Mihai IOVĂNEL – România față cu Europa după 1989

iovanel1

La ieșirea din proiectul comunist România privește cu speranță către Europa, din care simte că face parte. Integrarea culturală este însă un proces la fel de dificil precum integrarea sociopolitică. Cantitatea discuțiilor de după 1989 privind „europenitatea literaturii române” trădează un complex, având ca manifestări corelate obsesia de a nu fi „doar” balcanici sau nu suficient de europeni, dar și dezinteresul pentru vecinii prea „periferici” de felul Ungariei1 sau Bulgariei. Imperativul transferării acestei obsesii într-o formă reală reprezintă unul dintre punctele de rezistență care traversează întregul câmp cultural postcomunist, de la naționaliștii primitivi2 până la elita intelectuală proeuropenistă. Spectrul variază între vechi complexe de inferioritate (cunoscutul fatalism al autoderiziunii semicoloniale) și la fel de vechi complexe de superioritate (în special provenind din zona protocronist-naționalistă, dar nu numai – Constantin Noica lansase deja în anii ’80 expresia „Germania untului”, prin care înțelegea depreciativ Occidentul materialist, opus României în care, după Noica, se putea face cu adevărat cultură3). Însă poate fi observată și o mai constructivă lipsă de complexe, manifestată – uneori fie și la modul utopic – prin diferite strategii de străpungere a pieței globale. Aici pot fi distinse două poziții: cea categorială, care își reprezintă – cumva pe linia interbelică – globalizarea culturală a României ca valoare colectivă; și cea individuală, care gândește penetrarea globală în termeni de indivizi. Pentru prima poziție poate fi citat Andrei Pleșu, care într-o conferință din 2003, propunea reconstrucției europene aritmetica unificării emoțiilor colective, respectiv a bucuriilor: „Unificarea europeană va însemna, între altele, și o unificare a bucuriilor noastre, o armonizare a experienței bucuriei din Est cu experiența bucuriei din Vest”4. De asemenea, pot fi integrate aici grupuri precum A Treia Europă din Timișoara (Cornel Ungureanu, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș ș.a.), care a scos cărți, volume colective, reviste, a organizat colocvii5 pe tema Mitteleuropa, valorificând moștenirea habsburgică și multiculturală – i.e. „mai” europeană și integrată – a zonei Banatului. Pentru cea de a doua situație reprezentativă este poziția lui Mircea Cărtărescu din articolul programatic „Europa are forma creierului meu”, manifestul unui solipsism geopolitic care neagă „specificul național” în favoarea unui universalism al bibliotecii, în care cărțile și autorii comunică în virtutea așezării în rafturi, și nu a ariei lor geografice de origine: „nu sunt un autor din Estul Europei. Nu recunosc împărțirea Europei în cele trei zone, nici geopolitic, nici cultural, nici religios, nici în vreun alt fel. […] Eu nu i-am citit nici pe Catullus, nici pe Rabelais, nici pe Cantemir, nici pe Virginia Woolf de pe vreo hartă, ci din bibliotecă, unde cărțile sunt așezate una lângă alta. Cărțile mele nu sunt străbătute de cine știe ce oițe din folclorul românesc sau de mătăniile ritului ortodox, ci de stelele dantești, de compasul lui John Donne, de lancea lui Cervantes, de gândacul lui Kafka, de madlena lui Proust, de calcanul lui Günther Grass. Nu mă simt în concurență doar cu autorii români, sau doar cu bulgarii, rușii, sârbii, cehii sau polonezii din preajmă, ci cu scriitorii de pretutindeni pe care-i admir și-i iubesc. Sigur, subiectele mele pot fi, prin forța lucrurilor, românești, recuzita românească, limbajul cu inflexiuni ale spațiului meu psiho-lingvistic, dar temele mele nu pot