Sumar:
Citește în continuare →Etichetă / filozofia din Romania comunista
Bretter György – Ipoteză despre limba dublă a generațiilor
În prefața colecției de eseuri Crez și istorie a lui Bretter György (1932-1977), tradusă în limba română la editura Kriterion în 1979, N. I. Tertulian îi creionează un profil intelectual remarcabil: apropiat al discipolilor lui György Lukács (așa-numita „Școală de la Budapesta”); dialectician preocupat de problema limbajului, mai ales în ceea ce privește rolul acestuia în menținerea ordinii sociale; interpret abil al lui Fichte și Lukács (inclusiv ca editor și prefațator al colecției de eseuri Tanulmányok I–II, Kriterion, 1973); gânditor anti-dogmatic în probleme de literatură și estetică; și traducător și comentator al lui D. D. Roșca în limba maghiară (A tragikus lét, Kriterion, 1971).i Bretter a îngrijit și prefațat și traducerea în limba maghiară a colecții de texte de Althusser publicată în limba română, în traducerea Adinei Pavel și a lui Apostol Pavel, ca Citindu-l pe Marx (Editura Politică, 1970): Olvassuk Marxot (Kriterion, 1977). În ciuda interferențelor evidente între preocupările lui Bretter și cele ale filozofilor marxiști români din aceeași perioadă, Bretter a rămas în mare parte necunoscut printre intelectualii români din afara mediului clujean. Jumătate de secol mai târziu, contextul intelectual al filozofiei marxiste de limbă maghiară din România reclamă o cercetare atentă la intersecția afinităților cu filozofia Lukácsiană din Ungaria, a dialogului cu filozofia marxistă locală de limbă română și nu în ultimul rând a dinamicilor generaționale ale intelectualilor maghiari din România. Textul „Ipoteza despre limba dublă a generațiilor”, o analiză ingenioasă a diferențelor dintre generații la nivel lingvistic, cât și prin prisma teoretică a lui Karl Mannheim, poate fi citit și în această cheie: în 1974 Bretter a editat Szövegek és körülmények (Texte și împrejurări), un volum de eseuri ale tinerii generații de teoreticieni maghiari din România (Ágoston Vilmos, Huszár Vilmos, Molnár Gusztáv, Szilágyi N. Sándor și Tamás Gáspár Miklós), parte a așa-numitei „a treia generație Forrás”. Volumul, descris la momentul respectiv ca un „act colectiv de război”ii, a marcat un efort de critică a dogmatismului marxist din diferite perspective, inspirate de scrierile de tinerețe ale lui Marx, refuzând paradigma marxistă în întregime, ori continuând să se raporteze la ea însă doar oportunist sau cu superficialitate.iii
Grupajul despre filozofia marxistă din România comunistă se încheie astfel cu acest gest de pasare a ștafetei către generația următoare și către cel care avea să devină unul din cei mai importanți autori marxiști contemporani din Europa de Est, regretatul Tamás Gáspár Miklós, recent dispărut dintre noi. (AH)
Citește în continuare →Ernő Gáll – Universalitatea etnicității
Textul lui Gáll Ernő (1917-2000) tratează problema națiunii și naționalității (minorităților etnice) ca subiect de reflecție marxistă. Gáll reconstruiește o filieră de gândire clasică marxistă dar în același timp își racordează analiza și la literatura contemporană în probleme rasiale, postcoloniale și ale minorităților naționale. De asemenea, trece în revistă elemente cheie din filonul de reflecție locală – atât românească cât și maghiară – și din practica politică în problema națiunii începând din secolul XVIII. Gáll susține faptul că situația „naționalităților” poate fi rezolvată la nivel intern prin garantarea drepturilor egale, respectarea demnității individuale și colective și protejarea surselor de autodefinire a identității naționale, în special limba. El își va revizui această poziție de-a lungul anilor ʼ80, când problema minorităților naționale se acutizează în România, argumentând în schimb pentru necesitatea unui mecanism transnațional de garantare a drepturilor minorităților (pe linia Acordurilor de la Helsinki).i După cum rememorează în „Bilanț provizoriu”, textul autobiografic care încheie volumul Dimensiunile conviețuirii (1978), parcursul intelectual și politic al lui Gáll este marcat de activitatea în mișcarea antifascistă din Oradea natală, de mediul universitar clujean (având în comun multe dintre sursele intelectuale evocate și de Tudor Bugnariu), de participarea la MADOSZ (Magyar Dolgozók Országos Szövetsége, Uniunea Muncitorilor Maghiari din România) în perioada interbelică și de experiența de supraviețuitor al lagărului de concentrare de la Buchenwald. În „Bilanț provizoriu” Gáll dezvoltă o atitudine autocritică și în același timp realistă a pozițiilor sale intelectuale, în special a intransigenței ideologice din perioada stalinistă (1947-1957), înțelese în contextul lor biografic, politic și de orizont de cunoaștere. Gáll, pentru care autocritica marxistă permanentă reprezintă o sursă a „autonomiei lăuntrice”, rămâne unul dintre puținii intelectualii care au reflectat deschis de pe poziții marxiste asupra propriilor convingeri încă din timpul perioadei comuniste. (AH)
