Minirecenzii (4)

Andrei Cornea, Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii,

Humanitas, Bucureşti, 2014

miracolul-despre-neverosimila-faptura-a-libertatii_1_fullsize

 

Un grup restrâns de oameni se opun conformismului ce defineşte genul omenesc şi de care doar foarte puţini se pot dezbăra. Nu, nu suntem în budoarul doamnei de Saint-Ange sau în castelul Silling ori în alt loc ascuns în care noncoformiştii marchizului de Sade îşi satisfac poftele libertine, departe de ochiul moralizator al plebei. E vorba de un soi mai auster de iubitori de libertăţi, care nu-şi doreşte alt lux decât „o mâncare ceva mai elaborată sau puţin vin, în loc de hrana de bază sau apă” (p.192). Lor le este destinată această colecţie de idei filosofice, snoave cu tâlc şi comentarii politice de actualitate. Să le luăm pe rând. Ideea principală a lucrării e că există o natură umană şi ea e caracterizată prin spirit de turmă şi animalitate gregară. În aceste condiţii ivirea libertăţii politice la greci sau, apud Benjamin Constant, a celei personale la moderni ţine de miracol. Aceste forme de independenţă faţă de programarea biologică a speciei au la bază libertatea morală care în raport cu evoluţia generală a Universului e un accident încă şi mai mare. Un lucru atât de rar nu are cum să nu stârnească puzderie de duşmănii. Aici intervine povestirea: cetatea e în pericol, barbarii sunt la porţile democraţiei liberale! Modelul e cel al istoricilor greci vorbind cu dispreţ despre orientul despotic persan. Deja scepticii antici se întrebau: cum ar fi arătat o istorie scrisă de persani? Am fi aflat poate că Marathonul a fost o înfrângere nesemnificativă într-o campanie egeeană reuşită a regelui Darius sau că războaiele medice au adus numeroase elemente de civilizaţie răsăriteană în viaţa rudimentarilor elini. Dar analiza clasicistului bucureştean se doreşte accesibilă şi populară, de aceea descrierile sale aduc mai degrabă cu filmele de săbii şi sandale şi mai ales cu recentul succes hollywoodian „300”. Un alt model istoric este Anglia victoriană şi în general Europa şi America de Nord de dinaintea Primului Război Mondial, epocă văzută prin scrierile lui Stefan Zweig şi conceptele lui John Stuart Mill: o lume a libertăţii aşadar, în care Charles Dickens e nevoit să lucreze în fabrică la 12 ani şi în care „pământul aparţinea tuturor” (p. 36-37), conform pomenitul scriitor austriac. Desigur, mai ales puterilor coloniale. De altfel, Cornea propune o versiune proprie asupra luptelor de decolonizare: popoarele Lumii a Treia s-au ridicat preferând să intre în sclavia conaţionalilor lor decât să accepte tutela binevoitoare a altora, în virtutea naţionalismului şi a dorinţei de înrobire proprii naturii umane (p. 148). Nevoia de a fi în lanţuri se arată fie în comunism care este „ascensiunea sclavilor din fire”, fie sub diversele democraţii sociale apusene pentru care autorul nu are o mai bună caracterizare decât de „tiranii renăscute” (p. 223). Iubitorul libertăţii constată cu obidă că toate aceste regimuri politice au susţinerea majorităţii, la fel cum Rusia de azi e o „tiranie susţinută la urne de majoritatea poporului”. Bineînţeles, era preferabilă Rusia lui Elţin, unde preşedintele îşi impunea voinţa politică îndreptând tancurile împotriva deputaţilor. Libertatea şi legalitatea nu sunt mereu în armonie. Până la urmă, forţa rămâne ultimul mijloc de a proteja libertatea, de aceea eseul susţine spionajul de masă, intervenţionismul militar occidental, politicile de austeritate economică. Altfel, omul nu învaţă să fie liber!

Bref, miracolul e că noii liberali ai literelor acceptă încă să convieţuiască alături de poporul pe care-l detestă.

 

*

Walter Benjamin, Stradă cu sens unic,

Traducere, prefaţă şi note: Christian Ferencz-Flatz

Tact, Cluj-Napoca, 2014.

