Anca CHIOREAN – Sincronismul lovinescian în contextul World Literature. Direcţii de imitaţie şi retrospecţie

Anca Chiorean

Disputa între cei cocoţaţi pe tomuri de teorie socio-istorică şi literară, privind peste graniţe, şi cei îngropaţi între fortificaţii construite din aceleaşi tomuri nu este una nouă. Diferă, însă, lungimea razei de vizibilitate peste graniţe în locuri şi epoci diferite. În termeni actuali, sincronismul lovinescian este văzut ca o anticipare a teoriilor de globalizare. În contextul World literature, sincronizarea cu timpul vestic este specifică literaturilor periferice, culturilor minore, aflate la o anumită distanță în timp şi spațiu de culturile centrale, care au primit validarea culturală necesară. Direcția de sincronizare este, în termenii lui Pascale Casanova, în funcție de „meridianul Greenwich literar”, care „permite evaluarea distanței față de centru a tuturor celor ce aparțin spațiului literar (…) distanța unei opere sau a unui corpus de opere față de centru se poate măsura prin depărtarea în timp de canoanele ce definesc, în momentul evaluării, prezentul literaturii”(1). Sincronismul lovinescian ilustrează zvârcolirile unei culturi minore de a concura pentru validarea primită din partea unui canon aflat, atât în spațiu, cât şi în timp, la mare distanță.

Comparațiile sau paralelele dintre anumite elemente referitoare la World literature şi anumite elemente ale sincronismului pot părea sintetice, care semnalează nişte asemănări şi deosebiri între viziunile occidentale şi cele ale unui teoretician român, cu un uşor iz patriotic. Însă studiul are scopul de a arăta o concordanță de idei, venite din direcții diferite. Dacă World Literature încearcă să integreze literaturile minore într-un fond global, vizibil, sincronismul lovinescian lucrează din interior, pentru evoluție. Punctul final este, într-adevăr, acelaşi – trebuie să ne crească mâini, picioare şi să păşim pe uscat. Dar dacă între cele două lumi se află bariera de refracție a luminii care nu permite tuturor să creadă în lumea de pe uscat (iar cei de pe uscat să nu vadă deloc în adâncuri), e nevoie de maifeste, teorii şi reacții națio-creaționiste. Punctul final trebuie să-i găsească pe toți pe uscat, chiar şi doar târându-se pe coatele înotătoarelor.

Import de timp, export de spaţiu

Teoriile World Literature, cocoţate în cel mai înalt punct, au ambiţia de unificare globală, de sincronizare a culturilor şi literaturilor minore cu cele principale, fapt pentru care se poate înţelege aşezarea teoriei lovinesciene în proximitatea lor. Există, totuşi, un număr semnificativ de diferenţe, nu doar care vizează dimensiunea ambiţiei, ci şi direcţia de dezvoltare sau tehnica de lectură – „Abia cu Lovinescu poate fi citită critica noastră ca literatură, pentru însuşiri artistice, nu doar pentru judecăţi şi ideologie. Anticipaţiile (Heliade, Haşdeu) sunt rarisime şi întâmplătoare. Lovinescu introduce la noi acea close reading pe care o teoretizează criticii americani ai anilor 30, deşi n-are cunoştinţă de ei, trăgându-şi inspiraţia exclusiv de la francezi” (2). Scopul sincronismului lovinescian fiind diferit de cel al teoriilor world literature, este firesc să existe opoziţia faţă de principala tehnică de lectură, distant reading-ul lui Franco Moretti.

Nu se poate vorbi despre sincronism fără a-l aşeza în relaţie directă cu modernismul românesc. Pascale Casanova propune abordarea modernității şi a prezentului unei culturi în funcție temporalitatea proprie culturii respective – „Legea temporală a universului literar se poate enunța astfel: trebuie să ai vechime pentru a avea o şansă cât de mică de la fi modern sau de a decreta modernitatea. E nevoie de un îndelungat trecut național pentru a putea pretinde o existență literară modernă (…). Miza luptei dintre cei centrali, care au toți privilegiul vechimii, e stăpânirea acestei măsuri a timpului (şi a spațiului), apropierea prezentului legitim al literaturii şi a puterii de canonizare” (3). Nefăcând parte dintre „cei centrali”, cultura română, a cărei „vechime” reală este încă dezbătută, ar nevoie de alte forme de înscriere în timpul global. În acest context, „Produs al sincronizării imediate, tradus prin acte mecanice de imitaţie şi mimetism, modernismul introduce adesea în literatură articole de import, exotice, neasimilate, total exterioare substanţei sale specifice. De unde inevitabile acte de adeziune superficială, pastişă, contrafacere literară, lipsită de orice valoare” (4). Capetele principale de acuzare aduse unui modernism sincronizat vizează un asemenea fel de import intraductibil în cultura română. Intraductibilitatea a fost în repetate rânduri exprimată ca fiind problema principală a exportului de cultură şi literatură, din interiorul culturilor naţionale înspre cultura globală, aplicând concepte eurocentrice culturilor minore, distanţând conceptele autohtone de sensurile lor iniţiale – „Discrepant modernisms necessitate the conversion of conventional paradigms of literary history or incite the invention of new ones altogether. As already noted, in Western literary criticism, even when the purview is World Literature, Occidental genre categories invariably function as program settings” (5). Sincronismul întâlneşte sensul opus al unei presupuse incompatibilităţi, printr-o aplicare forţată a conceptelor exterioare culturii româneşti. Sincronizarea cu Occidentul devine astfel o iniţiativă nenaturală, din punctul de vedere al contextelor socio-politice. Modernitatea globală nu admite aplicarea tuturor modernităţilor naţionale aceleaşi repere critice pentru a concepe un (modern)-ism universal, doar din cauza coincidenţei temporale: ”In recent years, the critique of Orientalism within international modernism has prompted the need for new paradigms of literary history; paradigms that assign cultural specificity and theoretical density to Asian modernisms. Attention has increasingly been devoted to the multiple «imperialisms» of modernism, and, in particular, to the impact of the Japanese occupation during World War II. In the context of intra-Asian world-systems, Western modernism continues to figure strongly as a critical rubric for literary techniques and genres, but the emphasis is on how Western forms enabled Asian modernisms to redefine what modernism is” (6).

E. Lovinescu oferă soluţii pentru probleme puse de discrepanţa dintre nivelurile de dezvoltare. În primă instanţă, sistemul social este cel care trebuie preluat şi aplicat societăţii româneşti – „Cu mijloacele de răspândire instantanee ale timpurilor moderne puterea de difuziune a imitaţiei a devenit aproape nelimitată. Iată pentru ce caracteristica epocei noastre e tendinţa de generalizare şi de uniformizare a obiceiurilor şi a instituţiilor” (7). Istoria civilizaţiei române moderne cuprinde o lungă analiză socială, istorică şi politică a dezvoltării culturii româneşti – „Sincronismul trebuie înţeles ca un proces de globalizare – în limbaj actual – care se desfăşoară prin imitaţie, în condiţiile unei interdependenţe generalizate sau printr-un spirit al veacului rezultând din aceasta. Ca lege absolută a civilizaţiei române s-a verificat limpede şi în istoria civilizaţiei române, a cărei ipostază modernă a fost creaţia burgheziei revoluţionare de la 1848, iar din punct de vedere politic e opera Partidului Naţional Liberal şi, printr-o contribuţie aparte, a lui Ion C. Brătianu” (8).

Privirea peste graniţe se adresează spaţiului exterior, însă construcţia timpului fiecărui spaţiu fiind diferită, sincronizarea cu globalul apare ca o necesitate de ajunge din urmă timpul – „Pentru teoreticianul sincronismului, interdependenţa reprezintă cadrul normal în care se manifestă imitaţia, iar aceasta e agentul prin care se realizează interdependenţa. Vorbind insistent despre tradiţia unificatoare a epocii moderne, Lovinescu foloseşte complementar şi sinonimic noţiunea de spirit al veacului, sau saeculum” (9).

