Etichetă / lecturi

de VATRA

Iulian Boldea – Mircea Zaciu. O recitire

S-au împlinit anul acesta douăzeci și cinci de ani de la dispariția lui Mircea Zaciu, critic și istoric literar, profesor universitar, scriitor, fost director de onoare al revistei „Vatra”, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române contemporane. E un prilej de a examina încă o dată personalitatea și opera sa, mobilitatea exercițiului exegetic, disponibilitatea și rigoarea, acribia filologică descinsă din noua școală ardeleană critică a Clujului, în care figuri tutelare sunt Ion Breazu, D. Popovici, Mircea Zaciu însuși, Ion Vlad, Ion Pop, Ioana și Liviu Petrescu, Marian Papahagi etc. Expresia calofilă și seducția scriiturii se desprind dintr-un model călinescian complinit printr-o paradigmă morală, prin spirit asociativ, exercițiu analitic auster și opțiune fermă a demnității intelectuale. O caracterizare excelentă a lui Mircea Zaciu oferă Al. Cistelecan: „Critica lui nu face niciodată simple prestații tehnice; ea năzuiește întotdeauna la valorile existențiale din operă, sedusă de mirajul acelui impact inefabil dintre om și operă. Deși n-a privilegiat poezia, e foarte probabil ca propria sensibilitate să-l fi tras mai mult într-acolo; căci Zaciu e atent la mlădierea lirică nu numai a prozei (fie ea a lui Sadoveanu, fie a lui Bacovia), dar și a exegezei ca atare. Subiectele lui Zaciu sînt destul de amestecate, toate cărțile fiind întocmite pe principiul culegerii de articole; toate sînt, de fapt, niște miscelanee. Puse însă în ordinea cronologică a literaturii, ele ar arăta o istorie a acesteia aproape închegată.”

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Aurel Pantea. Între negare și iluminare

Voce singulară și exemplară în poezia de azi, Aurel Pantea își înscrie cărțile în orizontul post-expresionismului, mizând, așadar, pe gravitate, tragic, anticalofilie și pe explorările abisurilor fiziologicului.Pentru Aurel Pantea realul e agresiune iminentă, iar materia proliferare absconsă. E aici un radicalism al viziunii, o sensibilitate perceptivă la ultragiul realului, în timp ce imersiunile în labirintul corporalității sunt expuse într-o scriitură neagră, intransigentă, neutră, lipsită de veleități retorice ori de vertijul ornamentelor expresivității gratuite. E limpede, astfel, că poetul are alura unui vizionar al derizoriului, al damnării și suferinței identitare, care e o proiecție în oglinzile răsfrânte ale poemului, în care se regăsesc revelațiile traumei și extaza neconcesivă a autocontemplării. Lumea însăși este pregnant vizualizată, intensitatea frazării alcătuind un scenariu inițiatic al descinderii în bolgiile unei existențe infernale, lipsite de șansa redempțiunii. Materialitatea sumbră a imaginilor e în consens cu fluența aritmică a dicțiunii, fascinația depoetizantă a textelor traducând o autentică vocație a depoetizării, prin repudierea retoricii calofile, astfel încât textul liric trăiește din această tensiune între trăire și imagine, între spasm și verb, asumându-și o stilistică aritmică, striată, tensionată așa cum este însăși anatomia și fiziologia realului.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Lucian Raicu. Ceremoniile empatiei

Receptarea recentă nu e deloc generoasă cu opera critică a lui Lucian Raicu, una dintre cauze fiind, poate, temperamentul rezervat, echilibrul, măsura unui critic important al literaturii române contemporane. Cărţile lui Lucian Raicu (Liviu Rebreanu, Structuri literare, Gogol sau fantasticul banalităţii, Reflecţii asupra spiritului creator, Printre contemporani, Calea de acces, Critica – o formă de viaţă, Fragmente de timp, Scene din romanul literaturii, Journal en miettes cu Eugène Ionesco, Scene, fragmente, reflecții, O sută de scrisori din Paris) sunt predispuse la confesiune, dialog cu cititorii, multe dintre ele adoptând forma expresiv-afectivă a jurnalului de idei. În acelaşi timp, scriitura în sine nu e rigidă, crispată, austeră, excesiv de metodică, ea mizând, mai degrabă pe dezinvoltură, disponibilitate, spontaneitate, căci Raicu refuză aderenţa la modele sau la metode suficiente lor însele, pledând, dimpotrivă, pentru un inconfort creator, pentru revizuirea opiniilor proprii, pentru mobilitatea exerciţiului hermeneutic. 

