Fetele emancipate ale prozei românești (I)

Argument

Acest dosar al Vetrei e unul de continuitate cu cele apărute în ultimii trei ani, în numărul 9, dedicate poeziei, prozei și dramaturgiei scrise de femei, de o generație foarte talentată de scriitoare, care au îmbogățit peisajul literar autohton, făcându-le vocea mult mai pregnantă, într-un cor dominant masculin, ceea ce nu e de mirare într-o societate cu puternice, încă, reflexe patriarhale. De data aceasta, m-a interesat nu doar cât de diverse, variate, originale sunt aceste voci ale scriitoarelor contemporaneității, ci și când au început ele să se audă, firav, timid, abia perceptibil, la început, lăsate repede uitării, odată cu dispariția lor fizică, chiar dacă inițial au fost primite entuziast de scriitorii și criticii din mainstream, ca apoi să recupereze din nou decalajul și lucrurile să se așeze pe un făgaș mai echilibrat din punct de vedere al vizibilității de gen.                        

Cred că nu e eronat să afirm că emanciparea literaturii nu poate fi ruptă de emanciparea femeilor, de momentul când femeile au început să conteste clasicele gender roles atribuite în mod tradițional, să iasă din cadrele limitate ale administrării căminului, deținut de soț, să-și câștige independența financiară și socială și să acceseze inclusiv profesii înalt creatoare, din sfera academică și artistică. Iar începuturile prozei scrise de femei, la noi, stau sub semnul Patimilor Sofiei Nădejde, roman apărut în 1903 și aparținând primei prozatoare care a și promovat o agendă emancipatoare, feministă. Readus în atenția publicului recent, în colecția FeminIN a editurii Publisol, care postulează triumfalist pe coperta finală „primul roman feminist din literatura română”,  volumul, în afara faptului că e scris de o femeie, pare mai apropiat, ca vârstă literară, de Ciocoii vechi și noi ai lui Filimon, decât de Mara lui Slavici, care apărea la trei ani după Patimi. Mă voi opri puțin asupra lui, căci e interesant de decelat cât de emancipator și feminist e primul roman al primei scriitoare, jurnaliste și activiste pentru drepturile femeilor de la noi.                              

Chiar dacă poate fi citit ca un roman social, care surprinde o perioadă de tranziție, de la vechea orânduire socială, a boierilor, la cea a noii burghezii, de la existența rurală, ritmată de muncile agricole și obiceiurile satului, la micile târguri de comercianți, în plin avânt urbanistic, personajul feminin, frumoasa și cocheta Matilda, soția boierului Mustea, e, în egală măsură, romanul eșecului existențial al unei femei, prinse între două lumi și nereușind să-și găsească locul în niciuna dintre ele. Eșecul ei primordial e unul care ține de internalizarea condiției de codependență față de bărbat. Matilda nu-și face un destin din a se elibera de determinismul masculin. Ea schimbă un bărbat cu altul, pe coptul boier Mustea, altfel băiat bun, cu mult mai tânărul, agilul și parvenitul funcționăraș Iliescu, nu pentru că vrea să-și afirme propria libertate de alegere, ci pentru că, așa cum îi scapă foarte tezist naratoarei, s-a lăsat condusă de pasiune și nu de rațiune.  Pasionalitatea o subjugă, îi întunecă judecata sănătoasă iar semeața Matilda, câtă vreme a trăit în conacul primului soț, ajunge victima propriei nesăbuințe. Teza pasionalității neînfrânate, care anulează luciditatea și spiritul critic, face în mod flagrant notă discordantă cu discursul teoretic al autoarei și aduce un deserviciu intenției emancipatoare. Matilda nu militează pentru nimic, în fond, e doar o soție de boier, răsfățată și bovarică, plictisită de viața la țară, de rolul de mamă, și dornică de o mare iubire. Nu-și dorește decât să fie o soție iubită și să se conformeze vieții urbane. Iliescu, în schimb, e un Dinu Păturică updatat, îmbogățit pe seama slăbiciunii Matildei. Inițial o convinge să fure, rând pe rând, bijuteriile, pe care, evident, ea i le încredințează cu maximă naivitate, nepăstrând nimic pentru sine, apoi, când se ivește momentul propice,  tot la îndemnul lui, ea sustrage din seiful lui Mustea o sumă mare de bani, împrumutați din bancă, care ar fi trebuit să salveze de la faliment moșia, dar sunt deturnați înspre a le asigura amanților o casă nouă și un trai bun în oraș. Ea nu mai vrea să fie boieroaică, vrea să fie mic-burgheză. Doar că, în ambele situații, e complet dependentă de bărbat atât financiar, cât și social și locativ. Chiar dacă are banii soțului, pentru scurtă vreme, în timpul fugii cu trăsura de la moșie la iubitul din oraș, Matilda rămâne o întreținută. Ea doar mută capitalul din mâinile unui bărbat, în mâinile altuia, e un vehicul nu cu mult mai valoros decât trăsura care a dus-o de la moșie, în cămăruța sărăcăcioasă din oraș, a cărei chirie o plătea Iliescu, din banii ei. Nu-i vine nicio clipă ideea de a-și lua niște măsuri de siguranță, de a păstra niște bani și bijuterii pentru ea, în caz că iubitul se va dovedit a nu fi cel care se pretindea. Dar nu, ea trebuie să se prăbușească și să plătească pentru păcatele ei, murind prematur din pricina unei inimi slăbite, după câțiva ani de zbucium alături de un soț infidel și narcisic.     

Romanul Sofiei Nădejde e un roman al ratării alert, bine scris, cursiv, captivant, conține scene cu adevărat memorabile, precum cea din maternitatea improvizată unde Matilda naște prematur și, din păcate, pierde sarcina sau disperarea pe  care o pune slujba recuperării lui Iliescu, plecat la studii în Europa sau a salvării lui din patima jocurilor de noroc, dar ratează șansa discursului cu adevărat emancipator. Ici-colo câteva sugestii privind condiția precară a femeii în epocă, existența ei subterană, nașterea, lăuzia, boala petrecute mereu în taină, ca să nu supere privirea misogină a bărbatului și, dincolo de acestea, atotputernicia incontestabilă a bărbatului, care dispune de viața femeii după bunul plac.                                                                            

Prin urmare, biografia emancipată nu înseamnă și o literatură a emancipării, dar lucrurile nu aveau să stagneze prea mult, căci perioada interbelică a generat schimbări mult mai evidente de paradigmă, prin Hortensia Papadat-Bengescu, Cella Serghi, Anișoara Odeanu, Sorana Gurian, Lucia Demetrius, Henriette Yvonne Stahl, Sanda Movilă, apoi,  prin Dana Dumitriu și Gabriela Adameșteanu, poate cele mai valoroase prozatoare postbelice, procesul a continuat, nu neapărat fulminant, din punct de vedere al discursului emancipator, dar cu siguranță din cel al profesionalizării scrisului.  Epoca postdecembristă, mai ales ultimii 15-20 de ani, au impus voci noi, de o certă originalitate, care au deconstruit curajos tabuuri, prejudecăți, stereotipii privind condiția femeii și eliberând atât femeia, cât și discursul literar de reminiscențele patriarhatului. Iată câteva nume, într-o enumerare aleatorie și incompletă: Ruxandra Cesereanu, Cecilia Ștefănescu, Claudia Golea, Corina Sabău, Ioana Bradea,  Sașa Zare, Raluca Nagy, Dora Pavel, Ligia Pârvulescu, Daniela Rațiu, Moni Stănilă, Tatiana Țîbuleac, Lavinia Braniște, Ștefania Mihalache, Simona Goșu, Maria Orban ș.a. Le mulțumesc Ștefaniei Mihalache, Iuliei Militaru, Senidei Poenariu, Hristinei Doroftei, Emanuelei Ignățoiu-Sora, Emanuelei Ilie, Iulianei Miu, Georgianei Olar,  Andreei Răsuceanu și Larisei Stoian pentru călătoria multifațetată în istoria palpitantă a emancipării fetelor prozei românești.

Cristina TIMAR

*

Ștefania MIHALACHE

Micro-emancipări în Retroversiuni

În 2023 apărea, la Editura Paralela 45, Retroversiuni, o antologie de proză scrisă de femei, sub coordonarea Cristinei Ispas, căreia i s-a alăturat Victor Cobuz, inițiativa ajungând, în 2026, la al patrulea volum. Seria a suscitat discuții aprinse cu argumente diferite, venite din partea unor segmente de public cu orientări, de asemenea, diferite: feminismul radical nu a salutat demersul care nu se susținea pe baza ideologiei feministe asumate, cititorii mai moderați nu au apreciat „ghetoizarea” scrisului feminin, fiind sceptici în strategia afirmării prin diferență.

În fapt, o astfel de antologie, mai ales prin faptul că nu este etichetată ca feministă, este mult mai incluzivă, putând fi văzută ca o piesă într-un puzzle despre emanciparea femeilor într-o țară din Europa de Est.  Povestea emancipării este diferită, în funcție de instanța care o rostește, sensibilă la timp, spațiu și context social. Pe de o parte, feminismul nu mai poate fi doar radical (dacă citim în radical și un fel de universalizare a acțiunii, a tipului de activism) pentru că provocările începutului de mileniu reclamă existența mult mai multor unghiuri de vedere și a mai multor feminisme. Feminismul a întâlnit, de exemplu, intersecționalitatea, și platformele sale au devenit multiple, la fel și modalitățile de adresare a inechității de gen. Pe de altă parte, feminismul, ca teorie și acțiune, nu este sensibil doar la modificări pe axa diacronică, ci și pe axa geografică. Astfel, feminismul postsocialist reclamă condițiile specifice ale emancipării în statele Europei de Est, foste comuniste, existând dispute chiar în interiorul curentului, Slavenka Drakulić1 susținând lipsa unei mișcări feministe de masă actuale prin „emanciparea de sus” primită direct de la stat de femei, în perioada comunistă, în vreme ce Kristen Ghodsee și Adriana Zaharijević2 argumentează, în urma documentării, că și în Est (Bulgaria, fosta Iugoslavie) femeile au luptat în culise pentru drepturi punând presiune pe organismele oficiale emancipatoare. Cele două afirmă și că, de fapt, nici în Occident mișcarea feministă nu a fost în totalitate grassroots, și că, ceea ce împiedică mișcările de masă, este capitalismul târziu, individualist și hipercompetitiv. Mihaela Miroiu3 numește aceeași cauză „patriarhat de gen de factură modernă”, arătând în ce fel trecerea de la egalitarismul de stat la dependența economică postsocialistă a femeilor pune o frână mișcării de emancipării sau, cel puțin, o modifică.

