
Anda Vahnovan
Un ultim bun rămas
sincronizez ceasul
cu viteza noii lumi
acuitatea antrenată
de pericole și nesiguranță
mă ține în alertă
îmi declanșează tahicardia
la capătul zilei
pașii din aplicații vor fi insuficienți
gândurile scapă monitorizării
încă
apărăm cu îndârjire
termenii și condițiile
ca pe un ultim bun rămas
așa cum copacul din curte
și-a revendicat locul
ridicând asfaltul
garda coborâtă
devine periculoasă
pe ultimii kilometri de drum
se produc
cele mai grave accidente
*
Sirenele triste
Sirenele triste ale vapoarelor
își ridică ancorele
suspendă forfota portului
scrâșnitul funiilor desprinse
pescărușii părăsesc punțile
se rotesc deasupra valurilor
care lovesc în gol
pontoanele rămase singure
granulele din plicul de cafea
o zornăitoare veche
ce-mi trezește laptele
din sâni
în camera hotelului de pe coastă
vocile copiilor mă tulbură
înțeleg atunci
neliniștea pescărușilor
la fiecare vapor plecat în larg
*
De la etajul șase
de la etajul șase al hotelului
te priveam
așteptând verdele semaforului
pe o stradă pustie noaptea
într-un oraș străin
unde nimeni nu te cunoștea
și atunci
am înțeles
totul
*
Poarta 49
la îmbarcarea spre București
fețele din jur îmi păreau cunoscute
limba mă apropia de oameni
ca de niște rude regăsite târziu
la o înmormântare
poarta 49
bucurie și tristețe
pentru cei plecați
pentru cei rămași
*
Capăt de ață
aceeași urmă constantă a îndoielii
va străbate anii nevăzută
cusătură ascunsă
de mâna care știe
prețul celei mai mici greșeli –
e de ajuns un capăt de ață
ieșit la suprafață
pentru a detona totul
*
Tot mai a noastră
liniștea primei dimineți mă tulbură
dormeai atât de adânc
în casa tot mai a noastră
ți-am privit îndelung corpul adormit
fără graba ultimilor douăzeci de ani
fără roșeața din obrajii studentei abia venite
îndrăgostite atunci
și acum
s-a făcut din nou loc doar pentru noi
în casa cu rafturile goale
pentru tandrețea cu care mă iei de mână
și când nu ne vede nimeni
poftele suspendate forțează încuietorile
le vom scoate la vedere
pe umerașele rămase libere în dulapuri
nimic nu s-a schimbat de atunci
decât barba ta sârmoasă
și mâinile mele tot mai umflate
*
Pe cine încerc să păcălesc
Pe cine încerc să păcălesc
pe această insulă a vântului
părul blond româna cu accent și rusa fluentă
o ciudată într-un cartier scump
ce-și notează cheltuielile
transformă prețurile în salariile mamei
se demachiază doar cu apă
în schimbul unei cosmetizări
blocul meu are acum penthouse
fațete de travertin și lifturi noi
hol cu oglindă aurie
măruntaiele tot pline de chisturi au rămas
botoxul nu va salva scheletul tasat
așa cum pietrele scumpe
scot și mai mult în evidență
nodurile umflate ale degetelor
pe această stradă a îndestulării
pe cine vrea să păcălească
rujul meu maro ieșit din toate trendurile
ca o toamnă întârziată
*
Dominic Stănescu

vânătorii se întorc
am mers pe urma rămasă în zăpadă
uitând de jocurile noastre
până unde s-a încrucișat cu alte zeci
veneam cu vântul în față
o negură se lăsa peste sat
ne-am văzut pe muchia dealului
între salcâmii înalți
un măceș cu ramurile aplecate în foreground
siluete de oameni în depărtare
cerul valea înghețată
pale blue verde opal
*
în stupină
ce bine era să te lași jos
în după-amiezile de vară
să nu mai știe nimeni de tine
pe patul din lătunoi de brad
acoperit cu strai gros și cojoc de oaie
ca să nu te glodească
sub grindă erau cuie bătute în scânduri
de care bunica atârna cu sfoară de cânepă
mărarul și cimbrul la uscat
flori de tei mentă și harnică
să stai așa în aerul saturat cu arome de rășină și faguri
ascultând carii
și zumzetul înfundat pe repeat
hypnotic drone noise
până te biruie somnul
*
cazemata
sub malul înalt surpat
