Dan Marius Cosma – O încercare eșuată

  Până de curând, am avut un obicei ciudat: când mergeam la toaletă să urinez, imediat ce terminam, scuipam în closet. Scuipam sec, a lehamite, și abia pe urmă îmi dădeam seama, când indiferent, când mirat, de gestul făcut. Habar n-am când m-am pricopsit cu ticul ăsta, știu doar că m-a urmărit câteva luni, iar acum, când înclin să cred că m-am lepădat de el definitiv, îmi pare că acel scuipat a lehamite reflecta întru totul viața de doi bani pe care o duceam până mai an.

     Erau zile când până și cei doi bani îmi lipseau; dar, cum locuiam încă cu mama, nu mă simțeam chiar atât de nenorocit încât sărăcia să mă aducă în pragul disperării. Ea și tata continuau să aibă grijă de mine, din milă. Adevărul e că, atunci când ai pe cineva care să plătească facturile și să umple frigiderul, nu prea te gândești să-ți câștigi pâinea cu sudoarea frunții.

     Sperasem multă vreme într-o îndreptare a lucrurilor în țara mea, așteptasem, naiv, zilele fericite în care să pot trăi doar din pictură și, eventual, din scris, singurele lucruri la care cred că mă pricep și eu într-o oarecare măsură. Dar acele zile se lăsau așteptate, veneau, în schimb, altele tot mai întunecate, iar speranța a pălit, s-a ofilit, ca o floare văduvită de razele soarelui, și s-a convertit treptat într-o dulce resemnare. O resemnare ce nu făcea decât să-mi contureze pe deplin statutul de ratat al unei familii nenorocite, ajunsă și ea într-un impas conjugal, după plecarea tatei de acasă. Singurul fiu al soților Petrescu, un bărbat tânăr, în putere, trăia din pensia părinților săi, când, nu-i așa, la cei patruzeci de ani împliniți de curând, ar fi trebuit deja să fie la casa lui, să aibă cel puțin cincisprezece ani lucrați în cartea de muncă, nevastă și copii în clasele mari. Astea erau reproșurile auzite frecvent din gura părinților mei, și Dumnezeu mi-e martor, adesea îmi venea să-mi iau lumea în cap numai să scap de cicălelile lor, să-i las să se certe pe seama mea sau, poate, să-și plângă de milă că băiatul lor, absolvent a două facultăți, a ajuns să care mortar cu roaba sau să culeagă fructe și legume prin nu știu ce ținuturi îndepărtare.

     Chestia asta cu munca de jos era însă numai în mintea mea. Practic, eu eram cel care îmi plângeam de milă la gândul că aș putea să-i las baltă pe ai mei și să iau drumul străinătății în căutare de joburi mai mult sau mai puțin umilitoare, raportate la pregătirea mea. Cum încă n-am apucat să trec granița României și nu știu cum arată cu adevărat traiul prin Occident, am renunțat repede la ideea asta, din lașitate și teamă, trebuie să recunosc, și aveam o justificare mereu la îndemână în cazul că ar fi adus cineva vorba despre situația tristă în care mă găseam: vârsta. Îmi spuneam că sunt prea bătrân pentru a-mi lua lumea-n cap, că această cutezanță li se potrivește mai bine tinerilor de douăzeci, treizeci de ani, ignorând cu bună știință faptul că până și vecinul meu de la doi, domʼ Vasile, om trecut de șaizeci de ani, muncea de câteva luni la stâna unui sicilian, iar nevastă-sa, cam de aceeași vârstă cu el, o îngrijea pe mama octogenară a italianului cu pricina.

     Apoi, frustrat și indignat nu atât pentru neputința mea, cât mai ales pentru vremurile bolnave pe care ne este dat să le trăim, când totul în jur e politizat și pervertit până dincolo de nori, îmi venea iar să-mi caut un serviciu – mă mai dusesem și până atunci la vreo două târguri ale locurilor de muncă, fără să găsesc însă ceva potrivit cu pregătirea mea – îmi venea, zic, să-mi caut o slujbă umilă, de care să se simtă rușinați toți cunoscuții, toți prietenii de familie, toate rudeniile, toți profesorii ce mă educaseră ani de zile, în frunte cu părinții mei cârcotași. Da, să vadă cu toții cum își prețuiește Statul Român absolvenții de facultate, adevărații absolvenți, nu cei care colecționează diplome de licență fără măcar să-și fi cunoscut profesorii din facultate. Chiar așa, mă victimizam uneori, cum s-ar simți ai mei să mă vadă într-o bună zi în salopeta vreunei firme de salubritate, golind tomberoane pestilențiale sau dând cu măturoiul pe străzile prăfuite ale orașului? Mai ales când mă muștruluiau părinții, când unul, când celălalt, cu o stăruință direct proporțională cu letargia în care căzusem, gândul acesta îmi producea o satisfacție aproape perversă, făcându-mă să li-l dezvălui și lor, vânăt de patimă, spre întristarea mamei mele, numai a ei. Plângea de fiecare dată, deși pricepea că băteam câmpii.