Pentru ca spaţiul cultural să poată suferi modificări în urma importului, terenul pentru un asemenea import trebuie deschis – „Imitaţia, după Tarde, porneşte dinăuntru în afară: un popor nu imită luxul şi artele altui popor, înainte de a se fi pătruns de sufletul lui; numai după ce-i impusese literatura şi puterea politică, Spania a început să-i impună Franţei şi modele şi toaletele sale în veacul XVI” (10). În cazul în care imitaţia porneşte în sens invers, caracterul terenului se supune legii formelor fără fond – „Din moment ce imitaţia porneşte din afară, se înţelege dela sine uşurinţa cu care am împrumutat şi noi toate formele civilizaţiei apusene; caracterul de integralitate, constatat în formaţia revoluţionară a civilizaţiei noastre, se reduce în realitate la superficialitate. Din această pricină şi din natura evolutivă a sufletului omenesc, deducem inevitabilul contrast dintre fond şi formă. Lipsite de sincronism, forma anticipează cu mult asupra fondului, starea legală asupra stării de fapt” (11).

Din perspectiva ordinii temporale a evenimentelor, World Literature analizează retrospectiv tendinţele literaturilor minore de a se adapta celor dominante. Lovinescu, susţinând faptul că „Imitaţia se scoboară din sus în jos”, teoretizează tocmai această tendinţă asupra căreia va reveni World Literature (ca învingător) şi va stabili paradigme literare globale literaturilor minore (ca învinşi) – „Pe când invenţia poate porni de oriunde, imitaţia nu porneşte de cât din sus în jos, adică dela superior la inferior: iată primul aspect al legii imitaţiei. Prestigiul superiorului trezeşte admiraţie sau iubire şi face pe învinşi să se mlădieze şi să se configureze după învingători” (12).

Literatură vernaculară prin compromis

Imitaţia promovată de Lovinescu nu ignoră aspectele care ţin de elementele autohtone. Deşi se află în opoziţie cu tendinţele tradiţionaliste, gândiriste, situându-se într-o poziţie critică ce defavorizează literatura de inspiraţie rurală, sincronismul lovinescian susţine cele două condiţii ale evoluţiei literaturii române – „Două etape sunt în consecinţă de străbătut pentru ca fenomenul sincronic să îşi atingă finalitatea: imitaţia integrală şi adaptarea la rasă, adică la specificul naţional. Nu este, prin urmare, câtuşi de puţin corectă imputarea care i s-a adus lui E. Lovinescu atât în trecut, cât şi mai târziu, iar uneori chiar şi astăzi, că el neglijează total rolul factorilor interni, promovând un soi de mimetism generalizat şi servil în raport cu sursele de influenţă. Încadrarea în virtuţile creatoare ale poporului român e o realitate probată de întreaga lui carieră de critic literar” (13). În ciuda tuturor obiecţiilor, noutatea, o perspectivă proaspătă asupra literaturii este ceea ce a însemnat sincronismul – „Oricât de interesantă şi de atrăgătoare se înfăţişează această teorie lovinesciană, aplicată evoluţiei politice şi sociale române, oricât de convingător se impune autorul în haine de sociolog, nu aceasta era de fapt adevărata sa vocaţie şi nici principalul său scop. Cum s-a mai observat şi cum Lovinescu însuşi a lăsat să se înţeleagă, miza cea mare şi ambiţioasă o constituia demonstraţia relativ indirectă a necesităţii de înnoire, în unica direcţie posibilă pentru cultura şi literatura română: modernitatea estetică şi tematică. (…) Printre obiecţiile aduse criticului foarte frecventă a fost şi aceea şi aceea privind o presupusă confuzie între civilizaţie şi cultură, prima de esenţă materială, iar cealaltă de natură spirituală. (…) Când sublinia un asemenea efect modelator, Lovinescu nu înlătura putinţa de a grăbi într-o măsură importantă ritmul dezvoltării culturale, şi sufleteşti în general, în direcţia modernităţii, pentru ca, în cele din urmă, creaţia spirituală să se pună de acord cu evoluţia deja sensibil avansată pe această cale a structurilor sociale” (14).

Legea imitației lovinesciene nu se referă întotdeauna doar la cadrul unui context literar. Situația socială şi politică a culturilor minore formează şi influențează producția literară a culturii respective, luând o formă aproape tragică în ochii cei mari şi autoritari – „Micimea, sărăcia, «rămânerea în urmă», marginalitatea acestor universuri literare îi fac pe scriitorii ce le aparțin pur şi simplu invizibili pentru instanțele literare internaționale, imperceptibili în sens propriu; invizibilitatea şi depărtarea nu le apar, în toată amploarea lor, decât scriitorilor din aceste țări care – ocupând poziții internaționale în universurile lor naționale – pot evalua cu precizie locul spațiului lor în ierarhia tacită şi implacabilă a literaturii mondiale” (15). Ghilimele parental-îngăduitoare în care înrămează Pascale Casanova termenii caracteristici culturilor ignorate nu mai apar în discursurile celor din interiorul respectivelor culturi, precum în cel lovinescian. Nevoia de evoluție este enunțată de acesta – venind din interior, pentru interior, cu scopul de a ieşi în exterior – în sens constructiv, inevitabil întâmpinată – tot din interior – de rezistență. Contextul cultural şi social, nu doar cel literar, este analizat de Lovinescu pentru a susține ideea sincronizării, lucid în fața influenței socialului, tendință identificată şi de Pascale Casanova, care susține că „Deşi apartenența națională trebuie descrisă ca «destin», mai ales pentru națiunile «mici», ea nu este nicidecum resimțită întotdeauna ca negativă. În cursul perioadelor de întemeiere națională, al marilor răsturnări politice (…), naționalitatea inalienabilă este revendicată drept condiție a independenței politice şi a libertății literare” (16).

Intenţia teoriilor World Literature este de a integra literaturile periferice într-un sistem global, vizibil, dinspre exterior înspre interior. Sincronismul lovinescian apare tot în acest sens evolutiv, cele două teorii intersectându-se undeva la mijlocul dintre retorica aceasta de interior şi cea globală, de exterior: „Criticul explică procesul de formaţie şi de evoluţie a civilizaţiei române din alt punct de vedere decît acela al junimiştilor. La baza acestui proces s-ar afla legea imitaţiei, potrivit căreia societăţile înapoiate suportă o fecundă influenţă din partea celor avansate. Este vorba de un proces în doi timpi: întîi simularea şi apoi stimularea. Tendinţa ca popoarele mici să devină sincronice, să ajungă adică din urmă, prin imitaţie, popoarele aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare” (17).

Într-o asemenea formă de sincronism nu se poate vorbi, totuşi, despre abandonul valorilor autohtone în favoarea celor împrumutate, prin intermediul cărora evoluţia să fie posibilă. Propunerea este cea de hibridizare a materialului împrumutat cu cel autohton, teoretizând astfel procesul de creaţie: „La baza mecanismului contemporaneităţii noastre materiale şi morale se află factorul unic al imitaţiei, în care unii sociologi ca Tarde au văzut principiul de formaţie al tuturor societăţilor. Grupul social e privit astfel ca o reunire de indivizi ce se imită între dânşii. Existenţa imitaţiei implică însă şi existenţa obiectului de imitat; imitaţia presupune deci invenţia. La originea oricărei invenţii (în limbă, artă, ştiinţă, credinţă, etc.) se află un inventator şi un act individual. Invenţia nu e nici ea, în genere, decât o încrucişare de imitaţii, în care intră, totuşi, şi un element personal: aplicarea la corăbii a maşinii de aburi, utilizată de mult în uzine, a fost, de fapt, încrucişarea unei imitaţii cu altele” (18).

Această tehnică a creaţiei prin hibridizare este văzută sub formă de compromis inevitabil între specificul local şi paradigmele globale – „The system was one, not uniform. And, retrospectively, of course it had to be like this: if after 1750 the novel arises just about everywhere as a compromise between West European patterns and local reality—well, local reality was different in the various places, just as western influence was also very uneven: much stronger in Southern Europe around 1800, to return to my example, than in West Africa around 1940” (19). Compromisul susţinut de Franco Moretti, deşi se referă la toate culturile minore, ilustrează perfect modernitatea francofilă a culturii româneşti din perioada respectivă – „in cultures that belong to the periphery of the literary system (which means: almost all cultures, inside and outside Europe), the modern novel first arises not as an autonomous development but as a compromise between a western formal influence (usually French or English) and local materials” (20).