fi altele decât marile teme ale tradiției europene, aceleași la Euripide și la Joyce. Influențele care mi-au hrănit atât poezia, cât și proza [….] au fost mai ales cele ale marii literaturi moderne a secolului precedent, atât străină cât și românească, pentru că tradiția modernității românești, din fericire, este la fel de complexă și exuberantă ca oricare alta din Europa. Scriitorii romani care-au reușit să traverseze barierele de mentalitate dintre Vest și Est [….] s-au dovedit stele de primă mărime pe cerul culturii europene: Tzara, Ionesco, Cioran. Dar foarte mulți alții [….] au rămas încâlciți în capcana dulce a unei limbi cu o expresivitate infinită, dar tocmai de aceea intraductibilă: Urmuz, Arghezi, Blaga, niște simpli necunoscuți. Cu tot respectul pentru ei, nu vreau să le împărtășesc soarta. Nu vreau nici să devin «românul de serviciu», invitat stereotip să-și reprezinte țara la colocvii și simpozioane. Nu am nimic de reprezentat în afară de mine însumi, de patria scrierilor mele”6. Există totuși aici două contradicții pe care Cărtărescu nu pare să le ia în seamă. Prima ține de faptul că cele două direcții de traducere (dinspre Europa de Est către Europa de Vest și retur) nu sunt simetrice – în timp ce Europa de Vest își exportă fără nici o forță de frecare autorii canonici, dinspre Europa de Est trec doar autorii care nu „au rămas încâlciți în capcana dulce a unei limbi cu o expresivitate infinită”.

A doua contradicție, involuntar ironică pentru autorul unei teze de doctorat despre postmodernismul românesc, privește detaliul că acesta se revendică în mod anacronic – dar cu atât mai simptomatic pentru defazarea românească – de la narațiunea europocentristă a imperialismului din secolul al XIX-lea, care reduce diversitatea planetară la joncțiunea aspectelor ei cu spiritul european : „mi se pare limpede că există ceva ce subîntinde (tautologic) toate scrierile ce ar putea fi subsumate culturii înalte, oriunde ar fi ele scrise și oricât de contaminate ar fi cu alte tipuri de cultură: spiritul european. Din acest punct de vedere, Márquez este european, Pynchon este european, Kawabata este european”7. Reversul rândurilor de mai sus apare în volumul Frumoasele străine (2010), în care Cărtărescu raportează experiența derizorie a participării la un desant românesc format din 12 scriitori români (Gabriela Adameșteanu, Ștefan Agopian, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Letiția Ilea, Dan Lungu, Ion Mureșan, Marta Petreu, Simona Popescu, Cecilia Ștefănescu, Vlad Zografi) în Franța („Les Belles Étrangères”). Mobilitatea într-un spațiu real se dovedește mai complexă și mai deceptivă decât întâlnirea cărților într-un raft de bibliotecă; narațiunea periplului francez conține destule episoade despre travaliul dificil și precar al traducerii (acceptării) europeanului Cărtărescu într-o Franță care trece drept esența spiritului european. Mai devreme, o expresie a impresiei de strivire pe care un scriitor est-european o poate simți în fața unor culturi centrale apare în volumul Nimic (2010), în poemul „Occidentul”, scris la începutul anilor ’90: „Occidentul m-a pus cu botul pe labe./ am văzut New Yorkul și Parisul, San Francisco și Frankfurt/ am fost unde n-am visat să merg vreodată./ am venit înapoi cu un teanc de poze/ și cu moartea în suflet./ crezusem că însemn ceva și că viața mea înseamnă ceva. […]/ acum nu mai cred nimic. […]/ oh, lumea mea nu mai există!/ lumea mea nu mai există!/ lumea mea împuțită în care însemnam ceva./ eu, mircea cărtărescu, sunt nimeni în lumea cea nouă/ există 1038 mircea cărtărescu aici/ și ființe de 1038 de ori mai bune”8.