     Pe tata, în schimb, nu reușeam să-l înduplec cu amenințările mele patetice, nici măcar tonul meu declarativ nu-l impresiona. Chiar dacă îmi reproșa adesea că a cheltuit o avere cu pregătirea mea – repeta întruna chestia asta, încât cu timpul ajunsese să sune ca un clișeu învechit – el îmi spunea că n-ar avea nimic împotrivă dacă m-aș face măturător de stradă, atâta vreme cât orice muncă cinstită își are rostul ei în lume și trebuie respectată. Desigur, când se referea la munca cinstită nu se gândea la poezie și la pictură, artiștii și scriitorii continuau să nu însemne mare lucru pentru un om ca el, cu idei puține și fixe. Evita totuși să-mi țină predici lungi, ca odinioară, văzuse și el că-și bate gura de pomană. „Foarte bine, îi plăcea să spună mai nou, poți să începi chiar de mâine dimineață să dai cu mătura prin fața blocului, apoi să treci și pe la scara unde stau eu, că tot nu se încumetă nimeni să facă curățenie pe-acolo.” Încerca astfel să-mi deschidă ochii, îmi spunea, în felul său, ce se voia subtil și ironic, să alung naibii ideile alea tâmpite și să mă comport, în sfârșit, ca omul responsabil pe care, în mod normal, îl recomandă vârsta de patruzeci de ani. „Plus că, în vremea asta, îți umblă și ție cartea de muncă, completa mama, dacă se nimerea să fie de față. Că douăzeci și cinci de ani trec cât ai bate din palme, zicea ea, și chiar bătea din palme în acel moment, și te trezești la bătrânețe că iei o pensie de nimic, dacă ți-a fost lene să muncești când ar fi trebuit s-o faci. Unde mai pui că eu și tată-tău n-o să trăim o veșnicie, ca să te ținem cu bani.” Și, la gândul morții, începea iar să-și ude batista cu lacrimi.

     Până la urmă, după ce am renunțat din start la câteva slujbe, care nu mi se potriveau deloc, m-am gândit că aș putea să-mi încerc norocul în meseria de ziarist. Erau vreo cinci publicații importante în orașul nostru, dar mie îmi plăcea doar una dintre ele, și acolo mi-ar fi plăcut să lucrez. „Perfect, m-a aprobat mama imediat, cum de nu ne-am gândit mai devreme la asta? Dacă tot îți place să scrii, măcar să-ți câștigi pâinea din gazetărie, că din scrisul cărților ajungi muritor de foame, ți-a mai zis și tată-tău. Doar ai mai scris la ziar în trecut, cât de greu poate fi?” și-a amintit brusc. „Aia a fost cu totul altceva, i-am explicat eu, și am avut, pentru o clipă, un surâs interior, de nostalgie. La ziarul ăsta va trebui, cel mai probabil, să scriu despre fapte cotidiene, petrecute în județul nostru.” „Du-te mai bine să vezi ce-ți zic cei de la ziar”, mi-a spus mama, încântată de parcă aș fi primit deja postul.

