Virgil Ierunca s-a impus, prin articolele și cărțile sale publicate în exil, ca un „martor” intransigent, echilibrul textelor sale regăsindu-se la limita dintre sarcasm și dor, dintre ocară și mângâiere. Exilul însuși e considerat o cruce răscolitoare de întoarceri, o „cruce de dor”, o stare a ființei ce favorizează privilegiul întoarcerilor în timp și spațiu, revoltă și jertfă, semn al destinului și pecete tragică a unui rigorism moral intransigent. Patetic și acuzator, confesiv fără a cădea în anecdotică, reflexiv și ironic, Virgil Ierunca  și-a asumat, de-a lungul întregii existențe, o ținută etică exemplară, dar și povara confruntării cu propriul destin, dintr-o nevoie clară a mărturisirii, a depoziției. Memoria exilului românesc este, mai ales prin cei doi exponenți esențiali ai săi, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, un spațiu al literaturii, dicțiunii și trăirii în care trauma identitară se întâlnește cu nevoia confesiunii, a depoziției inclemente și a rechizitoriului necesar. Autorul volumelor Românește și Subiect și predicat a fost un „martor” inclement care s-a încăpățânat să-și facă publică „depoziția”, transformându-și enunțurile în denunțuri ce dezvăluie jocul mistificator și malefic al imposturii, mărturia sa girând un destin exemplar, în timp ce patosul acuzator se explică prin context, prin anumite circumstanțe în care absurdul se substituise normalității, fiind legitimat de un regim totalitar ce confiscase întreaga societate românească.