Oferind platformă tipărită scrisului femeilor, Retroversiuni realizează, dacă nu o operațiune feministă per se, atunci, cu siguranță, o antologie de „priviri feminine” – o documentare pe filieră artistică care poate completa, clarifica sau recontextualiza o dispută ca cea menționată mai sus, fiind, așa cum menționează Victor Cobuz „un colaj al femeilor din România ultimelor două-trei decenii, în care sunt aduse împreună diferite roluri, poziții și contexte sociale în care s-au găsit româncele în acest interval de timp”. Beneficiind de libertate totală în ceea ce privește vocea, tehnica, forma textului, autoarele antologate au luat mult mai fin pulsul temelor feministe, au reflectat grade, forme și modalități de emancipare dintre care nu toate au devenit vizibile în statistici și analize.

Nu toate povestirile din Retroversiuni sunt în mod fățiș parcursuri de emancipare pentru că nu și-au propus acest lucru ca teză, dar temele ies la suprafață firesc pentru că sunt o parte importantă din tot ceea ce înseamnă trăire feminină în România postsocialistă. Personajele acestor proze par, în mare parte, sub vremuri, dar, chiar dacă autoarele nu propun soluții (cum nici nu trebuie s-o facă), actul observațional este mereu prezent și, adesea, o parte din observație este transferată personajului feminin, devenit, în grade diferite, un reflector al propriei condiții feminine. Ceea ce se vede prin lupa care se apropie de diverse aspecte de viață (femeia vârstnică, rămasă văduvă și apăsată de o remușcare teribilă, precariatul urban sau rural, provocările maternității etc.) nu sunt mișcări de emancipare de mare anvergură. Contextul politic și social în care evoluează personajele nu este favorabil. Doar că personalul este politic – slogan atașat mișcării feministe încă din 1970 – și poate că una dintre mizele interesante ale Retroversiunilor este o negociere discretă a personalului și politicului în rama povestirilor. O parte din prozele antologiei, investighează tocmai nivelul personal intim și restrâns în care, la un moment, într-un context mai mult sau mai puțin previzibil, are loc o mutație care favorizează o micro-emancipare a personajului feminin. Adică tocmai întâmplarea personală, adâncă, profund umană care stă la baza personalului devenit politic. Din această perspectivă, prozele din proiect sunt foarte relevante, dincolo de reușita lor artistică.

Spre exemplificare, am selectat trei texte care au ca protagoniste trei personaje feminine diferite ca vârstă, statut social, context social, dar toate trei trec prin această micro-emancipare, suferă această mutație infinitezimală care le modifică situația, perspectiva și, la nivel simbolic, locul în lume. Prozele sunt Nu cade cerul de Mara Wagner, Locul 54, la geam de Adina Rosetti (Retroversiuni. Blocaje, 2024) și Lili pleacă din Dănceni de Corina Sabău (Retroversiuni, 2023).

Personajul din proza Marei Wagner este o pensionară văduvă aflată pe aeroport, în așteptarea unui zbor spre Germania, unde urmează să stea, pe o perioadă vag stabilită, cu fiica, nepoții, și soțul acesteia, cetățean german. Zborul are întârziere, ceea ce îi permite personajului un rar moment de observație retrospectivă a propriei vieți. Care se rezumă astfel: „Apoi a crescut, s-a măritat, a intrat în câmpul muncii și iernile i s-au schimbat”, „Lucra ca bibliotecară pe-atunci, repartizată la o școală sătească, și se trezea cu noaptea-n cap să ajungă în afara orașului”, „Pe-atunci încă îi mai trăia soțul și se împărțea și ea cum putea între cele două gospodării, a ei și a fiică-sii. Trudea de dimineața până seara, se trezea în zori să stea cu nepoții, îl ducea pe cel mare la grădiniță, se întorcea cu cel mic în căruț, cumpărături, mâncare, scos la aer, strânge după ăia mici să găsească fiică-sa totul în ordine când ajungea obosită de la muncă. Seara pleca spre casa ei și mai robotea o vreme și acolo”. Simțul observației i se reactivează, observă două fete tinere, trăgând după ele trollere și râzând. „Pe vremea ei nu se cădea să râzi în public așa, cu gura până la urechi. […] A crescut râzând cu mâna la gură, parcă scuzându-se, chiar dacă, odată cu vârsta, a scăpat de acest obicei. Apoi ar mai fi râs ea, dar nu mai erau motive.” Numai noaptea pare să se trezească în personaj altcineva, o femeie care se întreabă dacă se află, într-adevăr, unde trebuie să fie, dar aceasta este îngropată cu zorii și cu viața cotidiană.  În prezentul povestirii, pare că zarurile au fost din nou aruncate pentru ea, când fata i-a telefonat să vină în Germania, ocupându-se de biletul de avion, cumpărându-i valiza, spunându-i ce obiecte să ia, pentru că „după moartea soțului au avut loc discuții despre singurătatea ei, s-au făcut presupuneri dacă nu i-ar fi mai bine în Germania alături de familie și nepoți și s-a supus la vot în unanimitate ce e mai bine pentru ea”. Gândurile i se opresc asupra un episod straniu, petrecut pe vremea navetei, într-un tren înzăpezit, când un străin a ținut-o pur și simplu pe după umeri și a simțit că ar fi putut merge cu el până la capătul lumii. Iminenta îmbarcare o trezește din reverie dar, în loc să se îndrepte către coada la avion, privește cu plăcere ninsoarea de afară, simțind cum „zăpada parcă-i face cu ochiul, o cheamă”, și pleacă, „neobișnuit de agilă” înapoi către casă. „Toată viața a făcut ce i s-a spus, ia să mai facă și cum vrea ea”, decide personajul. Declanșatorii acestei eliberări dintr-un parcurs impus sunt observarea cotidianului, a vieții în mișcare în care rolurile actanților nu par să fie atât de stricte cum l-a simțit pe al ei și introspecția care o conduce spre nodurile existenței în care personalitatea sa autentică s-a prefigurat, dar nu  s-a manifestat. Zăpada, care simbolizează pentru personaj libertatea pierdută din copilărie, devine declanșatorul-simbol al acestei emancipări târzii, dar relevante.

Personajul Adinei Rosetti este o femeie relativ independentă financiar, deși subjugate de job, aflată la finalul primei tinereți, în mijlocul unui divorț, mama unui copil mic. Și ea își caută locul: „Urc în tren și-mi caut locul. Asta fac din clipa-n care am venit pe lume, îmi caut locul. Ce bine că acum are și un nume precis, se numește 54, sper să fie la geam!”. Personajul se întoarce în capitală după o călătorie dureroasă în orașul natal să-și vadă bunica muribundă. În tren, încercând să-și proceseze tristețea, primește telefoane solicitante de la o clientă și  unul de la bonă, care o anunță că cel mic are febră persistentă. „Când o mama primește telefonul despre febra copilului, orice altceva își pierde pe dată importanța – două grade Celsius în plus anulează totul, opresc călătorii, întrerup întâlnirile amoroase […] tuse, febră, muci, nurofen și biorinil […] în funcție de ele îi este îngăduit unei mame să trăiască, să iubească, să viseze”, gândește personajul, și ea foarte conștientă de felul în care maternitatea ordonează existența feminină. Apelul către „fostul viitor soț” nu face decât să confirme limitările conștientizate de personaj, acesta fiind și el plecat din oraș. Tatăl este cel care găsește soluția salvatoare, astfel încât copilul fostului cuplu să fie văzut de un medic și să primească tratament: îi trasează această sarcină actualei partenere, spre stupoarea mamei, care doar bănuia existența acestei relații. Personajul se află pus în fața unei duble provocări: de a accepta această nouă relație cu Otilia, o prietenă comună a celor doi, și de a se vedea înlocuită în postura de mamă: „EU sunt mama, eu trebuie să merg cu el la doctor și apoi la farmacie cu rețeta să-i cumpăr medicamentele, eu trebuie să-i măsor doza de nurofen și să-i aduc cana cu ceai în care am amestecat două lingurițe cu miere, exact așa cum îi place, dar eu sunt blocată într-un tren, pe locul 54, ce noroc că e la geam!”. Blocajul chiar este un noroc aici, iar pe lângă el, epuizarea mamei conduce către situația de emancipare din chiar rolul prefigurat de mamă, probabil cel mai presant, dintre toate cele impuse de ordinea patriarhală. Găsindu-și copilul în casa în care a locuit cu fostul partener, tratat și vegheat de Otilia, personajul include în reflecțiile sale o negociere conștientă de roluri: „Acum un an lucrurile se întâmplau exact invers, asta era casa mea, iar ea, Otilia, era un musafir, un vizitator al aparentei noastre fericiri casnice. Eu o conduceam atunci spre ieșire, acum ea are grijă de copilul meu, îl duce la doctor când e bolnav, îi prepară ceaiuri și doze de nurofen, îl adoarme și rămâne apoi în bucătărie, așteptându-l cu masa pusă pe viitorul-meu-fost-soț, care ar putea deveni în scurt timp viitorul ei soț”.  Noua situație este acceptată cu o senzație „de sfârșeală, dar și de ușurare”. Chiar dacă rolul clasic de gen este preluat de către o altă femeie, aceasta nu mai este văzută ca o rivală, și poate nu este eronat să citim aici sugestia unei surorități. Eliberarea din constrângerile rolului matern prescris și dispariția animozității față de „cealaltă femeie” sunt, neîndoielnic, micro-emancipări într-o lectură de gen.

Proza semnată de Corina Sabău plasează personajul în rural, într-o situație de precariat extrem care conduce, nici mai mult, nici mai puțin, la situația în care adolescenta Lili din Dănceni este vândută primarului, ca soție, în schimbul reparării acoperișului casei părintești. Lili este, însă, o fată energică și inteligentă căreia nu-i scapă realitatea propriei condiții și, atât cât poate alege, o face dintr-o conștiință de gen: „Mi-amintesc exact ziua când mi s-a pus pata pe Sergiu. Pe 13 iulie 2019, după finala feminină la Wimbledon, în care Simona Halep a bătut-o pe Serena Williams, Sergiu a fost singurul băiat din Dănceni care n-a făcut-o pe Serena maimuță. Și au mai fost niște faze care m-au făcut să cred că n-o să pic de fraieră dacă mă îndrăgostesc de el”. Printre altele, inclusiv promisiunea băiatului că nu va permite ca primarul să o oblige să participe, în chip de virgină, alătură de alte cinci fete, la zdrobitul strugurilor cu picioarele goale, în cadrul Sărbătorii Vinului. Firește că Sergiu nu se ține de promisiune, ba chiar se dovedește că nu a fost decât fizic interest de ea, sfătuind-o, în chip practic, să se mărite cu primarul. „Adevărul e că și ambiția începuse să mă lase, mă gândeam tot mai puțin la viitor, mărturisește personajul, dezamăgit pe toate planurile. Căsătoria forțată cu primarul se dovedește, în logica povestirii și a devenirii personajului, mai puțin rea decât părea. Avantaje există: Lili își continuă pe ascuns relația cu Sergiu, vede pentru prima data marea, soțul nu îi cere servicii sexuale prea des. Cu toate astea, când solicită bani pentru o școală „la oraș”, soțul o refuză. Și, odată cu retragerea Serenei, care funcționează aici ca declanșator al schimbării, Lili își măsoară cu incredibilă luciditate condiția: „Când m-am întors acasă, la știri se anunța retragerea Serenei Williams și m-a emoționat gândul că […] puteam urmări live tristețea Serenei, fata asta care a ales să cunoască viața lovind mingea cu racheta, nu zbătându-se să se facă iubită de Sergiu Oprea din Dănceni. […] Tristețea mamei, cumva și tristețea mea, nu mă mișcase niciodată așa. Era o tristețe de Dănceni, modestă, deloc glossy, nepotrivită pentru știri sau pentru coperta unei reviste”.