între rădăcinile suspendate ale salcâmilor
am construit cazemata
noi suntem întunericul
noi mergem înainte fără șovăială
privind prin gurile de tragere
cu mâinile încleștate pe arcuri
am așteptat zile întregi
invazia barbară
pe unde călcăm noi
iarba se ofilește
iar piatra țipă în stepă
acoperindu-se de rouă roșie ca sângele
și nu ne-a atacat nimeni
contaminarea cea mai mare
s-a produs datorită norului din 3-4 mai ‘86
care a pătruns din nord-est
și a urmat lanțul carpaților orientali și meridionali
*
pe deal
dincolo de gardul electric
unde cresc ciuperci la care nu poți să ajungi
e magazia în care lucra bunicul
pe vremea CAP-ului
îl văd în zilele toride
prin praful și zgomotul de utilaje
în halatul albastru-indigo
prins cu treburi până seara
noi escaladam piramidele de grâu
ne ascundeam între sacii stivuiți de rafie
însă nu zăboveam
focusul era în altă parte
tot pe deal se afla un lac
nu foarte adânc
plin cu mâl
de la cartofii mucezi aruncați primăvara
împărăția broaștelor și a libelulelor
poligon de încercare pentru machete de corăbii
iarna patinoar și teren de hochei
acum nivelat de buldozer
dar locul care ne atrăgea ca un magnetar
era sortatorul
platforme de beton angrenaje benzi de cauciuc
invadate de o vegetație luxuriantă
fluturi papilio machaon întunecau soarele
dragonflies interceptau prada
desenând zigzaguri halucinante
rămâneam până ce apusul revărsa splendoare
sau până târziu
când scheletul oxidat iradia o căldură maternă
și veneau să ne ia acasă
pete de lumină
fragmente strălucesc sub aluviuni
*
Viorel Micula

Artificii
Ești o zicere încifrată
un dans de frază
pătruns în mintea mea
aprinsă de sensuri.
Te cultiv adânc,
cu toate artificiile rostirii,
dar cuvintele își pierd sensurile
și rămân doar forme,
iar eu locuiesc printre umbre.
Plutesc în ele
ca un verb fără țintă
mă conjugi
la modul tău,
la timpul tău,
la persoana
aleasă de tine.
Nu mai sunt cum am fost
verb îndrăznreț
într-o gramatică
a rațiunii.
Te-am rostit nepriceput
și aerul s-a rupt.
De atunci,
Te respir în silabe
timide și
frânte.
Mă muți când în spirit,
Când în trup
din formă în sens
și invers
după gramatici numai de tine știute.
În mine,
îți port numele tău
scris greșit —
și tocmai de aceea adevărat.
Din când în când
Explodez revoltat
Că totul e joc
și jocul doare.
Dacă pleci,
Poezia va continua
Să mă tortureze,
Dacă rămâi,
Va trebui să inventăm
o limbă
în care să tăcem împreună.
*
Ei nu lipsesc
Casa e pustie
Și curtea – singuratică.
Nu-i căuta aici.
Ei nu lipsesc.
Mama s-a mutat
În locul din mine
care știe să ierte.
Tata a devenit
liniștea
care mă ține drept.
Dragostea lor
nu s-a stins.
Și-a schimbat forma
și a rămas.
Încă mai gândesc ca tata…
Încă îi mai aud,pulsând,
Cuvântul mamei.
Cât timp respir,
ei sunt.
— fiul lor.
*
Poem suspect
Acest poem
scris pe furiș
nu ar trebui să existe.
Este deja suspect
Că începe.
Te iubesc —
și imediat textul se rușinează,
știe că intră
pe un teritoriu compromis.
Dragostea se întreabă
îngrijorat
dacă pare adevărată.
Șterg prima strofă
„Te iubesc” se zgâiește la mine.
Zvâcnetul tâmplelor
refuză integral
corectura.
Acesta nu este un poem erotic,
îmi spun,
va fi doar o notă de drum.
Inima se revoltă,
se pripește nervos
și întrerupe
fraza.
Încep să te descriu
și limbajul face prea mult zgomot —
metaforele se întrec între ele,
lovindu-se goale.
Tu nu mai ești printre ele,
ești nespusă în toate.
Poemul devine conștient
că nu te poate cuprinde.
Se strânge.
Se destramă.
Se preface că e inteligent
ca să nu pară prea vulnerabil.
Absența ta se răsucește
în mine
mă toarce
într-un vis
împletit cu tăceri.
Devii un eșec vădit necesar.
Exact de aici,
de unde sensul te-a prăbușit,
te simt
mai acut.