Compromisul, sau hibridizarea culturii locale, apare ca o consecinţă firească a evoluţiei culturale. În multe problematizări de acest fel, locurile comune găsite în diferite culturi sunt abordate aproape ca efecte ale fondului comun al imaginarului, însă sincronismul lovinescian arată această evoluţie ca respiraţie conştientă, ca efort vizibil de integrare valorilor europene în cultura românească. Distant reading-ul propus de Franco Moretti caută locurile comune care nu ar fi fost posibile fără efortul conştient al sincronizării cu Occidentul – “See the beauty of distant reading plus world literature: they go against the grain of national historiography. And they do so in the form of an experiment. You define a unit of analysis (like here, the formal compromise), and then follow its metamorphoses in a variety of environments —until, ideally, all of literary history becomes a long chain of related experiments: a «dialogue between fact and fancy», as Peter Medawar calls it: «between what could be true, and what is in fact the case»” .

Imitaţia şi compromisul sunt procese conştiente. Metaforicele trees and waves sunt ilustrări ale unei evoluţii fireşti ale culturii şi literaturii – “Now, trees and waves are both metaphors—but except for this, they have absolutely nothing in common. The tree describes the passage from unity to diversity: one tree, with many branches: from Indo-European, to dozens of different languages. The wave is the opposite: it observes uniformity engulfing an initial diversity: Hollywood films conquering one market after another (or English swallowing language after language). Trees need geographical discontinuity (in order to branch off from each other, languages must first be separated in space, just like animal species); waves dislike barriers, and thrive on geographical continuity (from the viewpoint of a wave, the ideal world is a pond). Trees and branches are what nation-states cling to; waves are what markets do. And so on. Nothing in common, between the two metaphors. But—they both work. Cultural history is made of trees and waves” (21), iar dacă literatura română ar fi una organică, valurile nu s-ar sparge la graniţe. Copacul lovinescian forţează, totuşi, barierele şi iniţiază compromisul – “Think of the modern novel: certainly a wave (and I’ve actually called it a wave a few times) – but a wave that runs into the branches of local traditions, and is always significantly transformed by them” (22).

În epocă, nefiind văzut compromisul cu ochi buni, Lovinescu menţionează condiţia sufletului ca parte a fondului local, adaptabil formelor importate şi ceea ce face diferenţa între cultură şi civilizaţie. Unitatea este dată de cultură (suflet) – „Unitatea de cultură se exprimă în afară de unitatea de direcţie, fără de care, ne putând ajunge la cultură, o societate se ridică cel mult la civilizaţie. Pe când cultura este, aşadar, un bun sufletesc, produs colectiv şi evolutiv al unui grup social, civilizaţia e un bun material răspândit mai mult la suprafaţa societăţii” (23). În World Literature, Rabindranath Tagore universalizează de asemenea acest concept, nemaifiind, în acest caz, o piedică în calea globalizării – “it is the nature of the human soul to seek a union of its particular human-ness with all humanity: in this lies true joy. It has constantly to battle hostility and obstruction both outside and within in order to realise this nature with true total awareness” (24). Materialitatea „civilizaţiei” este imitabilă şi importabilă, dar însuşirea ei, împreună cu contribuţia locală culturală, este ceea ce duce la sincronizare: „Drumul dela cultură la civilizaţie nu e ireversibil; devenind condiţiile vieţii noastre, aceste bunuri materiale intră în depinderi şi se prefac cu timpul, prin adaptare la unitatea noastră temperamentală, în valori sufleteşti” (25).

Pascale Casanova susţine faptul că “All those who aspire to modernity, or who struggle for monopoly control over its attributions, are engaged in the constant classification and re-classification of works – with texts apt to become modern or new classics. The recurrent use of temporal metaphors in criticism, airily declaring works to be ‘passe’ or ‘outmoded’, archaic or innovative, anachronistic or imbued with ‘the spirit of the times’, is one of the clearest signs of these mechanisms’ functioning” (26). Spiritul epocii se regăseşte evocat în repetate rânduri şi de E. Lovinescu. Însă spiritul timpului este, de obicei, unul intern, care trebuie adaptat spaţiului, şi trecut, totuşi, prin spiritul critic – “this universalism, though differing profoundly in its Eastern and Western conceptions of personality, is alike in the East and West accompanied by the imitation of literary work wrought out in days when the current of social life was broken up into many narrow channels foaming down uplands of rock and tree. Closely connected with this imitation of early models is the reflective and critical spirit, which is another striking characteristic of world-literature” (27). Imitaţia românească a îngurgitat forme exterioare, neadaptându-le la fond: „Ţinând seamă de natura revoluţionară a formaţiei noastre, prin contact brusc şi diferenţă de nivel, imitaţia a luat la noi un caracter de integralitate; am împrumutat deci formele apusului fără distincţiune, în masă, şi în nici un caz la lumina deliberativă a «spiritului critic»” (28). În termenii evoluției literare – unde evoluție este un keyword indispensabil pentru orice cultură – Casanova opune acestei îngurgitări tocmai cursul firesc al timpului: „Preocupările formale, adică specific literare şi autonome, nu apar în cadrul «micilor» literaturi decât în a doua fază, când, odată acumulate primele resurse literare şi construită specificitatea națională, primii artişti internaționali pot pune sub semnul întrebării prejudecățile estetice legate de realism şi se pot sprijini pe modelele şi marile revoluții estetice recunoscute pe meridianul Greenwich” (29). Sincronismul este o primă strigare înspre interior, din punctul cel mai apropiat de suprafața umedă a timpului, tocmai din această „primă fază”, anterioară celei mai predispuse evoluției, prezentată de Casanova.

Se pot face multe paralele sintetice între sincronismul lovinescian şi World Literature, lucru care a fost deja făcut, numindu-l premergător al teoriei, însă direcţia este vizibil diferită. Apar opoziţii de direcţie exterior-interior, sus-jos, sau opoziţii de construcţie maleabilă între formă şi fond. Dacă World Literature teoretizează modalităţile de integrare a literaturilor marginale într-un fond global, sincronismul oferă o mutaţie aplicabilă societăţii şi mentalului românesc, înspre a se integra, cultura română fiind îndreptățită la mutația necesară dreptului la mâini şi picioare.

 

NOTE

(1) Pascale Casanova, Republica mondială a literelor, trad. de Cristina Bîzu, Bucureşti, Editura Curtea Veche Publishing, 2007, pp. 115, 116.

(2) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 561.

(3)Pascale Casanova, op. cit., pp. 117,118.

(4)Adrian Marino, Dintr-un dicţionar de idei literare, ediţie întocmită de Florina Ilis, Rodica Frenţiu, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010, p. 212.

(5)Emily Apter, Against World Literature: On the Politics of Untranslatability, London; New York, 2013, p. 73.

(6)Ibidem, p. 72.

(7)Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Vol. III, Legile formaţiei civilizaţiei române, Bucureşti, Editura Ancora, 1925, p. 77.

(8)Dicţionarul general al literaturii române, S/T, coord. Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2007, p. 227.

(9)Dicţionarul general al literaturii române, S/T, coord. Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2007, p. 227.

(10)Eugen Lovinescu, op. cit., p. 115.

(11) Ibidem, p. 117.

(12)Ibidem, p. 78.

(13)Ibidem, p. 227.

(14)Ibidem, p. 228.

(15)Pascale Casanova, op. cit., p. 230.

(16)Ibidem, p. 233.

(17)Dicţionarul scriitorilor români, D-L, coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, p. 758.

(18)Eugen Lovinescu, op. cit., pp. 71-72.

(19)Franco Moretti, „Conjectures on World Literature”, în New Left Review, http://newleftreview.org/II/1/franco-moretti-conjectures-on-world-literature Consultat la 15.01.2016.