Lili va pleca din Dănceni, iar plecarea ei, ca vânzătoare la o brutărie din Drăgășani, poate să pară cea mai mica emancipare posibilă, dacă nu ar fi raportată la situația de precariat și de abuz pe care personajul le-a îndurat, pe de o parte, și la uriașa ei luciditate, pe de altă parte. Concluzia mamei lui Lili, care funcționează și ca validare, nu are nevoie de completări: „«Mă bucur că tu n-ai ieșit fraieră ca mine»”.

Am ilustrat trei situații în care, cu instrumentele specifice, literatura feminină documentează micile emancipări personale ale femeilor în România postsocialistă, atunci când mediul, situația economică, socială și politică nu au permis acțiuni colective, asumat politice. Relevant este felul în care literatura feminină surprinde aceste impulsuri infinitezimale de emancipare cu rădăcini în temperament, observație, reflecție și retrospecție și le scoate în evidență valoarea în planul existenței intime, imediate. Personajul devine politic abia în urma acestor procese. Nișa acestor transformări este câștigul acestor proze, iar caracterul lor convingător estetic servește și ca impuls inspirațional pentru experiențele personale ale cititorilor care pot, în deplină asumare, să devină politice.

____________________________

1 Slavenka Drakulić, „How Women Survived Post-Communism (and Didn’t Laugh)”, Eurozine, 5 iunie 2015, https://www.eurozine.com/articles/2015-06-05-drakulic-en.html [accesat la data de 12.08.2025].

2 Kristen Ghodsee, Adriana Zaharijević „Fantasies of Feminist History in Eastern Europe: A Response to Slavenka Drakulic”, Eurozine, 31 iulie 2015, https://www.eurozine.com/fantasies-of-feminist-history-in-eastern-europe/ [accesat la data de 12.08.2025].

3 Mihaela Miroiu, „Fetele patriarhatului / Faces of Patriarchy”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 1, nr. 3, 2002, pp. 208–227, https://www.academia.edu/1541255/Fetzele_patriarhatului_Faces_of_Patriarchy [accesat la data de 12.08.2025].

*

Andreea RĂSUCEANU

Scriitoarele și orașul

În urmă cu un an, în ianuarie 2025, am organizat în cadrul Muzeului Național al Literaturii Române o expoziție intitulată Orașul scriitoarelor. Peisaj urban în literatura scrisă de femei. Mi-am propus atunci, împreună cu echipa de filologi și arhitecți cu care am lucrat expoziția, să realizăm un parcurs prin operele și biografiile a optsprezece scriitoare active în perioada interbelică, de-a lungul căruia speram să se contureze o imagine a orașului modern: unul literar, așa cum apare în proza acestora, dar și unul concret, obiectiv, al adreselor reale, de pe hărțile orașelor interbelice, pe unde acestea au trecut ‒ societăți ale femeilor, redacții de reviste, teatre, școli și licee unde au predat, Cenaclul Sburătorul, Universitatea etc.

Literatura interbelică se citadinizează cu repeziciune, cum observă criticul literar Cornel Ungureanu, și un discurs al orașului se conturează cu precizie în interiorul operelor semnate de scriitoare. Personajele lor trec pe marile bulevarde, prin locuri frecventate de boema literară, prin parcuri, zone comerciale, pe străzile pline de farmec din La Belle Epoque, intră în librării, frecventează teatre, cinematografe și spații expoziționale. O hartă a orașului modern se naște astfel în interiorul operelor literare și se completează pe măsură ce protagonistele unor romane precum Fecioarele despletite, Într-un cămin de domnișoare, Tinerețe, Pânza de păianjen, ca să amintim doar câteva, traversează spațiul urban, în trasee care vorbesc, indirect, subteran, despre statutul lor social, financiar, despre starea lor emoțională, despre aspirațiile și dezamăgirile lor, oferind totodată importante indicii legate de viața tinerilor intelectuali interbelici. Astfel, cititorul va descoperi, în cartea Anișoarei Odeanu, Într-un cămin de domnișoare, un veritabil roman al Bucureștiului, și totodată un personaj a cărui dinamică sufletească reverberează în spațiul unei Capitale haotice, în cel al Luciei Demetrius, Tinerețe, o hartă sentimentală și un oraș surprins în rafinate, melancolice pasaje descriptive, iar în proza Sandei Movilă imaginea unui Pitești învăluit în aburul nostalgiei.

Reevaluarea acestor autoare interbelice, intrate azi într-un con de umbră, a condus la o serie de studii de caz care întăresc imaginea lor de scriitoare citadine, emancipate, inovatoare, a căror literatură se dezvoltă odată cu transformările prin care trece orașul modern. Unele dintre ele amintesc, prin dezinvoltură, minimalism, nonșalanță, prin aparenta bravadă care ascunde naturi sensibile și spirite neconvenționale, dar parțial tributare unei gândiri tradiționale, de o parte din scriitoarele de astăzi. De asemenea, unele dintre romanele lor sunt radiografii ale unor spirite tinere, care provin din orașe provinciale, din lumi patriarhale și se confruntă cu noutatea Capitalei moderne, cu o lume necruțătoare, care le seduce cu aparența strălucirii și a succesului, pentru ca la final să le mutileze sufletește – așa cum se întâmplă, de pildă, în romanul Sandei Movilă, Desfigurații. Aici eroina Ada Udrescu oscilează între liniștea căminului familial aflat într-un oraș de provincie și imaginea idealizată a unui București care o fascinează cu perspectiva libertății totale. Sosirea sa în Capitală are însă consecințe nebănuite inițial, anticipate însă subtil încă de la primele „cadre” bucureștene consemnate: „Din gara de Nord, inundată de lumini orbitoare, Ada, uluită, a luat o trăsură, cu adresa în strada Triumfului Nr. 10, unde locuia Millya. Zgomotul tramvaielor, al clacsoanelor, iureșul vehiculelor ce se încrucișau, trotuarele peste care se revărsau fluviile de pietoni, vitrinele imense, strălucitoare de lumină, se amestecară în mintea ostenită a Adei, învârtindu-se ca un disc uriaș de flăcări. Din ele se ivea chipul descompus al mătușei Lalla, fluturând o mână tristă pe peronul întunecos, printre oameni necunoscuți” (Sanda Movilă, Desfigurații – în vol. Viața în oglinzi, Editura Minerva, București, 1990 [1935]).

Primul roman al Anișoarei Odeanu, Într-un cămin de domnișoare, e un roman citadin, conceput sub forma unui jurnal alert, lucid, uneori (auto)ironic, alteori melancolic, ținut de o studentă la Litere, Dany Penzza. Urmează Călător din noaptea de ajun, roman unde spațiul bucureștean e înlocuit de un Grenoble survolat prin intermediul aceleiași tehnici, a notației amănunțite, corelate cu dinamica interioară a personajului. O imagine amplă a Bucureștiului interbelic e permanent corelată cu starea sufletească a personajului-narator, care vorbește, într-un discurs expresiv, nonșalant, aparent nepăsător, cu ritm alert, despre viața studențească din Capitală: „Am mers pe Bulevardul Brătianu încet, ca pe urma unui dric și tot atât de neconsolată. Nu nădăjduiam să-l întâlnesc și deși îmi spuneam că am plecat să-l caut, nici nu voiam, probabil, să-l întâlnesc. De câte ori vedeam câte o siluetă ce aducea cu a lui Dinu, tresăream înspăimântată și mă linișteam când îmi dădeam seama că m-am înșelat. De la Universitate, am cotit spre Cartea Românească. Am răsfoit întâi jurnalele de modă, am trecut apoi pe la cărți și mă pregăteam să urc treptele spre sala de expoziții, când am descoperit-o pe Dada, răzimată de perete, melancolic, la începutul lor…” De altfel, deseori, Calea Victoriei, Lipscaniul, cu librăriile și prăvăliile sale, Parcul Cișmigiu sunt locuri predilecte de plimbare pentru eroina din romanul Într-un cămin de domnișoare. Puncte nevralgice pe harta Capitalei interbelice, acestea devin spațiu de refugiu pentru conștiința tulburată a tinerei îndrăgostite, datorită mișcării lor browniene. O melancolie discretă însoțește unele descrieri ale Bucureștiului, având ca rezultat imagini poetice, consonante cu dinamica sufletească a personajului: „Se-nsera. Se aprindeau luminile. În fumegarea albastră a serii, luminile curgeau ca o apă alburie prin mijlocul bulevardului, înapoi, până la Universitate și înainte spre Lascar Catargi. În albastrul blând al serii și-n clipirea sfioasă a luminilor mocnea atâta poezie tristă. Parcă tot Bucureștii se pregătise pentru o vacanță rece și goală. Numai înserarea și becurile vegheau singuratece, așteptând, docil, vremuri mai bune”.                                                      O altă autoare valoroasă, care își așteaptă reevaluarea este Sorana Gurian, prozatoarea singurătății din marile orașe, cu freamătul neîncetat al străzilor, înregistrat de tinere ființe izolate în camerele noilor blockhaus-uri. Toate acestea sunt surprinse în imagini senzoriale, evocatoare, puternic vizualizatoare. Spații ale intimității, încărcate de senzualitate, cu alură de budoar, se plasează contrapunctic cu orașul modern, furnicar de vieți străine și complet autonome.: „Nu, nu e zbuciumul adolescenței, căci adolescentă nu mai sunt, eu, o femeie de 22 de ani, de trei luni aici, printre streini, și după ce voi lichida moștenirea, mă voi întoarce în Capitală… Dar Capitala, care până acum îi păruse refugiul suprem și bucuria, i se prezintă în fumul coșurilor enorme, vaietul străzii și singurătatea împărțită cu miile de zgomote ale unei garsoniere de block-hause…” (Sorana Gurian, Întâmplări dintre amurg și noapte, București, Editura Forum, 1946).

Lucia Demetrius e o scriitoare cu un parcurs sinuos prin literatură, autoare deopotrivă a unui prim roman autenticist, Tinerețe, dar și a numeroase texte dublate de o semnificativă încărcătură ideologică. Aceasta construiește în romanul amintit o hartă sentimentală, alcătuită din locuri care-i evocă protagonistei prezența bărbatului iubit, Vladimir Lascăr. Traseul „îndrăgostit” se desfășoară între centru și periferie: Parcul Bonaparte, Calea Victoriei, străzile Edgar Quinet și Câmpineanu, cafeneaua Capșa, diverse librării și, pe de altă parte, mahalaua în care locuiește Vlad. La fel ca protagonista din romanul Anișoarei Odeanu, Într-un cămin de domnișoare, și Natalia caută spațiile urbane aglomerate, cu efect liniștitor asupra unei conștiințe frământate.