     Am plecat chiar în ziua următoare, dar n-am mai ajuns în redacție, ca să vorbesc cu patronul, așa cum îmi propusesem. Trei ore, înainte să adorm, și alte două, dimineața, în timp ce mă spălasem, mă bărbierisem, mâncasem și mă îmbrăcasem la costum, apoi pe drumul plin de emoții spre redacție, îmi închipuisem cum avea să se desfășoare întrevederea cu patronul publicației, pe care îl știam doar din vedere. Îmi pregătisem câteva fraze meșteșugite legate de pasiunea mea pentru scris, urma, desigur, să amintesc despre colaborarea mea la prestigioasa revistă de cultură din Capitală și, nu în ultimul rând, aveam să-i vorbesc despre cartea pe care o publicasem, mărturisire intenționat lăsată la urmă, ce se dorea a fi însăși cireașa de pe tortul întâlnirii noastre. Dacă nu cumva își amintea chiar el, patronul, de mutra mea, de pe la lansările de carte și sindrofiile literare la care luasem parte, pentru scurt timp. Și, pentru câteva secunde, am regretat că nu mă implicasem mai mult în viața culturală a urbei, că nu mă proptisem și eu înaintea lumii – cum făceau alții, mai puțin înzestrați decât mine, dar, în schimb, mult mai oportuniști, tupeiști de-a dreptul – ca să iau cuvântul în plen, să vorbesc cu aplomb despre menirea artei în societate, despre importanța lecturii, despre… Regretam că-mi făcusem parcă un titlu de glorie din faptul că mă izolasem în turnul meu de fildeș din Cartierul gării, departe de toate mizeriile din jur, când acum, iată, poate mi-ar fi prins bine puțină notorietate… Eram totuși încrezător în calitățile mele scriitoricești, îmi spuneam că sunt destui jurnaliști în orașul nostru care scriu ca naiba, dădeam aproape zilnic peste textele lor insipide și pline de greșeli gramaticale, ce le scăpau și corectorilor, la fel de profesioniști, se vede treaba, precum colegii lor… Vorba mea: n-aveam nimic de pierdut!

     În frumoasa curte interioară a sediului publicației, m-am întâlnit din întâmplare – măcar că nimic nu-i întâmplător în viață –  cu unul dintre ziariștii ce lucrau acolo, un tip trecut de șaizeci de ani, înalt și ciolănos, ca mine, pe care îl știam vag de pe vremea când frecventam lumea literară de la noi. Era unul dintre cei care consemnau și, mai ales, lăudau cu o sârguință neostoită măruntele realizări ale literaților locali. Cocheta el însuși cu poezia și proza scurtă, după păgubosul obicei al unora, care cred că dacă se pricep într-un domeniu de activitate, atunci pot la fel de bine să se descurce și în altele, mai mult sau mai puțin înrudite cu meseria lor de bază. Cu toate că nu ne mai văzuserăm de multă vreme, omul m-a recunoscut imediat, spre plăcuta mea surprindere: dacă el mă ținea minte, poate că îi eram cunoscut și șefului său! Nu-mi mai reținea însă numele. „Mario Petrescu”, am spus repede, și i-am întins mâna. Avea palma transpirată și n-a binevoit să se prezinte, convins pesemne că, după atâția ani în slujba gazetăriei, toți locuitorii municipiului, dacă nu cumva și cei ai județului, trebuiau deja să-i fi reținut numele. Ei bine, mie îmi scăpa numele său. Suna pare-mi-se rusește, auzisem la un moment dat că ar fi mezinul unei familii de refugiați basarabeni, dar n-am dat importanță… Nu mă interesa nici acum…

     „Cu ce problemă pe la noi, tinere?” m-a iscodit gazetarul, cu o oarecare superioritate. „Aș dori să vorbesc cu domnul… director general, am spus, evitând în ultima clipă să pronunț patron, care mi se părea, deodată, un cuvânt prea dur. Mă intimidasem brusc. Nu știți, a sosit? Sau am venit prea devreme? Pot să aștept, nicio problemă”, am bâjbâit mai departe. Era cu puțin înainte de ora nouă și se prevestea iar o zi de iulie toridă. „Șeful e sus, în birou, a zis omul, după ce și-a aprins o țigară. Dar ce treabă ai cu dumnealui?” Indiscreția lui aproape mă exaspera, surescitat din cale-afară cum eram. Totuși, îi vorbeam așezat, voiam parcă să amân cât mai mult întrevederea cu șeful său, încercam să intru cumva în atmosfera din redacție, chiar dacă aceasta părea mai degrabă ostilă decât primitoare, judecând după schimbul de replici cu… Și mi-am amintit dintr-odată cum îi zicea ziaristului: Stanov! Stan, Stanov, Stahanov… Ceva între comicul tonic și activismul impopular. „Domnule Stanov, am reluat, brusc înzdrăvenit, aș dori, dacă se poate, să lucrez aici, la ziar.”

