Frumuseţea ca splendoare, ca evidenţă fericitoare a Adevărului. Sensul e o obligaţie a speciei noastre. Frumuseţea e o datorie sacră a umanului.

Ideea că fiecare poet descoperă o mică porţiune de experienţă emoţională a Stării spirituale universale, care aparţine tuturor, cam în felul în care o celulă nervoasă aparţine creierului, căruia îi aduce informaţia sa infimă, fiind în acelaşi timp şi parte şi întreg, şi celulă şi creier. Toţi suntem celule unite într-un ţesut vital şi social, toţi funcţionăm pentru toţi ceilalţi, chiar dacă nu ne dăm seama, câștigând câte o fărâmă de frumusețe sau de sens, fixând în cuvinte câte o fărâmă de necunoscut sau de extaz. Şi toţi suntem în acelaşi timp, într-un anume fel, şi partea şi întregul.

(dintr-un caiet mai vechi)                         

„Madeleina” lui Proust – pe o farfurioară vezi o bucată ruptă de prăjitură și brusc îți amintești o felie întreagă din trecutul tău pe care îl credeai definitiv uitat. Madeleină din aluat, sau un parfum suav, sau o arie muzicală oarecare, sau o simplă expresie verbală uzată, orice, orice de pe lumea aceasta poate funcționa ca o „madeleină”. Important e să legi ceva din tine de acel altceva din afară. Sau, altfel spus, ceva/orice din afară să trezească în tine o felie, o fărâmă din făptura ta autentică, adevărată, așteptând să fie sensibilizată, trezită. Orice din lumea exterioară poate funcționa în scopul acesta. Important e ca ființa să fie deschisă, să aștepte semnele, să fie dispusă să-și amintească, să „frisoneze”, să se trezească. Orice din lumea aceasta, dacă știi să aștepți momentul propice, funcționează ca o „madeleină”. Lumea întreagă e un fel de „madeleină” oferită de Altcineva, de Lumea însăși, ca să ne amintim, să ne trezim, să le răspundem. Lumea întreagă e un fel de „madeleină” pentru papilele ființei noastre în așteptare. Ah, să mușc, să mușc din uriașa madeleină, să înghit această madeleină a lumii, să mă îmbăt de ea, să mă satur! Ah, magdalenele ascultându-l pe Cristos, ștergându-i picioarele cu pletele lor. Vai, magdalenă de azi, magdalenă amnezică! (1989)

(dintr-un caiet mai vechi)

Imaginea în om e o realitate foarte misterioasă. Imaginația e gândire prin imagini: imaginându-ți un loc cu intensitate și cu afecțiune, recreezi acel loc în minte, te proiectezi mental în acel loc, te identifici cu locul imaginat și într-un anume fel „ești acolo”. Asta spune ceva important despre imagine. Imaginea s-ar putea să fie interfața dintre conștiință și Realitate, „mediul”, „puntea” care să permită nu doar cunoașterea, ci, mai important, identificarea cu Realitatea, depășirea limitelor individuale și intrarea în starea de a fi Realitatea. Dar nu e vorba despre orice fel de imagine, deși omul se poate identifica în proporții diferite cu orice fel de imagine (TV, film, video etc.). E vorba despre conștientizarea rolului capital al imaginii în raportul omului cu lumea, cu Realitatea. Dacă am conștientiza de pildă că noi nu ne identificăm cu Realitatea, ci trăim în imaginea ei în noi ca într-o realitate secundă, că trăim deci în imagini, am putea la un moment dat să ne detașăm de aceste imagini și să percepem cu adevărat Realitatea. Adică să ne identificăm, să fim Realitatea de dincolo de imagine, Realitatea esențială.

(Dintr-un caiet vechi)

Puterea materială a gândirii. Dacă toți oamenii ar gândi instantaneu același lucru – prin hazard, prin obsesie colectivă, printr-o hotărâre deliberată –, dacă intensitățile și volițiunile lor mentale s-ar uni timp de câteva clipe asupra aceleiași teme vitale, sau asupra unei figuri umane nefaste, oare s-ar întâmpla vreo schimbare în soarta lumii ? Comunicarea telepatică, de la creier la creier la creier la creier, sau de la creierul mare ale speciei către creierele mici individuale, pare să fi fost substituită azi, grosso modo, de telefon dar mai ales de televiziune, care constituie un fel de circuit închis al massei umane, ca un unic mesaj circulat – prin vedere și auz – în toate mințile individuale. Și tocmai de aceea ea dă iluzia comunicării, a „satului planetar”. Și tocmai de aceea totalitarismul e indus prin „comunicarea în massă”. Televiziunea e prelungirea la scară planetară a creierului colectiv, așa cum radarul e o preluare a unui mecanism animal de depistare a obiectelor din câmpul de existență al unui organism viu.

Dacă într-o bună dimineață fiecare ne-am trezi, rând pe rând, din somnul nostru enorm, într-o altă vedere a lumii, uimiți de ceea ce am putut suporta atât de mult timp, așa cum suntem azi uimiți de ceea ce au suportat părinții noștri în anii ʼ50! Dacă într-o dimineață ne-am putea trezi cu toții vindecați de orbirea noastră colectivă, dar și strict individuală! Ce lumină ar fi! Ce claritate! Ce eliberare! (1988)

dintr-un caiet mai vechi

Uneori mi-aș dori ca gândirea să ne fie dureroasă, iar nu automată și fără pauză, haotică și pletorică, cum e în formele ei comune curente. Ci să aibă un gust, o senzație, o apăsare, o durere, pentru fiecare fel de gând, pentru fiecare fel de judecată – ceea ce ne-ar face poate mai atenți, mai conștienți de calitatea și de coloratura morală a celui mai insignifiant zvâcnet mental. Dar mai ales ne-ar obliga să suferim de cele legate de propria noastră viață interioară, care se petrece aproape la fel de automat, în cea mai mare parte a ei, ca și viața fiziologică. Dacă a respira n-ar fi atât de firesc și de inconștient, poate nici gândul n-ar izbucni și curge la fel de ușor, de neproblematic. E poate o legătură între respirație și gândire. Poate că un alt fel de respirație ne poate induce un alt fel de gândire. (1984)