Momentul adevărului, al trezirii la realitate a intelectualilor români îl reprezintă eseul foarte dur al lui Tony Judt, „România: la fundul grămezii”, publicat în prestigioasa revistă „The New York Review of Books” în noiembrie 2001. Articolul neagă sau minimizează relevanța europeană a României atât retrospectiv (istoric-cultural), cât și prospectiv (economic): „prin ce participă totuşi România la tabloul european? Pentru că nu este central-europeană în sens geografic (Bucureşti este mai aproape de Istanbul decât de oricare dintre capitalele Europei Centrale). Nici nu face parte din «Europa Centrală» a lui Milan Kundera […]. Călătorul ce trece prin Transilvania îşi spune până şi astăzi că se află în Europa Centrală – arhitectura laică și religioasă, prezența minorităților lingvistice, chiar o anumită (relativă) prosperitate, toate acestea evocă regiunea căreia îi aparținuse cândva. Dar în sudul şi estul munților Carpați este altceva. Chiar și în marginile vestice ale țării, cu excepția marilor oraşe imperiale cum e Timişoara, ideea de «Europă Centrală» nu se bucură de prea multă popularitate printre români”. România este privită ca o periferie aflată la mila birocrației europene: „[…] viitorul acestei țări rămâne neclar şi, ca întotdeauna, va depinde de bunăvoința străinilor. […] România va fi o piatră de încercare pentru Bruxelles şi cei mai mulți eurocrați speră pe ascuns că aderarea nu se va realiza foarte curând. Dificultățile cu care s-a confruntat Republica Federală Germania când a absorbit fosta RDG vor părea minore în comparație cu costurile pe care UE le va plăti pentru alinierea şi modernizarea unei țări de 22 de milioane aflate într-o situație mult mai grea. Apartenența României la Uniune va da mai multe bătăi de cap decât satisfacții. Investitorii străini se vor orienta în continuare către Budapesta, Varşovia sau Praga, mai ales dacă acestea vor face parte din UE. Cine va investi la Bucureşti? […] România nu aduce prea multe Europei. Spre deosebire de Budapesta sau Praga, Bucureştiul nu e o fostă parte integrantă a Europei Centrale sfâşiate de vicisitudinile istorice; spre deosebire de Varşovia sau Ljubljana, nu este nici un avanpost al Europei catolice. România se află la periferie şi restul Europei are prea puțin de câştigat din prezența ei în Uniune”9. În mod ironic, documentarea articolului îi fusese facilitată autorului (care nu era un specialist în chestiuni românești) de cei din grupul A Treia Europă. Mircea Mihăieș, care va edita ulterior textul împreună cu ecourile sale, va fi printre puținii care vor interpreta articolul lui Judt ca pozitiv. Majoritatea îl vor resimți la proporții catastrofale10. Privit din perspectiva confortului temporal oferit de trecerea a 15 ani, textul lui Judt rămâne superficial și fals, infirmat de istorie și marcat de stereotipuri culturaliste.

