Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Marșul continuă. Am părăsit poteca strâmtă de pe munte și pășim din nou pe șoseaua largă. Ea continuă printr-un defileu identic cu cel pe care l-am părăsit pentru Marțea Mare. „Ingenios găsit locul pentru acea ieșire din canon”, trebuie să recunosc. Prin revenirea pe șoseaua largă, dar mai ales prin aceea că șoseaua trece iarăși prin defileu, te face să crezi că nici n-am părăsit această cale largă, că interludiul trăit nici n-a existat. Doar micile permutări din coloană, cum e avansarea grăsunului transpirat, ne împiedică să credem că recenta Marțea Mare n-ar fi avut loc.
Potrivit unei cutume larg acceptate, odată cu apariția zorilor, fantomele trebuie să plece de unde au venit, altfel s-ar putea să aibă probleme. Într-adevăr, nu e chiar așa! Normal că ele „părăsesc scena”, cum s-ar zice, însă nu e obligatoriu să se întoarcă pe un improbabil tărâm al fantomelor, despre care nici măcar fantomele însele nu știu dacă există cu adevărat și, dacă da, unde e situat. Mai corect ar fi să presupunem că, în zori, deși rămân cu noi, fantomele preferă să tacă, iar din acest motiv lasă impresia că au plecat nu-se-știe-unde. La fel cum, atunci când ne trezim din somn, avem impresia că visul a încetat, deși el rămâne la locul lui, în așteptarea următoarelor ocazii de a se remarca.
Ce-i cu boala asta? Tot mai multe persoane au impresia că vin din viitor, bineînțeles, cu un scop. Înseamnă că, în trecerea lui prin lume, trecutul a devenit neconvenabil și poate că ar trebui din când în când măcar reformulat, dacă nu complet anulat.
Poate că eu însumi sunt o astfel de persoană, mai știi? Cei mai competenți dintre cititorii acestor rânduri își vor fi dat seama de la bun început că am anumite capacități care îmi permit să anticipez trecutul. Și poate că tocmai de aceea mi-a fost respinsă piesa de teatru care a stat la baza acestei povești, deși motivul oficial a fost altul. Cică, nu corespundea valorilor europene! Demonstram cu argumente irefutabile că pandemia de Covid a fost doar un pretext pentru ca, în complicitate cu producătorii de vaccinuri, Bill Gates să ne bage pe gât, de fapt direct în sânge, tot felul de cipuri invizibile sau, cum le-aș zice eu, muște de nisip. Am arătat cu altă ocazie că aceste muște foarte periculoase sunt atât de mici încât, chiar dacă îți intră în ochi, nu le vezi. Pe urmă, se dizolvă în organism și te afectează decisiv. N-ați observat că, după acea pandemie, oamenii au devenit mai proști? Iar acest proces, cum se spune la noi în viitor, working in progress. Adevărul e că, uneori, a spune adevărul ar putea fi ilegal. Altădată te chemau la Securitate. Acum, însă, doar îți dau Cancel. Apasă pe un buton și te scot automat din circuit. Aparent, nu pățești nimic. Atâta doar că, din cauza Ocultei, începi să crezi că Pământul e plat.
Autobuzul a oprit pe neaşteptate lângă o clădire de patru etaje care nu se deosebea cu nimic de un bloc de locuințe de la oraş. În timp ce colegii mei se grăbeau să coboare, eu continuam să fixez nedumerit aşa-zisul hotel unde urma să ne cazăm peste noapte. În Piteşti, în Cartierul Trivale unde locuiam eu, ştiam o casă la curte care era înconjurată din toate părțile de blocuri, însă un bloc stingher printre case nu mai văzusem niciodată până atunci.
O palmă zdravănă pe spate m-a scos din inerția acelui moment de surpriză, făcându-mă să simt din plin puterea de convingere pe care Dorin începuse să şi-o exerseze pe mine:
Cu scuzele de rigoare, ajunși abia la capitolul patru al poveștii noastre, mă văd nevoit să modific puțin trecutul. În sensul că numele fetei care îl însoțea pe Regele Manelelor în momentul accidentului era de fapt Prințesa Emilia Pătlăgică fon Clejani, județul Giurgiu, iar accidentul s-a produs nu din cauză că Regele Manelelor ținea picioarele pe volan, deși le ținea într-adevăr acolo, ci din cauză că, în acest timp, Prințesa îi făcea sex oral. Îmi pare rău că a trebuit să vă spun asta. S-a întâmplat taman în ziua când ziarul britanic Daily Star publica știrea că Inteligența Artificială poate convoca ședințe de spiritism, iar Mehmet Özyürek, bărbatul cu cel mai mare nas din lume, de altfel un om foarte bun la suflet, împăcat nu doar cu nasul lui, ci și cu viața lui, a făcut un infarct și a murit. Așa că acum e împăcat chiar și cu moartea lui.