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Un spirit antidogmatic: Z. Ornea

Pasionat de studiul documentelor, de istoria ideilor și a ideologiilor, Z. Ornea a fost unul dintre cei mai reputați istorici literari ai noștri, specie tot mai rară acum. Cea mai cunoscută carte a lui, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească continuă un alt volum, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea. La începutul activității sale, Z. Ornea a fost editor, jucând un rol important în recuperarea unor scriitori interziși în perioada proletcultistă. Debutează cu o carte dedicată fenomenului cultural junimist (Junimismul, 1966), după care urmează cărți dedicate altor orientări culturale românești sau climatului interbelic: Țărănismul (1969), Sămănătorismul (1970), Poporanismul (1972), Junimea și junimismul (1975), Curentul literar de la „Contemporanul” (1977), Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea (1980), Anii treizeci, extrema dreaptă (1995). De real interes sunt biografiile consacrate lui Titu Maiorescu (Viața lui Titu Maiorescu, I-II, 1986-1987), Constantin Dobrogeanu-Gherea (Viața lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, 1981; Opera lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, 1982) și Constantin Stere (Viața lui Constantin Stere, I-II, 1988-1991). Nu mai puțin importante sunt cărțile ce reunesc studii și articole de critică și istorie literară apărute inițial în reviste (Confluențe, 1976, Comentarii, 1981, Atitudini, 1988, Interpretări, 1988, Înțelesuri, 1994, Medalioane, 1997, Glose despre altădată, 1999, Portrete, 1999, Polifonii, 2001). Junimismul, cartea din 1966 este considerată chiar de autor o „foarte juvenilă tentativă”, astfel că a fost rescrisă, revizuită, în Junimea și junimismul (1975), „o altă carte”, de fapt.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Norman Manea. Identitatea ca traumă

Cărțile lui Norman Manea sunt greu de definit și încadrat în tipologii și categorii estetice. Romanele au o dinamică narativă particulară, situându-se între ficțiune și autoficțiune, între document, explorarea psihologică și evocare. Există, de altfel, câteva teme recurente, de exemplară acuitate și actualitate: experiența Holocaustului, traumele totalitarismului comunist și avatarurile exilului, teme reunite în Întoarcerea huliganului, carte exemplară pentru scriitură, atitudine și viziune, sensibilă la traumele istoriei, la violența unui spațiu al anomiei și dezarticulării. O scriitură densă, acută redă avataruri, suferințe, drame, printr-o rescriere a meandrelor unui destin traumatic, reprezentat în straturi, paliere, articulații ale unui spațiu al rupturii și al disensiunilor, într-un angrenaj epic al dinamicii unui flux narativ ce redă ipostazele unui martor inclement și intransigent.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Virgil Ierunca la centenar

Virgil Ierunca s-a impus, prin articolele și cărțile sale publicate în exil, ca un „martor” intransigent, echilibrul textelor sale regăsindu-se la limita dintre sarcasm și dor, dintre ocară și mângâiere. Exilul însuși e considerat o cruce răscolitoare de întoarceri, o „cruce de dor”, o stare a ființei ce favorizează privilegiul întoarcerilor în timp și spațiu, revoltă și jertfă, semn al destinului și pecete tragică a unui rigorism moral intransigent. Patetic și acuzator, confesiv fără a cădea în anecdotică, reflexiv și ironic, Virgil Ierunca  și-a asumat, de-a lungul întregii existențe, o ținută etică exemplară, dar și povara confruntării cu propriul destin, dintr-o nevoie clară a mărturisirii, a depoziției. Memoria exilului românesc este, mai ales prin cei doi exponenți esențiali ai săi, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, un spațiu al literaturii, dicțiunii și trăirii în care trauma identitară se întâlnește cu nevoia confesiunii, a depoziției inclemente și a rechizitoriului necesar. Autorul volumelor Românește și Subiect și predicat a fost un „martor” inclement care s-a încăpățânat să-și facă publică „depoziția”, transformându-și enunțurile în denunțuri ce dezvăluie jocul mistificator și malefic al imposturii, mărturia sa girând un destin exemplar, în timp ce patosul acuzator se explică prin context, prin anumite circumstanțe în care absurdul se substituise normalității, fiind legitimat de un regim totalitar ce confiscase întreaga societate românească. 

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Leon Volovici, adevărul și ideologiile

Scriitor evreu din România, Leon Volovici dovedește, în cărțile sale, o exigență a clarificării unor probleme controversate, ca întemeieri ale scrisului de maximă stringență. Intelectual de ținută și anvergură, Leon Volovici s-a făcut remarcat ca istoric literar cu pregnantă vocație etică, printr-un demers al probității și preocupării față de temeiurile adevărului. Absolvent al Liceului Național din Iași, licențiat al Facultății de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1962) și doctor în filologie al aceleiași universități (1975), Leon Volovici a fost profesor în comuna Bivolari (județul Iași), iar apoi cercetător științific la Institutul de Filologie „Al. Philippide” din Iași. În 1984, Leon Volovici se stabilește în Israel, ca cercetător la Institutul „Yad Vashem” pentru studierea Holocaustului (1984-1989). Din anul 1989 a fost cercetător la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Volovici a debutat în „Iașul literar” (1964), și a colaborat la reviste importante: „Anuar de lingvistică și istorie literară”, „Cahiers roumaines d’etudes littéraires”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Iașul literar”, „Revista Cultului Mozaic”. Cartea de debut, Apariția scriitorului în cultura românească (1976) cuprinde analize și interpretări de critică și istorie literară cu caracter aplicat, înclinate spre rigoare și claritate. Timbrul afectiv al autorului este în mod constant resorbit de relieful unei scriituri  sobre, metodice, temeinice, chiar în cazul unor teme sensibile, precum „problema evreiască”. Detașarea epistemologică față de obiectul de studiu este programatică, cum este și distanțarea față de sine, autorul găsind mereu un punct de echilibru, de echidistantă înțelegere și edificare a unei construcții critice dedicată căutării adevărului. O căutare nelipsită de rătăciri, ocoluri, ezitări. Două teme esențiale l-au marcat pe Leon Volovici: „apariția scriitorului” și „problema evreiască”, teme adesea controversate, greu de limpezit, chiar inhibante, teme ce necesită luciditate, spirit critic, pasiune a interogației și rigoare demonstrativă.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Un eseist for all seasons

