Etichetă / proza

de VATRA

Marius Jucan – Doamnele din Golumbeni

Recepționerul alese din sertarul mesei patru pliante turistice de dimensiuni egale. Le netezi coperțile, le așeză pe masă ca pe niște trofee, își plezni ușor palmele scurte și groase. Din admirație, ori să alunge praful ce se ridică într-o volută nisipie în lumina rece din hol. Să demonstreze că îi îndeplinise dorința în cele din urmă, și că rămase de cealaltă parte a mesei, gata să îl servească dacă mai era nevoie. Justin ar fi dorit însă să fie lăsat singur. Îl deranjau colțurile căzute ale gurii lui Ilovan, semnul crudei dezamăgiri de sine pe care o aduce vârsta, sclipirile iuți ale ochelarilor căutând obsesiv să nu scape nimic, parfumul dulceag de trandafir bulgăresc al loțiunii de după bărbierit, statura lui scundă, lăbărțată ca o piftie, stând cu picioarele crăcănate și cu pieptul scos în afară din cauza burții căzute, strânse de o curea prea subțire.

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Note pentru un viitor roman

Despre viitor poți să spui orice prostie, celor de acolo nu le pasă deoarece încă nu s-au născut. Așa că mă tot gândesc să scriu un roman a cărui acțiune se petrece după anul 2100. Până atunci nu e chiar așa mult. De exemplu, nepoata mea s-ar putea să-l mai prindă. 

„La începutul anilor 2100, timpul nu mai avea răbdare”… Îmi sună, nu știu de ce, cunoscut. Treptat, se va vedea că eu mă refer la cu totul altceva.

Citește în continuare →
de VATRA

Dan Marius Cosma – O încercare eșuată

  Până de curând, am avut un obicei ciudat: când mergeam la toaletă să urinez, imediat ce terminam, scuipam în closet. Scuipam sec, a lehamite, și abia pe urmă îmi dădeam seama, când indiferent, când mirat, de gestul făcut. Habar n-am când m-am pricopsit cu ticul ăsta, știu doar că m-a urmărit câteva luni, iar acum, când înclin să cred că m-am lepădat de el definitiv, îmi pare că acel scuipat a lehamite reflecta întru totul viața de doi bani pe care o duceam până mai an.

Citește în continuare →
de VATRA

Marian Ilea – Primul caz de Covid din Desiştea

În cimitirul bisericii din Deal e adunată lumea din Desiştea. E 16 decembrie, anul 2020. Ştefan Indrei e în sicriu. Mort. „L-o adus de la corhazu’ din Vişeu”, zice frate-so, Găvrilă Indrei. „Ştefan o fo’ mai mare ca mine cu doi ai, io am optzăci şi unu”, mai zice Găvrilă Indrei. Nu-l ascultă nimeni. Babele din Desiştea tac, încruntate.

„O stat sîngur în casa din Deal pe care-o are-n Desiștea. Zăce ai de singurătate fără Agripă, muierea lui. O sunat-o amu’-s două săptămîni, la ceasurile trii de dimineaţă. I-o zîs: ‘Agripă, îi gata. Cheamă Salvarea şi hai şi tu cu iè, să-ţi dau banii de-nmormîntare, că mă sufocă Covidu’ ăsta de-amu’”, mai zice Găvrilă Indrei.

Citește în continuare →
de VATRA

Ovidiu Moceanu – Suflete pereche

Sărbătorile au trecut ca un vis. În fiecare zi trebuia să fiu foarte atent ca nu cumva să nu o recunosc pe Irina. Semăna leit cu cele două surori ale ei gemene. Mi-am fixat câteva semne, dar dispăreau ca prin farmec a doua zi. Am stârnit, totuși, de câteva ori râsul fetelor, fiindcă le-am confundat pe gemene. Pe Irina aș fi recunoscut-o și dintr-o mie de surori gemene, după privirea ei inconfundabilă, zâmbetul abia perceptibil care îi însoțea cuvintele. Cele două vizite nocturne ale gemenelor m-au tulburat enorm și, de fapt, au hotărât plecarea mea mai repede decât aș fi dorit sau decât se aștepta Irina. Nu am înțeles de ce Irina le-a trimis noaptea la mine.

— Tu ai făcut lucrul acesta?! am întrebat-o înainte de plecare.

Citește în continuare →
de VATRA

Adrian Mielcioiu – M E G A N E

Prima dată când i-am auzit că vor să mă vândă a fost când aveam în jur de o sută şaizeci de mii de km. EL a deschis discuţia, pe drumul către Câmpulung, într-o sâmbătă, când am ieşit toţi patru la plimbare. Era vară şi pluteam pe şoseaua netedă ca-n palmă, când le-a zis c-ar fi timpul să schimbăm maşina. Am crezut că-mi scuip pistoanele prin capotă când l-am auzit, şi n-am coborât sub 7000 rpm decât după ce s-a legat de mica mea sincopă emoţională ca să-i convingă că are dreptate. Și eu care credeam că ţine la mine şi că nu mă mai ducea EL la spălătorie şi la service doar pentru că avea multă treabă! Quel imbécile j’étais! Iar puştiul lor, mai mare decât mine doar cu câteva luni, practic a crescut odată cu kilometrajul meu, ȋn loc să se roage de EL să nu mă vândă, l-a întrebat, simt că mi se descarcă bateria doar când mă gândesc, dacă pot să cumpere o Lada Samara la mâna a doua! Quelle humiliation!