Poemul se oprește
aici
neterminat,
pentru că tu
acum
ai intrat
și ai rarefiat
grațios
toată literatura.
*
Liniștea la pândă
În râuri și în lacuri adânci
Stă liniștea la pândă
ca un pescar fără undiță.
Peștii își văd de treabă.
N-au citit filozofie,
Nici măcar nu știu că trăiesc „într-un sistem”.
Înoată.
Atât.
Unii mai ambițioși
fac kilometri întregi,
de parcă i-ar aștepta cineva
la capătul apei
cu un prosop și un sens.
În timp ce noi rătăcim prin labirinturi,
Ei înoată.
Dragostea?
O încurcătură scurtă
Între două înotătoare.
Fără declarații, fără poezii,
fără „Unde merge relația asta?”.
Noi, în schimb,
stăm pe mal
și ne uităm adânc
până ni se pare că vedem ceva.
dar ne vedem în oglinda apei…
Tot ne scufundăm în propria mare
Dar ieșim repede la suprafață
După aer
și după păreri.
Vrem nori, vrem zăpadă,
vrem alt anotimp decât cel în care suntem.
Peștii nu vor nimic.
Și uite ce echilibrați sunt!
Ne naștem ca să murim —
o știm cu toții,
dar o spunem rar,
să nu stricăm atmosfera.
Între timp
ne prefacem în amintiri
fără să ne întrebe nimeni
dacă ne convine.
Și uite-așa
Scriem poezii postmoderniste,
Rupem ritmul, rupem sensul,
rupem tot —
poate-poate nimerim adevărul.
Dar adevărul stă liniștit pe fundul apei,
cu solzii la vedere,
și nu pare deloc interesat
să fie descoperit.
Final neașteptat?
Nu prea.
Peștii înoată mai departe.
Noi rămânem pe mal
și ne întrebăm
dacă n-ar fi fost mai simplu
să fim
ca ei.
*
Copilăria ploii
Nu eu îmi amintesc ploaia.
Ploaia își amintește de mine.
Cade peste satul meu
ca o memorie lichidă
care știe exact
unde a fost copilăria mea.
Pe uliță
praful se ridica uneori
ca o întrebare a pământului.
Și ploaia venea
ca un răspuns.
Praful devenea noroi.
Noroiul devenea început.
Iar începutul —
Izbucnea în petale albastre
ca și cum cerul
și-ar fi vărsat ochii
pe pământ.
Uneori – albe –
ca o greșeală a primăverii.
Satul meu –
nu mai încăpea în sine.
Devenea o propoziție neterminată
între case
și pădure.
Casele se sprijineau de copaci
ca niște bătrâni liniștiți,
iar pădurea intra în curți
fără să bată la poartă.
Arome delicate
se ridicau
din pământul nou
înfășat în iarbă,
și mă umpleau.
Respiram atât de adânc,
Încât uneori aveam impresia
că nu eu respir pădurea,
ci pădurea
mă respiră pe mine.
…
Astăzi, când plouă,
omul serios iese din birou
cu telefonul amuțit.
Timpul, derutat,
își uită mersul,
iar oamenii ocupați
încep să pară
o glumă spusă prea serios.
Închid ochii.
Și pădurea apare.
Nu în fața mea —
dinăuntrul meu.
Florile ei cresc
pe memoria mea
ca pe un pământ fertil.
Vântul le atinge
petalele…
Frunzele râd.
Ploaia cade.
Iar eu încep
încet
să mă pierd din mine.
Rătăcesc printre florile pădurilor
ca un copil
care a uitat drumul spre casă
și nu regretă deloc.
Un gând
periculos de adevărat
mă fulgeră:
omul
nu a fost făcut din lut,
lutul
a fost făcut
din amintirea omului
despre ploaie.
*
Luminița Giurgiu

trădare
pentru această trădare de lux am scos din căptușeală
cuvinte cusute acolo cu grijă – merinde ridicule pentru vremuri sublime
tinichele de aur din care se bat efigii
între ciocanul rațiunii și nicovala fricii
sau poate aripi de pus la glezne
zborul cu viteza lui hermes
m-ar pune față-n față cu zeii
o zeii
și ce le-aș spune?!
