Ieșise din casă la acea oră, doar pentru că nu mai suporta bocănitul insistent de la etajul doi care ajungea până în dormitorul ei micuț și ticsit de hârtii. Probabil, un apartament în renovare. Încremenirea o surprinsese chiar acolo, în mijlocul străzii, printre toate acele mașini. Fără motiv. Pe ea, o femeie de 40 de ani, aproximativ singură și parțial liberă. La fel ca în acea vară. De demult. Izbitura a fost copleșitoare și dureroasă, lumea s-a oprit deodată într-un gol liniștitor. Din nou în tăcere și întuneric, fără acea viață mocnind în jurul unei clădiri locuite. Nu, nu era adevărat, nu a vrut nicio clipă să se sinucidă, chiar dacă toți acei oameni, care forfoteau acum în jurul ei și pe care nu-i recunoștea, repetau întruna „tentativă de sinucidere, tentativă de sinucidere”. Cine or fi fost ei de știau cu atâta certitudine ce i se întâmplase. Nu-și dorise să moară, nici măcar să dispară fără urmă, undeva într-un loc îndepărtat de toți și puțin accesibil. Tot ce voia era, dimpotrivă, să trăiască. Oricum. Să trăiască, doar că fără spaima că totul avea să se sfârșească acolo, în acel punct. Că trebuia să plece. În sfârșit.

Citește în continuare →