Poeme de Anda Vahnovan, Dominic Stănescu, Viorel Micula, Luminița Giurgiu și Gela Enea

Anda Vahnovan

Un ultim bun rămas

sincronizez ceasul

cu viteza noii lumi

acuitatea antrenată

de pericole și nesiguranță

mă ține în alertă

îmi declanșează tahicardia

la capătul zilei

pașii din aplicații vor fi insuficienți

gândurile scapă monitorizării

încă

apărăm cu îndârjire

termenii și condițiile

ca pe un ultim bun rămas

așa cum copacul din curte

și-a revendicat locul

ridicând asfaltul

garda coborâtă

devine periculoasă

pe ultimii kilometri de drum

se produc

cele mai grave accidente

*

Sirenele triste

Sirenele triste ale vapoarelor

își ridică ancorele

suspendă forfota portului

scrâșnitul funiilor desprinse

pescărușii părăsesc punțile

se rotesc deasupra valurilor

care lovesc în gol

pontoanele rămase singure

granulele din plicul de cafea

o zornăitoare veche

ce-mi trezește laptele

din sâni

în camera hotelului de pe coastă

vocile copiilor mă tulbură

înțeleg atunci

neliniștea pescărușilor

la fiecare vapor plecat în larg

*

De la etajul șase

de la etajul șase al hotelului

te priveam

așteptând verdele semaforului

pe o stradă pustie noaptea

într-un oraș străin

unde nimeni nu te cunoștea

și atunci

am înțeles

totul

*

Poarta 49

la îmbarcarea spre București

fețele din jur îmi păreau cunoscute

limba mă apropia de oameni

ca de niște rude regăsite târziu

la o înmormântare

poarta 49

bucurie și tristețe

pentru cei plecați

pentru cei rămași

*

Capăt de ață

aceeași urmă constantă a îndoielii

va străbate anii nevăzută

cusătură ascunsă

de mâna care știe

prețul celei mai mici greșeli –

e de ajuns un capăt de ață

ieșit la suprafață

pentru a detona totul

*

Tot mai a noastră

liniștea primei dimineți mă tulbură

dormeai atât de adânc

în casa tot mai a noastră

ți-am privit îndelung corpul adormit

fără graba ultimilor douăzeci de ani

fără roșeața din obrajii studentei abia venite

îndrăgostite atunci

și acum

s-a făcut din nou loc doar pentru noi

în casa cu rafturile goale

pentru tandrețea cu care mă iei de mână

și când nu ne vede nimeni

poftele suspendate forțează încuietorile

le vom scoate la vedere

pe umerașele rămase libere în dulapuri

nimic nu s-a schimbat de atunci

decât barba ta sârmoasă

și mâinile mele tot mai umflate

*

Pe cine încerc să păcălesc

Pe cine încerc să păcălesc

pe această insulă a vântului

părul blond româna cu accent și rusa fluentă

o ciudată într-un cartier scump

ce-și notează cheltuielile

transformă prețurile în salariile mamei

se demachiază doar cu apă

în schimbul unei cosmetizări

blocul meu are acum penthouse

fațete de travertin și lifturi noi

hol cu oglindă aurie

măruntaiele tot pline de chisturi au rămas

botoxul nu va salva scheletul tasat

așa cum pietrele scumpe

scot și mai mult în evidență

nodurile umflate ale degetelor

pe această stradă a îndestulării

pe cine vrea să păcălească

rujul meu maro ieșit din toate trendurile

ca o toamnă întârziată

*

Dominic Stănescu

vânătorii se întorc

am mers pe urma rămasă în zăpadă

uitând de jocurile noastre

până unde s-a încrucișat cu alte zeci

veneam cu vântul în față

o negură se lăsa peste sat

ne-am văzut pe muchia dealului

între salcâmii înalți

un măceș cu ramurile aplecate în foreground

siluete de oameni în depărtare

cerul valea înghețată

pale blue verde opal

*

în stupină

ce bine era să te lași jos

în după-amiezile de vară

să nu mai știe nimeni de tine

pe patul din lătunoi de brad

acoperit cu strai gros și cojoc de oaie

ca să nu te glodească

sub grindă erau cuie bătute în scânduri

de care bunica atârna cu sfoară de cânepă

mărarul și cimbrul la uscat

flori de tei mentă și harnică

să stai așa în aerul saturat cu arome de rășină și faguri

ascultând carii

și zumzetul înfundat pe repeat

hypnotic drone noise

până te biruie somnul

*