*
câinele meu
i s-au furat mănușile ochelarii și viața
câinele meu a fost
împușcat în picior- cel în care sărea de câte ori mă vedea
sau plângea când nu
cu toate astea mă apără și rupe gardul
la nevoie îmi cumpără pâine
cu fărâma sleită rămasă
după viața de câine
*
înțelepciune
din mărul înjumătățit
nu mai muști cu poftă
însă poți savura sâmburii
*
el care
călcase toată viața peste cadavre
uneori din neatenție și ceață se împiedica
de câte unul și ipocrit își cerea scuze
nu-inimic – îi răspundea cu politețe neprefăcută
cadavrul știa
că dincolo de zid
fortăreața iluziei nu mai există
însă ce poate fi mai uman decât s-o întreții
verticala e un orizont ce poate fi atins
până la contopire
*
vouă
vouă celor care vreți
să mă prindeți vie
nopți de marmură vă doresc
și zile de lemn să aveți fără putința
de a face deosebirea
mărgele de sticlă să vă iasă pe gură
ori de câte ori strigați „oprește-te
secunda asta e zâna cea bună” și-n urma lor în cădere
semințe de fiere să încolțească necumpătate
boabe ale unor cuvinte care viața o-mbată
fluturi loviți de dambla să vă mângâie fața
ca să știți cum s-o faceți atunci când
în sfârșit veți pune mâna
pe mine
*
Gela Enea

mă găsești aici
zgribulită în poemul ăsta subțire/ perpetuând
slăbiciuni omenești
botul unui crocodil în timp ce-nghite explozia
de la mansardă
după o scurgere de gaze pe casa scării
două cale de plastic pe un mormânt proaspăt
pablo neruda și hidrocefalia din camera de-alături
o lume fertilă în privilegii vene tăiate și autostopuri
de azi nu mai respir decât prin masca de oxigen
fiecare picătură de sânge este o maree
și un prinos de recunoștință
în acest poem de închiriat
ai citit bine
de închiriat
*
sunt aproape sigură
că-n acest moment și tu stai în fața unui laptop
cu singurătatea întinsă pe taste ca o fată bătrână
în așteptarea bravului cavaler de la balul absolvirii
pe sub degete furnicături și o vagă durere
marchează teritorii albe între cuvinte
numește-le pauze afective
numește-le sinucidere asistată dacă asta
e spre binele tău
până la urmă ce este binele
o gură de whisky
privirea stewardesei în timpul unei aterizări forțate
cuvântul pe care l-ai așezat cum trebuie
în poem
și poemul s-a-nălțat sfidând gravitația istoriilor literare
am bănuiala
că încă ții doliu după divorțul cu scântei de marea masă
a alcoolicilor anonimi
zvârlind pe geam acest vis repetent
sunt sigură că și ție îți pleacă încet carnea de pe oase
în ciuda brățării de plastic a admirației colective
recompensa că uite ce frumos îți stă acum
când încapi perfect în geometria trupului
cine să-ți bănuiască frica ascunsă
doare-al naiba
doare și te-ndeamnă la (…)
binele se mută de pe un picior pe altul
te duci spre pahar îl atingi cum ai atinge
pielea unei femei
îl tragi mai aproape de taste
îl înconjori cu tandrețe paternă
îl sorbi
brusc tastele se însuflețesc
lumea reală se vede altfel prin sticla paharului
mai în ceață/ mai
îndepărtată
din ciripitul tastelor se naște altă lume
mult mai luminoasă și mult mai frumoasă
*
teritorii netibetane
cineva trebuia să rămână și acolo
pentru-a număra oile de pe câmpiile insomniei
în ordine crescătoare în ordine descrescătoare
în ordine
cineva trebuia să se ocupe de ele
adică/ pentru
hrana cea de toate zilele
apă / chioară
camuflare față de prădători
să fie tunse până la piele când atmosfera
devenea înăbușitoare
astfel au fost tunse toate oile
din lâna lor de aur s-au făcut covoare zburătoare
pe urmă
au apărut vrăjitoarele/ nu una
nu două
o mulțime-ntreagă zbura pe sub nori
pe cozi de mătură pe cozi de cometă
pe tot felul de cozi
având misiunea să aducă ofrande/ miei
pentru zeul suprem
unele covoare n-au ținut la atâta greutate
s-au zdrențuit au ajuns
niște cârpe
era noaptea minții și pe întunericul acela
nu s-a văzut mare lucru/ dar
s-au auzit bubuituri
plesnea pământul ca la cutremur
întunericul și-a retras armatele
învins de circumstanțe incontrolabile
la primele ore luminate
teritoriile netibetane s-au dovedit cele dintâi/ împotriva
sacrificării mieilor
au rupt cu tradiția
într-o zi mare căreia i-au spus în continuare
a Învierii
[Vatra, nr. 9/2026, pp. 45-49]