 

 Walter-Benjamin__Strada-cu-sens-unic-130

Ceci n’est pas un livre! E o meditaţie despre scriitură la începuturile transformării ei în design publicitar. Şi în aceste vremuri ce-i mai rămâne de făcut autorului? Poate încerca să compună asemeni turistului planul urban al rămăşiţelor zilei din osteneala preumblărilor sale. Scrisul fragmentar se apropie de acţiune, de unde compararea autorlâcului literar cu arta saltimbancului şi a atletului. Îşi aproprie tehnicile jurnalismului destinate lecturii verticale, opuse aşezării seculare a scrisului orizontal, acceptă şi deturnează  „dictatura perpendicularei”, aşa cum a ştiut-o face Mallarmé prin exploatarea albului foii şi a dimensiuniilor semnelor din poemul tipografic al Aruncării zarurilor. Desigur, poate rămâne şi un cărămidar, autor al unor volume groase ce servesc drept mijlocitoare între două cataloage de arhive. Găsiţi aici şi liste de principii pentru actuala şi atotputernica scientometrie: „Dar când se vor scrie cărţile direct ca nişte cataloage? (…) În cuprinsul lor, valoarea opiniilor ar fi din start indicată prin cifre, fără ca acestea să fie totuşi puse în vânzare.” Optimismul lui Benjamin îl face să întrevadă aici un viitor al poeţilor redeveniţi rapsozi ca-n vremurile arhaice şi exploatând noul scris ideografic internaţional. În solida sa prefaţă, traducătorul încearcă să extindă această reflecţia asupra internetului şi noilor medii. Deunăzi, veteranul reportajului britanic în Orientul Mijlociu, Robert Fisk, medita asupra cazurilor de tineri occidentali plecaţi să lupte într-un jihad îndepărtat în urma unor convertiri treptate la un Coran electronic intransigent, fără prea mare legătură cu versetele revelate odinioară de arhanghelul Gabriel lui Mahomed. El concluziona că, departe de a fi versiunea modernizată a rubricii „poşta redacţiei” comentariile de sub articolele publicate pe net sunt locul exprimării libere a celor mai îngrijorătoare caracteristici ale personalităţiilor timpurilor noastre. Poezia sms-urilor şi chat-urilor dă seama de violenta naştere a lumii viitoare

Nu e nici o carte de aforisme. Nimic din arta concetrării frazei lăsată moştenire de Balthasar Gracián şi de la Rochefoucauld unui Guy Debord. Şi nici din străfulgerările sporadice à la Nietzsche sau Blaga ce pot cândva să-şi găsească dezvoltarea într-un capitol poetic sau într-un poem filosofic. E o carte ce ia forma inscripţilor unei străzi cu sens unic, dar cu numeroase ieşiri. Iar una din ele e chiar analiza crizei lumii burgheze care-şi refuză orice şansă de supravieţuire, evitând chiar şi cea venită prin surpriză, advenire ce necesită alt tip de atenţie decât tânguiala ridicată de intelectuali la rangul de filosofie a culturii. Lumea în criză e pentru Walter Benjamin cea a burgheziei germane înnămolită în instinctele de masă moderne, ce-o înstrăinează de vitalitatea adaptării, unde raporturile băneşti dau transparenţă completă, dar şi blochează totodată orice raport omenesc. E lumea a cărei expresie definitorie este ruşinea faţă de sărăcie şi înjosirea nevoiaşilor, reacţia celor respectabili în faţa propriului viitor.

*

Quentin Meillassoux, Le nombre et la sirène. Un déchiffrage du Coup de dès de Mallarmé,

Fayard, Paris, 2011.

517dsZ+6J6L._SY344_BO1,204,203,200_

Bingo ! Numărul câştigător e 707.

Se împlineşte un secol de când Mallarmé publica în La Nouvelle Revue française versiunea definitivă a poemului său Aruncarea zarurilor. Quentin Meillassoux, noul copil minune al filosofiei franceze, după dispariţia unui Deleuze sau Derrida, dacă e să ne luăm după mulţimea traducerilor şi, mai ales, a receptării americane, îşi propune nici mai mult nici mai puţin decât să dezlege misterul cuprins în cele 12 file ale celebrului poem în proză. Pasiune a lingviştilor şi mai rar a criticilor literari, numerologia este repusă în drepturi, după încercările infructuoase ale chomskienei Mitsou Ronat de a dezlega taina poeziei în numărul de silabe din versul alexandrin clasic, reproduse de versului liber din Un coup de dès. Meillassoux preferă să numere literele. Astfel, fila din mijloc a poemului începe şi se termină cu locuţiunea „COMME SI”, iar socoteala slovelor este egală cu suma păcatelor capitale sau, dacă preferaţi, cu cea a harurilor Sfântului Duh.