Atât scriitoarele interbelice amintite, cât și personajele lor feminine se afirmă ca autentice exponente ale modernității, promovând o viziune inovatoare asupra condiției și rolului femeii în societate. Prin ideile îndrăznețe, perspectivele înnoitoare și modul original de reprezentare a experienței feminine, ele au contribuit la redefinirea imaginii scriitoarei și la reconsiderarea valorii literaturii scrise de femei.

*

Iulia MILITARU

Eros și emancipare

Problema emancipării

În ultima perioadă se poate observa întrebuințarea din ce în ce mai frecventă a sintagmei de text/artă revoluționar/ă pentru ceea ce denumeam până acum text/artă radical/ă. Cu ceva vreme în urmă, mai exact între anii 2017-2019, când am publicat pentru prima dată proiectul Atlas (auto)mat/on (auto)BIO/graphy/I© de câteva tipuri principale de discursuri, în variantă electronică, la editura Khora Impex, vorbeam în prezentarea proiectului de textul revoluționar ca text radical, fără să atrag atenția asupra diferențelor dintre cei doi termeni și de ce este posibilă (dar și necesară) trecerea de la unul la celălalt. Dacă ideea de text/artă radical/ă era înțeleasă ca o transformare absolută în modul de a face artă și literatură, mai precis schimbarea de la bază/rădăcină, pe modelul utopiei moderniste, deja depășite1, ideea de text/artă revoluționar/ă era privită ca un nonsens. Asta se întâmpla pentru că textul revoluționar trimitea la o perspectivă marxistă care în principiu nu ar fi adus nimic diferite când venea vorba de nou și schimbare, față de ceea ce propovăduise modernismul și fusese deja destituit. Discuția pusă în acești termeni se menținea la nivelul palierului cultural. Ce se uita, însă, în aceste asocieri: artă revoluționară-marxism-artă radicală-nou, era faptul că socialismul se raportează într-un mod particular la ideea de emancipare/progres și schimbare, din care motiv devine imposibil să pui semnul egal între arta revoluționară (perspectiva marxistă asupra emancipării) și arta radicală în care emanciparea se derulează pe un fond capitalist. Interesant este că în eseul lui Boris Groys, la care am făcut deja trimitere, autorul punctează legătura particulară dintre domeniul cultural și economie:

„Orice descriere a economiei este înainte de toate o acțiune culturală, un produs cultural. […] Din cauza dinamicii și capacității de inovare, cultura este prin excelență sfera de activitate a logicii economice. În acest sens, apelul la această logică nu constituie o interpretare reducționistă a culturii, deoarece cultura nu este înțeleasă prin această interpretare ca o suprastructură, ca expresie exterioară a necesităților economice ascunse, care ar putea fi descrise științific în adevărul lor ascuns, cum este cazul în marxism. O astfel de înțelegere reducționistă a culturii rezultă în mod direct dintr-o înțelegere reducționistă a economiei. Logica economică se manifestă și ea și într-un mod destul de special în logica culturală. Din această cauză este la fel de imposibil să te retragi din cultură ca și din economia însăși.”2

Eroarea lui Groys prin care ajunge să acuze perspectiva marxistă de reducționism cultural și, respectiv, economic, este că înțelege cultura ca parte a suprastructurii. Cultura nu devine parte a suprastructurii decât fragmentar și prin instituționalizarea diferitelor ei forme. Cu toate astea, prin acest proces, cultura nu face altceva decât să introducă logica economică în modul de funcționare instituțional. Nu putem defini simplist cultura ca suprastructură, ci ea trebuie privită drept dialectică în desfășurare dintre baza economică și procesul de instituționalizare. Acesta este un mecanism fundamental pentru că în el stă toată posibilitatea de ștergere și anihilare, întreaga violență a sistemului capitalist. Perspectiva marxistă nu numai că nu este o interpretare reducționistă a culturii și a economiei, ci deschide direcții de înțelegere a lor care altfel ne-ar fi scăpat din vedere. Aplicarea ei, de exemplu, nu neagă economia sacrificiului, după cum susține Groys, și nici nu o plasează în afara prezentului, ca trecut depășit. Ea ne arată cum economia sacrificiului ajunge să fie subordonată și apropriată economiei schimbului, pierzându-și caracterul concret, abstractizându-se odată cu materializarea absolută a abstractului în forma tangibilă, materială a banilor. Prin asta se practică ștergerea lor și, în același timp, lumea materială își pierde concretețea, alienându-se profund sub presiunea capitalului. Materia nu mai deține nimic din concretul său, iar procesul în sine va fi descris în logica economiei capitaliste ca progres sau emancipare.

De aceea, „logica dezvoltării culturale ca logică economică a reevaluării valorilor”3 este, de fapt, o deposedare de concret a oricărei valori prin care aceasta din urmă va fi integrată și subordonată valorii de schimb. Orice formă a noului radical nu este, așadar, o simplă alteritate (termen neutru, fără încărcătură politică), ci un proces de alienare fără limite. Emanciparea în contextul capitalist și al materializării abstractului rămâne o formă de alienare, pe care revoluția socialistă a încercat să o combată.

Pentru a înțelege mai limpede rolul textului revoluționar în producția de cunoaștere, voi încerca să arăt cum funcționează emanciparea în textele radicale și cum are loc saltul revoluționar. De aceea, voi analiza problematica emancipării sexuale și a Erosului în trei volume cu abordări estetice diferite, dar scrise de autoare aparținând aceluiași spațiu cultural: Între zi și noapte (de Henriette Yvonne Stahl), Cântecul Uzinei (de Cella Serghi) și 3×8 plus infinitul. Dialoguri despre condiția femeii (de Ecaterina Oproiu). Analiza mea se va centra asupra construcției/reprezentării personajelor feminine în raport cu chestiunea femeilor și problematica emancipării sexuale.

Câteva cuvinte despre erosul revoluționar și critica alienării

Există trei pași pe care un sistem socialist trebuie să-i facă pentru a depăși capitalismul și a desăvârși revoluția: în primul rând este necesară o revoluție economică, urmată de o revoluție sexuală și una lingvistică. De aceea, orice text revoluționar trebuie să țină seama de ele, dacă își propune să nu aibă doar o funcție reformistă și să se limiteze la o critică socială mai mult sau mai puțin asumată. În acest sens, revoluția sexuală privind chestiunea femeilor și emanciparea se poate limita și ea doar la câteva reforme pentru a ajunge din urmă celălalt sex, fără să se facă cu adevărat saltul spre o transformare absolută. Este imaginea așa-numitei revoluții sexuale pe care capitalismul a încurajat-o, blocând în același timp orice posibilitate de dezalienare și schimbare radicală.

Pentru a înțelege aceste diferențe la nivel teoretic și a vedea cum erosul este manipulat în folosul capitalului, voi prezenta pe scurt volumul lui Alan Sears, Eros and Alienation4, care pornește de la ideea că formarea sexualității marcate de gen este consecința alienării, prin separarea muncii de împlinirea erotică. Munca și sexul sunt organizate ca domenii diferite ale existenței. Capitalismul a creat acele condiții prin care revoluția sexuală să întrețină organizarea sexualității ca domeniu bine separat al experienței. Astfel, practica erotică este izolată de construirea creativă a existenței. Erosul al cărui rol ar fi trebuit văzut în munca de îngrijire față de celălalt și în deschiderea corpului către lume este canalizat doar către domeniul restrâns al sexualității și al acelor părți ale corpului considerate erogene. Consecințele sunt importante de vreme ce oamenii ajung să se raporteze la propriul corp ca resursă, iar simțul erotic lucrează în folosul acumulării de capital. Corpul desexualizat și depolitizat devine o mașină destinată doar muncii ca trudă și este introdus în procesul de abstractizare prin atribuirea unei valori de schimb. „Sexualitatea este o formă reificată de eroticism”.5

Revoluția sexuală nu poate fi limitată la domeniul sexualității, ea trebuie să devină parte dintr-un proces politic de transformare anticapitalist pentru a depăși alienarea și deposedarea. Ea reprezintă o dimensiune fundamentală a revoluției socialiste, calea spre împlinirea un viitor utopic prin queerizarea lumii.

Această poziționare față de revoluția sexuală și față de Eros este foarte similară cu felul în care Audre Lorde6 descrie puterea erosului ca forță a cunoașterii și creației. Ea a fost luată sub control prin separarea spiritualului/emoționalului de politic. Erosul alimentează nu numai producția de cunoaștere, ci și luptele noastre de eliberare și reconfigurarea relațiilor sociale.

Problematica din aceste perspective este o reluare a ceea ce Alexandra Kollontai a deschis în câmpul producerii de cunoaștere socialiste cu privire la relațiile sexuale și lupta de clasă. Kollontai identifică o criză sexuală datorată, la prima vedere, unui individualism crud care domină societatea. Rezolvarea acestei crize cere o schimbare radicală a psihicului uman pentru care este nevoie de o transformare a relațiilor socio-economice. Societatea burgheză a făcut din femeie un element al familiei și al universului domestic, anulându-i orice autonomie. De aceea, transformarea relațiilor socioeconomice pentru depășirea crizei sexuale au ca bază schimbarea rolului economic al femeii, cu implicarea ei în producție. În familia proletară, schimbarea relațiilor dintre membri nu este posibilă de vreme ce muncitorul este obligat să se adapteze condițiilor impuse de capital. Familia proletară devine o reproducere a celei burgheze. Cu toate acestea, doar în clasa proletară poate să fie inițiat saltul revoluționar, pentru că aici circulă forțe creatoare ce se opun realității represive: conflictul dintre interesele de familie și interesele de clasă. Ierarhiile introduse de burghezie sunt în contradicție cu ideea socialistă de tovărășie. Erosul înaripat pe care autoarea îl opune erosului simplu din societatea burgheză duce la depășirea sferei individuale și poate fi pus în slujba vieții interioare colective. Iubirea nu este o forță biologică sau chestiune privată, ci un factor social, o forță unificatoare cu valoare colectivă. Erosul înaripat al Alexandrei Kollontai se suprapune iubirii queer de care ne vorbește și Sears, din perspectivă marxistă, cu toate că ea nu spune explicit că principala problemă a eroticii burgheze este sexualitatea marcată de gen.

*

Revenind la spațiul românesc, ideea emancipării femeii rămâne la început limitată la sfera domestică față de care femeia își câștigă autonomie, fără să renunțe la rolul atribuit ei în societatea tradițională.