(20)Franco Moretti, „Conjectures on World Literature”, în New Left Review, http://newleftreview.org/II/1/franco-moretti-conjectures-on-world-literature Consultat la 15.01.2016.

(21)Franco Moretti, „Conjectures on World Literature”, în New Left Review, http://newleftreview.org/II/1/franco-moretti-conjectures-on-world-literature Consultat la 15.01.2016.

(22)Franco Moretti, „Conjectures on World Literature”, în New Left Review, http://newleftreview.org/II/1/franco-moretti-conjectures-on-world-literature Consultat la 15.01.2016.

(23)Eugen Lovinescu, op. cit., p. 16.

(24)Rabindranath Tagore, “World Literature (1907)”, în World Literature in Theory, edited by David Damrosch, Chichester, Wiley-Blackwell, 2014 p. 50.

(25)Eugen Lovinescu, op. cit., p. 19.

(26)Pascale Casanova, “Literature as a World (2005)”, în World Literature in Theory, ed. cit., p. 196.

(27)Hutcheson Macaulay Posnett, “What Is World Literature? (1886)”, în World Literature in Theory, ed. cit., p. 43.

(28)Eugen Lovinescu, op. cit., p. 189.

(29)Pascale Casanova, Republica mondială a literelor, ed. cit., pp. 251-252.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Ştefan BAGHIU – Traducerea romanului în România realismului socialist. De la centrul ideologic la marginile geografice

baghiu

Dacă istoria literaturii române este o istorie a imitaţiilor, atunci intervențiile culturilor sursă în spaţiul acesteia îi pot descifra morfologia. G. Ibrăileanu anunţa apodictic faptul în 1909: „Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat aproape tot. Toată istoria culturii româneşti, de la sfârşitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în țările române”(1). Nici nu cred că mai e necesar să reproduc aici întreaga serie de reiterări ale acestei sentinţe. Doar că, oricât de tentantă ar fi capitularea cercetărilor autohtone în faţa unui astfel de raţionament, consider că el ajută astăzi mai mult decât oricând, mai ales pentru studierea câtorva momente specifice ale literaturii române. Şi, pentru că, dincolo de caracterul preponderent autocolonial al culturii române (şi al culturilor minore în general) până la finele modernităţii, cazul literaturii române devine, după al Doilea Război Mondial, un exemplu tipic de transplant structural (mă refer la politicile culturale implementate de sovietici în România deceniului al şaselea şi inerţia sistemică până la jumătatea deceniului al şaptelea), studierea modelelor dominante impuse în cultura română în epoca realismului socialist poate explica mult mai mult decât pare să o facă, atât în interiorul epocii, cât şi în comportamentele ulterioare. Cred că există suficiente studii recente prin intermediul cărora să fie depăşită preconcepţia că realismul socialist românesc nu prea are ce oferi cercetătorilor. Dimpotrivă, cred că studiile din Literatura între revoluţie şi reacţiune, volumul Sandei Cordoş din 1999, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, al lui Cristian Vasile în 2011 sau Critica în tranşee: de la realismul socialist la autonomia esteticului, volumul lui Alex Goldiş din 2011 (ca să numesc doar câteva momente esenţiale care au căutat, dincolo de revizitarea perioadei din unghiuri etice, decodarea mecanismelor literare ale epocii), alături de dicţionarele, cronologiile şi volumele colective recente, încearcă să revină asupra obsedantului deceniu tocmai pentru că, în urma stigmatizării epocii, metodele şi strategiile reale care alimentau câmpul literar în această perioadă fuseseră ocultate. Faptul nu descrie doar un reflex autohton, din moment ce Katerina Clark descria, în 1981, cu referire la mediile americane, situaţii similare: „Soviet Socialist Realism is virtually a taboo topic in Western Slavic scholarship. It is not entirely taboo, for it can be discussed, but preferably only in tones of outrage, bemusement, derision, or elegy”(2). Clark spunea, mai departe, că există trei explicaţii pentru care realismul socialist repugnă scholars-ilor americani: prima, faptul că a te ocupa de „literatură slabă” e văzut ca un gest intelectual suspect; a doua, faptul că a te ocupa de o „tradiţie” dezvoltată prin compromis moral şi privare generală de libertate pare să devină un act „imoral”; în fine, a treia, preconcepţia că aerul plicticos al literaturii realist-socialiste va infesta orice aplecare teoretică asupra ei.

1.O justificare a metodei

Oricât de stranie ar părea comparaţia între studii efectuate în spaţiul românesc al anilor ’80 (mă refer la Mihai Dinu Gheorghiu sau Paul Cornea) şi dezvoltarea recentă a teoriilor World Literature şi a studiilor cantitative (care tind să îşi lărgească perspectiva şi să îşi restructureze metodologia prin importurile digital humanities), câteva dintre cadrele non-speculative ale cercetării literare româneşti de acest gen sunt puse în volumele Reflexe condiţionate (1981), Scena literaturii (1987) sau Regula jocului (1980) – deşi cu o destul de pregnantă aderenţă la direcţiile date de Escarpit şi Jauss(3). Mihai Dinu Gheorghiu, traducătorul lui Pierre Bourdieu, puternic influenţat de transplantarea strategiilor sociologice în sfera teoriei literare, va fi încercat deja o radiografie a literaturii române dintr-o perspectivă cel puţin neortodoxă din punctul de vedere al organizării tradiţionale a criticii literare româneşti. Mai mult, el a creat – prin bazele de date – un precedent şi un întreg material documentar, folosit ulterior de Ioana Macrea Toma sau Cristian Vasile. Continuarea cu Intelectualii în câmpul puterii: morfologii şi traiectorii sociale (2007) sau Mobilitatea elitelor în România secolului al XX-lea şi apariţia studiului Ioanei Macrea-Toma, Privilighenţia. Instituţii literare în comunismul românesc marchează – aş îndrăzni să spun –, în cadrul studiilor recente, cele mai importante repere pentru apropierea dintre cercetarea literară şi metodele cantitative.

În plus, faptul că Editura Academiei Române a publicat în 2005 Dicţionarul cronologic al romanului tradus în România de la origini până în 1989 face ca cercetarea sociologică şi cea cantitativă să poată fi direcţionate înspre studiul cantitativ al subgenurilor şi al diferitelor culturi intrate – prin intermediul romanului – în spaţiul românesc. Explicarea contextelor sociale relevă astăzi destul de mult din ceea ce a însemnat – în cadrul comunismului românesc – relaţia dintre discursul literar şi sfera puterii. Dar, dincolo de acestea, studierea morfologiilor particulare pe care le poartă literaturile străine în spaţiul românesc poate fi un punct de plecare pentru viziuni mai direct legate de literatură, integratoare. Astfel, câmpul literaturii a fost insuficient tratat în manierea distant reading, macro analysis, digital humanities sau conectat cu noul concept de World Literature. Pierderile pe care le presupune retragerea în close reading sau în observarea unor rapoarte pertinente între social şi literar (folosesc aceste denumiri strict pozitiv, căci deseori ceea ce s-a pierdut prin close reading a fost recuperat prin diverse forme de panoramare a literaturii române) vin, de altfel, pe două căi. Prima şi cea mai importantă îmi pare aceea prin care excepţiile notabile din cadrul unei teorii largi (dominaţia clară a culturii franceze asupra culturii române, să spunem) trec neobservate, sacrificate în cadrul unei viziuni generalizate deductiv; spre exemplu, faptul că în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (chiar până în 1947), în România, sunt traduse mai multe romane englezeşti ar putea trimite, într-un scenariu contrafactual, la o inversare a poziţiilor puternic francofile în postbelic. Astfel că, în ciuda aspectului de metodă prea-generalizatoare, cercetarea cantitativă poate scoate la iveală – prin tendinţele exhaustive – cazuri particulare imposibil de intuit în afara metodei. A doua, faptul că accentuarea unor complexe (le folosesc în sensul de „complexe ale periferiei”, de superioritate şi inferioritate, v. Celan(4) ) determină, împreună cu diferitele accente ideologice, imposibilitatea studierii unor fenomene fără punctul de plecare dat de cercetarea cantitativă (citeşte obiectivă); spre exemplu, în cazul romanelor străine publicate în România între 1945-1970, faptul că fundalul realismului socialist târziu devine – cu toate rezervele faţă de trunchierea ideologică şi impunerea dogmei sau faţă de tirajele copleşitoare în cazul romanului sovietic –, în mod paradoxal, un prim cadru favorabil pentru traducerile internaţionalizate efectiv. Sigur că ideologia filtrează traducerile, dar nimeni nu poate contesta faptul că în plin realism socialist apar primele traduceri din culturi marginale, inexistente până atunci în spaţiul românesc (vezi Figura 3.). Şi acest lucru poate fi explicat pe două căi: emergenţa literaturilor latino-americane şi asiatice sau a celor din coloniile africane la nivel mondial (continui fără să numesc în acest sens o referinţă anume, dezbaterile în siajul mapping world literature, pornind de la noi centre în postcolonialism, sunt o constantă a discuţiilor recente despre situaţia postbelică a literaturilor marginale), pe de o parte şi, pe de altă parte, proiectul de internaţionalizare a literaturii început de Gorki şi deposedat de Stalin, devenit principalul canal de propagandă al socialismului sovietic şi, în speţă, al stalinismului(5). Adică, dacă conform lui Brian James Baer, „traducerea sub comunism a fost modelată în mare de către tensiunea dintre xenofobie şi internaţionalism”, iar paradoxul traducerii în Europa de Est şi Rusia Sovietică e dat de tensiunea între programul internaţionalist şi controlul/cenzura ideologică, cazul românesc nu face excepţie de la aceste conflicte. Însă, în cazul României, un alt aspect merită menţionat înainte, anume faptul că – situată geografic în Europa de Est şi cultural/lingvistic în zona de influenţă apuseană – cultura română a creat şi şi-a însuşit organic câteva mecanisme de rezistenţă.

