotărâse că atâta căldură parcă îi înmuia sufletul de îl sâmțea ca pe o zamă leșioasă. Așa că se întorsese acasă, dusese caii în grajd, împreună cu plugul, și se-ndreptase apoi spre fântâna aproape secată, care se afla în cealaltă parte a curții. Mai mult se clătise cu noroi, căci apa care mai exista își dăduse duhul de mult timp.

Intră în casă, ajunse în pivniță, tăie o bucată zdravănă de slană, după cum îi era obiceiul, umplu un păhărel de rachiu, care, așa căliu, pișca de numa, se puse la masă și se apucă să taie cu răbdare slănina în bucățele din ce în ce mai mici. Printre ele se furișă, Dumnezeu știe cum, și moartea lui, sub forma unei astfel de bucăți, din ce în ce mai mici, de slană. Nu ieșea în evidență, de parcă nici nu exista, și nu putea fi nici măcar zărită cu ochiul liber.

După ce termină de tăiat slănina, se duse de luă o bucată de pită de pe ștergarul care ardea, făcând ca pita să pară ca scoasă atunci din cuptor, luă și o bucată de telemea și se puse pe mâncat. După prima îmbucătură, se întâmplă nenorocirea. Își înghiți moartea! Și ce gust mai avea! O slană atât de rumenă și de aromată nu mai pomenise de ani buni. Parcă, dacă stătea așa să își lovească limba de cerul gurii, simțea un ușor gust de miere. Ce dulce îi fusese moartea!

Și continuă să mănânce cu spor, asudând, închizând ochii, pierzându-și simțurile, cuprins de o moleșeală tot mai adâncă și mai adâncă. Simțea cum se pierdea, cum întreaga lui ființă curgea prin interiorul unui puț fără de sfârșit. Dar după acea primă înghițitură, slănina nu mai avea același gust. Părea râncedă, grețoasă, tare ca un zgârci. Și chiar așa și era. Celelalte bucăți erau zgârciuri sângerii. Se scârbi, el care nu era hirav din fire, mâncând, chiar și de ar fi fost să fie un cadavru lângă el. Și acum, ce se întâmplase? Să fi nimerit, cu acea primă îmbucătură, partea bună a slăninei, partea ei dulce? Și cu asta, basta?! De atunci, pe an ce trecea, nu se schimba deloc, nu îmbătrânea defel. Părea și mai înzdrăvenit, avea mai multă vigoare și muncea cât pentr-un sat întreg. Nu după mult timp, realiză ce făcuse și începu să vorbească, spunându-le tuturor cumplitul și arzătorul adevăr. Ceilalți îl ascultau ce îl ascultau și, mai mult, îl luau în șagă.

— Dar apoi, cum vine asta, să îți înghiți tu moartea, pur și simplu, pe stomacul gol?! Cum, mă, mâncăciosule, moartea ta să arate ca o bucată de slană, bătu-te-ar vântu’ de prostănac ce ești tu pe lumea asta!

— Bă, oameni buni, io atât vă spui, acea bucătură îmi dădu fiori, nu altceva! Avea un gust nepământesc. Celelalte bucături deveniră zgârciuri, iar ce era prin jurul mieu, obiecte, lavițele, molda, măsuța, scaunele, păreții, toati cele se transformară în oase, chiar așa, nu minț, nu eram încă muiat, căci nu apucasem să-mi beau păhărelul. Și io mă mișcam printre oase în jurul meu și mirosea și mai teribil a mortăciune. De atunci, mănânc rar, nu prea mai am poftă, parcă m-am și lecuit. Dar io vă spui, cine vrea să crează, bine, cine nu, nu! Eu mi-am mâncat moartea și avea un gust dumnezeiesc, de miere.

Mulți începuseră să îl creadă și îi mersese vestea în lung și în lat. Când mergea pe la târguri, unii îl arătau cu degetul, alții îl chemau la ei să îl omenească. Îl credeau vreun vraci, în stare să le vindece animalele, el, cel care învinsese moartea. Astăzi, trecuse de o sută de ani. Părea încă lucid, pricepea multe, dar pielea i se uscase teribil, iar cei care se apropiau de el vedeau cum fâșii întregi se desprindeau din ea și cădeau, părând, la atingere, rumeguș curat. Și nu dădea semne că avea să se sfârșească foarte curând.

— Io, în acea zi când mi-am răzbit moartea, am arat pământul cu așé un spor, de părea pământul din miere, intram în el cu plugul ca în brânză și am văzut lumină, pârâiașe tulburi de lumină ieșind la suprafață după fiecare brazdă. Și am vint acasă și mi-am înghițit moartea. De atunci, sunt zile când simț că am făcut te miri ce mare ispravă, iar în altele, simț ceva ca o amăreală în cerul gurii și mai departe, pe suflet, de nu mă lasă nici să închiz vreun ochi, noaptea, la gândul că io no să-l văz pe Dumniezeu, nu voi cunoaște cum arată iadul sau raiul, voi sta pe aici, cu voi, mult și bine.