Într-o conferință din 1898, la Iași, social-democratul C.V. Ficșinescu susține accesul la educație al femeilor motivând că-n felul acesta vor fi înțelese mai bine „datoriile ei de viitoare soție și mamă”7. Pe de altă parte, pledează și pentru introducerea femeii în câmpul muncii, atunci când nu poate să-și împlinească rolul în cadrul familiei. Acces la muncă, dar fără acces la sfera politică.

Sofia Nădejde va critica tipul acesta de emancipare zicând că nu este decât o altă formă de înrobire:

„Eu voi răspunde că și sclavii primeau o educațiune, care folosea numai stăpânilor; și sclavii erau siliți să se împodobească, nu însă pentru a li se face lor plăcere, ci stăpânilor. Tot asemenea și cu femeia: toată educațiunea ce primește nu este decât ceva ce nu contribuie nicidecum la dezvoltarea inteligenței sale.”8

Pentru ea, adevărata emanciparea ar ține de independența economică a femeii și de reforme sociale care să așeze femeile „în aceleași condițiuni ca și bărbații”. Emanciparea este, prin urmare, limitată la sfera economicului într-un cadru reformist, fără să se facă încă trecerea spre o posibilă revoluție sexuală.

Există, totuși, o alăturare interesantă între ideea de emancipare și munca de îngrijire în chestiunea femeilor în articolul „Cestiunea femeilor”, din revista Femeia Română, nr. 99/1879, al Mariei Flechtenmacher. Autoarea, deși promova aceleași idei reformiste în epocă, leagă în acest articol emanciparea de muncă, înțeleasă ca activitate fundamentală de susținere a vieții sociale. Munca de îngrijire și caritatea nu mai sunt îndatoriri ale femeii, ci virtuți morale specific feminine care lipsesc bărbaților, iar aceștia trebuie să urmeze exemplul femeilor dacă vor progresul societății. Dincolo de caracterizarea muncii de îngrijire ca virtute morală, mi se pare important de luat în seamă rolul său colectiv și depășirea credinței că acest rol trebuie îndeplinit doar de femeie. Această descriere a muncii de îngrijire amintește în anumite puncte ale sale de Erosul înaripat și funcția lui socială de la Alexandra Kollontai.

În societatea socialistă începe să se pună și la noi problema emancipării sexuale și a pericolului întreținerii stării de alienare. Stana Buzatu9 susține că, în ceea ce privește chestiunea femeilor, „noul feminism” nu are o unitate ideologică și că este nevoie de o atentă analiză a teoriei înseși, de vreme ce cultura a fost creată preponderent de bărbați. Insistența asupra bazei economice a asupririi, cât și alianțele cu luptele antiimperialiste și antirasiste au dus la scindări în interiorul mișcării feministe. Cu toate acestea, emanciparea sexuală a rămas o revendicare specifică lumii capitaliste. În țările socialiste, ea nu a fost pusă decât odată cu începerea procesului de transformare economică și a devenit „o componentă intrinsecă a problematicii complexe și extrem de dificile a «dezalienării sexualității» în general – la femei și bărbați10”. Lupta aceasta merge mână în mână cu cea a luptei pentru democratizarea culturii.

Dimensiunea emancipatoare între zi și noapte

Într-o discuție cu Mihaela Cristea despre romanul Între zi și noapte, Henriette Yvonne Stahl face următoarea afirmație:

„Niciodată n-am regretat că sînt femeie și nu bărbat, cu toate că mi-am dat seama de dezavantajele situației. De pildă, romanul Între zi și noapte, pentru că era scris de o femeie, a fost pecetluit ca roman sentimental. A fost lăudată violența și puterea romanului, dar nimeni nu și-a dat seama – dacă ar fi fost scris de un bărbat problema ar fi fost clară de la început – că era un roman social, al unei clase ce se ridicase imediat după primul război, de parveniți fără rădăcini nici în cultură, nici în interesele naționale ale țării și că de fapt era o societate putredă, propice revoluției.”11

Așadar, aparenta „devalorizare” a textului său și „pecetluirea” lui ca roman sentimental are drept cauză o concepție învechită, privind scrisul femeilor, cu punct de plecare în diviziunea sexuală. Ce înseamnă în aceste condiții emanciparea autoarei și cum încearcă ea să se raporteze critic la o astfel de tradiție?

Dincolo de dimensiunea socială a romanului pe care o subliniază și ea, și de critica pe care o face apariției unei noi clase de îmbogățiți, clasa burgheză, există un atac subtil, mai mult sau mai puțin conștient asupra ideii de roman sentimental.

În prim-plan stă relația dintre cele două protagoniste Ana și Zoe, care par prinse într-o formă de prietenie puternică, adesea depășind limitele unei simple prietenii. Ba mai mult, relațiile dintre protagoniste și bărbații din jurul lor sunt dominate și aruncate în plan secund de acest sentiment straniu care ia naștere între ele și se adâncește odată cu trecerea timpului. În plin roman social și critică a societății burgheze, cu așa-zisele note „sentimentale”, se simte inițierea unui proces de queerizare a relațiilor dintre personaje. Această queerizare nu numai că destramă ideea de sentimentalism tradițional, dar o include analizei sociale, transformând elementele de „roman sentimental” într-o critică a emancipării sexualității burgheze a femeii. Este vorba de o societate în care, la prima vedere, femeile tinere se bucură de o libertate destul de mare, dar care sunt permanent sufocate de o alienare fizică și morală, împotriva căreia încearcă să lupte prin prietenia lor. Este doar o presimțire a libertății la care nu pot accede deplin. Relațiile sexuale heteronormative sunt împinse peste limita lor acceptabilă și cu cât sentimentul queer devine mai puternic, cu atât și ele devin mai agresive. Autoarea încearcă la tot pasul să obțină o reconfigurare a relațiilor sociale, dar din cauza alienării la care le supune societatea burgheză pe protagoniste, mai ales prin familia Zoei și legătura cu părinții ei, queerizarea nu străpunge cadrul restrâns al relațiilor sexuale, al asocierii erosului cu domeniul sexual, și nu reușește să construiască o viziune politică eliberatoare și nici nu leagă ideea emancipării de problematica muncii. Povestea lor nu repolitizează erosul, domeniile sexual vs. politic rămân separate, iar Zoe va dispărea în final, răpusă de profunda înstrăinare la care o împinge clasa din care face parte. Odată cu ea dispare și orice posibilitate de queerizare a relațiilor sociale și orice transformare revoluționară.

Textul Henriettei Yvonne Stahl folosește elemente de realism critic pe care le alătură analizei psihologice, stărilor limită, încercărilor de desprindere din relațiile alienante și distrugătoare. Lumea salvatoare rămâne doar un ideal și nu capătă materialitate. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este întrebuințarea anumitor substanțe pentru a evada într-un spațiu salvator. Dar ca și emanciparea sexuală, soluția este parțială și alienantă, accelerând prăbușirea psihică și fizică a Zoei. Pe de altă parte, hibridizarea genurilor transferă procesul de queerizare de la nivelul conținutului la cel al formei.

Astfel, gestul eliberator al textului critic este unul radical, dar așa cum spune și autoarea în citatul de mai sus, el creează doar un spațiu care să devină propice revoluției, un spațiu pentru înțelegerea necesității producerii textului revoluționar.

Cântecul uzinei plus infinitul socialist în texte revoluționare

M. Novicov12, făcând o analiză comparativă a realismului critic și a celui socialist, ne atrage atenția că cel dintâi a cunoscut o perioadă de înflorire într-o „epocă de stabilitate a capitalismului” și, de aceea, rolul său estetic principal a fost de negare și condamnare a societății burgheze. Cu toate acestea, autorii fiind prea legați de acest sistem nu au putut să depășească „neîncrederea în posibilitățile de regenerare a umanității13” și lipsa de perspectivă a oamenilor. Nu au putut, cu alte cuvinte, să imagineze o lume în formare spre un viitor radical diferit. O astfel de schimbare este adusă în estetică prin apariția realismului socialist. Dacă realismul critic doar sugera viitorul prin negație, realismul socialist aduce o perspectivă cu totul nouă asupra lui, o perspectivă revoluționară. Confuzia perspectivei cu realitatea când vine vorba de realismul socialist este și ceea ce-i reproșează, de fapt, Novicov lui Lukács care respinsese ca exagerate elementele „nerealiste” din literatura socialistă. Ideea perspectivei este binevenită în analiza textelor realist-socialiste, pentru că ele nu imaginează viitoruri mai mult sau mai puțin posibile, ci arată cum din elementele prezentului reprezentat în text se pot deschide căi de construire a unei societăți eliberatoare. În acest fel, reprezentarea nu mai este o simplă reproducere fidelă a realității. Ea se transformă într-un proces dinamic, o activitate de producție. Textul lucrează la nivelul relațiilor sociale și de producție, pe care le reprezintă activ. De aceea, în vreme ce realismul critic, deși radical, rămâne doar revizionist, realismul socialist face saltul revoluționar, împingând radicalitatea spre consecințele ei ultime. Aceste diferențe sunt mai mult decât evidente dacă revenim la felul cum este abordată emanciparea sexuală și chestiunea femeilor într-un text realist-socialist.

În Cântecul uzinei, Cella Serghi14 creează un personaj feminin care, pus alături de personaje feminine din texte realist-critice ar putea să pară neautentic, exagerat și lipsit de adâncime. Ceea ce dă formă și conținut Mitanei este tocmai relația ei cu munca prin care ideea de emancipare înseamnă mai mult decât obținerea unor drepturi sociale. Mitana nu muncește pentru a se întreține pe sine, nici pentru a-și câștiga independența ca femeie într-o societate patriarhală. Ea muncește pentru a se construi pe sine, într-o nouă imagine care apare oricărei cititoare nefamiliarizate cu o astfel de situație ca ireală. Semnificația centrală a emancipării devine în acest context cea de transformare personală, dar și transformare a relațiilor cu ceilalți, la muncă și în familie. De exemplu, în familie, ea nu se schimbă pe sine în relație cu partenerul de viață, ci el, în procesul ei de devenire, se schimbă prin interacțiunea cu acest personaj feminin care evoluează sub ochii săi prin implicare în colectiv.

„Marin își dă seama în clipa asta cu câtă dragoste vorbește Mitana despre munca ei și cât de mult a învățat. Și înțelege de ce i s-a schimbat și mersul și vorba și sclipirea din ochi.”15

Schimbarea nu se limitează doar la câteva aspecte legate de drepturi și libertăți îngăduite prin lege. Întreaga structură fizică și comportamentală capătă noi înfățișări, lumea lor nu mai păstrează iluzia unei queerizări imateriale. Devenirea iese la iveală și se manifestă în materia corporală, iar feminitatea își dezvăluie întregul său potențial, de care lumea burgheză o deposedase. Ea nu mai este judecată în raport cu un model căruia i se atribuise cândva o valoare de schimb, și astfel noua feminitate emancipatoare își capătă caracterul concret.

Cât de real e acest proces? Rămâne el o simplă perspectivă de atins?