„COMME SI” … „COMME SI” = 7-0-7.

Comod în alegerea unui cod numeric pentru interpretarea literară e că odată ce ne-am oprit asupra lui, îl regăsim peste tot.

Deci nu e o poezie cu cod? Greu de spus, pasionante rămân însă rândurile junelui filosof când încetează numărătoarea şi-şi continuă meditaţia originală despre hazard, începută în eseul său După contingenţă. Pentru el, Stéphane Mallarmé e mesagerul unei modernităţi izbutite, acolo unde au eşuat Lamartine şi Nerval în poezie, Michelet şi Quinet în istorie, Hegel şi Comte în filosofie, Hugo şi Zola în roman, şi, în fine Marx într-un gen inclasabil al teoriei şi practicii. În Aruncarea zarurilor, poetul ermetic reuşeşte întemeierea unei religii civile lipsite de partea dogmatică şi a unei politici emancipatoare care nu se aseamănă cu povestea mântuirii. El devine părintele ascuns al unei metafizici viitoare pe care o nouă epocă şi-ar întemeia cunoaşterea şi organizarea socială. Mallarmé e în aceasta geamănul şi opusul lui Hegel, un filosof al totalităţii, al infinitului, care însă nu mai e, ca la maestrul german, un proces al Spiritului care se dezvăluie şi se cuprinde pe sine, chiar şi atunci când aparent se neagă. Infinitul mallarmean ar fi mişcarea Neantului, a absenţei Sensului, care determină chiar şi ceea ce pare să-i scape. Condiţia poeziei în evul modern e trăirea absenţei transcendenţei ca nimicire fecundă şi nu ca doliu nesfârşit. Celălalt frère ennemi al autorului francez este Richard Wagner. Amândoi vor să facă din artă o nouă religie, însă opera wagneriană nu e decât muzică ataşată legendelor Nordului şi nu sinteză completă a vieţii şi ficţiunii. Muzicianul revoluţionar nu a înţeles că trebuie să rupă cu reprezentarea pentru a depăşi creştinismul. Pentru Stéphane Mallarmé arta totală nu îşi poate găsi înspiraţia printr-o întoarcere la tragedia greacă (soluţia lui Nietzsche), deoarece Elada nu este decât o falsă origine. Creştinismul însuşi a căzut în această capcană construind liturghia pe o moştenire filosofică elină: (re)prezentarea Ideii. Or, în centrul ceremonialului poetic şi sacru al lui Mallarmé va fi nonreprezentabilul: ezitarea din aruncarea zarului decisiv, tremurul dinaintea unui naufragiu posibil. „Numărul unic care nu poate fi altul” despre care vorbeşte poemul e infinitul contingenţei cuprins în momentul căderii zarului.

Chiar dacă nu întru totul convingătoare, interpretarea lui Meillasoux are meritul de a ne reaminti că dacă primii filosofi francezi au numit filosofia „poezie sofisticată”, nu-i mai puţin adevărat că poezia marilor moderni e filosofie rafinată.

(Claudiu Gaiu)

***

Slavoj Zizek, Agon Hamza, From Myth to Symptom. The Case of Kosovo,

Dialekti, Pristina, 2013

 