Citește în continuare →Stana Buzatu – Probleme deschise dialogului creator. General și particular în lupta pentru eliberarea femeii
„Condiția femeii” a fost dezbătută pe larg și în România începând cu anii ʼ70, în special în jurul Anului Internațional al Femeii din 1975, proclamat de Organizația Națiunilor Unite. Cea mai detaliată analiză, racordată la literatura celui de-al doilea val feminist, la dezbaterile marxiste contemporane din jurul muncii reproductive și la situația femeilor în țările în curs de dezvoltare ale așa-numitului „sud global”, este volumul Condiția femeii. Dimensiune a progresului contemporan de Stana Buzatu (n. 1934). Publicat în 1979 la Editura Politică, volumul este rezultatul tezei de doctorat susținută în același an la Academia „Ștefan Gheorghiu” și de asemenea integrează experiența autoarei în calitate de secretară a Federației Democrate Internaționale a Femeilor la Berlin între 1965–1971. Volumul este singular prin prezentarea și dezbaterea de pe poziții marxiste a unora dintre principalele autoare feministe din anii ʼ50-ʼ70 (Simone de Beauvoir, Shulamith Firestone, Betty Friedan, Benoîte Groult, Gisèle Halimi, Andrée Michel, Évelyne Sullerot, Susan Sontag, etc.), o literatură aproape complet inaccesibilă în limba română (cartea Drama eliberării femeii de Mathilde Niel este singurul volum feminist tradus integral înainte de 1989, de către Ecaterina Oproiu) și aproape complet ignorată ca tematică filozofică în perioada comunistă în România, inclusiv în varianta marxismului feminist. Buzatu propune o perspectivă materialist istorică asupra condiției femeii, situând aservirea femeii în contextul dezvoltării structurilor de clasă și argumentând de pe această poziție atât împotriva explicațiilor biologizante cât și împotriva structuralism-funcționalismului descriptiv. Buzatu oferă și o analiză a situației de triplă discriminare a femeilor din „sudul global”, la intersecția inegalităților dintre femei și bărbați, de clasă și rezultate din exploatarea colonială și neocolonială.i Una dintre cele mai ingenioase intervenții analitice în problema condiției contemporane a femeii apare nu în capitolul final, în care Buzatu discută cazul românesc – incluzând prezentarea critică a disparităților în nivelul de educație și profesionalizare a femeilor, a poverii duble / triple a femeilor și a subreprezentării lor în poziții de conducere – ci în subcapitolele care discută problematica relației dintre feminism și marxism. Dintre acestea, „Probleme deschise dialogului creator: General și particular în lupta pentru eliberarea femeii” propune extinderea vocabularului marxist local prin incorporarea conceptului de sexism, în mod analog celui de rasism. (AH)
*
Citește în continuare →Călina Mare – Determinismul socio-uman și libertatea
Călina Mare (1926-2014) a absolvit Facultatea de Filozofie la Cluj la începutul anilor ʼ50, avându-i ca profesori pe D. D. Roșca și Lucian Blaga și a continuat să predea la aceeași facultate, devenind profesor universitar – una dintre foarte puținele femei în domeniul filozofiei. Mare s-a dedicat problemelor de materialism dialectic, publicând articole despre cauzalitate și lege, legea negării negației, ori determinism în relație cu structuralismul; cât și editând și contribuind la manualele de materialism dialectic pentru studenți.i Introducere în ontologia generală, publicată în colecția Sinteze Lyceum a Editurii Albatros în 1980, este comparabilă ca tematică cu volumul Anei Katz, dar adoptă un stil mai accesibil. Călina Mare a contribuit substanțial la dezbaterile de epistemologia științei, cu precădere în domeniul fizicii, publicând volumul Determinismul și fizica modernă (București: Editura Politică, 1966). Printre autoarele care au publicat în Cercetări filozofice (1953-1963) și Revista de filozofie (1964-1989), preocuparea pentru epistemologia științei este evidentă.În afară de Călina Mare, Ileana Mărculescu (biologie, genetică), Clara Dan (matematică, fizică), Elena Bellu (chimie), ori Angela Botez (filozofia științei) au urmărit îndeaproape literatura publicată în domeniu și au contribuit recenzii consistente, articole de sinteză și perspective marxiste asupra evoluției științei. În general, epistemologia a fost prezentată retrospectiv ca un domeniu relativ protejat de obligația de a se angaja ideologic, eludând o analiză atentă a textelor pe filieră materialist dialectică (în sensul cercetărilor clasice ale lui Loren Graham și Helena Sheehan, de exemplu) și a implicațiilor lor în sensul gândirii social-politice.