*

Ecaterina Oproiu16 consideră genul feminin al omului „o specie  aflată în focul, uneori doar în pragul unui proces de autodescoperire”. Ea își deschide volumul de dialoguri despre condiția femeii, cu interviul Anei Bodea, sudor electric, la Secția locomotive a Uzinelor 23 August.

Când vine vorba despre situația ei ca femeie la locul de muncă, aceasta spune răspicat:

„Sînt femeie, nu zic. Dar dacă eu lucrez cu dumneata. Și dumneata lucrezi la lăcătușerie și eu lucrez la baros. Și dumneata lucrezi opt ore, eu să lucrez o oră? Adică să stau de-lemn-Tănase că sînt femeie? Adică să stau să-mi tragă atenția maistru’ Grigore… Eu n-am avut protecție. Eu am preferat să muncesc mai mult decât să zică cineva că mă protejează…”17

Aceste interviuri, după cum declară în Argument chiar autoarea, reprezintă transcrierea fidelă a răspunsurilor interlocutoarelor sale. Cu alte cuvinte, vorbele Anei sunt reale și nu li se poate reproșa lipsa de autenticitate. În același timp, ele amintesc extrem de mult de felul cum este descrisă Mitana în textul Cellei Serghi:

„Când a intrat Mitana în fabrică, la tot ce i se spunea, la orice i se arăta, răspundea „se poate”. Privirea îi era atât de încordată, de ascuțită, de verde, că devenea câteodată crucișă. Gândea: „O să pot” și repeta „se poate”. A cărat coșul greu cu bobine. „N-am nevoie de ajutoare”, a zis. Se lăsa nițel pe genunchi: „Să mi-l pui în cap, tovarășe Petrea”, se ruga și, într-un echilibru care-i uimea pe toți, ca pe o imensă baniță, ducea coșul în atelier.”18

Nimic neautentic, chiar dacă ficțiune. Nimic care să țină doar de o perspectivă asupra viitorului. Sentimentul de stranietate apare mai degrabă nu din lipsa „realității”, ci din queerizarea imaginii femeii în relație cu munca. Transformarea nu e o simplă formă de emancipare. Mai degrabă, demonstrează dezalienarea ei care are drept consecință o prefacere radicală a erosului, foarte vizibilă în relația dintre Mitana și Marin. Iubirea de tip patriarhal dintre ei se destramă încet-încet, în vreme ce este descoperită iubirea pentru colectiv, pentru fabrică și muncitorii ei. Abia apoi se revine la iubirea dintre cei doi, ca o regăsire a lor, dar complet diferită.

*

În cele din urmă, putem vedea că din perspectivă emancipatoare textul revoluționar nu se limitează la a prezenta neajunsurile și contradicțiile sociale. El participă activ la queerizarea și transformarea societății, într-o lume care se mișcă după alte coordonate, o lume mult mai creatoare și mai unită.

Note:

1 Vezi: Boris Groys, Despre nou. Eseu de economie culturală, Editura Idea, Cluj, 2003.

2 Ibidem, p. 21.

3 Idem.

4 Alan Sears, Eros and Alienation. Capitalism and the Making of Gendered Sexualities, Pluto Press, London, 2025.

5 Ibidem, p. 34.

6 Audre Lorde, Uses of the Erotic, în The Master’s Tools Will Never Dismantle the Master’s House, Penguin Books, 2018, pp. 6-15.

7 Vezi: „Conferința despre emanciparea femeii, ținută de social-democratul C.V. Ficșinescu pe 29 martie 1898, în Aula Universității din Iași”, în Din istoria feminismului românesc (1838-1929), antologie de texte de Ștefania Mihăilescu, editura Polirom, Iași, 2002, pp. 113-126.

8 Sofia Nădejde, Cestiunea femeilor, în Din istoria feminismului românesc (1838-1929), antologie de texte de Ștefania Mihăilescu, editura Polirom, Iași, 2002, pp. 82-87.

9 Vezi: Stana Buzatu, Condiția femeii dimensiune a progresului contemporan, editura Politică, București, 1979.

10 Ibidem, p. 301.

11 Henriette Yvonne Stahl, Între zi și noapte, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 7.

12 Vezi: M Novicov, Realism. Realism critic. Realism socialist, Editura pentru Literatură, 1961.

13 Ibidem, p. 13.

14 Vezi: Cella Serghi, Cântecul uzinei, Editura Tineretului, București, 1950.

15 Ibidem, p. 114.

16 Vezi: Ecaterina Oproiu, 3×8 plus infinitul. Dialoguri despre condiția femeii, editura Eminescu, București, 1975.

17 Ibidem, p.8.

18 Serghi, op. cit., p.74.

*

Emanuela ILIE

Genealogii ale nesupunerii. Corp, traumă și emancipare în proza românească scrisă de femei

Există concepte cărora succesul rapid și uzul nesăbuit le aduce, uneori, un deserviciu greu cuantificabil. Repetate până la saturație în cele mai diverse sfere ale vieții (de la modă și sport la politică, artele spectacolului și spiritualitate), învestite cu sensuri care îi denaturează mizele, aruncate cu superficialitate în contexte improprii, ele riscă să își piardă asperitățile, să devină formule convenabile, aproape decorative, numai bune de plasat în titlul unor proiecte individuale ori colective menite, chipurile, să privească retrospectiv sau să facă ordine în istoria agitată a unui fenomen, a unei comunități ș.a.m.d.

„Emanciparea femeii” este unul dintre ele. Sintagma nominală poartă cu sine promisiunea unei narațiuni ordonate și (în general) optimiste, pe care modernitatea a știut să o producă și să o livreze în varii forme. Astăzi, o știe (sau ar trebui să o știe…) nu numai orice student de la Litere ori umanioare, ci orice individ cu pretenții socio-politice sau culturale cât de cât acoperite. Cu atât mai mult cu cât istoria noastră foarte recentă și, mai ales, micro-istoriile digital(izat)e actuale tind să o reducă la și să o reproducă într-o formă inevitabil clișeizată: cândva, femeile nu aveau aproape deloc acces la educație, profesie, viață publică, venituri proprii, propriul corp; apoi, succesiv și deloc fără împotriviri, au câștigat dacă nu toate, măcar cele mai multe dintre acestea. Au ieșit din casă, și-au șoptit, apoi strigat drepturile, au intrat în universități, au publicat cărți – deși nu întotdeauna sub numele propriu –, au ocupat funcții, au devenit (din ce în ce mai) vizibile. Pe scurt, din obiect al reprezentării, femeia s-ar fi transformat, în sfârșit, în subiect al ei.

Numai că literatura bună, din fericire, se împacă prost cu narațiunile livrate fără schepsis sau prea ușor de redus – cu atât mai mult la o eboșă predictibilă, fără nuanțe, nerv și măcar o urmă de plasare contextuală. Mai întâi, fiindcă femeia nu a fost niciodată absentă din cultură. Dimpotrivă, imaginarul european a făcut din ea una dintre cele mai insistente prezențe ale sale. Fecioara și mama, sfânta venerată și vrăjitoarea temută, muza adulată și adulterina fără scrupule, îngerul universului domestic și femeia fatală, aptă a-i distruge armonia – iată doar câteva dintre ipostazele cele mai cunoscute dintr-un spectru de reprezentări pe care orice vârstă culturală și orice etapă a istoriei mentalităților l-au putut lărgi sau, dimpotrivă, reduce dramatic. La rândul lui, corpul feminin a fost privit în varii moduri: adorat fără limite, râvnit cu ardoare sau detestat pătimaș, temut fără motiv, patologizat fără explicații și, în consecință, pedepsit aspru.

Ceea ce a lipsit vreme îndelungată nu a fost, așadar, femeia ca imagine, ci autoritatea femeii asupra propriei imagini. Diferența este esențială. Poți ocupa centrul unei reprezentări și rămâne, în același timp, la periferia mecanismului care îi produce sensul. De aici ar trebui, poate, începută orice discuție despre emancipare și literatură: nu de la simpla opoziție dintre absență și prezență, ci de la distanța, mult mai complicată, căci mai blurată de varii factori, dintre a fi reprezentată și a te reprezenta, dintre a fi vizibilă și a controla condițiile propriei vizibilități. Altfel spus, emanciparea literară începe printr-o redistribuire a autorității, după o chestionare legitimă a pozițiilor și a relațiilor de forță din interiorul sistemului literar.

Cine are dreptul să numească și să limiteze, indiferent de maniera sau cauzele pentru care o face, experiența? Cine este (mai) îndreptățit să descrie corpul? Cine stabilește ce este normal, obscen, maladiv, matern, feminin, pervers, traumatizant? Cine decide că anumite experiențe sunt „prea personale” pentru marea literatură? Cum se face că în anumite spații Istoria, războiul, politica, aventura erotică masculină, dez-vrăjirea de miturile fondatoare, lupta cu adicțiile „serioase” ori criza metafizică încă sunt percepute drept subiecte exclusiv masculine sau beneficiază, liniștite, de un prestigiu încă neștirbit exclusiv în rândul autorilor?

Aproape un secol după A Room of One’s Own, camera Virginiei Woolf continuă, deloc întâmplător, să ne urmărească, deși în general tindem să ignorăm contextul în care ea a fost produsă. Atât de des invocată, încât metafora riscă să capete confortul unei simple piese de recuzită critică, ea ascundea totuși o intuiție infinit mai incomodă: literatura presupune și (raportarea la) infrastructură. Spiritul, inclusiv acela genial, are nevoie de bani, adică de un capital necesar pentru a se întreține fizic. Inspirația are nevoie de timp. Iar libertatea intelectuală presupune o ușă care se poate închide. În spatele istoriei estetice există, așadar, o istorie domestică, economică și corporală a creației, mult mai puțin glorioasă: cine gătește, cine îngrijește, cine întrerupe lucrul atunci când copilul plânge, cine dispune de timpul celuilalt și, mai ales, cui îi este permis să considere timpul propriu suficient de important pentru a nu-l pune necondiționat la dispoziția familiei. Camera din textul eseistic cel mai cunoscut al scriitoarei care a conceput, însă, și capodoperele romanești precum derutantul Orlando: o biografie este, în acest sens, mai puțin o cameră decât o frontieră. Iar frontierele, știm bine, sunt locurile în care puterea devine (dureros de) vizibilă…

De aici și dificultatea de a vorbi despre „literatura femeilor emancipate” fără a transforma formula într-o nouă cameră, de data aceasta una în care închidem, cu bune intenții, exact textele pe care încercăm să le eliberăm, fie și printr-o altfel de punere a lor în circulație. N-o să reiau aici teoriile și perspectivele cunoscute celor care măcar cochetează cu studiile de gen: Elaine Showalter și căutarea obstinată a unei tradiții literare proprii femeilor; Sandra Gilbert, Susan Gubar și celebra lor sinteză articulată în jurul femeii nebune din podul imaginarului victorian, care tulbură cumințenia îngerului domestic; pledoaria deschisă a Hélènei Cixous pentru un scris al corpului capabil să fisureze sintaxa unei ordini simbolice masculine; interogațiile pe bună dreptate deranjante ale lui Judith Butler, menite să arate, între altele, Cui i-e frică de gen?; linia suplă de argumentație pe care bell hooks o folosește pentru a dovedi că feminismul e pentru toată lumea ș.a.m.d. Mă interesează aici nu o recapitulare ad usum delphini, ci să punctez, simplu, necesitatea gestului comun acestor perspective: interogarea legitimă, suplă metodologic și pe deplin coerentă ideatic, a referentului ales drept pretext sau miză a recuperării.