cazemata

sub malul înalt surpat

între rădăcinile suspendate ale salcâmilor

am construit cazemata

noi suntem întunericul

noi mergem înainte fără șovăială

privind prin gurile de tragere

cu mâinile încleștate pe arcuri

am așteptat zile întregi

invazia barbară

pe unde călcăm noi

iarba se ofilește

iar piatra țipă în stepă

acoperindu-se de rouă roșie ca sângele

și nu ne-a atacat nimeni

contaminarea cea mai mare

s-a produs datorită norului din 3-4 mai ‘86

care a pătruns din nord-est

și a urmat lanțul carpaților orientali și meridionali

*

pe deal

dincolo de gardul electric

unde cresc ciuperci la care nu poți să ajungi

e magazia în care lucra bunicul

pe vremea CAP-ului

îl văd în zilele toride

prin praful și zgomotul de utilaje

în halatul albastru-indigo

prins cu treburi până seara

noi escaladam piramidele de grâu

ne ascundeam între sacii stivuiți de rafie

însă nu zăboveam

focusul era în altă parte

tot pe deal se afla un lac

nu foarte adânc

plin cu mâl

de la cartofii mucezi aruncați primăvara

împărăția broaștelor și a libelulelor

poligon de încercare pentru machete de corăbii

iarna patinoar și teren de hochei

acum nivelat de buldozer

dar locul care ne atrăgea ca un magnetar

era sortatorul

platforme de beton angrenaje benzi de cauciuc

invadate de o vegetație luxuriantă

fluturi papilio machaon întunecau soarele

dragonflies interceptau prada

desenând zigzaguri halucinante

rămâneam până ce apusul revărsa splendoare

sau până târziu

când scheletul oxidat iradia o căldură maternă

și veneau să ne ia acasă

pete de lumină

fragmente strălucesc sub aluviuni

*

Viorel Micula

Artificii

Ești o zicere încifrată

un dans de frază

pătruns în mintea mea

aprinsă de sensuri.

Te cultiv adânc,

cu toate artificiile rostirii,

dar cuvintele își pierd sensurile

și rămân doar forme,

iar eu locuiesc printre umbre.

Plutesc în ele

ca un verb fără țintă

mă conjugi

la modul tău,

la timpul tău,

la persoana

aleasă de tine.

Nu mai sunt cum am fost

verb îndrăznreț

într-o gramatică

a rațiunii.

Te-am rostit nepriceput

și aerul s-a rupt.

De atunci,

Te respir în silabe

timide și

frânte.

Mă muți când în spirit,

Când în trup

din formă în sens

și invers

după gramatici numai de tine știute.

În mine,

îți port numele tău

scris greșit —

și tocmai de aceea adevărat.

Din când în când

Explodez revoltat

Că totul e joc

și jocul doare.

Dacă pleci,

Poezia va continua

Să mă tortureze,

Dacă rămâi,

Va trebui să inventăm

o limbă

în care să tăcem împreună.

*

Ei nu lipsesc

Casa e pustie

Și curtea – singuratică.

Nu-i căuta aici.

Ei nu lipsesc.

Mama s-a mutat

În locul din mine

care știe să ierte.

Tata a devenit

liniștea

care mă ține drept.

Dragostea lor

nu s-a stins.

Și-a schimbat forma

și a rămas.

Încă mai gândesc ca tata…

Încă îi mai aud,pulsând,

Cuvântul mamei.

Cât timp respir,

ei sunt.

— fiul lor.

*

Poem suspect

Acest poem

scris pe furiș

nu ar trebui să existe.

Este deja suspect

Că începe.

Te iubesc —

și imediat textul se rușinează,

știe că intră

pe un teritoriu compromis.

Dragostea se întreabă

îngrijorat

dacă pare adevărată.

Șterg prima strofă

„Te iubesc” se zgâiește la mine.

Zvâcnetul tâmplelor

refuză integral

corectura.

Acesta nu este un poem erotic,

îmi spun,

va fi doar o notă de drum.

Inima se revoltă,

se pripește nervos

și întrerupe

fraza.

Încep să te descriu

și limbajul face prea mult zgomot —

metaforele se întrec între ele,

lovindu-se goale.

Tu nu mai ești printre ele,

ești nespusă în toate.

Poemul devine conștient

că nu te poate cuprinde.

Se strânge.

Se destramă.

Se preface că e inteligent

ca să nu pară prea vulnerabil.

Absența ta se răsucește

în mine

mă toarce

într-un vis

împletit cu tăceri.

Devii un eșec vădit necesar.

Exact de aici,

de unde sensul te-a prăbușit,

te simt

mai acut.