  1. Nucleul dur al traducerilor – consideraţii pe marginea romanului sovietic şi a rezistenţei automatizate

A explica emergenţa acestor traduceri ca pe un simplu act de propagandă ratează rădăcinile macro ale problemei şi dimensiunea largă pe care o are conceptul de realism în interiorul Sovietelor. În termenii aceluiaşi Brian James Baer, faptul că traducerile erau „mai puţin monitorizate decât scrisul autohton” le-a transformat pe acestea în principalul vehicul de exprimare alternativă, dacă nu chiar de opoziţie(6). Dacă nu neapărat în primii ani ai comunismului românesc, când există directive explicite de retragere şi de reorganizare a fondului de carte la nivelul bibliotecilor şi al reţelelor de distribuţie, măcar după 1955(7). Explicarea situaţiei traducerii ca act izolat şi schematic în statele satelite ale Uniunii Sovietice nu permite încadrarea discuţiei într-un cadru mai larg, ce poate porni încă de la primele mişcări socialiste (realismul clasicizat al unor Zola sau Gorki) şi ajunge până la literatura angajată a interbelicului (Aragon, Sinclair, Richard Wright(8) etc.). Şi, pentru a nu confunda realismul socialist care intră în România subtil încă din 1945 (oficial din 1948) cu literatura mişcărilor internaţionaliste comuniste(9), cercetările efectuate pe romanul tradus în România în perioada dominaţiei realismului socialist trebuie să genereze categorii funcţionale ale intenţiilor: literatura clasică (sec. al XIX-lea în principal, cu centrele dominante în literatura franceză şi rusă – recuperate în sensul) – cu un rol esenţial în epocă, mai ales în cadrul reformatării ideologice – şi literatura sovietică sau contemporană (franceză, americană, engleză, germană etc.), puternic influenţată de mişcările internaţionalelor.

Mă găsesc nevoit, înainte de a trece la analiza efectivă a datelor adunate, să intervin cu două justificări.

În primul rând, am ales romanul tradus în România ca subiect al studiului de faţă pentru că, dacă în cazul mişcărilor socialiste pre-revoluţionare, poezia şi teatrul sunt genurile dominante şi preferate pentru impactul lor ideologic, după 1918, în Rusia, romanul devine principalul mijloc de propagandă. Consider necesară o lămurire preliminară: în cadrul mişcărilor socialiste europene şi ruseşti, romanul devine un gen dominant relativ târziu mai ales pentru că este deseori considerat un gen literar secundar, dacă nu chiar neimportant (Schundliteratur) pentru marile legitimări ideologice. Abia odată cu revoluţia din 1917 (debuturile romanului proletar) şi cu mişcările de coagulare a realismului socialist romanul capătă funcţia ideologică centrală. Conform lui Michael Denning (o idee care va fi apărut deja în studiile lui Katerine Clark(10) ), ultima jumătate a secolului al XIX-lea a fost dominată – în cadrul a ceea ce poate fi numit literatură socialistă – de poezie şi teatru(11). Abia odată cu transformarea artei socialiste într-un vehicul ideologic oficial (primul centru: prefigurările din 1907 – Gorki – şi proiectele din 1917; al doilea centru: doctrina oficială dată în URSS în 1932-1934(12) ), romanul capătă locul central. În spaţiul românesc situaţia poate fi interpretată astfel: pornind de la statisticile Ioanei Macrea Toma (care preia bazele de date centralizate de Mihai Dinu Gheorghiu), poate fi observată o discrepanţă majoră între traducerea poeziei şi traducerea prozei în spaţiul românesc între 1953 şi 1960 (neavând datele pentru 1945-1953 la îndemână putem doar observa, datorită Cronologiei vieţii literare româneşti. Perioada postbelică, vol. I-V, că discuţiile despre literatura străină sunt mai aprinse în jurul romanului). Dacă proza numără aproape 150 de titluri traduse pe an, poezia se zbate undeva între 10 şi 30 de titluri(13). De asemenea, proza autohtonă imită comportamental, în această perioadă (conform aceloraşi date), structura traducerilor. Ceea ce înseamnă că uniformizarea dogmatică în cadrul realismului socialist vine, dincolo de direcţiile critice directe în publicistică, prin intermediul romanului.

În al doilea rând, pentru studiul de faţă, am ales să lucrez exclusiv pe romanul tradus (şi nu comparativ, pe cel tradus şi pe cel autohton) ferindu-mă de o posibilă aporie: cu toate că există o bază de date centralizate pentru situaţia romanului românesc în epocă (un proiect al aceluiaşi institut de cercetare care a oferit şi dicţionarul romanului tradus(14) ), faptul că ele nu conţin mereu (şi nu ar avea cum, de altfel) descrieri detaliate pe subgenuri şi tipologii (şi, dacă le conţin, ele pot fi cu greu legate de formele romanului tradus, mai ales în cazul deceniului al şaselea), ele pot fi folosite în primul rând pentru observaţii asupra producţiei şi receptării romanului autohton; astfel, cercetarea asupra romanului tradus în România, datorită categoriilor culturale care pot fi urmărite, devine o premisă a cercetării comparative. Pe scurt, înainte de a trece la teorii ale influenţelor culturale şi tipologii ale romanul românesc, găsesc necesară o lămurire a situaţiei traducerii în postbelic.

fig 11

Figura 1.1

 