Totuși, după admiterea României în Uniunea Europeană din ianuarie 2007, urmând aderării la NATO din 200411, astfel de complexe și de discuții se mută pe un nou nivel, acela al racordării efective a literaturii române la spațiul/ traficul european, profitându-se și de agenda birocratică de la Bruxelles care alocă, prin diverse programe, resurse discutării „identității europene”. Între 2004 și 2007, dar și ulterior, se înregistrează numeroase dezbateri privind „brandul de țară” – sinteza calităților prin care România ar fi urmat să se prezinte în plan global în unghiul cel mai favorabil12. Este un moment extrem de favorabil culturilor periferice precum România, nu în sensul utopic că raportul de forțe dintre culturile dominante și cele marginale ar fi fost descompus și recompus pe o orizontală democratică în care diferențele structurale dintre periferii și centre devin nefuncționale, ci în acela că periferiilor li se alocă atât resurse, cât și un interes mai mult sau mai puțin simulat. Așa se explică faptul că strategia Institutului Cultural Român de a dedica, din 2006, un buget de promovare a literaturii române prin subvenționarea traducerilor și a costurilor de publicare pe piața europeană (inclusiv est-europeană) a avut șansa de a intra într-o dinamică global favorabilă. Chiar dacă numeroasele traduceri din literatura română apărute pe piața europeană în ultimul deceniu nu au schimbat efectiv cota globală a literaturii române, care rămâne una de interes marginal (dincolo de cota individuală a unor scriitori precum Mircea Cărtărescu), ele au coincis totuși cu cel mai important și substanțial val de export literar cunoscut de postcomunismul românesc. Pe lângă publicarea convențională pe hârtie, scriitorii români – selectați cu precădere din generațiile emergente – au intrat în programe europene de lecturi publice, de traduceri, au primit burse de creație, au putut participa la festivaluri internaționale, intrând astfel în masă într-un circuit de diseminare unic în istoria literară românească. (Singurul contracandidat plauzibil ar fi programul comunist de exportare a literaturii române în „lagărul sovietic”, însă acesta rămâne cantonat în arealul geografiei ideologice; cât despre exportul avangardei interbelice, a unor autori din Tânăra Generație precum Mircea Eliade, Emil Cioran sau Eugen Ionescu, ori a seriei de critici formată, în perioada postbelică, din Matei Călinescu, Toma Pavel, Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu, Mihai Spăriosu, Marcel Corniș-Pop, Christian Moraru13 ș.a., acestea nu au fost acțiuni planificate și coordonate dinspre statul român, ci un joc al circumstanțelor istorice și personale.)

Într-un sens complementar aceluia al exportului literaturii române a fost introdusă în discuție problema importului: însă nu atât prin traducerile din literatura mondială, cât prin recuperarea – renunțându-se la criteriul unic al limbii române ca indicator sine qua non al apartenenței la literatura română – a unor scriitori care au avut relații episodice cu literatura română, fie că s-au născut pe teritoriul României și au tratat subiecte românești (Panait Istrati, Paul Celan, Herta Müller), fie că au intrat, prin diverse contexte, în câmpul gravitațional al sistemului cultural românesc14. Este în același timp sugestiv și ironic faptul că tocmai din această zonă provine singurul Premiu Nobel pentru literatură acordat unui scriitor din România; cea care l-a câștigat în 2009, Herta Müller, își scrie însă literatura în limba sa maternă, germana, deși cunoaște româna (în care a compus de altfel câteva texte pentru formația rock timișoreană Pro Musica, majoritatea pierdute15, și un volum-colaj, Este sau nu este Ion, publicat în 2005), limbă care i-a provocat câteva reflecții substanțiale16, iar subiectele sale sunt în mare parte românești.

_____________________

[1] „Nu prea am răbdare să mai citesc unguri. Îi cam înțeleg şi pe occidentali că e greu să fii interesat de poveşti care se petrec în locuri cu nume stranii între oameni cu nume şi mai stranii, şi care reacționează straniu de tot în împrejurări complet obscure”, scria Cărtărescu în jurnal pe 26 noiembrie 2000 (Mircea Cărtărescu, Jurnal II. 1997-2003, Editura Humanitas, București, 2005, p. 179).
2 Vezi pledoaria lui Mihail Diaconescu (care altfel îi rezervă cuvinte aprige lui E. Lovinescu, a cărui teorie a imitației, propovăduind „atitudini umile și subalterne”, ar fi fost „vacuumatic umflată de câțiva panegiriști recenți ai săi”) pentru „Homo europaeus” („o realitate morală, civică și spirituală ireversibilă”) și pentru „Europa unită de mâine”, care „va fi mai bună, mai dreaptă, mai umană” (Mihail Diaconescu, „Naționalism și europenism”, în „Istorie și valori, Editura Ministerului de Interne, București, 1994, pp. 24-33). Și un conspiraționist tracoman precum Pavel Coruț este pro-UE. În Octogonul contra Statului Islamic (2014), un dialog între spionii români și o spioană austriacă sună astfel: „– Stai mai pe margine, fetițo! […] Nu e nevoie să-ți riști viața de familie în această vânzoleală planetară. – Dar voi v-o riscați. – Noi suntem bărbați. Avem un jurământ de credință față de România și Uniunea Europeană” (p. 55, sublinierea autorului).
