Petru Cimpoeșu – Făt-frumos din viitor. Epoca sentimentelor (4)

De mii de ani, șamanii manipulează Timpul Sacru și termină treburi nerezolvate din trecut, iar ceilalți oameni trăiesc de parcă asta n-ar avea nicio importanță. De parcă timpul ar fi linear, deși curge clar în mai multe dimensiuni. Maya Balam, de exemplu, este astăzi un modest hotel de trei stele și cu toaleta pe hol, din mica localitate mexicană Xipujil, dar maiașii Balam de altădată stăpâneau arta de a păși dincolo de infinit ori de câte ori li se oferea ocazia, pentru a reduce facturile la gaze sau la curentul electric, ceea ce înseamnă că și acum ar putea fi printre noi, deghizați în experți guvernamentali. Din păcate, oamenii de știință, preocupați de chestii neînsemnate, abia încep să deslușească în ce fel unele probleme pot fi rezolvate înainte ca ele să apară. Ce spun eu aici nu e doar teorie, este o practică dovedită eficientă de-a lungul mileniilor, iar ca să vă convingeți de asta trebuie doar să faceți clic pe un anumit buton de pe un anumit website și să începeți Călătoria, pentru a vă crea un destin armonios. Nu altfel a procedat cândva savantul american Edgar Cayce, chiar dacă pe vremea aceea nu exista internet, citind o mulțime de cărți în somn și punându-și mintea în contact cu Conștiința Universală, care îi oferea acces la tot Timpul și la tot Spațiul, numai că după aceea, când se trezea, nu-și mai amintea unde e localizată Atlantida. Și probabil că într-un mod oarecum asemănător a procedat, în zilele noastre, domnul Desiderio, obținând acces la înregistrările akashice care conțin codurile planului de existență ascuns în vidul cuantic, cu toate consecințele de rigoare ce decurg de aici.

Citește în continuare →

Corin Braga – Impersonificatorul (Când era să mor)

Era o dimineață frumoasă de aprilie, cu soarele strălucind zglobiu pe un cer albastru străbătut de nori subțiri și străvezii ca niște câlți albi de cânepă. Ora nu mai era matinală, să tot fi fost ceasurile 10 sau 11, cu toate acestea strada Horea era pustie. Geamurile clădirilor care o mărgineau erau închise, cu jaluzelele sau cortinele trase, încât nu se întrezărea nimic din agitația unei zile obișnuite de lucru. Din cauza aceasta, deși iluminate zâmbitor de razele piezișe dar puternice ale astrului, casele aveau un aer stingher și oarecum mirat.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Făt-frumos din viitor. Epoca sentimentelor (3)

Simt eu, așa, că nu aveți suficientă încredere în ce vă spun, de parcă m-ați bănui de vreun motiv ascuns ca să vă mint, iar suspiciunea asta a voastră mă cam deranjează. Înainte de orice, dacă vreți să experimentați catharsisul, ar trebui să renunțați la ea. Dacă nu, eu oricum îmi fac treaba. După cum v-am mai spus, sau poate că am uitat să o fac, lectura oricărei povești presupune un acord pentru suspendarea neîncrederii. Oameni mai deștepți decât mine și decât mulți dintre voi au stabilit că, cu cât o minciună e mai gogonată, cu atât mai mare este probabilitatea de a fi crezută, iar acest lucru a contribuit, de-a lungul secolelor, la progresul cunoașterii. În sensul că, din una în alta, omenirea a născocit atomi, molecule, sisteme solare, galaxii și alte chestii care inițial nu existau nici în mintea celui mai deștept dintre strămoșii noștri. Eu însumi, dacă cineva s-ar apuca să-mi vorbească despre Experimentul Terasem, poate că aș fi un pic sceptic și aș întreba: ce mai e și asta? Dar dacă ăla ar adăuga că scopul experimentului este de a prelungi viața umană prin nanotehnologii, revigorarea conștiinței umane și facilitarea învierii din biostazie, aș zice: hei, asta e o chestie interesantă, fiindcă nu mai înțeleg nimic!

Citește în continuare →

Marian Ilea – Ai nimănui și ai tuturor

Skoda Octavia oprise la frizeria din Solotvino, aproape de podul peste Tisa, de vamă și de… casă. Solotvino, adică Slatina, mina de sare de lângă Sighet.

„Pe strada principală călătorul era îmbătat de mirosurile de cafea și de rahatul tăvălit în susan al turcului de peste drum”, zice frizerul. Scaun de stomatolog, scârțâind din toate șuruburile, dacă se rupe, dacă dau de pământ, vai de lombosciatica mea, vai de mine !

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Făt-frumos din viitor. Epoca sentimentelor (2)

Între timp, atmosfera de la celălalt capăt al holului era mult mai relaxată. Poate și din cauză că aici activitatea era mai riguros organizată, iar pe monitorul care atârna de tavan în fața cabinetului Compasiune-2  rulau, la intervale precis stabilite, diverse anunțuri având rolul de a întreține confortul sufletesc al pacienților. De exemplu: 

Tranziția poate fi prietenoasă; 

Acțiune plină de compasiune; 

Libertate și demnitate.

Sau, pentru a da un exemplu mai specific:

Persoanele supraponderale au prioritate. (Acuma, ca să zic, depinde ce înțelegem prin persoane supraponderale. Căci, pe de altă parte, în cabinet se intra doar pe baza numărului de ordine obținut de la dispozitivul automat de ticketing.)