Ce arată graficele? Trebuie menţionat de la început că, în cazul cercetării cantitative, consider extrem de importantă raportarea la oricare dintre revelaţiile banale pe care le poate impune o asemenea panoramă ca la o ipoteză de lucru viabilă. Se poate deduce uşor că, dincolo de circulaţia ca bunuri comune a unor idei despre perioadă (disproporţiile dintre traducerea romanului rus şi sovietic şi celelalte literaturi, faptul că evenimentele politice determină piaţa traducerii [vezi 1944 – colapsul întregului câmp în momentul capitulării, 1946 – al doilea apogeu al literaturii engleze, 1947 – startul egal al literaturilor, 1957 – falsa destalinizare (toate în Figura 1.1. ) ]), vizitarea la scară largă a traducerilor romanului în epocă provoacă la reevaluarea planurilor secundare. Spre exemplu, ceea ce reiese evident din Figura 1.1. referitor la literatura franceză necesită explicaţii auxiliare: în perioada 1949-1956, morfologia traducerilor din literatura franceză (clasică şi contemporană) o imită pe aceea a traducerilor din literatura rusă şi sovietică. Perioadele de scădere a traducerilor din literatura rusă şi sovietică (1949-1951 şi 1955-1956) coincid cu cele ale literaturii franceze. La fel cum cele mai importante două momente de apogeu a traducerilor din literatura rusă şi sovietică coincid cu ale literaturii franceze (1949 şi 1955). O primă explicaţie poate veni după consultarea documentelor de epocă. Însă caracterul dificil al interpretării vine odată cu o primă observaţie asupra câmpului de dezbatere: faptul că, racordate din mers la un soi de purism ideologic abstract, tensiunile generatoare din cadrul polemicii culturale nu sunt mereu decisive pentru ceea ce, în subsidiar, postulează reprezentarea grafică. Însă, spre exemplu, pot fi deduse unele cazuri particulare din faptul că, deşi în presă există nenumărate raportări la literatura unor Camus sau Sartre, romanele acestora nu sunt traduse în România în perioada 1946-1964 (cel din urmă fiind anul revenirii literaturii franceze în prim-plan, vezi Figura 1.2.) (15):

fig 12

Figura 1.2

 

Cum se produce, aşadar, transferul? În timpul războiului (1941-1946), situaţia traducerilor din literaturile engleze, franceze, americane sau germane apare ca o stare de excepţie, chiar şi faţă de perioada interbelică. Pentru a stabili situaţia traducerii până în postbelic, am urmărit evoluţiile traducerilor din romanele europene, ruseşti şi americane până la al Doilea Război Mondial. În cadrul secolului al XIX-lea (secolul lung, 1794-1920), sunt traduse majoritar romane franţuzeşti (în jur de 1500 de traduceri şi reeditări). Traducerile din literatura engleză şi americană nu depăşesc (împreună!) 180 de exemple (121, respectiv 162), dominate chiar şi de literatura germană sau rusă (în jur de 150 de ocurenţe specifice pentru fiecare din acestea – 149, respectiv 132). În perioada interbelică şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – perioadă în care sunt traduse şi reeditate aproximativ 1000 de romane din literatura franceză – însă traducerile din romanele engleze şi americane le depăşesc pe cele germane şi ruse (literatura engleză cu 377 şi literatura americană cu 207, în timp ce literatura germană are 217, iar cea rusă şi sovietică intră în spaţiul românesc cu 179 de titluri) – pentru toate acestea, vezi prezentarea generală a traducerilor din Figura 2.

fig 2

Figura 2

 

Cred că trebuie menţionat şi faptul că unii autori revendicaţi în stalinism ca centri ai canonului realismului socialist (folosesc un canon al romanului realismului socialist alcătuit de Katerina Clark pentru spaţiul sovietic(16) ) sunt traduşi la noi între 1900 şi 1940, cu precădere între 1930 şi 1940 – Gorki, Şolohov, Gladkov. Dintre cei pe care îi numeşte Clark drept centri ai canonului, Furmanov, Aleksandr Serafimovici, Aleksei Nikolaevici Tolstoi, Ostrovski şi Fadeev sunt publicaţi începând cu 1945-1947 (chiar dacă în 1937 există câteva fragmente traduse, nu le voi considera importante pentru nivelul de receptare în spaţiul românesc al realismului socialist) şi reeditaţi consecutiv (aproape anual) până în 1964. Dintre clasicii ruşi, Dostoievski nu va fi tradus sau reeditat între 1944-1955 (deşi între 1985-1944 şi 1955-1986 este unul dintre importurile semnificative şi constante din literatura rusă), Tolstoi va fi constant (aproape anual) tradus şi reeditat între 1947-1985 (după ce nu fusese publicat între 1934-1947), Turgheniev este publicat relativ des începând cu 1950 (cu precedente în 1945 şi 1946), Gogol este tradus atât în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, cât şi în 1947, cu o accentuare a interesului pentru autor între 1952-1960, Puşkin este tradus constant între 1946-1963, Goncearov apare din 1949 (cu prima traducere pentru Oblomov) până în 1962. Programul prin care sunt reeditaţi autorii ruşi clasici (în duet cu literatura sovietică) poate fi urmărit comparativ. L-am încadrat însă pe Maxim Gorki în categoria autorilor ruşi clasici pentru Figura 3 cu romanele sale apărute la începutul secolului XX pentru că, dintre autorii canonului realist-socialist, el este singurul care are o receptare consistentă şi consecventă în spaţiul românesc între 1905 şi 1934. Ceea ce se poate vedea din Figura 3 este faptul că autorii ruşi clasici sunt propuşi pe piaţa de carte proporţional cu cei sovietici. Cred că explicaţia principală pentru această similaritate frapantă între cele două evoluţii ţine de dorinţa de legitimare în zonă a literaturii ruse ca ansamblu(17). Pentru că, prin livrarea la pachet a autorilor sovietici de „raftul doi” cu autorii canonici ai realismului de început de secol şi cu autorii clasici ruşi, literatura propagandistică putea căpăta – în planurile aparatului de propagandă – o mai mare autoritate.

fig 3

Figura 3

 

Se poate vedea clar, în Figura 3, cum anul 1948 reprezintă un shift radical în ceea ce priveşte traducerea romanului sovietic. Dacă literatura rusă clasică stagnează la aceleaşi cifre din 1947 (fiind traduşi la Cartea Rusă Gorki şi Tolstoi), autorii realist-socialişti (sau proto realist socialişti, cazul lui Mihail Şolohov) intră în prim-planul editorial cu tiraje enorme (vezi în acest sens articolul Literatură şi propagandă: Editura Cartea Rusă al Letiţiei Constantin, unde cifrele pentru editura în cauză până în 1948 sunt estimate la 247 de titluri în tiraje însumate de 2.500.000 de exemplare)(18). Trebuie însă menţionat că din aceste volume şi broşuri publicate masiv, mai bine de jumătate sunt broşuri agitatorice (strategie menţinută până în anii ’50). Datele oficiale comunicate de editură în martie 1952, conform aceluiaşi articol, arătau că editura publicase între 1944-1951 1311 titluri („reprezentând exclusiv traduceri din literatura rusă”) în 18.990.470 de exemplare(19). Pe lângă aceştia, anii ’50 vor fi dominaţi de un fel de canon al literaturii socialiste – în sens larg, autori europeni recuperaţi de sovietici în anii ’20-’30: „If Gorky (1868-1936) and the Chinese writer Lu Xun (1881-1936) were to become international communist icons (Gorky’s Mother [1907] would be a central book in this tradition), this generation would also include Europeans like H. G. Wells (1866-1946), George Bernard Shaw (1856-1950), Anatole France (1844-1924), Romain Rolland (1866-1944), Martin Anderson Nexo (1869-1954), Pio Baroja and the authors of classic antiwar novels of World War I, Henri Barbusse (1873-1935), and Jaroslav Hasek (1883-1923); North Americans like Theodore Dreiser (1871-1945), W.E.B. Du Bois (1868-1963), Upton Sinclair (1878-1968), and Jack London (1876-1916); and South Asians like Rabindranath Tagore (1861-1941) and Prem Chand (1880-1936). By the 1920s and 1930s, they were «the grand old men of socialist literature», the classic «fellow travelers». Though several (including France, Dreiser, and Du Bois) were to join the communist party just before their deaths, it is worth emphasizing that the generation of Gorky marked the beginnings of an international literary culture before 1917”(20). Cel mai interesant este însă cazul literaturii franceze: nu doar pentru că dominase cu adevărat spaţiul traducerilor de roman înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, ci şi pentru modul în care a reuşit să îşi menţină statutul chiar în interiorul erei realist socialiste. Motivele principale ale supravieţuirii ţin de însăşi structura cvasi-socialistă a curentelor literare franceze: autorii realişti de secol XIX, autorii comunişti ai interbelicului şi contemporanii francezi extrem de bine racordaţi la mişcările internaţionale comuniste. Astfel că, din punct de vedere al traducerilor romanului, Franţa devine legitimatorul principal al noii doctrine. Din moment ce avea o receptare extrem de puternică în spaţiul românesc, literatura franceză putea crea impresia unei moşteniri culturale ce îmbina simbolic epoci diferite: în acest fel, realismul socialist îşi găsea corespondenţi în cultura europeană a secolului al XIX-lea.