3 Potrivit lui Pleșu, pentru Noica „varianta optimă a unei ambianțe culturale fertile era Germania Democrată. A fost o dată în Berlinul de Est (pentru că era mai uşor să se întâlnească acolo cu cineva care venea din Germania de Vest), şi s-a întors halucinat de «echilibrul» perfect obținut, din punctul lui de vedere, de «țara prietenă»: nici sărăcie, nici bunăstare. Atât cât să găseşti fără dificultăți creion, gumă, hârtie, mâncare «categorială» – brânză, pâine, carne –, mai bine ca la noi pe scurt, strictul necesar, dozajul perfect al bunurilor, cât să nu împiedice activitatea intelectuală. Orice e sub acest nivel – în speță, România de atunci – nu e ce trebuie, orice e peste – Occidentul de atunci, Elveția etc. – nu e ce trebuie” („Din păcate, la noi, elitele culturale au tendința să se identifice cu cele politice”, interviu cu Andrei Pleșu realizat de Dan C. Mihăilescu, în „Litere, Arte, Idei”, supliment al ziarului „Cotidianul”, 19 noiembrie 2001, reprodus în Andrei Pleșu, Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări și răspunsuri, Editura Humanitas, București, 2013.).
4 Andrei Pleșu, Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Editura Humanitas, București, 2006, p. 28.
5 Adriana Babeți, Cornel Ungureanu (coord.), Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Editura Polirom, Iași, 1997; Adriana Babeți, Cornel Ungureanu (coord.), Europa centrală. Memorie, paradis, apocalipsă, Editura Polirom, Iași, 1998; Tony Judt, Europa iluziilor, volum coordonat de Daciana Branea și Ioana Copil-Popovici, prefață de Vladimir Tismăneanu, postfață de Dorian Branea, Editura Polirom, Iași, 2000; Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Editura Polirom, Iași, 2002 ș.a.
6 Mircea Cărtărescu, „Europa are forma creierului meu”, în „Observatorul cultural”, 2003, nr. 153, reprodus în Mircea Cărtărescu, Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, pp. 209-210.
7 Mircea Cărtărescu, „Europa are forma creierului meu”, p. 211.
8 Vezi Mircea Cărtărescu, Poezia, Editura Humanitas, București, 2015, p. 770.
9 Tony Judt, „România: la fundul grămezii” [„The New York Review of Books”, noiembrie 2001], traducere de Ioana Copil-Popovici și Cătălin Pârcălabu, în „România literară”, 2001, nr. 44, reprodus, împreună cu ecourile românești, și în Tony Judt, România: la fundul grămezii. Polemici, controverse, pamflete, volum editat de Mircea Mihăieș, Iași, Editura Polirom, 2002.
10 A se vedea bunăoară, alături de articolele de răspuns culese în România: la fundul grămezii. Polemici, controverse, pamflete, jurnalul Monicăi Lovinescu din 2001, documentând reacțiile panicate ale intelighenției românești din rețeaua de contacte a diaristei (Monicăi Lovinescu, Jurnal inedit: 2001-2002, însemnările din 31 octombrie 2001 ș.u., pp. 187-191).
