Sandu Călăianu, fost profesor de română și scriitor mediocru, de curând pensionat, era de-a dreptul distrus. Nu pentru că ajunsese la pensie, așadar la o vârstă destul de înaintată, nici din cauza mediocrității sale literare, întrucât niciun scriitor din lume nu va recunoaște asta vreodată. Domnul Călăianu era distrus fiindcă i se stricase laptopul. Iar laptopul său nu era un simplu calculator portabil pe care să-ți pierzi vremea cu prostii; era însăși atelierul său de creație, unde își scrisese toate cele nouă cărți, plus alte zeci de articole, cronici și eseuri. Am putea spune chiar că laptopul acela era prietenul său cel mai bun de cincisprezece ani încoace. Cincisprezece ani în care fusese sănătos tun, în ciuda faptului că nu beneficiase de nicio revizie tehnică, nici măcar de o simplă curățare interioară, așa cum s-ar fi cuvenit în fiecare an, doar ce-i actualizase de vreo două ori antivirusul. Și acum prietenul său murise subit. Murise din vina lui; în fond, o mică neatenție.