Ca un eveniment a fost întâmpinată – și pe bună dreptate – cartea Alinei Pavelescu și a lui Șerban-Liviu Pavelescu, Istoria orbilor. România în război 1940-1945*, o carte care reface, din documente, narațiunea celor mai tumultuoși ani ai României moderne. Spun narațiune pentru că volumul celor doi istorici nu are pedanteria aridă a lucrărilor de acest tip, ci e o reconstrucție arhivistică cu retorică de roman. Cartea reține toate transformările accelerate ale României la traversarea, în doar cinci-șase ani, a mai multor tipuri de dictaturi, însă o face printr-o tehnică a contrapunctului deprinsă în mod evident din romane. Istoria mare, care urmărește în fiecare moment poziția României în ansamblul raporturilor de forțe la nivel internațional, e completată, adnotată, ba uneori chiar contrazisă, de experiențele la firul ierbii a celor care participă la ea. Astfel, Istoria orbilor reconstruiește pe de o parte tangajul diplomatic al diferitelor guverne dintre 1940 (1938-1939) și 1945 (cu prelungiri până în 1948) care încearcă, în funcție de interese colective, dar și de interese personale ale actanților, să mențină România pe linia de plutire, evitând cedări teritoriale sau angajări nechibzuite în conflictul mondial. În același timp sunt surprinse, cu o minuțiozitate documentară greu de egalat, toate conflictele politice interne dintre formațiuni democratice și grupările totalitare, dintre instituția regalității și guvern, preocupate fiecare de accederea la putere și de identificarea unor soluții de depășire a crizei.

Noutatea e că datele cunoscute din cercetări istorice sunt completate aici, prin apelul masiv la publicistică sau memorialistică, cu fapte de cotidian care fac ca volumul să arate ca o lecție participativă de istorie invitând la reflecție și empatie. Colecția de fotografii care completează acest discurs e ea însăși impresionantă și rămâne lipită de mintea cititorului. Istoria orbilor atrage atenția cu fiecare frază că evenimentele traumatice traversate de România într-un interval atât de scurt nu sunt simple date înșirate pe o spirală implacabilă a istoriei, ci povești cu oameni adevărați care mor, suferă, identifică tactici de supraviețuire sau, oricât ar fi de neverosimil, își continuă viața de zi cu zi, cu micile ei frivolități, chiar și pe buza apocalipsei. Tehnica contrapunctului e completată, în această narațiune istorică cu suflu epopeic și ambiție balzaciană, de cea a polifoniei, căci adesea același eveniment e surprins din mai multe perspective, egal de justificate de obiectivitatea oarbă a realității înseși. Astfel, cadavrele ucigașilor lui Armand Călinescu, expuse demonstrativ în centrul Bucureștiului, devin obiect de divertisment: „Doctorul Emil Dorian, tot evreu, e șocat de «nestăpânita curiozitate» a bucureștenilor: «O fetiță de clasa întâi de liceu, pe care am operat-o în aceeași zi, a cerut tatălui ei drept recompensă (în loc de înghețată) să o ducă să vadă cadavrele întinse pe caldarâm»” (p. 47). În alt moment de mare însemnătate pentru viitorul României, cel al forțării abdicării Regelui Mihai, magnatul socialist devenit șef de guvern Petru Groza se încălzește cu o competiție sportivă: „Pentru Dej, ziua de 30 decembrie [1947] trece într-o stare de încordare nervoasă. Groza – pe care prietenul lui comunist îl alintă strigându-l «Pătru» – e, dimpotrivă, calm, senin și pus pe ghidușii. Își petrece ziua pe malul lacului Floreasca, unde face jogging și gimnastică – «lăsări pe vine» cu bastonul întins – împreună cu bărbierul lui personal, Max Friedman. Groza moare de ciudă că bărbierul îl întrece întotdeauna la numărul de genuflexiuni. Dar, în această zi, are un plan nou pentru a răsturna scorul: fură la numărătoare și, după ce bărbierul se declară învins, «pecetluiește finalul» obligându-l să recunoască și în scris, pe o filă ruptă din agenda unuia dintre cei care îi însoțeau. Apoi prim-ministrul pleacă mulțumit către casă, ca să se schimbe și să se odihnească în jumătatea de oră rămasă până la întâlnirea cu regele.” (p. 665).