Citește în continuare →Pavel Apostol – Marx și structura stocastică a viitorului
Futurologia pătrunde în România la cumpăna anilor ʼ60 cu o mică întârziere față de alte țări din blocul socialist (Polonia, Cehoslovacia în special), dar cu o mai puternică susținere instituțională din partea autorităților. În septembrie 1972, România găzduiește a treia Conferință Mondială de Cercetare a Viitorului, iar în 1974 se înființează „Centrul Internațional de Metodologie a Studiilor asupra Viitorului și Dezvoltării” în cadrul Universității București; însăși revista de sociologie relansată în 1972 – Viitorul social – poartă (în titlu, în tematică) amprenta acelorași preocupări. În cercetările recente dedicate fenomenuluii se insistă mult pe distincția sau chiar opoziția dintre o futurologie oficială, reprezentată în principal de Mircea Malița și Pavel Apostol, și o futurologie neoficială, neideologizată și dizidentă, practicată în principal de Mihai Botez, o futurologie deschisă, pluralistă, în contrast cu rigiditatea și determinismul celei dintâi. Din această perspectivă, textul lui Pavel Apostol din acest dosar – traducerea unei prelegeri susținute la Simpozionul internațional de la Piatra Neamț din 1971, publicată în engleză ca „Marxism and the Structure of the Future”, Futures 4, no. 3 (1972): 201-10 – e cât se poate de asimptomatic: de pe pozițiile cele mai oficiale ale establishment-ului futurologic comunist, el pledează pentru o futurologie marxistă eminamente deschisă, plurală, probabilistă. Totodată, în răspăr cu pretențiile non-ideologice, tehnocrate ale futurologiei occidentale, Apostol susține aici importanța analizei, criticii și conștientizării ideologice în orice cercetare asupra „viitorilor”.
Citește în continuare →C. I. Gulian – Antropologia filozofică înăuntrul marxismului
Dacă textul Anei Katz poate fi citit ca o reluare a Diamat-ului marxism-leninismului ortodox din anii ʼ50, dar la un nivel sporit de intensitate și febrilitate a teoretizării, textul din 1972 al lui C.I. Gulian – și în general proiectul său de antropologie filozofică marxistă pe care îl dezvoltă de pe la mijlocul anilor ʼ60 – pare a fi locul în care șarjele sau măcar presiunile revizioniste ale marxismului umanist sunt integrate și neutralizate la centru – din multipoziția de academician, director al departamentului de filozofie al Universității București și al Institutului de filozofie, redactor-șef al revistei Cercetări filozofice – într-un marxism tot mai ecumenic și extins pe laterală, în care acesta este, desigur, și materialism, dar și axiologie, și despre societate, dar și despre individ, și cu determinism și științe, dar și cu sens, valoare și filozofie. Schimbarea de atitudine față de răfuielile cu filozofia „revizionistă” și cu ideologiile occidentale de la finele anilor ʼ50 e marcantă – și Gulian însuși a parcurs toate etapele acestei evoluții, de la marxism-leninismul exclusiv, vigilent la un marxism inclusivist, a cărui principală calitate revendicată e tocmai caracterul compatibil și acomodant cu cele mai contemporane platforme occidentale (structuralismul, teoria sistemelor, cibernetica) sau cu cel mai peren umanism. (A.C.)
