Marcela Paler – Românii și cultura americană înainte de Primul Război Mondial

Majoritatea studiilor dedicate începutului emigrării românești în America au ca scop principal să identifice atât cauzele care i-au determinat pe primii români să întreprindă călătoria anevoioasă peste ocean cât și aspectele legate de adaptarea la o cultură diferită de cea europeană. Este greu de discutat în perioada antebelică despre o conștiință sau identitate națională română care să îi unească pe emigranți, odată ajunși în America, și să le atenueze trauma plecării departe de casă. Ceea ce în schimb îi unește și le înlesnește acomodarea este apartenența la comunitate, la sat, căci în multe cazuri se emigrează în grupuri mari, sau are loc fenomenul de migrație în lanț, membri ai aceleiași comunități preferând să calce pe urmele rudelor și să se stabilească în zone învecinate lor. Citește în continuare →

Mihai IOVĂNEL – România față cu Europa după 1989

iovanel1

La ieșirea din proiectul comunist România privește cu speranță către Europa, din care simte că face parte. Integrarea culturală este însă un proces la fel de dificil precum integrarea sociopolitică. Cantitatea discuțiilor de după 1989 privind „europenitatea literaturii române” trădează un complex, având ca manifestări corelate obsesia de a nu fi „doar” balcanici sau nu suficient de europeni, dar și dezinteresul pentru vecinii prea „periferici” de felul Ungariei1 sau Bulgariei. Imperativul transferării acestei obsesii într-o formă reală reprezintă unul dintre punctele de rezistență care traversează întregul câmp cultural postcomunist, de la naționaliștii primitivi2 până la elita intelectuală proeuropenistă. Spectrul variază între vechi complexe de inferioritate (cunoscutul fatalism al autoderiziunii semicoloniale) și la fel de vechi complexe de superioritate (în special provenind din zona protocronist-naționalistă, dar nu numai – Constantin Noica lansase deja în anii ’80 expresia „Germania untului”, prin care înțelegea depreciativ Occidentul materialist, opus României în care, după Noica, se putea face cu adevărat cultură3). Însă poate fi observată și o mai constructivă lipsă de complexe, manifestată – uneori fie și la modul utopic – prin diferite strategii de străpungere a pieței globale. Aici pot fi distinse două poziții: cea categorială, care își reprezintă – cumva pe linia interbelică – globalizarea culturală a României ca valoare colectivă; și cea individuală, care gândește penetrarea globală în termeni de indivizi. Citește în continuare →