     Mi-am dat seama imediat că formulasem ca dracu. Omul n-a râs de vorbele mele, dar m-a privit ca și cum ar fi făcut-o. „Vrei să fii ziarist?” a zis, ironic. „Da, aș vrea să încerc. Știți și dumneavoastră că am oarece experiență în scris, am publicat o carte… Cred că nu mi-ar fi foarte greu să scriu niște articole…” „Niște articole, a repetat Stanov, apăsat. Dacă n-ai respect pentru ziaristică, de ce te-ai mai ostenit să vii până aici?” „De unde ați tras concluzia că n-aș avea respect pentru ziaristică?” am ridicat din sprâncene și am simțit că roșesc. „Jurnalistica n-are nimic de-a face cu beletristica, a continuat el, impasibil, educativ. Una e să scrii un articol și cu totul alta e să scrii o pagină de roman. Sigur, e important că ți-ai format deja un exercițiu al scriiturii, și domnul director ar putea să aprecieze acest lucru. Poți să urci chiar acum la dânsul. Dar eu te-aș sfătui altceva, tinere.” „Ce anume?” „Eu zic să nu te duci acuma la dânsul. Scrie mai bine două, trei articole despre ce se întâmplă aici, în oraș, în cartierul tău, pe strada ta… Le scrii, le semnezi frumos și le trimiți pe adresa mea de e-mail… Și dacă sunt reușite și apar în ziar, articolele alea ar putea fi cartea ta de vizită când vei urca în biroul domnului director. Ei, cum ți se pare propunerea mea?” „Mi se pare o idee bună, am încuviințat, cuprins subit de entuziasm. Până săptămâna viitoare aveți articolele, vă garantez!” „Foarte bine, a spus Stanov. Îmi place entuziasmul tău, tinere. Entuziasmul ăsta ne cam lipsește nouă, în redacție, din păcate. Dar nu te grăbi. Scrie frumos și, mai ales, scrie corect despre ce ai văzut, informează-te bine, din mai multe surse dacă e nevoie, ca să n-aibă nimeni nimic de obiectat în privința autenticității datelor. Și încearcă să eviți chestiunile de ordin politic. E mai bine așa. Ți-o spun ca un prieten.” „De fapt, nici măcar nu-s înregimentat politic, și nici n-am vreo afinitate când vine vorba de clasa noastră politică, pe care, personal, o consider demnă de tot disprețul.” „Mă rog, asta e părerea ta. Deocamdată, lasă naibii politica și scrie despre lucruri mărunte, dar de interes obștesc, cum am vorbit.” Deocamdată? Asta însemna că, dacă aveam să fiu angajat la ziar, urma să primesc de sus indicații precise în privința oamenilor influenți din județul nostru? Adică pe cine să ridic în slăvi și pe cine să ponegresc; sau, în cel mai fericit caz, pe cine să ignor cu bună știință?…

     Dar la asta m-am gândit mult mai târziu. Atunci eram cât se poate de încântat că primisem o comandă, că primisem de lucru, și abia așteptam să-l dau pe spate pe directorul ziarului cu articolele mele, să vadă și el, să-și reamintească ce înseamnă să fii un gazetar iscusit, plin de vervă și înzestrat cu un spirit fin de observație!

     Dar, în drum spre casă, entuziasmul meu păli la gândul că, în fapt, nu prea știam ce articole să scriu. Scrie despre câteva evenimente petrecute în cartierul tău, îmi spusese Stanov. Știa el ce se petrecea în cartierul meu? Din câte am observat, ziariștii noștri, nu doar Stanov, vorbeau mai cu seamă despre accidentele rutiere ce aveau loc în zonă, despre plombarea unor străzi și toaletarea arborilor, când își aminteau primarul și consilierii de noi, și mai deloc despre bătăile și jafurile ce se petreceau frecvent aici, ori despre partidele de sex din cimitirul Buna Vestire… Iar dacă se mai întâmpla totuși să apară știri de genul ăsta, în ziare și la televizor, acestea le aparțineau unor oameni din afară, trimiși la fața locului ca să consemneze faptele. Veneau, se informau cât se informau, după care dispăreau din peisaj. Or, eu locuiesc chiar aici, mi-am spus când am intrat pe strada mea. E drept, nu sunt un produs al cartierului ăstuia, cel puțin așa îmi place să cred, socotind după principiile și preocupările mele, dar sunt totuși un fiu al cartierului, cum se laudă unii dintre vecinii mei, și pot fi lesne luat la rost dacă deranjez cu articolele mele de probă. Merita oare să-mi risc pielea scriind niște articole de probă? Ce ar spune Gelula dacă ar afla că am scris un articol despre fetele pe care le trimitea seară de seară la produs sau despre taxele de protecție pe care le încasa de la patronii câtorva magazine?… Sigur, el nu citește ziarele, dar s-o găsi unul dintre amicii lui care să le citească, să-l deschidă chiar pe cel în care e articolul meu și să i-l arate tartorului… Și atunci… Or fi știrile astea de interes obștesc, doar că ele puteau să-mi grăbească, în chip violent, obștescul sfârșit, mi-am zis cu un vag umor. Ce bizar! Nici măcar nu scrisesem textele promise lui Stanov, ezitam în redactarea lor, dar le consideram deja reușite, mi le imaginam publicate, stârnind valuri printre cititorii ziarului nostru… Al nostru, deci și al meu!

