Postmodernitatea, epocă a seducției şi a minimalismului deopotrivă, aduce cu ea un fenomen de globalizare, manifestat inclusiv în domeniul literaturii. Survolăm cu nesaț o republică a literelor, care îşi are propriul mod de funcționare, după cum o spune şi Pascale Casanova(1), căci locuim nişte teritorii unde totul se măsoară în termeni de: capital cultural, studii cantitative, strategii de promovare, politică a traducerilor, noile direcții de cercetare punând accent pe o dinamică a cărților în spațiul mondial. Această dinamică a bunurilor culturale se petrece într-un univers literar eterogen, în contexte largi şi foarte variate, unde se manifestă o bătălie perpetuă pentru capitalul cultural. În acest context, se cuvine să ne întrebăm: Care este locul culturii române în ansamblul ei la bursa valorilor naționale? Care este locul unui scriitor la care ne raportăm la bursa valorilor naționale? Există scriitori care sunt recunoscuți pe plan mondial, dar în țara de origine nu reprezintă o figură centrală a canonului, iar Norman Manea reprezintă doar unul dintre cazuri. Cum se justifică această dilemă culturală? Explicația ne-o oferă David Damrosch într-unul dintre studiile sale, în care, pornind de la premisa unei epoci noi a literaturii, una postindustrială, pe care o numeşte „postcanonical age”, problematizează hegemonia unei „hypercanonical age”(2), adică a operelor canonice al căror capital literar continuă să crească, în vreme ce capitalul literar al operelor marginale scade. Astfel, Norman Manea nu face parte dintre figurile hipercanoniului literar românesc. Textele sale au reuşit să influențeze mai mult alte culturi naționale decât cea care i-a dat naştere. Conştient de fenomenul globalizării, creează având în vedere nu posibilitatea traducerii, ci inerența acestei problematici, câştigându-şi, în cele din urmă, meritul de a fi apreciat pe plan universal ca inovator al limbajului. Prin urmare, merită investigată motivația scrierilor sale, precum şi modalitatea prin care şi-a creat identitatea culturală în această epocă de colonizare a literaturii. Astfel, lucrarea de față îşi propune să analizeze strategiile discursive la care Norman Manea recurge în scrierile sale şi funcționalitatea acestora în economia aşa-numitei World Literature.

În prima parte a lucrării ne vom concentra atenția asupra problemei traducerilor, prin intermediul cărora lumea creată de Manea influențează şi alte culturi decât cea națională, transcende expresia lingvistică şi experiența scriitorului. Partea a doua vine să detalieze procesele sufleteşti transpuse în opere ca nişte piese de puzzle, cu rolul de a restitui cititorului o imagine a literaturii comuniste şi a exilului. Astfel, vom avea în vedere efectele cenzurii literare ale epocii comuniste şi strategiile construcției unui limbaj nou, esopic, care se va menține şi după modificarea identității de la scriitor român înspre scriitor american.

 

1. Traducerile sau „a citi dincolo de cultură”

 

A aduce în discuție problema traducerilor în raport cu scrierile lui Norman Manea poate părea un truism, contemporaneitatea prezentându-l, în orice motor de căutare, în expresii stereotipe, precum: „cel mai tradus scriitor român”, „Romania’s most famous living author”, sau „le candidat idéal pour le premier Nobel roumain”. În ciuda banalității acestor prezumții, trebuie să admitem că se discută despre literatură într-o nouă epistemă – aceea de World Literature. Însă, pentru ca o anumită operă să intre în acest circuit mondial al literelor, autorul caută să apropie orizontul culturii-sursă de acela al culturii-gazdă prin translație, după cum bine observă mai întâi David Damrosch. Efectele acestui procedeu se fac simțite la nivelul receptării, opera fiind marcată de un „after life”, de un nou destin pe piața literară, devenind duală, bicefală prin faptul că i se adaugă, de fiecare dată, o etichetă diferită în cultura străină. Norman Manea este, însă, un scriitor care posedă conştiința alterității şi a fenomenului globalizării, drept pentru care travaliul său creator are în vedere potențialitatea traducerii, şansa de a oferi textului capacitatea de emulație prin reducerea elipsei dintre cele două culturi în interiorul cărora opera performează. În acest context, se cuvine să ne întrebăm în privința următorului aspect: Ce înseamnă a citi dincolo de cultură în cazul figurii auctoriale a lui Norman Manea? Traduse în peste douăzeci de limbi, proza scurtă şi eseurile ce-i poartă semnătura au fost publicate în periodice şi colecții din lumea întreagă. Monografia şi totodată demersul de istorie literară al lui Claudiu Turcuş inventariază traducerile volumelor semnate de N. Manea astfel: Germania (10), Italia (8), Franța (7), S.U.A. (6), Anglia (4), Spania şi America Latină (9), Olanda (4), Mexic (2), Israel (3), Norvegia (2), Polonia (3), Ungaria (2), Cehia (1), Grecia (5), Turcia (2), China (3), Portugalia (1)(3).