  1. Literaturile marginale – de la centrul ideologic la marginile geografice

Această traducere la pachet va genera discuţii largi în epocă despre calităţile posibile ale realismului. La fel cum dorinţa de a crea impresia unui socialism ubicuu, care a colonizat deja întreaga lume, programul Uniunii Sovietice viza mai ales reevaluarea anumitor zone geografice marginale prin intermediul romanelor. Discutând caracteristicile principale ale realismului socialist timpuriu din spaţiul românesc, Alex Goldiş observă un fel de paradox între dogmatismul formal (monismul ideologic) şi intenţiile de exhaustitate tematică prin raportarea la noile realităţi sovietice: „Maximalismul primei perioade nu se manifestă doar prin dezideratul exhaustivităţii literare a noilor realităţi sovietice, ci şi prin monismul ideologic al fiecărei opere literare luate în sine (…) Criticii realist socialişti visează la o literatură în care toate temele şi eroii se află în prim-plan ideologic, neumbrite de relieful compoziţiei. Un alt aspect nu doar al poeticii imposibile a realismului socialist, ci şi al misiunii la fel de fantasmagorice a scriitorului”(21).

În planul traducerilor există o aceeaşi tendinţă de regularizare a formulelor: dacă intenţia ideologică poate fi citită în dezbaterile despre romanul tradus (realismul vechi european şi cel nou, al realismului socialist şi al literaturii sovietice) şi în retragerea din biblioteci şi de pe piaţă a multor cărţi publicate anterior, dorinţa de diversitate poate fi citită nu doar tematic, ci şi prin culturile sursă. Pentru împlinirea programului ideologic sunt traduşi majoritatea autorilor socialişti din culturi periferice – asiatice, latino-americane, africane – fără status cultural concret în spaţiul românesc până atunci. La fel cum sunt aduşi din literatura Statelor Unite sau cea franceză autori comunişti, creând iluzia unei diversităţi nemărginite. Astfel, dorinţa de legitimare puternică a literaturii sovietice şi a romanului care postulează, tematic şi ideologic, un fel de realism critic universal, propus, pe rând, de mai toate centrele comuniste ale culturilor străine, duce la organizarea unui adevărat scouting literar.

 În ceea ce priveşte literaturile coloniilor (în plin proces de decolonizare), se poate vedea din Figura 4. cum anii 1947-1960 sunt cei în care, pentru prima oară, există o reconsiderare constantă a traducerilor din culturi marginale:

fig 4

Figura 4

 

În cadrul literaturilor asiatice, pentru secolul al XIX-lea lung şi pentru perioada interbelică, romanele traduse sunt aproape în întregime provenite din literatura japoneză (cu câteva excepţii reprezentând romane indiene, dintre care cel mai discutat este Bimela. Căminul şi lumea, al lui Rabindranath Tagore – laureat al premiului Nobel în 1913, tradus în spaţiul românesc în 1924). În anii realismului socialist, sunt traduse în spaţiul românesc peste 50 de romane asiatice. Dintre acestea aproape jumătate reprezintă literatura chineză (accentul ideologic poate fi uşor decodat în cazul acestora), iar cele peste 10 romane traduse din literatura japoneză aparţin unor autori ca Sunao Tokunaga (tradus prin intermediar rus) sau Takakura Teru (membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Japonez). În cazul literaturilor latino-americane, majoritatea exemplelor de traduceri vin – e drept – după 1955. Însă, în cazul lui Jorge Amado (unul dintre cei mai discutaţi autori ai anilor ’50 – reprezentant al Partidului Comunist Brazilian din 1945), traducerile vin consecutiv, aproape anual, începând cu 1948 – până în 1957, chiar dacă brazilianul părăseşte Partidul încă din 1954. Iar aceste traduceri intră în programele impuse în România înainte de boom-ul sud-american al anilor ’60. Ceea ce înseamnă că, dorind să creeze un spaţiu alternativ lumii occidentale, Uniunea Sovietică creează în culturile minore anexate o întreagă literatură alternativă, ale cărei nume remodelează fondul comun prezent anterior în zonă.

Efectele secundare ale planurilor de traducere din era realismului socialist pot reface, astfel, discuţia despre condiţia culturală în spaţiul României postbelice. Pentru că, dincolo de un moment arid, în care dogmatismul şi ideologia şi-au pus amprenta puternic, realismul socialist românesc reprezintă – o arată acum graficele – un moment în care deturnarea proiectelor de traducere anterioare a însemnat şi reevaluarea planurilor secundare. Rămâne de văzut însă în ce măsură această infrastructură a decis morfologia traducerii de roman în decursul liberalizărilor ulterioare, din anii ’60.

 

NOTE:

 

(1) Vezi G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, ediție îngrijită de Pavel Balmuş, Cartier, Chişinău, 2000, p.11.

(2) Katerina Clark, The Soviet Novel. History as Ritual, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1981, p.ix.

(3) Mihai Dinu Gheorghiu, Reflexe condiţionate, Bucureşti, Cartea Românească, 1983, p.130: „E drept că preferinţele lui Paul Cornea se îndreaptă spre Escarpit şi Jauss, distanţându-se, cu înţelegere, de Goldmann, displăcându-i «excesul» de filosofie al acestuia”.

(4) Sean Cotter, Romania as Europe’s translator. Translation in Constantin Noica’s national imagination, în Brian James Baer (ed.), Contexts, Subtexts and Pretexts. Literary translation in Eastern Europe and Russia, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam/ Philadelphia, 2011, p. 80: „Examining practices and rethorics of translation, therefore, places our attention on the central ambibalences of the minor national imagination, the desire for both national particularity and international recognition, the pragmatic engagement with major cultures from a postition of political weakness, the combination of superiority and inferiority Paul Celan has called «the periphery complex»”.

(5) Cf. Baer, op.cit., p.9: „Translation under communism was largely shaped by the tension between xenophobia and internationalism. On the one hand, Soviet Russia did much to promote the translation of world literature into and out of Russian. In fact, World Literature Publishing House, founded by the writer Maxim Gorky in 1918, had the lofty goal of translating «all world literature – every world classic in all languages of all times, people, and cultures» (Leighton 1991: 7). On the other hand, the regime exercised censoship at virtually every stage of the publication process”.

(6) Baer, op.cit., p.9: „While Soviet-era censorship enhanced the status of literature, in general, and of translated literature, in particular, the fact that translated literature was, as a general rule, less closely monitored than original writing, made it into a vehicle for expressing alternative, if not openly oppositional, views. The opening of archives following the collapse of the Soviet Union promises to add much nuance to the history of translation in the former Soviet Union and Eastern bloc and to expose the often unpredictable workings of even the most centralized, totalitarian societies”.

(7) Vezi în acest sens Cristian Vasile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Humanitas, 2011, pp.60-61: „Înainte de 1955, DGPT (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, s.n.) a funcţionat pe lângă guvern având ca cenzori mai mulţi lectori, împărţiţi pe limbi străine şi pe specialităţi, care colaborau cu specialişti selecţionaţi de către Ministerul Învăţământului sau de Ministerul Culturii (Direcţia Bibliotecilor). O circulară a CC al PMR din 29 noiembrie 1954, înregistrată cu nr. 1560/6 decembrie 1954 la Direcţia Treburilor CC al PMR adresată Comitetelor regionale de Partid preciza că: «Ministerul Culturii organizează o acţiune de scoatere a cărţilor necorespunzătoare din biblioteci. Pentru aceasta s-au organizat, pe lângă Sfaturile populare regionale, colective de tovarăşi pregătiţi, cărora Mnisterul Culturii le-a pus la dispoziţie lista cărţilor ce trebuie scoase din biblioteci. (…) După terminarea întregii operaţiuni de curăţire a bibliotecilor, aceste cărţi vor fi triate, după care vor fi date la topit, iar altele vor fi date unor biblioteci mari spre a fi folosite ca fond documentar»”.