     Bine, nu scriu despre interlopii din cartierul gării, mi-am spus când am ajuns acasă; dar atunci despre ce să scriu? Că doar nu era să scriu despre mine! Ei, da, să vorbesc despre aventura mea cu Lucia, cum era s-o pățesc cu concubinul ei, cum mă salvasem sărind pe fereastra garsonierei… Să scriu despre povestea de iubire, sau cum s-o fi numind ea, trăită cu Denisa Iuga? O căutasem la Oradea, unde era studentă, două săptămâni am stat în Băile Felix ca să-mi vând lucrările și să fac altele noi, portrete la minut comandate de câțiva turiști străini, dar totul a fost în zadar. Legătura noastră nu mai putea fi salvată, îi lipsea trăinicia – exprimată în sentimente reciproce și timp petrecut împreună – ca să poată exista o a doua șansă pentru noi… În fine…

     Sau să vorbesc despre căsniciile care se destramă după treizeci și opt de ani de conviețuire conjugală? Să scriu despre arta contemporană, despre pictura de valoare care nu interesează aproape pe nimeni, despre kitschurile care nu mai au nici ele trecere, cum aveau altădată? Să vorbesc despre chinurile și bucuriile pe care ți le poate procura scrisul? Despre perfidia editorilor? Despre bârfele și răutățile confraților pictori și scriitori? Pe cine ar interesa lucrurile astea? Sau, poate, ca să trezesc interesul cititorilor, ar trebui să scriu despre cum aruncasem într-o prăpastie un mistic criminal, să povestesc cum comisesem o crimă? Bietul Ilie! Fusesem în legitimă apărare, e adevărat, dar… Și mai spuneam că nu eram un produs al cartierului gării! Mă număram, iată, printre cei câțiva criminali ai săi. Isprava asta a făcut din mine, la un moment dat, o vedetă locală. Ei bine, mă lipseam de o astfel de notorietate. Să mă feresc, deci, să dezgrop morții, îmi fusese și așa destul…

     Până la urmă, mi-a venit totuși o idee de articol. Vechea mea cunoștință, Ionică, cel care mă introdusese cândva în grupul pictorilor de kitschuri, și care o tulise în Italia după problemele avute cu poliția, revenise între timp în țară, se angajase în învățământ și preda desenul la o școală din cartierul meu. Ne-am întâlnit de câteva ori pe stradă, îmi vorbea de fiecare data cu plăcere despre noua lui meserie, mai corect spus aprecia munca pe care o făcea împreună cu elevii, mai puțin salariul pe care-l ridica de la bancomat în fiece lună. Ultima data când ne-am văzut, își exprimase dorința de-a înființa un cerc de pictură cu cei mai talentați dintre elevii săi, mă invitase și pe mine să particip și, dacă doream, chiar să-i dau o mână de ajutor.

