În călătoria mea de-a lungul Dunării, voiam să văd cu ochii mei locul în care a avut loc celebra Bătălie din 29 august 1526, lecție separată în manualul de istorie al Ungariei, al Austriei, al României.

Și curiozitatea mea a fost și mai mare când, făcând o listă a toponimelor prezente în proverbe și zicători, în ceea ce specialiștii numesc paremiologie, am găsit de-a lungul Dunării, nu numai „a nimerit orbul Brăila”, dar și „mai multe s-au pierdut la Mohaci” / Több is veszett Mohácsnál. Asta rostesc ungurii când au câte un ghinion, lasă, nu-i dracu atât de negru, mai multe s-au pierdut Mohács. Pentru ei, Bătălia aceea din 1526 a fost o traumă națională.

Dar să vedem care a fost contextul, care au fost consecințele, dar și cât dura o bătălie în  Evul Mediu.

Ca să înainteze și să-și înfigă steagul cu semiluna, Suleiman Magnificul trebuia să învingă forțele Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori (interesat direct de apărarea valorilor creștine) respectiv, de junele Ludovic al II-lea, plin de avânt la cei 20 de ani, gata de luptă pentru teritoriul care îi era amenințat. Ca să nu mai vorbim de inima domnițelor care nu se câștiga printr-o freză în trend, ci prin talent la rostit versuri și activități cu adrenalină prin bătălii.  

Ungaria se opusese timp de mulți ani expansiunii Imperiului Otoman în sud-estul Europei. Turcii să rămână acolo, la mama lor, cu semiluna lor, cu cafeaua lor, cu ceaiul cald băut vara când mori de cald. Și fără strop de alcool în gură, ceea ce era și mai de neacceptat.

Dar, cu cinci ani înainte, căzuse Cetatea Belgrad și o mare parte a teritoriului din Sudul Ungariei rămăsese fără apărare. Armata ungară era împărțită în trei unități principale. Cea dintâi pe care o pomenim este armata Transilvaniei, sub comanda lui János Zápolya, contemporan pe o secvență de ani cu Ștefan cel Mare, cu care chiar seamănă în picturile-portret care s-au păstrat. Armata lui Janos număra, după unele surse, vreo 10 000 de oameni, misiunea lor fiind aceea de a păzi și apăra trecătorile din Carpați. Armata principală era condusă de Ludovic al II-lea, iar cea de a treia, doar de vreo 5 000 de oșteni, era comandată de contele croat Cristofor Frankopan.

Cum nu erau drone și sateliți, nu s-a putut urmări înaintarea otomanilor decât prin iscoade. Care iscoade, na, căldură mare, cât puteau alerga încoace și-n colo? Așa că, atunci când ienicerii și spahii au traversat munții, armata Transilvaniei era mai departe de Buda decât năvălitorii. Documentele istorice rămase au consemnat faptul că Ludovic a cântărit riscul de a nu mai putea ajunge pururi la contesa Maria de Boemia, după care suspina de vreun an, și a decis că e mai cuminte să se retragă, lăsând turcilor cale liberă spre câmpia deschisă a pustei maghiare, într-un loc care semăna izbitor cu cel al bătăliei de la Vaslui, din 1475. Era o mlaștină în care exercițiile militare de mobilitate pe propriile picioare sau călare nu erau bune de nimic. Mlaștină la Vaslui, mlaștină la Mohaci. Creștini puțini, musulmani mulți. Doar conducătorii erau alții: în bătălia din Sudul Moldovei, strateg și comandant suprem a fost Ștefan cel Mare, care conducea armatele aliate moldo-maghiaro-polone. În colțul celălalt al ringului, s-a aflat Hadâm Suleiman Pașa. Care se baza pe oastea otomană, căreia i se alăturaseră și oșteni munteni, la acea dată muntenii și moldovenii n-aveau nicio treabă cu spusa cronicarului, cum că, și unii și alții de la Rîm se trag. Academic spus, și-o trăgeau reciproc în mod regulat.

A, și a mai fost o deosebire care a contat: în 10 ianuarie, la Vaslui, gerul Bobotezei era în toi, de degeraseră turcii care aveau în ADN alte date climatice. La Mohaci, așa cum am zis, în 29 august, era o temperatură mult mai familiară lor.

Acestea fiind zise, în mlaștina de la Vaslui, mai precis, Podul Înalt, au biruit creștinii. Pe când, în mlaștina de la Mohaci, niște ani mai târziu, biruit-au turcii.

Victoria acestora a avut ca rezultat împărțirea Ungariei timp de un secol și jumătate între Imperiul Otoman și Casa de Habsburg din Austria. Partea bună pentru istoria per ansamblu a României a fost că Autonomia Transilvaniei a fost bine mersi recunoscută de Imperiul Otoman și cuvinte precum bacșiș, peșcheș, baclava, cazma, basma, iavaș-iavaș, ioc, bre… au rămas necunoscute până la Unirea cu Regatul României din 1918, ele neavând ocazia să intre în lexicul de toate zilele al celor din Arcul Carpatin. Să fi pierdut în mod intenționat startul ardeleanul Janos la maratonul la care participa și Suleiman Magnificul? Noi nu vom ști-o poate niciodată.