perpara

Acest mic volumaş conţine o mare performanţă: ar fi putut scris chiar şi de către cineva care n-a auzit vreodată de Kosovo. Ceea ce ne demonstrează avantajele incontestabile ale formalismului lacanian atunci când e dus la ultimele sale consecinţe: că ne scuteşte cu totul de istorie şi empirie. Specificul istoric şi determinările materiale sunt cel mult nişte puncte de intersecţie ale arsenalului conceptual din pornire, iar subiectul – cum s-ar zice – e într-adevăr lacaniamente barat. În acest sens, Kosovo este aici, conform titlului, un simplu mit, un pre-text – înlocuibil cu oricare altul. Cât despre simptom, avem şi aşa ceva: alături de Srecko Horvat (împreună cu care Zizek a compilat volumul Ce vrea Europa?Uniunea şi necazurile cu ea, apărut recent la IDEA), Agon Hamza pare să configureze deja un tipar de discipolat şi co-autorat, în care un tânăr autor/cercetător, odată ivită şansa unică de a ieşi pe scena mondială de idei sub aripa protectoare a lui Slavoj Zizek, nu găseşte altă soluţie de afirmare decât să copieze până la indistincţie ticurile intelectuale ale marelui sloven: de la argumente, la bancuri, până la idiosincraziile şi incoerenţa-i specifică. O fi bine, o fi rău? Deocamdată pare cel puţin să funcţioneze.

*

Ernst Lohoff, Norbert Trenkle, La grande dévalorisation. Pourquoi la spéculation et la dette de l’Etat ne sont pas les causes de la crise

Traduit de l’allemand par P. Braun, G. Briche, V. Roulet

Post-editions, f.l., 2014

 

gdedevalhd

Cei doi economişti, membri ai grupului german Krisis, încearcă în acest volum să ofere o lectură a crizei economice actuale din perspectiva analizei formei-valoare, curent teoretic marxist avându-l drept înaintaş pe Isaac Rubin şi care a fost revigorat în ultimii ani prin textele unora ca Moishe Postone sau Hans Georg Backhaus. O încercare care dezvăluie avantajele dar totodată şi limitele, dificultăţile acestui curent de gândire: pe de o parte, un grad extrem de ridicat de abstractizare şi speculaţie filosofică, ce-şi ia drept punct unic de pornire prima secţiune din Capitalul şi mai ales teoria fetişismului mărfii, şi care – tocmai graţie acestei înalte abstractizări – are avantajul unei aplicabilităţi practic nelimitate, pe orice subiect general sau particular. Dar totodată o încercare care, pe de altă parte şi din exact acelaşi motiv (abstracţia maximă), riscă să întindă nucleul teoretic originar (bateria conceptuală valoare/muncă/marfă/bani) peste limitele plauzibilităţii şi, în tentativa de a explica orice fenomen prin trimiterea la dinamica acestui arsenal categorial, să rateze astfel specificul subiectelor discutate. Măsura în care aceste două aspecte, pozitiv şi negativ, sunt negociate ţine până la urmă de abilitatea autorilor din cadrul acestui curent: la Rubin sau Postone, speculaţia filosofică suculentă şi densitatea gândului aproape că fac inutilă aplicarea teoriei la fenomene particulare, contemporane. La Lohoff şi Trenkle, stilul lemnos de economişti precum şi subiectul ales (criza actuală) fac ca în prim plan să iasă mai degrabă dezavantajele acestei teorii. Astfel, încercarea de a citi criza economică declanşată în 2008 prin lentila analizei formei-valoare sfârşeşte practic în a postula – în ciuda voinţei autorilor – două fire istorico-narative între care legăturile sunt tot mai greu de distins: pe de o parte, o dinamică automată a legii valorii, care face ca acest mecanism de bază al modului capitalist de producţie să-şi fi atins deja limitele acum aproape o jumătate de secol (anii 70). Pe de altă parte, o evoluţie actuală a capitalismului care pare să fi devenit independentă de producţia efectivă de valoare şi care se susţine doar pe infuzia de încredere şi speranţă prin care băncile centrale şi statele încearcă să menţină intactă şi în perpetuă expansiune bula capitalului fictiv. Problema nu e doar raportul de esenţă vs. aparenţă pe care aceste două fire narative îl postulează; problema e încăpăţânarea cu care capitalismul actual refuză să abandoneze iluzia acumulării fără valoare şi să recunoască astfel sfârşitul logicii sale. Iar pentru un fenomen care, în ciuda naturalităţii pe care toată lumea i-o presupune, nu are decât trei-patru secole vechime, a explica jumătate de veac din evoluţia sa doar în termenii întârzierii aparenţei faţă de esenţă pare să sufere puţin la capitolul acurateţe istorică.

(Alex. Cistelecan)

[Vatra, nr. 10/2014]