11 Deși aderarea s-a bucurat de o largă adeziune la nivelul societății, măsurată la nivelul sondajelor, nu trebuie minimalizată nici reacțiunea la nivelul grupurilor naționaliste. Iată, de pildă, reacția unui asistent universitar la Facultatea bucureșteană de Litere: „Facultatea noastră este supusă unui desant, cu scopul de a se pune mâna pe funcțiile de conducere. Un desant regizat din umbră de P.[aul] C.[ornea] și condus în câmp de N.[icolae] M[anolescu]. Înarmați cu tupeu și sprijiniți politic de la Cotroceni, băieții (I.[on] B.[ogdan] L.[efter], M.[ircea] C.[ărtărescu] &Co.) se străduiesc să pună mâna pe voturile studenților în Consiliul Profesoral, spre a alege un alt decan. Țigănie, lipsă de civilizație, intoleranță, fanatism. Profesorul universitar N.[icolae] M.[anolescu], membru corespondent al Academiei Române, a fost văzut la șapte dimineața (!?), lipind afișe electorale destinate studenților, pe holul facultății… Planul lor e cât se poate de transparent, de aceea sunt nevoiți să întindă coarda obrăzniciei la maximum. Ei știu că în noiembrie se va schimba complet Puterea și chiar orientarea țării. În consecință va dispărea și echipa de la M.E.N., care, prin programa de literatură română de la liceu și unele manuale alternative, a încercat să modifice chiar identitatea noastră culturală (căci ce altceva este modificarea tabloului de valori real al literaturii române?). Și atunci, «europenii» vor să pună mâna pe facultate, pentru ca, direcționând programa de studii și cea de admitere, să obțină același rezultat: «nato-izarea» filologiei române. Nu în ultimul rând, gașca dorește să-i elimine din competiție pe profesorii care sunt de altă opinie. Printre care mă număr și eu” (Răzvan Voncu, Jurnalul unui an satanic (24 martie 1999 – 24 martie 2000), Editura Viitorul Românesc–Liga de prietenie româno-sârbă, f.a., pp. 187-188).
12 Cel mai consistent dosar apare în revista „A(l)titudini”, 2007, nr. 15-16, număr special „Brandul România”.
13 Preiau exemplele acestor exporturi de succes din articolul lui Andrei Terian „Romanian Literature for the World: A Matter of Property”, în „World Literature Studies”, 2015, nr. 2, pp. 3-14.
14 Vezi, de asemenea, Andrei Terian „Romanian Literature for the World: A Matter of Property”: „Istoriografia literară și studiile culturale din România au ignorat, în general, faptul că, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cu toate complexele sale de inferioritate față de Occident, România a jucat rolul de literatură centrală în raport cu literaturile din Bulgaria și Albania. Studiind și publicând în București, câțiva dintre cei mai importanți scriitori din Albania modernă – Asdreni, Lasgush Poradeci and Mitrush Kuteli – i-au avut ca modele pe Vasile Alecsandri, M. Eminescu, Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Tudor Arghezi și Mihail Sadoveanu”. Complementar, tot Terian a încercat să acultureze în istoria literară autohtonă, pornind de la lucrarea în patru volume, coordonată de Marcel Cornis-Pope și John Neubauer, History of the Literary Cultures of East-Central Europe: Junctures and Disjunctures in the 19th and 20th Centuries (2004-2010), teoriile „cotiturii spațiale în istoriografia literară contemporană” (vezi Andrei Terian, Critica de export. Teorii, contexte, ideologii, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, București, 2013, pp. 75-88).
15 Herta Müller, Mereu aceeași nea și mereu același neică, traducere de Alexandru Al. Șahighian, Editura Humanitas, București, 2011, pp. 40-41. Singurul text păstrat începea astfel: „Chip făr’ de chip/ Frunte de nisip/ Glas făr’ de glas/ Ce-a mai rămas/ Timp făr’ de timp/ Ce-aș putea să schimb/ Unu’ dintre frați/ Pentru un Carpați”.
16 Vezi Herta Müller, Mereu aceeași nea și mereu același neică, passim.

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 52-55]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s