Revenind la Bătălie, sursele spun că a avut loc după prânz și că n-ar fi durat, în toiul ei, mai mult decât ar ține azi un meci de fotbal, cu prelungiri cu tot. Și asta pentru că, după ce că terenul era o mlaștină la propriu, fiindcă Dunărea se umflase mult în acel an, a început și ploaia. Au fost câteva mișcări de acordeon, când unii, când alții s-au retras și au revenit pe câmpul de luptă. Cele mai eficiente arme s-au dovedit a fi săgețile care, la un moment dat, au venit atât de multe peste unguri, încât aceștia nu și-au mai putut menține pozițiile, trezindu-se încercuiți. Tânărul Ludovic, al Doilea în istoria familiei, s-a dovedit Întâiul la fugă. La adăpostul întunericului a încercat să scape, dar a fost aruncat de pe cal (cine știe ce manevră greșită o fi făcut sau poate animalul va fi avut polițe de plătit), cert este că Ludovic al II-lea ajunge în apa Dunării. Cum echipamentul de război al vremii nu era vreun costum de neopren, ci ditamai armura, platoșa cu zale și coiful, greuț și el, regele și-a lăsat echipa fără căpitan, înecându-se. Victimele au fost însă foarte multe fiindcă Evul Mediu a fost, în general, unul sângeros. (Inclusiv entertainment-ul era obținut cu o ardere pe rug, o tragere în țeapă, o decapitare, la care se strângeau toți, una, pentru că era gratis și, alta, pentru deficitul de adrenalina). Istoricii vorbesc că la Mohaci ar fi căzut la locul bătăliei peste 10 000 de unguri. Lor adăugându-se alți vreo 2 000 de prizonieri, care ar fi trebuit păziți și hrăniți de turci. Ori lor li se terminaseră lipiile de acasă și la pescuit nu se pricepeau. Ghiaurii de unguri ascunseseră tot din calea lor, ba dăduseră foc și la parcelele cu cucuruz. Deci s-a mers pe eficiență de business și Magnificul Suleiman a ordonat executarea consumului a două mii de guri. Cronicarul comentează sec, inclusiv starea meteo: „Sultanul a primit omagiile vizirilor și beilor. Două mii de prizonieri sunt lichidați. Ploaia cade în torente.” (Se pare însă că toți cronicarii erau preocupați de detaliile meteorologice. Și al nostru Grigore Ureche ne precizează „Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan Vodă întru același anu iarnă grea și geroasă, câtu n-au mai fost așa nici odinioară.”

Și toată bătălia am văzut-o cu ochii minții, după ce Suzy a rămas în parcarea din fața locului cu verdeață, pe care era amplasat Monumentul ridicat în memoria celor dispăruți în Bătălia din 29 August 1526.

Ce rol a mai avut Dunărea după acea confruntare?

La 1 septembrie, corpul principal al armatei suleimaniene, urmând cursul fluviului, avansează spre Buda. Le-a trebuit 10 zile să ajungă la destinație, de vreme ce documentele spun că în 11 septembrie, asemănător avioanelor în Turnurile Gemene, niște secole mai târziu, intră cu putere în Buda, impactând huzurul consumist al Cetății Regale și obligându-i pe locuitori, în frunte cu Regina, să se refugieze la Pozsony, (pre limba maghiară), adică la Bratislava. Burghezia germană și maghiară urmează exemplul Curții și, cu ce aveau mai de preț, fug din calea turcilor, fiindcă Google translate nu exista și ar fi fost dificil să poarte o conversație cu oastea lui Suleiman. Care oaste avea rutina ei odată ajunsă undeva: prăduia tot ce ieșea în cale, făcea cunoștință cu creștine, fără limită de vârstă, rămase săracele din prostie sau din lipsă de mijloace de deplasare la Buda; apoi, la punctul doi pe ordinea de zi, avea loc bucuria focului de artificii obținut prin incendierea orașului, alt obicei spectaculos al Evului Mediu (așa cum deja știm, și Brăila mea fusese incendiată la 1470 de Cel degrab vărsătoriu de sînge nevinovatu!).

Cronicarul mai zice că prada acumulată a fost încărcată pe nave fluviale și transportată pe Dunăre în aval, pentru aprovizionarea turcilor rămași la ghiaurii din viitoarele state de mai târziu, România și Bulgaria.

Dunărea, geografie și istorie, cuceritori și cuceriți, sânge și poveste.

(Fragment din romanul De-a lungul Dunării prin Europa)

[Vatra, nr. 9/2026, pp. 13-14]