Pe de altă parte, fără a dăuna viziunii de ansamblu, cartea Alinei și a lui Șerban Pavelescu urmărește îndeaproape traseele sinuoase ale unor intelectuali reprezentativi. Cartea s-ar fi vrut fresca mai multor clase sociale, însă, ca de obicei experiențele individuale ale categoriilor subalterne au rămas prea puțin reflectate în documente. Istoria țărăncilor și a țăranilor, a soldaților obișnuiți, a orășenilor precari, segmentele cele mai afectate de toate traumele și dislocările războiului, rămâne încă să fie scrisă. În schimb, cartea urmărește, folosindu-i drept reflectori privilegiați, istoriile lui Solly (Serge) Moscovici sau Isidore (Goldstein) Isou, Agnia Bogoslava, Mihail Sebastian, Sașa Pană și ale altor intelectuali evrei care au identificat, fiecare, tactici ingenioase de a trece prin infernul represiunii antisemite. În același timp, Istoria orbilor conține pagini lămuritoare despre felul în care și-au gestionat sau renegociat, în fiecare dintre aceste etape scurte, dar intense, intelectualii români de primă notorietate imaginea. Fără a opera cu judecăți peremptorii (autorii își permit cel mult ironii discrete rezultate din contradicții flagrante ale factualului), cartea semnalează: carierismul lui Rebreanu care, deși își păstrează mina rezervată în public, acceptă onorurile regimului Antonescu, ba chiar ale aliaților germani; oportunismul lui Barbu, unul dintre scriitorii care s-au grăbit să îmbrace cămașa legionară, dar în același timp primul care n-a știut cum să și-o scoată mai repede la căderea hitlerismului; capacitatea lui Arghezi de a-și construi, fără a risca prea mult, „o viitoare biografie de opozant al regimului Antonescu” (p. 504); în fine, tenacitatea lui Călinescu în lupta pentru publicarea Istoriei și nepăsarea cu care întâmpină îndepărtarea de la Catedra din Iași în urma unei analize de cadre inițiate de Statul național-legionar care îl declară „francmason și filosemit”. Nici backgroundul intelectualilor pe cale să ocupe poziții-cheie în establishmentul cultural de după 1948 nu le scapă istoricilor, care se apleacă îndeaproape asupra evoluției intelectuale a lui Victor Eftimiu sau Maria Banuș.

Este, de altfel, imposibil de reconstituit aici întreaga rețea de conexiuni a cărții, care, prin complexitatea subiectului, traversează granițele dintre cultural și politic, public și privat, realități interne și trasee internaționale, perspectiva panoramică și privirea de la firul ierbii. Istoria orbilor e din multe puncte de vedere un tur de forță supraomenesc, în măsura în care autorii ei par că au documentat totul și sunt capabili să plaseze cel mai mic detaliu într-un nod de relații. Nu e vorba de exhaustivitate aici, în măsura în care sensurile istoriei, ca cele ale ficțiunii, nu pot fi fixate niciodată. În schimb, tomul de aproape 800 de pagini e o invitație la reflecție din unghiuri multiple, cu foarte multe lecții pentru azi, când umanitatea experimentează o resurecție a extremismelor de tot soiul și când riscul ca istoria să se repete e mai mare ca niciodată. La nivelul conștiinței publice, Istoria orbilor e poate cea mai necesară carte apărută în România ultimelor decenii.

__________________

*Alina Pavelescu, Șerban-Liviu Pavelescu, Istoria orbilor. România în război 1940–1945, Humanitas, București, 2025, 758 p.

[Vatra, nr. 9/2026, pp. 31-32]