*

Cătălina Steriu

A debutat cu volumul de proză scurtă Prea roz, București: Editura Eikon, 2023.

Alte volume: Exces de zen/ Excès de zen, București: Editura Eikon, 2024; Terra mirifica. Jurnal hoinar prin Australia, București: Editura Eikon, 2025

***

1.

Parcursul meu literar a fost, cred, atipic în comparație cu altele care urmează căile clasice premergătoare unui debut. „Cătălina Steriu a cucerit mai întâi Vestul și apoi restul”, spunea hâtru editorul meu, făcând referire la concursurile literare pe care le-am câștigat pe plan internațional. Prima reușită, în Belgia, urmată de alte patru la Paris și publicarea pe această piață foarte competitivă, așa cum o știm cu toții, mi-au oferit validare, mai ales în ochii mei. Organizate de către Quinzaine littéraire, o prestigioasă publicație cu tradiție în lumea literară pariziană, aceste competiții au setat încă de la început ștacheta sus. Ulterior, itinerarul meu literar s-a ramificat și în România, unde am debutat cu volumul de proză scurtă „Prea roz”, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor pentru Debut și distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor Filiala București-Proză. O recunoaștere care m-a bucurat, firește.

2.

Am apreciat editura cu care am colaborat pentru libertatea pe care mi-a acordat-o și care, în opinia mea, e o condiție inerentă creației. De altfel, Literatura e prin excelență libertate pură, un spațiu în care încorsetările nu-și au locul. Așa cum îmi place să spun, literatura respiră libertate prin toți porii cuvintelor care o compun. Colaborarea cu editura s-a desfășurat așadar în acest spirit, iar eu am putut merge până într-acolo încât să propun și conceptul pentru coperta cărții.

3.

„Prea roz” prinde în paginile sale o multitudine de lumi, ca o țesătură solidă de fantastic, de ironie, realitate crudă sau de glume neașteptate din categoria umorului negru, aprecia la un moment dat un scriitor.

Însă cred că aceasta e o întrebare foarte bună mai ales pentru criticii literari, cărora prefer să nu le răpesc bucuria demersului hermeneutic. În general, evit să lansez judecăți de valoare cu privire la propriile texte, căci nu cred că acesta e rolul autorului.

4.

Am remarcat în ultima perioadă o tendință aproape ubicuă de a ideologiza. Lucrurile sunt complexe și au multe nuanțe. Referitor la procesul de scriere, cred că pentru mine primează actul artistic în sine, nu dimensiunea militantă pe care o poate căpăta un text sau resorturile ideologice din spate. Bref, nu sunt o partizană a artei angajate, dar nu exclud această posibilitate și nici nu-i blamez pe cei care au o miză socială sau de alt tip. Quot capita, tot sensus, cum spuneau latinii.

5.

M-am bucurat de atenția pe care a suscitat-o cartea mea de debut și de faptul că, la distanță de câțiva ani, ea continuă să-mi facă surprize plăcute sub diverse forme. Unele dintre acestea sunt, de pildă, cronicile literare sau recenziile de la cititori. În cazul meu, critica de întâmpinare nu numai că a surprins subtilitățile și nuanțele textului, dar i-a și conferit valențe inedite, fapt care m-a încântat. Ce e, oare, mai plăcut decât să vezi că textul tău e un catalizator pentru idei și interpretări noi?

***

Salomeea dansează (Un ritual II)

(Din volumul Prea roz, 2023)

Pe unul dintre pereții scorojiți din holul îngust în care domnea un miros de mucegai atârna un tablou ce înfățișa capul unui bărbat pe o farfurie de metal. Am rămas fixată în fața lui, împinsă de o curiozitate morbidă amestecată cu teamă. Cred c-a fost pentru prima dată când am conștientizat că un trup poate fi dezmembrat, că un cap poate exista de sine stătător, și această informație avea nevoie de ceva timp să se așeze. Mă uitam cu groază la părul lung amestecat cu barba înmuiată în sânge a celui pe care mai târziu aveam să-l identific drept Sfântul Ioan Botezătorul. Expresia de liniște și resemnare de pe chipul lui a fost poate mai tulburătoare decât ar fi fost una de groază. Tatăl meu, care ajunsese deja în capătul holului, mă strigă. Am plecat mai departe cu pași nesiguri, ca și când aș fi călcat pe suprafața înghețată a unui lac gata să crape în orice moment și să mă înghită în adâncuri. După ce taică-miu deschise ușa, un puternic miros de igrasie amestecat cu iz de lucruri putrezite s-a răspândit în jur. Era semi-întuneric. În pat stătea culcată o făptură slabă ca un copil, înfofolită într-o pătură în carouri albastru cu galben și ascunsă sub un fes maro împletit, tras peste ochi. Cocoșată, micuță, scofâlcită, mi s-a părut a fi doar o umbră. Tata îmi șoptise înainte că avea 91 de ani.