Despre ce femeie vorbim, totuși? se întreabă, cu îndreptățire, unii specialiști în sociologia identității & genului văzut(e) în diacronie. Despre femeia educată care nu avea voie să publice? Despre muncitoarea care nu avea timp să citească? Despre femeia obligată să nască pentru stat sau despre care refuză să o facă și se supune, asumându-și riscuri uriașe, avortului clandestin? Despre exilata care își resetează existența din motive prioritar politice sau despre refugiata care traversează o frontieră cu viața redusă la câteva obiecte? Despre scriitoarea emigrată, care își schimbă limba pentru a supraviețui literar? Despre supraviețuitoarea unui război, teribil fie el convențional ori hibrid, care printre ruine își urlă agonia, ca văduvă, mamă a unui copil ucis sau combatantă silită să își recunoască pierderile tragice? 

Și, la fel de important: despre ce corp vorbim? După cum am arătat într-un volum relativ recent1, fiecare dintre noi explorează, de-a lungul existenței, întâlnirea cu și îmblânzirea mai multor corpuri: de la corpul abia născut, în care sunt încapsulate, in nuce, toate celelalte, până la corpul bătrân, pe care cultura vizuală îl evacuează discret din câmpul dorinței, iar privirea dojenitoare sau dezgustată a celorlalți îl izolează. În anumite circumstanțe, suntem forțați să conștientizăm corporalitatea cu o intensitate extremă. Întrebarea decisivă rămâne aceeași: cine și în ce contexte are dreptul – sau poate chiar datoria – de a produce sens despre propriul corp și propria experiență?

Pentru cultura română, întrebările acestea au rezonanțe particulare, în funcție de contextul în care ele se formulează sau din care își extrag exemplificările necesare unor răspunsuri coerente și viabile. Cazul falsei emancipări a femeii comuniste rămâne încă din multe puncte de vedere unul exemplar. În aparență, ea se bucura de tot felul de libertăți și chiar de acces neîngrădit către profesii rezervate altădată bărbaților, astfel încât putea figura în iconografia regimului ca muncitoare sârguincioasă, intelectuală rafinată, mamă eroină și cetățeană exemplară. Numai că același stat care oficial îi proclama egalitatea și îi premia performanțele (inclusiv cele biologice) îi administra, după 1966, uterul. Puține contradicții istorice spun mai limpede cât de insuficientă este identificarea emancipării cu simpla intrare în spațiul public ori cu atribuirea de & asumarea necritică a anumitor responsabilități sociale. Corpul femeii putea aparține simultan producției și reproducerii, uzinei, întreprinderii sau CAP-ului și familiei, retoricii egalității și biopoliticii nataliste. Era chemat să participe la construcția societății socialiste și, în același timp, forțat să funcționeze prioritar ca resursă demografică a acesteia. Egalitatea juridică putea coexista, fără dificultăți insurmontabile pentru ideologie, cu controlul reproductiv. Corpul folosit astfel devenea însă și o arhivă mai exactă decât discursul.

Poate tocmai aici literatura scrisă de femei – și în special de cele care fie au trăit sub comunism, ca protagoniste sau martore, experiențele femeiești (cf. Mihaela Miroiu), fie au avut acces, ca urmașe, la acestea – oferă una dintre cele mai fertile corecții aduse istoriei oficiale. Istoria mare preferă, cum s-a spus de atâtea ori, și lucrează în mod cert cu datele precise, evenimentele politice, sociale și economice, conflictele armate, revoluțiile, ideologiile, instituțiile de diferite tipuri  ș.a.m.d.. Istoriile mici ale corpului păstrează evenimențialul de altă factură și fac să circule alte cronologii: sarcina, foamea, avortul, boala, frica, menstruația, sexualitatea reprimată, nașterea chinuită, abuzurile de toate felurile, îmbătrânirea (inclusiv cea erotică).

Ceea ce istoriografia tradițională putea considera insignifiant sau excesiv de intim devine, din perspectiva body studies, locul însuși în care puterea politică se materializează. De aici până la trauma studies distanța este mai mică decât pare. Trauma – pe care, deloc întâmplător, Cathy Caruth o definea într-un studiu celebru ca „povestea unei răni care țipă, care ni se adresează în încercarea de a ne vorbi despre o realitate sau un adevăr care altminteri nu ne este accesibil” – nu este numai ceea ce s-a întâmplat, ci și ceea ce refuză să se lase definitiv așezat în trecut. Literatura cunoaște foarte bine asemenea reveniri: fragmentul dislocat aparent fără motiv, repetiția ca-și-întâmplătoare, ezitarea sau bâlba (gestuală, verbală ș.a.m.d.), memoria corporală, obiectul aparent neînsemnat care declanșează brutal trecutul. Dar feminismul introduce și aici o întrebare incomodă: cine beneficiază de privilegiul cultural al traumei recognoscibile? Nu toate suferințele au fost arhivate în același fel, după cum nu toate victimele au primit aceeași credibilitate. Experiențele asociate în mod tradițional femininului vulnerabil – violența domestică, abuzul sexual, pierderea sarcinii, avortul clandestin, infertilitatea, maternitatea traumatică – au rămas multă vreme într-o zonă ambiguă, cea dictată, între altele, de secretul familial, rușinea mărturisirii, presiunea comunității și reprezentarea non-evenimentului istoric.

Literatura poate transforma această zonă într-o arhivă deosebit de expresivă, deși procedurile subsecvente nu sunt lipsite de riscuri. Lumea contemporană a descoperit trauma cu un entuziasm înfocat care merită, la rândul lui, examinat. Îndemnul „Spune-ți propria poveste”, eventual cu un complement aproape imperativ („cu orice preț”, „indiferent de formă”  etc.), a devenit una dintre marile injoncțiuni ale prezentului. Confesiunea promite vindecare, vizibilitate, solidaritate. Numai că dreptul de a vorbi poate aluneca insesizabil către obligația de a mărturisi și presiunea de a o face într-o expresie percutantă sau cu efecte imediate. Suferința trebuie povestită prin șarjă (emoțională), identitatea explicată în detalii cât mai precise, corpul expus cum și cât trebuie, iar rana convertită într-o narațiune inteligibilă și, preferabil, într-una cu final recuperator.

Există însă și narațiuni transformate inevitabil în documente ale agoniei, asumate ca forme de pact thanatografic: scrierile bolnavelor diagnosticate cu o maladie irecuperabilă, care scriu sau își dictează povestea de pe patul de spital, din chiar mijlocul incandescent al infernului cotidian2. Apropierea morții modifică radical raportul dintre discurs și corporalitate. Trupul fragilizat până la limita disoluției încetează să mai fie simplu referent al textului și devine centrul său de gravitație.

În somatografiile de criză radicală apărute la noi – de la Povestea unei lupte de Sorana Gurian la tulburătoarea Întoarcere din iad. Jurnal de Camelia Răileanu –, degradarea biologică este însoțită de o vulnerabilizare progresivă a limbajului: pe măsură ce trupul începe să moară, frazele se fragmentează, sintaxa devine sincopată, elipsele se înmulțesc, iar tăcerile capătă funcție semantică. Textul devine extensie simbolică a corpului, iar corpul suferinței extreme se transformă, la rândul lui, într-un ultim text.

De un alt tip de frontieră identitară este vorba în literatura exilului, acolo unde corpul și limba sunt supuse unei duble dezrădăcinări. Monica Lovinescu, Gabriela Melinescu, Herta Müller și Aglaja Veteranyi (ca să invoc doar câteva exemple din seria consistentă inclusă în Dicționarul exilului feminin românesc. Autoare emblematice, volume reprezentative) ne obligă, în configurații biografice și literare imposibil de suprapus, să vedem că libertatea dobândită prin plecare își are propriul preț: ruptura dureroasă nu doar de spațiul natal, pierderea publicului originar, memoria unei familii, a unei comunități și a unei geografii care continuă să locuiască trupul după ce trupul a părăsit-o. Exilul produce astfel un corp straniu: unul care a traversat frontiera fără ca frontiera să fi terminat de traversat corpul. Iar limba însăși poate deveni un asemenea teritoriu. Scriitoarea exilată locuiește uneori limba maternă ca pe o patrie interiorizată și în consecință ușor transportabilă (să ne amintim de eseul cuceritor al Nicoletei Sălcudeanu, Patria de hârtie, chiar dacă în el erau cuprinse nedrept de puține femei); alteori, tocmai limba maternă poartă urmele violenței din care a fugit. În cazul femeilor, relația se complică suplimentar atunci când limba de origine conservă, în propriile structuri simbolice, rolurile din care subiectul încearcă să evadeze (v. în acest sens reflecțiile la temă ale Gabrielei Melinescu, din primul volum al Jurnalului suedez, glosele sociologice ale Verei Călin din Târziu. Însemnări californiene 1986-1996 sau pasajele retrospective din jurnalul american de senectute al Ninei Cassian).

Și atunci unde se află, de fapt, emanciparea? În camera/interiorul unde femeia reușește, în sfârșit, să se scrie? În corpul pe care îndrăznește să îl scrie și, uneori, să îl transforme într-o hartă a identității sale, deopotrivă vulnerabile și puternice? În limba pe care alege să o folosească? În dreptul de a pleca pentru a se salva sau, dimpotrivă, în dreptul aparent sinucigaș de a rămâne în țara care, din varii motive, o refuză? În posibilitatea de a vorbi (pe orice ton decide) ori în aceea de a exersa tăcerea ca armă? Probabil în niciunul dintre aceste locuri luate separat. Mai curând, emanciparea desemnează negocierea continuă a frontierelor dintre ele.

Din acest motiv, literatura scrisă de femei nu interesează numai pentru că adaugă experiențe feminine unei istorii literare deja constituite. Dacă acesta ar fi singurul ei câștig, ne-am mulțumi să lărgim cu câteva rafturi biblioteca în care a fost strânsă literatura așa-numitului canon și am declara problema rezolvată. Miza este alta. Aceste texte ne obligă să reconsiderăm criteriile prin care biblioteca însăși a fost ordonată. A recupera literatura scrisă de femei nu înseamnă doar a recupera niște autoare, indiferent dacă ele sunt uitate, necunoscute total sau au fost în anumite epoci ignorate dinadins. Înseamnă a reexamina mecanismul prin care anumite experiențe au primit dreptul de a reprezenta umanul, iar altele au rămas simple cazuri particulare ale acestuia. Canonul nu este numai o selecție de opere, ci și o politică a memoriei: decide ce merită transmis, recitit, predat și, inevitabil, ce poate fi uitat.