     Cum eram în plină vacanță de vară, cercul ar fi trebuit deja să funcționeze, așa că într-o zi m-am dus la școala unde preda amicul meu, să văd cum stă treaba în realitate. Paznicul a confirmat că domnul profesor e în școală și chiar m-a condus până la clasa unde acesta își desfășura activitatea. Ionică s-a arătat foarte surprins să mă vadă, credeam că te-ai supărat pe mine când ți-am zis să poți să-mi dai o mână de ajutor, s-a explicat el, și m-a poftit înăuntru. „Dânsul e pictor, m-a prezentat copiilor, pictează chiar mai frumos decât mine.” Aranjase mai multe mese la un loc, unde pictau de zor vreo zece copii, până-n treisprezece ani, cred, majoritatea fete. Erau grupați tot câte doi la o paletă cu culori în ulei, se simțea mirosul lor suav, amestecat cu izul strașnic al diluantului. Îi iniția atât de repede în tainele picturii în ulei? m-am mirat, privindu-i cu admirație pe copiii îmbrăcați în halate albe și albastre, multe dintre ele pătate, parcă înadins, cu culori. „Am obținut finanțare din partea conducerii, îmi zise el, de aproape, nu cerusem o sumă exagerat de mare. Am cumpărat pânze, vopsele, pensule, palete, tot ce vezi aici. Lucrez cu ei de bună voie, dar măcar mă aleg și eu cu câteva tuburi de vopsea. I-am învățat să fie economi, să nu irosească culorile, cum făceau la început. Îți aduc și ție o pânză curată?” râse și mă bătu pe umăr, apoi izbucni de-a dreptul în hohote, împreună cu copiii, prefăcându-se că mă pătase cu vopsea pe cămașă. O fetiță mai îndrăzneață insista să primesc o pânză ca se convingă dacă, într-adevăr, sunt mai talentat decât profesorul ei. „Domnul profesor a glumit, am zis eu, ușor stânjenit, nu am venit la voi ca să vă demonstrez cât de talentat sunt. Toți cei prezenți aici… și mulți alții, neștiuți, din nefericire, de nimeni… toți suntem talentați… drept dovadă că avem o mare pasiune pentru pictură… Acesta e, până la urmă, lucrul cel mai important: pasiunea pe care o avem pentru ceva anume…

     M-am oprit la timp, înainte să-i plictisesc teribil cu alocuțiunile mele dezlânate. M-am uitat spre Ionică: „De fapt, am venit să scriu un articol despre cercul vostru de pictură.” „Acum ești ziarist?” a zâmbit profesorul. „Deocamdată sunt în probă de lucru”, am făcut eu, oarecum poznaș. „Foarte bine, nu ne-ar strica puțină reclamă la început de drum”, a zis Ionică și, printre indicațiile pe care le dădea din când în când cursanților, a început să-mi vorbească detaliat despre proiectul său artistic. El dicta și eu notam totul într-un carnet. La începutul noului an școlar, voia să organizeze două expoziții cu lucrările copiilor, una în școală, iar cealaltă în holul prefecturii sau la casa de cultură, avea el să se intereseze între timp… ,,Sperăm să putem expune și în alte instituții emblematice ale municipiului și județului nostru, ne-a mai precizat interlocutorul nostru”, am încheiat eu textul, aprobat întru totul de Ionică, după ce i l-am citit de la început, și am fost, cred, primul care a primit invitația de-a participa la vernisajul din toamnă: era și ăsta ca mine, abia începuse să picteze cu copiii și se și vedea expunând pe holurile prefecturii! Am făcut câteva poze și m-am cărat acasă cât se poate de mulțumit.

     Și încă mai mulțumit am fost după ce am cizelat textul și i-am adăugat cea mai reușită fotografie pe care o făcusem la școală. L-am semnat și l-am trimis numaidecât pe adresa de e-mail a lui Stanov, nu fără oarece emoții, ca atunci când îmi trimiteam materialele revistei de cultură bucureștene.

     Articolul a apărut două zile mai târziu, dar fără poză, pesemne din lipsă de spațiu, și era semnat I. A. Stanov. Textul, care îmi aparținea în întregime, fără nici măcar o singură intervenție în frază, fără nicio corectură, fiindcă chiar nu era cazul, articolul care se dorea a fi cartea mea de vizită, una dintre cărțile de vizită, cum mă asigurase însuși Stanov deunăzi, purta, așadar, numele său. O deznădejde întrecută doar de o furie mocnită a pus stăpânire pe mine preț de câteva zile pentru această trădare, pentru această hoție, la urma urmei, venită din partea celui ce părea atât de dornic să mă ajute în demersul meu, care mă sfătuise „ca un prieten”. Ce impostor! N-am vrut să mă cert cu el, nu i-am reproșat nimic, nici în privat pe contul de facebook, nici pe adresa de e-mail, nici n-am comentat articolul în ediția on-line a ziarului; n-avea niciun rost, oricum răul fusese făcut. Atâta doar că am abandonat instantaneu orice colaborare cu respectivul individ, am renunțat pe loc să-i mai trimit vreun articol, pe care ulterior să-l descopăr, din nou, semnat cu numele său. Adică eu să muncesc pe brânci, iar el să primească bani pe munca mea? Niciodată, mi-am zis, tulburat de mânie; și, astfel, experiența mea jurnalistică, atât cât fusese, se sfârși aici, cu senzația dulce-amară a omului care înfăptuiește un lucru bun, dar nu se poate bucura de pe urma lui din cauza răutății unora…