— Uite, tanti Eugenia, ți-am adus-o pe-asta mică a mea, s-o vezi și matale, îi spuse taică-miu aproape țipând.

În acel moment, o mână ca un mănunchi de vreascuri încovoiate se iți de sub pătură și-și ridică fesul de pe ochi cu încetinitorul. Ființa începu să bolborosească niște cuvinte de neînțeles, într-o limbă care-mi era străină, pe un ton plângăcios.

—Gata, gata, tanti Eugenia, nu te mai forța, îi spuse tata și merse s-o ridice și s-o rezeme de tăblia patului.

—E incredibil, a încercat baba să vorbească, tu, când a văzut-o pe Salomeea, dacă-ți vine să crezi, îl auzisem pe taică-miu povestindu-i în acea seară mamei mele despre prima mea vizită la tanti Eugenia. Ea care de trei ani pare deja dusă de pe lumea asta și nu mai mișca nici măcar un deget când mă vedea pe mine, adăugă.

—Nu-ți înțeleg deloc nevoia asta de a ne expune copilul. Ești dus, aș vrea să n-o mai iei. Plus că baba e periculoasă, doar știi.

—În halul în care e acum? Du-te, mă, de-aici.

Și vizitele la ea pentru a-i duce de mâncare deveniră apoi, de-a lungul mai multor luni, un ritual la care am luat parte din proprie inițiativă. Așa că atunci când îl auzeam pe tata că se duce la „a bătrână”, mă înființam în fața lui ca un cățeluș lăsat afară, în ploaie, și făceam ochii mari. Cum simțeam că ezită, dădeam câteva lacrimi la comandă și atunci știam că am succesul garantat. Și cu fiecare ocazie o convingea el cumva pe maică-mea să mă lase să-l însoțesc.

 Nu știu ce mă atrăgea atât de mult la acea lume cu miros de vechi și vieți consumate. De când pășeam în curtea umbroasă parcă pătrundeam într-un alt univers. Locul era năpădit de buruieni. Acaparaseră până și cărarea, ițindu-se printre dalele ce păreau crăpate chiar de ele, în încercarea de a-și face loc. Pe alocuri, dâre argintii formau cărări întortocheate ce sclipeau în soare. Melci limax, îmi explicase tata. Pe atunci habar n-aveam că exista așa ceva pe lume. Apoi intram în casă și primul popas pe care-l făceam invariabil era în fața marii oglinzi din hol, cu ramă aurie, coclită din loc în loc. Atunci îmi imaginam că iarba își întinsese regatul chiar și înăuntru și-și pusese frații licheni să atace pe nesimțite ce apucau, înverzind locurile în care se instalau. Mai departe mă întâmpina același cap din tavă ca al unui miel blând sacrificat de Paști. Nu mă mai speriam atât de tare. De la o vreme începusem chiar să simt o oarecare fascinație față de imagine, habar n-am de ce. În camera de la capătul holului zăcea, în aceeași penumbră, tanti Eugenia sau ce mai rămăsese din ea. Tata îi vorbea tare, o întreba ce mai face, însă de sub pătură nu răzbătea nicio mișcare, niciun sunet. Nimic nou, așa era de fiecare dată. Tata trăgea un pic draperiile ferfenițite, crăpa fereastra și mergea să arunce oala de noapte. Când zăbovea prin curte cu treabă fie ca să taie lemne, fie să mai smulgă din bălării, și rămâneam singură cu baba, începea să se miște ușor pe sub pătură, lăsând să se ivească doar un ochi ce rămânea ațintit asupra mea. Inițial am crezut că era doar o impresie, însă într-o zi, când m-am apropiat, m-am convins că așa era. Ochiul sterp, fără gene, era acolo, hulpav, și mă privea fix, căscat, fără să clipească. Îmi amintesc că m-am simțit ca-n Hansel si Gretel și m-a cuprins frica, așa că am ieșit repede în curte, fără să-i povestesc nimic tatei. Și dacă în următoarele două-trei dăți am încercat să nu mai rămân singură în cameră cu tanti Eugenia, de la un anumit moment încolo am început să fac exact contrariul. Ba chiar ajunsesem să-l trimit eu pe tata pe afară, motivând că auzisem că-l striga vreun vecin sau că mi-era sete și voiam să-mi aducă niște apă rece de la cișmeaua din curte. Așa că mă apropiam cu un curaj nebănuit de ochiul care se dezvelea în fața mea, așa cum mă așteptam.

În ziua în care am simțit că în sufletul meu îndrăzneala ucisese orice strop de frică și mă apropiasem cel mai mult, ochiul apăru însoțit și de celălalt, dar și de o gură ale cărei buze flasce nu se mai distingeau de restul tenului maroniu. Dinăuntru fură rostogolite mai întâi câteva sunete și vorbe incoerente, care într-un final culminaseră cu singurul cuvânt inteligibil: „…ești”.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 92-107]