În 2026, întrebarea cea mai fertilă nu mai este dacă femeile au dobândit o voce. Pentru că ele chiar au dobândit și au reușit să își facă auzite mai multe voci. Sigur, voci extrem de diferite, salutar (și sanitar!) contradictorii, uneori incomode. Ar trebui să ne intereseze mai curând ce au făcut aceste voci cu literatura pe care au moștenit-o. Ce se întâmplă cu ideea de subiect când corpul încetează să mai fie decorul identității și devine producător de cunoaștere? Ce se întâmplă cu istoria, și nu mă refer aici doar la cea culturală, atunci când bucătăria, sala de naștere, dormitorul unde femeia este agresată sau patul de spital unde moare – așadar gătitul, maternitatea, abuzul sexual, agonia corporală și, în genere, trauma individuală, indiferent de natura ei: existențială, de pierdere, de atașament etc.– devin arhive ale politicului?

Și la noi, ca aiurea, emanciparea literară nu presupune automat existența unei misterioase esențe feminine a scriiturii și nici simpla prezență statistică a femeilor printre autori. O femeie poate publica enorm fără să tulbure nimic (iar uniunile de creație, știm bine, sunt pline de scriitoare cu talent îndoielnic, cuminți din toate punctele de vedere, necesare însă ca masă de manevră în caz de evenimente culturale fără ștaif și mai ales alegeri importante pentru lideri), după cum poate produce un text radical din interiorul unei existențe perfect convenționale.

Biografia emancipată și literatura emancipată nu se suprapun obligatoriu. Uneori chiar se contrazic spectaculos. Abia după redistribuirea autorității, emanciparea poate viza o tulburare serioasă – în anumite situații chiar radicală – a apelor scriiturii propriu-zise. Căci o emancipare literară adevărată presupune nu numai autenticitate și vigoare, dacă nu cumva chiar forță de șoc tematic, ci și viabilitate structurală, expresivitate și percutanță stilistică. A scrie corpul feminin din interior, a scrie avortul, maternitatea (inclusiv cea ratată sau cea refuzată), lehuzia, agresiunea sexuală, femicidul, pornografia infantilă, bătrânețea erotică sau incestul nu reprezintă, în sine, o performanță estetică. Tema singură, o știm bine, nu conferă valoare unei scrieri. Dar alegerea ei poate modifica ceea ce Jacques Rancière ar numi, într-un vocabular care depășește teoria feministă propriu-zisă, „împărțirea sensibilului”: ceea ce într-o cultură poate fi văzut, spus, auzit și recunoscut ca experiență legitimă.

În mod cert, apoi, pionieratul tematic nu constă în inventarea unei experiențe, ci în scoaterea ei din regimul secretului. Aici mi se pare utilă figura propusă de Sara Ahmed în The Promise of Happiness. Este vorba despre  feminist killjoy, adică femeia (nu neapărat feminista programatică) care strică buna dispoziție generală tocmai pentru că refuză să treacă sub tăcere mecanismul de putere pe care acea bună dispoziție îl acoperă. Cea care observă problema exact când ceilalți tocmai stabiliseră că nu există nicio problemă. Tradusă literar, figura este seducătoare: scriitoarea emancipată ar putea fi tocmai aceea care strică petrecerea reprezentărilor cuminți. Cea care vorbește despre corpul dezgolit exact atunci când corpul trebuie ascuns; despre dorința pătimașă atunci când dorința feminină trebuie bemolizată sau tăinuită cu totul; despre traumă atunci când familia victimei cere tăcere, din rușine ori din frica pe care i-o stârnește agresorul; despre bătrânețea urâtă, rea, totalmente lipsită de glorie atunci când femeii ajunse la o anumită vârstă i se cere să se drapeze în straie de înțeleaptă discretă sau, și mai bine, să devină invizibilă; despre identitate queer când heterosexualitatea continuă să se comporte ca și cum ar fi neutră.

Îndrăzneala atitudinală nu coincide însă neapărat cu militantismul și cu atât mai puțin cu o corectitudine ideologică retroactiv aplicată literaturii. O scriitoare poate fi emancipată sau poate scrie literatură emancipatoare fără să fi utilizat vreodată vocabularul feminismului; poate fi contradictorie, inconsecventă, vulnerabilă, dependentă, chiar conservatoare în anumite privințe. Important este ce mutații provoacă prin scrisul ei. Ce experiență scoate din invizibilitate. Ce interdicție face vizibilă tocmai încălcând-o. Ce tip de personaj feminin puternic (uneori, prin chiar felul în care își recunoaște slăbiciunea) face ea posibil. În fine, ce forme de limbaj îi atribuie și, prin intermediul lor, ce tip de limbaj obligă să apară.

Îndrăzneala atitudinală trebuie însă dublată de inventivitate stilistică. Altfel, pionieratul tematic riscă să rămână simplu document sociologic. Dacă experiența este nouă pentru literatură, forma trebuie să fie suficient de vie încât să nu o transforme într-un simplu dosar de caz. (De aici, spre exemplu, importanța amestecului de registre, a discontinuității și fragmentarului, a sexualității fruste sau, după caz, a grotescului și obscenității asumate, a corporalizării discursului, a fracturării cronologiei în narațiunile (auto)ficționale sau confesive ale traumei). Nu este suficient să spui ceea ce nu s-a spus și nici să îți transformi automat textul într-o ortopedie a eului. Literatura începe cu adevărat când autorul sau autoarea ei găsește și forma în care acel lucru nu fusese încă spus – și asta o știe orice aspirant la statutul de prozator adevărat, indiferent dacă a absolvit, cu sau fără onoruri, cursurile de scriere creativă girate de universitatea X sau de reputatul scriitor Y.

Privită astfel, literatura română nu oferă o galerie liniară de eroine ale emancipării, ci o genealogie accidentată a nesupunerilor. Într-o selecție la sânge, operând cu criteriile de mai sus și ordonând numele cronologic, aș include în ea doar scriitoarele care au reușit, în ciuda opreliștilor, să schimbe ceva din sistemul literar sau măcar să stârnească dezbateri vii (deci autentice) și polemici profitabile pe termen lung: Sofia Nădejde, Hortensia Papadat-Bengescu, Jeni Acterian, Olga Caba, Gabriela Melinescu, Gabriela Adameșteanu, Nora Iuga, Ruxandra Cesereanu, Cecilia Ștefănescu, Claudia Golea, Ioana Bradea, Ioana Baetica Morpurgo și Sașa Zare. Am ocolit-o, deliberat, aici, pe Nina Cassian: în cazul ei, emanciparea din viața reală, oricât de provocator montată în tripticul confesiv Memoria ca zestre, a fost dublată, decenii întregi, de un conformism social și estetic pe care îl găsesc întristător. Autoarea atâtor Cronofagii versificate în fel și chip după calapodul realist socialist, mi se pare, de altfel, una dintre cele mai clare dovezi ale faptului că biografia emancipată și emanciparea literară nu sunt deloc unul și același lucru. Indiferent cât de tare se străduiesc unii să și-o trunchieze pe prima ori să și-o reinventeze, în funcție de vântul ideologic, pe a doua.

Într-o selecție mai laxă, aș lua în calcul și alte scriitoare a căror operă mi se pare deosebit de relevantă pentru tema dosarului de față: Simona Antonescu, Lorina Bălteanu, Hanna Bota, Lilia Calancea, Mariana Codruț, Irina Georgescu Groza, Carmelia Leonte, Raluca Nagy, Dora Pavel, Ligia Pârvulescu, Daniela Rațiu, Moni Stănilă, Tatiana Țîbuleac și altele câteva. Din păcate, deși a bifat măcar câteva dintre criteriile pe marginea cărora am glosat mai sus, proza lor de ficțiune fie a circulat deficitar, fie nu s-a bucurat de reacțiile (meta)critice meritate, așa încât nu a fost folosită (cel puțin deocamdată) ca pretext central ori catalizator principal al unor reașezări epistemice serioase.

Dar, dacă ar trebui să aleg o singură scriitoare la care libertatea cu toate fațetele ei, revolta trăită incandescent, sexualitatea debordantă, corporalitatea maladivă, suferința asimilată organic, marginalitatea întoarsă în reversul ei și obsesia acaparatoare a scrisului se întâlnesc într-o formulă radicală, m-aș întoarce la unul dintre numele deja invocate. Pentru că, atât în viață, cât și în literatură, campioana noastră absolută în materie de emancipare rămâne indubitabil, din punctul meu de vedere, Sorana Gurian. Nu doar pentru că a creat cel puțin câteva personaje feminine cu totul excepționale, care materializează perfect ideea de eliberare, fie și temporară, de sub tutela autorității de diverse tipuri (între ele: Ann și Vivian, din Zilele nu se întorc niciodată, respectiv imbatabila campioană a suferinței zugrăvită în Povestea unei lupte). Și nici fiindcă biografia ei ar putea fi transformată comod într-o poveste exemplară despre eliberare. Dimpotrivă: tocmai pentru că, în modul ei (seducător de) întortocheat, refuză confortul exemplarității. În cazul acestei prozatoare fără egal a traumei, emanciparea nu are nimic din liniaritatea pedagogică a traseului dinspre captivitate spre libertate. Corpul bolnav, dar tot nesupus, nu este un teritoriu cucerit o dată pentru totdeauna, după cum libertatea, fie ea și permanent negociată cu un sine mereu contradictoriu, nu este un bun definitiv dobândit. Literatura nu vindecă miraculos existența, așa cum nici existența „emancipată” nu garantează literatura. Ceea ce rămâne este gestul decis și maniera inconfundabilă de a lua în posesie, prin scris, experiențe pe care ordinea culturală ar prefera fie să le numească în locul său, fie să le reducă la tăcere.

Poate că aici se află, până la urmă, sensul cel mai fertil al emancipării literare: nu în libertatea de a spune orice și nici în simpla înlocuire a unei galerii de autori bărbați cu una de autoare femei, ci în dobândirea autorității de a decide ce poate deveni o experiență literară relevantă și în ce limbaj poate fi ea spusă. Nu o literatură care cere voie, nici una care preia exact ceea ce i se pare a fi la modă pentru că râvnește să intre cu orice preț în (biblioteca de) canon. Ci, ca să mă întorc la una dintre analogiile inițiale, una care întreabă cine a construit ușa care îl protejează, cine păstrează cheia și de ce ar trebui să rămână biblioteca așa cum a găsit-o.

___________

1 Emanuela Ilie, Corpuri, exiluri, terapii, Cartea Românească Educațional, Iași, 2020.

2 V. capitolul „Memorialistica de boală. Cancerul și infernul cotidian”, din Infernul cotidian. Imaginarul bolii în literatura română, coord. Emanuela Ilie, Editura Eikon, București, 2025, pp. 120–171

[Vatra, nr. 9/2026, pp. 50-60]

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.