     Am scris despre asta pe pagina mea de facebook, însă fără să divulg numele ziaristului ce se dovedise atât de binevoitor cu mine, și nici n-am cedat insistențelor prietenilor mei virtuali, când aceștia îmi cereau cu o insistență rapace să le dezvălui numele trădătorului, ca să-l facă apoi cu ou și cu oțet, cum, probabil, ar fi meritat. Măcar că vreo doi dintre ei i-au ghicit numele, recunoscându-l în felul parșiv în care se purta până și cu colegii de redacție. Unii dintre acești amici virtuali erau, la rândul lor, ziariști, sau lucraseră în trecut în presă și, din varii motive, renunțaseră la meseria asta, orientându-se spre altceva. Ei au fost cei care m-au consolat, deși eu nu făcusem decât să prezint niște fapte, nicidecum să cerșesc compasiunea cuiva. Mi-au explicat că, privită în ansamblul ei, presa locală e pe butuci, că salariul e mic și vine adesea cu o întârziere de două, trei luni, că trebuie să asculți porunca patronului în chestiunile politice și să scrii cum ți se spune, exact cum bănuiam și eu. „Iar dacă te-ai gândit cumva că vei ajunge să consemnezi evenimentele culturale ce se mai petrec în orașul nostru, îmi scria cineva, atunci află, dragule, că ai fi avut o mare decepție, întrucât, fiind tânăr și nou în redacție, ai fi fost trimis prin tot județul să scrii punctual despre viața țăranilor noștri, cum a decurs, bunăoară, culesul porumbului în nu știu ce sat sau despre invazia lăcustelor în altul… Nu dispera, n-ai pierdut nimic, te asigur!” Erau însă câțiva ce luau apărarea ziarelor la care lucrau, după cum mărturiseau vreo doi dintre ei. Primii îi acuzau pe foștii lor colegi de lipsă de profesionalism și trădare, ceilalți vorbeau de nesupunere și lipsă de fair-play, și uite așa, dintr-un schimb de replici, discuția acestor vajnici câini de pază ai democrației a ajuns să degenereze într-o sfadă de bâlci, cu vorbe grele, injurii și amenințări de tot soiul…

     Am preferat să stau deoparte, și, în cele din urmă, deși îmi plac polemicile iscate pe facebook, i-am lăsat baltă, scârbit de ciorovăiala lor murdară. Îmi atrăsese atenția însă comentariul unei doamne, ca o concluzie la ceea ce postasem: „Bucură-te, Mario, că n-ai intrat în tagma gazetarilor noștri, dintre care mulți sunt mai slab pregătiți și mai puțin talentați decât tine, cu toate că ei își dau aere de starlete. Scrie în continuare, dar scrie cărți bune, nu articole pe care apoi și le însușesc cu nerușinare alții. Succes!”

     Ei da, să nu-mi irosesc, așadar, timpul cu chestii slabe, mi-am spus amintindu-mi de comentariul cu invazia lăcustelor. Nu spun că știrile de felul ăsta nu-s importante, doar că nu mi se potriveau mie, însemnau prea puțin din cât consideram că eram în stare să ofer. Și mai era ceva: să nu ajung în ipostaza de a face tot felul de compromisuri pentru un salariu de mizerie, luat și acela cu întârziere. Să-mi văd mai departe de literatură, căci, de bine, de rău, de foame tot n-am să mor câtă vreme îi am pe ai mei lângă mine.

     Și chiar așa am și făcut, fără să-mi închipui că acest lucru îmi va schimba definitiv biata existență. Cum spuneam mai devreme: nimic nu-i întâmplător în viață.

(Fragment din romanul în lucru „Silvestru”)

[Vatra, nr. 10-11/2021, pp. 14-18]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.