Revista „Vatra”, publicaţie de tradiţie şi prestigiu (înfiinţată în 1894 de Caragiale, Slavici şi Coşbuc la Bucureşti, cu serie nouă, din 1971, la Târgu Mureş) e o revistă prin esenţa ei democratică, care dezavuează orice text, mesaj sau act de antisemitism, xenofobie sau ură. Cititorii noştri știu că „Vatra” e una dintre publicațiile culturale care a promovat constant dialogul intercultural, respectul datorat culturii, identităţii și drepturilor minorităților din România, prin traduceri, numere tematice, articole, dedicând o atenție permanentă literaturii scriitorilor evrei din România – dar și din Israel –, precum și contribuției lor la literatura română. Revista noastră și-a asumat principiile democrației culturale, încurajând comunicarea dintre culturi și aprofundarea cunoașterii literaturilor realizate de confrații noștri considerați minoritari. Faptul că unele opinii şi formulări antisemite ale domnului Dan Culcer au depăşit cadrul strict democratic şi au scăpat atenției noastre este nefericit şi regretabil. Ne-am desolidarizat şi ne desolidarizăm în întregime de orice astfel de afirmaţii discriminatoare şi ofensatoare, apariția articolului dlui Culcer fiind un accident cu totul şi cu totul regretabil pe care ni-l asumăm, asigurându-ne cititorii că ne vom spori atenția și exigența. Un exemplu de promovare a dialogului intercultural este şi faptul că în rubrica „Lecturi” pe care o susţin în paginile revistei „Vatra” interpretările şi analizele mele sunt dedicate şi unor scriitori evrei importanţi (Norman Manea, Andrei Oişteanu, Leon Volovici, Andrei Codrescu, Lucian Raicu, Andrei Cornea). E cazul articolului care urmează, consacrat personalităţii lui Andrei Cornea, filosof, eseist, publicist, traducător şi om al cetăţii cu activitate civică exemplară.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Andrei Oișteanu. Preliminarii la un portret

Andrei Oișteanu este unul dintre cei mai reputați intelectuali români contemporani, specializat în antropologie culturală, imagologie etnică și istoria religiilor. Este un intelectual evreu din stirpea rară a cărturarilor exigenți și rafinați, de care cultura română are imperioasă nevoie, pentru a-și reexamina tare, stereotipuri și complexe. Calitatea esențială a cărților lui Andrei Oișteanu este, poate, curiozitatea, „o curiozitate nestăpânită”, care „îmbrățișează toate aspectele vieții”, curiozitatea unui om care „scotocește în locuri în care puțini dintre noi ar scotoci, un om care caută lucruri «interesante» în sensul lui Kierkegaard, caută lucruri despre care simțim cu toții că înseamnă ceva mai mult decît se așteaptă oamenii să însemne. Cele mai recente cărți ale sale, cea privind imaginea evreului în cultura română și europeană, cea dedicată narcoticelor în cultura română și cea consacrată sexualității, reprezintă o culminare a acestei curiozități intelectuale deosebite.” (Mircea Cărtărescu). 

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Sunetul pur al desăvârşirii de sine

Volumul Cartea de iarnă impunea pe unul dintre cei mai importanţi poeţi de azi. Ion Mureşan îşi mărturisea, în poemul programatic Izgonirea din poezie, singura lui prejudecată, realitatea, în timp ce degetul inspiraţiei îl îndemna să îşi trăiască viaţa „conform gramaticii”, poezia fiind cea care „menţine echilibrul între raţiune şi corp”. Cartea Introducere în Poezie (Editura Charmides, Bistriţa, 2023), admirabil ilustrată de Mircia Dumitrescu, debutează cu o excelentă artă poetică gravă, emoţionantă: „Eu, când scriu o poezie,/nu mai sunt un om slab și de nimic./Când scriu o poezie nu mai sunt un om neajutorat./Numai ce simt cum se așează sub mine/un cărucior cu rotile,/brusc sunt proprietarul unui cărucior pentru infirmi,/unul cu roți nichelate./Sunt îmbrăcat în haine curate, de sărbătoare și,/în brațe cu un buchet mare de flori/și cu o păpușă cu fața veselă,/pornesc, foarte mândru, spre biserica de la colțul străzii./Pe drum întâlnesc mai mulți oameni./Ei mă salută cu compasiune./–Viața are părțile ei luminoase – le spun./Rugați-vă!”.

Citește în continuare →