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Făt-frumos din viitor. Epoca sentimentelor (1)

În urmă cu aproape o sută de ani, mai precis la începutul anilor ʼ30 ai secolului trecut, tânărul (pe atunci) savant sovietic Aleksandr Romanovici Luria a ajuns în Uzbekistan, nu pentru a vizita casa natală a filosofului Avicenna, între timp demolată, ci pentru a studia concepția despre lume și viață a compatrioților acestuia, majoritatea analfabeți. Una dintre primele observații ale lui Luria a fost că oamenii ăia aveau dificultăți serioase în a rezolva probleme care le depășeau experiența perceptuală, ei putând face judecăți și raționamente numai în raport cu situații concrete din viața de zi cu zi. În cuvintele lui Luria: Uzbecii nu au iluzii! Astăzi este un lucru recunoscut că până și abilitățile spațiale ale analfabeților sunt diferite de ale oamenilor instruiți. Gândirea lor este una operațională, având la bază un sistem de credințe aparent greșit, totuși reflectând suficient de corect lumea, ceea ce le permite să ducă o viață lipsită de griji, chiar dacă te privesc ciudat și zâmbesc sceptic atunci când le spui că aria cercului este egală cu πR2. De altfel, unii dintre subiecții intervievați de Luria nu aveau nici măcar noțiunea de cerc. În funcție de context, îl numeau ba farfurie, ba sită, ba găleată sau lună, tot așa cum dreptunghiul era denumit oglindă, ușă sau casă. Rudimente ale acestui mod de gândire regăsim în teoria lansată recent de o influenceriță pe internet, potrivit căreia dârele de condens lăsate de avioane pe cer provoacă deranj la intestine, cu consecințe dintre cele mai neplăcute, curioșilor care se uită prea insistent la ele, o confirmare în plus venind din satele din județul Bacău unde s-au construit, cu fonduri europene, rețele de alimentare cu apă, dar oamenii se încăpățânează să bea apă tot din fântână, iar apa de la robinet o dau numai vitelor. Cică ar fi văzut la televizor că e amestecată cu fecale și de aceea pute a clor. 

Citește în continuare →

Radu Paraschivescu – „Noaptea ca o batistă neagră îmi bea plânsul.”

                                 Dragul meu Filip,

Ce bucurie, scrisoarea ta! Și ce surpriză frumoasă, versul din Toto care o precede! Mă așteptam să ții minte cât îmi place I Will Remember, iar felul în care ai transformat versul ăsta în antetul iubirii noastre – sau măcar în unul dintre ele, ceva îmi spune că o să continui – m-a făcut să ascult cântecul în buclă aseară, cu un pahar de vin bun în față, cu gândul la tine și la figura ta de copil pofticios. Nu știu dacă am apucat să-ți spun, am fost la concertul Toto cu niște ani în urmă. La Sala Palatului. Jalnic, absolut jalnic. Sala a fost pe jumătate goală, fiindcă organizatorul, într-un splendid număr de autosodomie, programase două concerte cu două trupe diferite în două locuri diferite din oraș la aceeași oră. Pe urmă, o parte dintre cei prezenți erau convinși că aveau bilete la Toto Cutugno, așa că, în clipa când au apărut pe scenă Steve Lukather, David Paich și ceilalți, s-au ridicat și au plecat. Pe lângă asta, în foaier erau folii de plastic întinse pe jos, fiindcă se făceau nu știu ce lucrări de întreținere și se zugrăveau niște pereți. Adaugă acustica precară și scârțâitul fotoliilor antediluviene și o să ai imaginea unui eșec deplin. Pentru noi și pentru Toto. De fapt, tipii au fost atât de dezamăgiți – ca să nu zic enervați – de concertul din București, încât nici n-au pomenit de el pe Facebook. Ca și cum n-ar fi existat. Au pus poze din Plovdiv, din Sofia, din Stara Zagora, din Salonic, din Pireu, dintr-o mulțime de locuri, dar fără București. Și zău că nu pot să-i condamn. În locul lor, aș fi făcut la fel.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Făt-frumos din viitor. Antract

În luna octombrie 2023, pe plaja stațiunii Benidorm de pe Costa Blanca s-au raportat zilnic aproximativ douăzeci cazuri de mușcături ale peștelui numit științific Oblada melanura, vizând de preferință persoanele în vârstă care prezentau zgârieturi, mici răni, negi, alunițe sau formațiuni varicoase la nivelul picioarelor. Asta, oficial. Pentru că, neoficial, asistenții medicali de la punctul de prim ajutor amenajat pe plajă observaseră că obladas atacau mai ales persoanele care, indiferent de vârstă, de îndată ce intrau în apa mării își puneau mâinile în șolduri și rămâneau astfel preț de două, trei minute, privind melancolic în zare. Ulterior, aprofundându-și observațiile și beneficiind de asistența unor specialiști în biochimie, ei au ajuns la concluzia că peștii oblada erau atrași irezistibil de șiroaiele de urină ce li se prelingeau persoanelor respective din costumele de baie, în minutele în care priveau melancolic la orizont. 

Citește în continuare →

Vasile Dub – Despre poezie și alte nimicuri

Tocmai mă pregăteam să-i vizitez pe bravii ceangăi la ei acasă, când un polițist fără pic de simț al umorului  mi-a suspendat permisul pe două luni, nerămânându-mi decât trenul. Oricum, trebuia să trec pe undeva Carpații. La Adjud am adormit, după Bacău m-a trezit conductorul.

— Puteți coborî la Pașcani, ori la Dolhasca.

— Care-i diferența?

Citește în continuare →