Citește în continuare →
de VATRA

Doina Cherecheș – Amintirea…

                      Motto: „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig.” (S. Esenin)

Pe căldura aceea înfiorătoare, haina i se păru mai grea decât altădată, apăsându-i umerii și trăgându-l în jos, de parcă nu căra un simplu sacou, făcut dintr-o stofă subțire și căptușit cu o mătase  și mai subțire, ci pietre de moară ascunse prin toate tiviturile și buzunarele. Știa că buzunarul din interior îi era burdușit ca lumea, pe lângă portmoneul din piele, purtând acolo și ceasul cu lanț și cu capac de argint. Ținea mult la acel ceas. Îl scoase și se uită la el. Nu știa dacă mai funcționează și nici nu mai conta acest lucru, pentru că ajunsese să-l poarte mai degrabă ca pe un talisman aducător de noroc decât ca pe un obiect folositor. Și pentru că˗l purta ca pe un talisman, nu se despărțea de el niciodată. Cât timp fusese în activitate, îl purtase tot în buzunarul de la piept, dar în cel din afară și cu lănțișorul la vedere, având impresia că asta îi sporea prestanța în fața elevilor săi. Și-l puse la ureche doar ca se afle˗n treabă, ceasul fiind mecanic și neîntors de multă vreme. Totuși, chiar și-așa, ceasul își făcuse datoria, trezindu-i lui Victor o amintire pe cât de îndepărtată, pe atât de necesară situației prin care trecea. Se afla la numai o aruncătură de băț de casa văduvei lui Parpală. Avea de îndeplinit o misiune grea și ingrată, căreia i s-ar fi sustras cu bucurie. Dar n-avea de ales. Găsi, totuși, o portiță de scăpare, cel puțin pentru moment, poposind în amintirea pe care i-o trezea de fiecare dată ceasul. Nu știa dacă el chemase amintirea sau dacă aceasta dăduse buzna peste el, dar nici nu mai conta, importantă fiind doar clipa de răgaz pe care ea, amintirea, i-o oferea cu multă generozitate…

Citește în continuare →
de VATRA

Mariana Codruț – Întuneric sau lumină?

Julia stătea lângă patul de spital al bunicii de aproape două săptămâni, timp care îi părea deja o veşnicie. Venea dimineaţa pe la ora 10 cu supa de pui caldă şi strecurată în termos, cu laptele sau ceaiul în sticle, ca s-o poată hrăni cu seringa. La prânz se reîntorcea în apartamentul ei închiriat, mânca ceva, se învârtea fără rost prin cameră sau se întindea pe pat citind vreo carte din care nu înţelegea nimic, iar după-amiaza revenea în spital, de fiecare dată cu speranţa că a intervenit o schimbare în starea bolnavei. Târziu, când pleca acasă, se simţea atât de sleită de puteri, încât abia găsea energia să-şi tragă picioarele pe străduţa plină de câini.

Citește în continuare →
de VATRA

Horia Corcheș – O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă

O privește tăcut, știe că probabil e ultima șansă, că e ultima data când i-ar putea atinge pielea, trecându-și degetele peste ea de-a lungul coloanei, dinspre fesele bombate, trăiește amintirea concretă a senzației în buricele degetelor care ar urca în sus, spre ceafă, și s-ar opri o clipă, s-ar abate pe tors, ar desena conturul tatuajului pe care îl are în stânga, sub braț, crochiul unui munte stilizat, asemeni unei ecografii.

Citește în continuare →
de VATRA

Veronica D. Niculescu – Drumurile

De câte ori plec în oraș, decid abia după ce închid poarta încotro o apuc.

Pe trotuar, cu spatele la casă, stau cu spatele la oraș. Ca să ajung în centru, mă pot răsuci înspre dreapta, cotind după o vreme la dreapta, sau mă pot răsuci înspre stânga, cotind după o vreme la stânga. Dacă o iau la dreapta, am casele în dreapta mea. Iar dacă o iau la stânga, am casele în stânga mea. O bună bucată, vreo doi kilometri, cele două drumuri merg în paralel, apoi cel din stânga se curbează discret, se sucește și, în cele din urmă, se intersectează cu celălalt, înainte de podul peste Bega, în dreptul unei biserici ortodoxe. Drumul din dreapta e drept. Drumul din stânga e strâmb. Drumul din dreapta, cel pe care merge tramvaiul, înghite în dreptul bisericii drumul din stânga.

Citește în continuare →