Citește în continuare →Ana Katz – Existență, realitate, materie în cunoașterea prin concept
Deși face parte din aceeași lungă dezbatere despre raporturile materialismului marxist cu filozofia și științele particulare, textul Anei Katz – filozof al științei, lector, la acea vreme, și apoi conferențiar la Institutul Politehnic din București – e în schimb ceva mai greu integrabil într-un curent sau categorie ușor recognoscibile. Fragmentul reprodus aici din volumul ei din 1972, Dialectica în existență, ar putea fi citit și ca o revizitare puțin anacronică a unei problematici situabile în istoria filozofiei undeva în trecerea de la Kant la Hegel, de nu chiar Platon și Aristotel – problema existenței și cognoscibilității unei lumi obiective dincolo de sita categorială a cunoașterii omenești; după cum, prin pledoaria sa pentru obiectivitatea și anterioritatea ontologiei, ar putea fi citit și ca un premergător al „realismului speculativ” contemporan, cu critica și depășirea sa a criticismului și transcendentalismului kantian. La fel, textul ar putea fi citit, prin poziția sa, și ca o încercare de revenire întârziată la pozițiile din anii ʼ50, cu „ontologia științifică” în vechiul rol suprem al materialismului dialectic – poziție și tip de texte (rigide și schematice, în spiritul capitolului despre materialismul dialectic din Cursul scurt al lui Stalin) pe care însă fragmentul din Ana Katz le contrazice la fiecare pas prin densitatea sa efervescentă, aproape incontrolabilă, a teoretizării. În acest specific neîncadrabil, textul Anei Katz reflectă, poate, tensiunile ce grevează asupra încercărilor din acea perioadă de elaborare a unei ontologii marxiste – încercările de „ontologie a existenței sociale” ale lui Lukács sunt, în fond, practic contemporane –, așadar de articulare a unei „filozofii prime” a existenței după recunoașterea autonomiei și emancipării științelor și pierderea, implicit, a pretenției de legătură directă, dacă nu chiar privilegiată, a filozofiei cu realitatea socială și naturală în ansamblul ei. (AC)
Citește în continuare →Ileana Mărculescu – Statutul științific al filozofiei
Văduvit de pretenția sa de a fi știință, materialismul istoric devenea astfel, la finele anilor 60, „doar filozofie” – ceea ce genera, firește, inevitabil discuții și frământări în legătură cu ce ar mai putea însemna acest statut. Textul Ilenei Mărculescu – „Statutul științific al filozofiei” – face parte din această bifurcație filozofică a dezbaterii despre materialismul marxist, din care face parte și textul lui Stahl. Dacă, însă, spre deosebire de cei mai mulți dintre autorii incluși în acest dosar, Henri Stahl s-a bucurat de o revizitare atentă după 1989 (vezi mai ales monografia lui Ștefan Guga, Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl), nu același lucru se poate spune despre Ileana Mărculescu, în privința căreia informațiile biografice sunt mult mai sărace. Înainte de emigrarea sa din anii ʼ70 în Statele Unite, unde se va reprofila ca filozof al religiilor, Mărculescu publică în anii ʼ60 frecvent în Cercetări filozofice, Lupta de clasă sau Revista de filozofie, Viața romînească sau Contemporanul texte despre relația dintre filozofie și științe (cibernetică, genetică, psihologie) precum și despre filozofia occidentală contemporană. Textul său reprodus aici, apărut în numărul din 26 ianuarie din Contemporanul alături de un alt text important pentru acel context și acea dezbatere – articolul lui Gabriel Liiceanu, „Filozofia, o știință?” – pleda pentru o recalibrare a filozofiei ca domeniu specific, nonștiințific și eminamente „omenesc” al spiritului, ceea ce rezona cu încercările de revizionism umanist, de redescoperire a filozofiei deschise, proto-existențialiste a tânărului Marx, încercări articulate în aceeași perioadă la noi de Alexandru Tănase sau Nicolae Bellu, precum și, la scară mai mare în restul regiunii, de Karel Kosík, Adam Schaff sau grupul Praxis. (AC)
Citește în continuare →H. H. Stahl – Sociologie „concretă” și istorie
Următoarele trei texte din acest grupaj – semnate de Henri Stahl, Ileana Mărculescu și Ana Katz – fac oarecum parte dintr-o aceeași dezbatere, derulată și ramificată de-a lungul anilor ʼ60 și începutul anilor ʼ70, și care a vizat raporturile dintre materialismul dialectic și istoric, pe de o parte, științele particulare și filozofia, de cealaltă parte. De-a lungul acestor dezbateri, cele două materialisme, instituite în anii ʼ50 ca filozofie și știință atotcuprinzătoare ale naturii și societății, logică, ontologie, teorie și metodă la un loc, își vor vedea domeniul și autoritatea restrângându-se treptat dar sigur, pe măsură ce științele sociale particulare (sociologia, științele economice și politice, „știința conducerii”), dar și filozofia în cele din urmă, își vor câștiga recunoașterea autonomiei perspectivelor și metodelor lor specifice. În acest context, articolul lui Henri H. Stahl din 1968, „Sociologie „concretă” și istorie”, din Revista de filozofie, cu respingerea sa a ideii de sociologie concretă și pledoaria sa pentru un materialism istoric ca sociologie istorică integratoare, în același timp filozofie și știință generală a societății, reprezintă deja o poziție minoritară, într-un câmp dominat de pe-acum de avocații autonomiei relative a sociologiei – fie și doar a celei „concrete”, dacă nu încă și a celei generale – de tutela materialismului istoric. (AC)
Citește în continuare →
revistavatra.org 