Scăpată din laborator, liberă pe străzi, aleargă bezmetică în jurul meu. Dă târcoale minții mele, așteptând un moment de neatenție, în care să se infiltreze, să capete contur, să declanșeze amintiri. Să revină. Să mă invadeze.
O persoană pe care am crezut c-am îngropat-o. Mai adânc decât m-am îngropat pe mine.
„Toate lucrurile mărunte pentru care ne facem griji
nu merită să ne facem griji” (PhillZdybel)
Săptămâna trecută, un instructor australian de taekwondo a murit timp de douăzeci și opt de minute, după un atac de cord. Pe urmă și-a revenit și a putut povesti ce i s-a întâmplat „dincolo”, cum a plutit aproape lipit de tavan și ce alte chestii extracorporale a mai simțit. Nici vorbă de vreo lumină albă sau figuri cerești. „Este ca și cum aș fi stat acolo și mă uitam la un film sau priveam totul ca un spectator”, a explicat el, conform site-ului știripesurse.ro, preluate din The Jerusalem Post care a preluat știrea din mirror.co.uk, care a preluat-o din dailystar.co.uk, care a preluat-o din geelongadvertiser.com.au – și așa mai departe.
O femeie matură din București, intelectuală aflată într-o stare post-traumatică, de după moartea unei ființe dragi, și o adolescentă desțărată, rezidentă în Barcelona, marcată de divorțul părinților, pornesc într-o excursie spre rădăcini, o mică localitate de pe malurile Dunării. Călătoria este, deopotrivă, o ciocnire între generații, o incursiune în istoria familiei și a C.-ului, o experiență de (auto)cunoaștere și regăsire, o aventură în căutarea sensului existenței. Tema fierbinte a emigrației românilor de azi în Occident se oglindește în transmutarea unor italieni pe pământ românesc, la mijlocul veacului al XIX-lea. Poți trece „Linia Kármán” fără explozie sau năruire? Numai marea literatură reușește să surprindă nuanțele infinitezimale și imprevizibilul tuturor transgresiunilor umane. Linia Kármán este un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, acomodare, nu doar în/ din spații geografice și biotopuri diverse, ci și în ceea ce privește propriul sine, identitatea și alteritatea, prezentul și trecutul, realitatea exterioară și cea psihologică, viața și moartea, adevărul și ficțiunea.
Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului. Cenușă și splendoare, ca într-un film alb-negru de Elia Kazan, ca într-o melancolică fotografie în sepia, peste care se așază, în colaj, imaginile colorate, de parc Guell, ale unui nou început.
Un lucru pe care puțini oameni îl iau în considerare este că anumite mesaje subtile transmit stereotipuri de care nu suntem conștienți. De exemplu, dacă îi spui unei femei lipsite de imaginație că are pantofi frumoși, ea s-ar putea gândi chiar la pantofi, deși aprecierea se referă de fapt la picioarele ei și abia după aia la alte chestii. Dar oare există femei lipsite de imaginație? Partea proastă e că această regulă funcționează și invers. De aceea, în studiourile de la Hollywood, pornind de la afirmații cât se poate de neutre, unele vedete intră în panică, ajungând frecvent la insuportabila senzație de #MeToo, însoțită de coșmaruri, insomnii, acuzații de hărțuire sexuală, procese în instanță și despăgubiri de milioane de dolari. Concret, în cazul nostru, Rujatu îi spusese Anetei că pare o persoană deosebită din simplul motiv că dorea să încheie cât mai repede conversația și să meargă la toaletă sau în altă parte – rămâne de văzut unde. În loc de asta, Aneta interpretă cuvintele lui ca anticipând intenția de a-i da cincizeci de lei, așa cum se procedează de obicei cu infirmierele din spital, pentru a le câștiga bunăvoința. Mai ales că, imediat după aceea, Rujatu adăugase că „persoane ca dumneata nu sunt apreciate cum ar trebui”. Ok, atunci apreciază-mă! ar fi putut răspunde Aneta. De fapt, chiar acesta este înțelesul cuvintelor ei aparent inocente: „Vai, domnule!… Hi, hi!”
revistavatra.org 