Poemul se oprește

aici

neterminat,

pentru că tu

acum

ai intrat

și ai rarefiat

grațios

toată literatura.

*

Liniștea la pândă

În râuri și în lacuri adânci

Stă liniștea la pândă

ca un pescar fără undiță.

Peștii își văd de treabă.

N-au citit filozofie,

Nici măcar nu știu că trăiesc „într-un sistem”.

Înoată.

Atât.

Unii mai ambițioși

fac kilometri întregi,

de parcă i-ar aștepta cineva

la capătul apei

cu un prosop și un sens.

În timp ce noi rătăcim prin labirinturi,

Ei înoată.

Dragostea?

O încurcătură scurtă

Între două înotătoare.

Fără declarații, fără poezii,

fără „Unde merge relația asta?”.

Noi, în schimb,

stăm pe mal

și ne uităm adânc

până ni se pare că vedem ceva.

dar ne vedem în oglinda apei…

Tot ne scufundăm în propria mare

Dar ieșim repede la suprafață

După aer

și după păreri.

Vrem nori, vrem zăpadă,

vrem alt anotimp decât cel în care suntem.

Peștii nu vor nimic.

Și uite ce echilibrați sunt!

Ne naștem ca să murim —

o știm cu toții,

dar o spunem rar,

să nu stricăm atmosfera.

Între timp

ne prefacem în amintiri

fără să ne întrebe nimeni

dacă ne convine.

Și uite-așa

Scriem poezii postmoderniste,

Rupem ritmul, rupem sensul,

rupem tot —

poate-poate nimerim adevărul.

Dar adevărul stă liniștit pe fundul apei,

cu solzii la vedere,

și nu pare deloc interesat

să fie descoperit.

Final neașteptat?

Nu prea.

Peștii înoată mai departe.

Noi rămânem pe mal

și ne întrebăm

dacă n-ar fi fost mai simplu

să fim

ca ei.

*

Copilăria ploii

Nu eu îmi amintesc ploaia.

Ploaia își amintește de mine.

Cade peste satul meu

ca o memorie lichidă

care știe exact

unde a fost copilăria mea.

Pe uliță

praful se ridica uneori

ca o întrebare a pământului.

Și ploaia venea

ca un răspuns.

Praful devenea noroi.

Noroiul devenea început.

Iar începutul —

Izbucnea în petale albastre

ca și cum cerul

și-ar fi vărsat ochii

pe pământ.

Uneori – albe –

ca o greșeală a primăverii.

Satul meu –

nu mai încăpea în sine.

Devenea o propoziție neterminată

între case

și pădure.

Casele se sprijineau de copaci

ca niște bătrâni liniștiți,

iar pădurea intra în curți

fără să bată la poartă.

Arome delicate

se ridicau

din pământul nou

înfășat în iarbă,

și mă umpleau.

Respiram atât de adânc,

Încât uneori aveam impresia

că nu eu respir pădurea,

ci pădurea

mă respiră pe mine.

…

Astăzi, când plouă,

omul serios iese din birou

cu telefonul amuțit.

Timpul, derutat,

își uită mersul,

iar oamenii ocupați

încep să pară

o glumă spusă prea serios.

Închid ochii.

Și pădurea apare.

Nu în fața mea —

dinăuntrul meu.

Florile ei cresc

pe memoria mea

ca pe un pământ fertil.

Vântul le atinge

petalele…

Frunzele râd.

Ploaia cade.

Iar eu încep

încet

să mă pierd din mine.

Rătăcesc printre florile pădurilor

ca un copil

care a uitat drumul spre casă

și nu regretă deloc.

Un gând

periculos de adevărat

mă fulgeră:

omul

nu a fost făcut din lut,

lutul

a fost făcut

din amintirea omului

despre ploaie.

*

Luminița Giurgiu

trădare

pentru această trădare de lux am scos din căptușeală

cuvinte cusute acolo cu grijă – merinde ridicule pentru vremuri sublime

tinichele de aur din care se bat efigii

între ciocanul rațiunii și nicovala fricii

sau poate aripi de pus la glezne

zborul cu viteza lui hermes

m-ar pune față-n față cu zeii

o zeii

și ce le-aș spune?!