(8) O menţiune specială merită prozatorul afro-american Richard Wright, mai ales pentru felul în care discursul său devine simptomatic în cadrul studiilor lui Michael Denning pentru situaţia internaţionalei literare (art. cit. următor).

(9) Vezi în acest sens Michael Denning, The Novelists’ International, în Franco Moretti (ed.), The novel. Volume I. History, Geography and Culture, Princeton University Press, Princeton and Oxford, 2006, pp.704-705: „To sketch the history of the novelists’ international is a daunting task. First, literary histories focus on its dramatic and still controversial literary politics: the formation and splitting of writers’ organizations and unions; the brief ascending of the idea of a «proletarian literature» and the shift to «socialist realism» at the 1934 Soviet Writers’ Congress; the famous writers’ congresses in Kharkov (1930), Moscow (1934), Paris (1935), New York (1936), Lucknow (1936), Madrid (1937), Tashkent (1958), Cairo (1962), and Havana (1968); the struggles over the writers’ place in revolutionary regimes from Stalin’s Soviet Union to Mao’s China and Castro’s Cuba.”

(10) Katerina Clark, op.cit. (ediţia din 2000, Indiana University Press), p.xiii: „Thus, rather than a comparative study of the Socialist Realist novel and other text types, what I have attempdet here is an interpretive cultural history that uses the novel (and novella) as its focus because the novel is the privileged genre of Soviet Socialist Realism, occupying the same structural slot as the opera does in China”.

(11) Cf. Michael Denning, art.cit., p. 707: „In the latter half of the nineteenth century, the novel was not central to socialist cultural thought. Poetry and drama were the heart of socialist notions of Bildung, which stressed the appropriation and mastery of the classics by working people rather than the development of an independent radical or working-class art. Following the lead of Mark and Engels, socialist critics championed the classics of the epoch of an ascendent and revolutionary bourgeoisie – Lessing, Schiller, and Goethe – against the bourgeois culture of the time. The novel was generally seen as merely a form of entertainment, and socialists both criticized and tried to supplant the commercial dime novels and Schundliteratur that proliferated in working-class culture”.

(12) Pentru o sinteză a momentului şi pentru o discuţie aplicată pe aducerea jdanovismului în spaţiul românesc, vezi Sanda Cordoş, Literatură între revoluţie şi reacţiune: problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX, Cluj-Napoca, Apostrof, 2002.

(13) Vezi Figura V.11. Dinamica anuală a producţiei de proză şi poezie (pentru literatura autohtonă şi cea tradusă), în Ioana Macrea Toma, Privilighenţia. Instituţii literare în comunismul românesc, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009, p.169.

(14) Vezi ***, Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004.

(15) Vezi în acest sens articolul lui Petru Dumitriu (Flacăra, an I, nr.4, 1948), în Cronologia (…), vol. III – 1948, p.41, unde sunt detractaţi toţi adepţii gândirii sartriene.

(16) Katerina Clark, op.cit. (2000), p. 4: „However, there is a core group of novels that are cited with sufficient regularity to be considered a canon. These include M Gorky’s Mother and Klim Samgin; D. Furmanov’s Chapaev; A. Serafimovich’s The Iron Flood; F. Gladkov’s Cement; M. Sholokhov’s Quiet Flows the Don and Virgin Soil Upturned; A. Tolstoy’s The Road to Calvary and Peter the First; N. Ostrovsky’s How the Steel Was Tempered; and A. Fadeev’s The Rout and The Young Guard”.

(17) Vezi în acest sens discuţiile permanente în epocă despre moştenirea rusă (citită ca literatură serioasă, realistă cu orice preţ, dar nu în orice sens) şi literatura tendenţioasă, de consum, a Occidentului (unde chiar şi realismul are probleme); ex.: Eva Céline, Romanul sovietic, în Tribuna poporului, 21 septembrie 1944: „Romanul realist, de la Balzac până la Roger Martin du Gard sau Huxley, e static. Acţiunea romanului începe şi sfârşeşte cu povestea eroului (…) Vechiul romancier realist nu vedea decât un aspect al vieţii (…) În noul roman rus, nu există tragedie, mai bine zis nu există tragedie definitivă. Soarta individului poate fi tragică pentru moment, dar povestea nu se termină acolo”; ex.: Ion Caraion, în Scânteia, 11 martie 1945: „Dar câtă diferenţă între calitatea (!) autorilor din care se traducea ieri şi valoarea universală a celor care circulă acum! […] Romane de un viguros realism ale scriitorilor sovietici înlocuiesc maculatura cu dulcegării erotice a unor autori francezi sau americani fără nicio semnificaţie chiar în patria lor”.

(18) Letiţia Constantin, Literatură şi propagandă: Editura Cartea Rusă, în România literară, nr. 25, 2009: „În anul 1949, un apogeu al campaniei de propagandă şi de agitaţie, numărul de titluri publicate de editură ajunsese la 601, într-un tiraj total de 6.711.200 de exemplare. Aceste cifre sunt semnificative pentru trendul de după abdicarea forţată a Regelui Mihai I şi proclamarea Republicii, dat fiind că ele erau aproape de două ori mai mari decât cele raportate în 1948 (247 titluri, în 2.500.000 de exemplare)17. Până în noiembrie 1949, cifra urcase la 676 titluri, în 7.700.000 exemplare, iar pentru 1950, erau anunţate 154 de titluri noi şi 84 de reeditări.”

(19) Idem.: „În noiembrie 1950, este comunicat un tiraj de 1.105.000 (din care 673.000 erau broşuri agitatorice)20. În martie 1952, sunt oferite cifre globale, pentru perioada 1944-195121: 1.311 titluri (reprezentând însă exclusiv traduceri din literatura rusă) în 18.990.000.470 de exemplare! Cu acelaşi prilej, este oferită şi cifra totală de titluri în versiune românească: 1.069, printre cărţile de succes numărându-se cele ale lui Mihail Şolohov, A. Fadeev, N. Ostrovski, Maxim Gorki, L.N. Tolstoi, N.G. Cernâşevski, A.P. Cehov, M.I. Lermontov. În octombrie 1954, cu ocazia Adunării Festive de deschidere a Lunii Prieteniei Româno-Sovietice, editura anunţă un total de 1.850 de titluri în 25.000.000 de exemplare”.

(20) Michael Denning, art.cit., în Franco Moretti, op.cit., pp.706-707.

(21) Alex Goldiş, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Bucureşti, Cartea Românească, 2011, pp. 34;36.

 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

 

***, Cronologia vieţii literare româneşti: perioada postbelică (vol. I-VII), Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010-2011.

***, Dicţionarul cronologic al romanului tradus în România: de la origini până la 1989, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.

 

Clark, Katerina: The Soviet Novel. History as Ritual, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1981.

Cordoş, Sanda: Literatură între revoluţie şi reacţiune: problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX, Cluj-Napoca, Apostrof, 2002.

Baer, Brian James: Introduction. Cultures of translation, în  Baer, Brian James (ed.): Contexts, Subtexts and Pretexts. Literary translation in Eastern Europe and Russia, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam/ Philadelphia, 2011

Cotter, Sean: Romania as Europe’s translator. Translation in Constantin Noica’s national imagination, în Baer, Brian James (ed.): Contexts, Subtexts and Pretexts. Literary translation in Eastern Europe and Russia, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam/ Philadelphia, 2011.

Denning, Michael: The Novelists’ International, în Moretti, Franco (ed.), The novel. Volume I. History, Geography and Culture, Princeton University Press, Princeton and Oxford, 2006.

Goldiş, Alex: Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Bucureşti, Cartea Românească, 2011.

Macrea Toma, Ioana: Privilighenţia. Instituţii literare în comunismul românesc, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009.

Vasile, Cristian: Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Humanitas, 2011.

 

Acest articol este o variantă în română (modificată) a studiului Translating Novels in Romania: The Age of Socialist Realism. From an Ideological Center to Geographical Margins, în curs de apariţie în revista academică „Studia Philologia”, nr.1/2016.

 

 

 [Vatra, nr. 3-4/2016]