*

câinele meu

i s-au furat mănușile ochelarii și viața

câinele meu a fost

împușcat în picior- cel în care sărea de câte ori mă vedea

sau plângea când nu

cu toate astea mă apără și rupe gardul

la nevoie îmi cumpără pâine

cu fărâma sleită rămasă

după viața de câine

*

înțelepciune

din mărul înjumătățit

nu mai muști cu poftă

însă poți savura sâmburii

*

el care

călcase toată viața peste cadavre

uneori din neatenție și ceață se împiedica

de câte unul și ipocrit își cerea scuze

nu-inimic – îi răspundea cu politețe neprefăcută

cadavrul știa

că dincolo de zid

fortăreața iluziei nu mai există

însă ce poate fi mai uman decât s-o întreții

verticala e un orizont ce poate fi atins

până la contopire

*

vouă

vouă celor care vreți

să mă prindeți vie

nopți de marmură vă doresc

și zile de lemn să aveți fără putința

de a face deosebirea

mărgele de sticlă să vă iasă pe gură

ori de câte ori strigați „oprește-te

secunda asta e zâna cea bună” și-n urma lor în cădere

semințe de fiere să încolțească necumpătate

boabe ale unor cuvinte care viața o-mbată

fluturi loviți de dambla să vă mângâie fața

ca să știți cum s-o faceți atunci când

în sfârșit veți pune mâna

pe mine

*

Gela Enea

mă găsești aici

zgribulită în poemul ăsta subțire/ perpetuând

slăbiciuni omenești

botul unui crocodil în timp ce-nghite explozia

de la mansardă

după o scurgere de gaze pe casa scării

două cale de plastic pe un mormânt proaspăt 

pablo neruda și hidrocefalia din camera de-alături

o lume fertilă în privilegii vene tăiate și autostopuri

de azi nu mai respir decât prin masca de oxigen

fiecare picătură de sânge este o maree

și un prinos de recunoștință

în acest poem de închiriat

ai citit bine

de închiriat

*

sunt aproape sigură

că-n acest moment și tu stai în fața unui laptop

cu singurătatea întinsă pe taste ca o fată bătrână

în așteptarea bravului cavaler de la balul absolvirii

pe sub degete furnicături și o vagă durere

marchează teritorii albe între cuvinte

numește-le pauze afective

numește-le sinucidere asistată dacă asta

e spre binele tău

până la urmă ce este binele

o gură de whisky 

privirea stewardesei în timpul unei aterizări forțate

cuvântul pe care l-ai așezat cum trebuie

în poem

și poemul s-a-nălțat sfidând gravitația istoriilor literare

am bănuiala

că încă ții doliu după divorțul cu scântei de marea masă

a alcoolicilor anonimi

zvârlind pe geam acest vis repetent 

sunt sigură că și ție îți pleacă încet carnea de pe oase

în ciuda brățării de plastic a admirației colective

recompensa că uite ce frumos îți stă acum

când încapi perfect  în geometria trupului 

cine să-ți bănuiască frica ascunsă

doare-al naiba

doare și te-ndeamnă la (…)

binele se mută de pe un picior pe altul

te duci spre pahar îl atingi cum ai atinge

pielea unei femei

îl tragi mai aproape de taste

îl înconjori cu tandrețe paternă

îl sorbi

brusc tastele se însuflețesc 

lumea reală se vede altfel prin sticla paharului

mai în ceață/ mai

îndepărtată

din ciripitul tastelor se naște altă lume

mult mai luminoasă și mult mai frumoasă

*

teritorii  netibetane

cineva trebuia să rămână și acolo

pentru-a număra oile de pe câmpiile insomniei

în ordine crescătoare în ordine descrescătoare

în ordine

cineva trebuia să se ocupe de ele

adică/ pentru

hrana cea de toate zilele

apă / chioară

camuflare față de prădători

să fie tunse până la piele când atmosfera

devenea înăbușitoare

astfel au fost tunse toate oile

din lâna lor de aur s-au făcut covoare zburătoare

pe urmă

au apărut vrăjitoarele/ nu una

nu două

o mulțime-ntreagă zbura pe sub nori

pe cozi de mătură pe cozi de cometă

pe tot felul de cozi

având misiunea să aducă ofrande/ miei

pentru zeul suprem

unele covoare n-au ținut la atâta greutate

s-au zdrențuit au ajuns

niște cârpe

era noaptea minții și pe întunericul acela

nu s-a văzut  mare lucru/ dar

s-au auzit bubuituri

plesnea pământul ca la cutremur

întunericul și-a retras armatele

învins de circumstanțe incontrolabile

la primele ore luminate

teritoriile netibetane s-au dovedit cele dintâi/  împotriva

sacrificării mieilor

au rupt cu tradiția

într-o zi mare căreia i-au spus în continuare

a Învierii

[Vatra, nr. 9/2026, pp. 45-49]

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.