Nu cred că este relevant să stabilim valoarea unui scriitor raportându-ne la premii, însă convenim că distincțiile acordate ilustrează interesul universal pentru scriitura lui Norman Manea. Cum se explică notorietatea romanelor acestui scriitor? Ei bine, Norman Manea integrează, în creațiile sale, trauma Holocaustului – deportarea în Transnistria – şi experiența traumatizantă a comunismului – care îl face scriitor disident. Opera sa a cunoscut un succes răsunător în „republica mondială a literelor”, dat fiind faptul că în 1992 a primit bursa Guggenheim şi premiul MacArthur, în 1993, Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincţiei de Literary Lion a bibliotecii, în 2002 i s-a atribuit premiul internaţional de literatură Nonino pentru Opera omnia, iar în 2006, premiul Médicis Étranger pentru Întoarcerea huliganului. În 2010 a primit titlul de Comandor al Ordinului Artelor şi Literelor din partea guvernului francez, iar în 2011, prestigiosul premiu literar Nelly Sachs. În 2012, Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat Premiul Naţional pentru Literatură.

Cum putem explica, totuşi, succesul traducerilor acestui scriitor recunoscut, în mod paradoxal, mai curând pe plan mondial, decât în țara de origine? Lectorul îşi asumă osmotic diversele perspective pe care opera literară i le dezvăluie, realizează transferul de sens prin conexiunile pe care le face cu experiențele personale, căutând cu fervoare să se identifice în destinul literar prezentat. De aceea, cititorul epocii comuniste a înțeles opera lui Norman Manea în mod diferit de cel al cititorilor contemporani. Faptul că în continuare textele lui ne mai spun ceva înseamnă mult şi nu face decât să confirme statutul de „scriitor al lumii”. După cum observă şi Amelia Ioana Todoran (Groza) în lucrarea sa, ceea ce atrage la scriitura lui Norman Manea este faptul că „Textul aduce fiecărui lector un mesaj, părând să fie scris pentru fiecare în parte, dar, în acelaşi timp, se revelează aceluiaşi cititor sub diverse forme, aducând, cu fiecare lectură, ceva nou, «nemaiînţeles» până atunci”(4). Aşadar, multiplele variabile ale fiecărui text reprezintă dovada conştiinței alterității în care chiar scriitorul îşi caută sinele. Claudiu Turcuş remarcă „desluşirea ființei ascunse («dorința de sine»)”, care se produce „numai în interiorul unei relații secunde («dorința de celălalt»)”(5), ceea ce reprezintă, în fond, credo-ul artistic al scriitorului şi impulsul numeroaselor traduceri care i-au adus nominalizarea la premiul Nobel.

 

 

1. Permanentizarea exilului sau „a scrie despre memorie”

 

Pornind de la premisa că literatura este, înainte de toate, o expresie a trăirilor, a experiențelor umane, vom admite că un rol deosebit în crearea operelor l-a avut societatea în care a trăit până în momentul exilului şi implicit evoluția umană, efectele întrezărindu-se atât la nivelul imaginarului artistic, cât mai ales la stilistica textului, conturându-i un caracter esopic. Reacțiile nu au întârziat să apară inclusiv în perioada debutului. Receptarea îi atribuie încă lui Manea eticheta de scriitor al unei literaturi comuniste şi al exilului datorită temelor abordate, aflate în strânsă legătură cu biografia autorului, însă aspectul de un interes deosebit îl reprezintă exilul lingvistic ca efect al cenzurii literare, care pulsează în text la nivel stilistic, Norman Manea creându-şi un limbaj esopic. În continuare, merită analizată utilizarea acestei forme de expresivitate chiar şi după eliminarea cenzurii, fascinând ochiul critic al receptorului străin.

Paradigma literaturii esopice în opera lui Norman Manea îmbină mesaje codificate, soluție la care autorul este nevoit să apeleze în momentul impunerii cenzurii, astfel încât să se asigure de rezistența transmiterii sensului dorit prin scriitura sa. Putem spune, aşadar, că rolul cenzurii a fost decisiv în conturarea amprentei textuale a scriitorului, mai ales în măsura în care acest artificiu stilistic este utilizat şi în momentul eliminării cenzurii literare. De altfel, tehnica codificării a fost practicată pe scară largă în contextul abordării teoretice a World Literature, utilizându-se cu precădere în perioada regimurilor totalitariste; literatura este domeniul care o preia în scopul anihilării puterii exercitate de cenzura ideologică, instituționalizată de comunism. Inedit este, însă, felul în care Norman Manea îşi construieşte acest limbaj esopic, eliberator de semnificate, precum şi conexiunea creată între scriitor şi cititor, astfel încât, prin exercițiul hermeneuticii, lectorul devine complice în conturarea sensului şi coparticipant la revolta împotriva absurdității regimului politic. Mărcile şi totodată tehnicile acestui tip de expresivitate în romanele pe care le semnează sunt, după Amelia Ioana Todoran (Groza): jocul măştilor, textul ca mască şi refugiul în figura captivului(6), constituindu-se, în acelaşi timp, ca elemente subversive de construcție a mesajului, căci imaginarul pe care îl instituie subminează puterea cenzurii. Astfel, opere precum Anii de ucenicie ai lui August Prostul, Plicul negru, Despre clovni: dictatorul şi artistul, Întoarcerea huliganului sau Vizuina sunt doar câteva din textele pe care le avem în vedere pentru construirea argumentelor în favoarea ilustrării paradigmei esopice, în condițiile în care publicarea acestora nu este afectată de cenzură.

Anii de ucenicie ai lui August Prostul poate fi văzut drept un text tezist, întrucât construcția personajelor şi a relațiilor pe care le stabilesc ilustrează convingerea scriitorului că arta şi artistul sunt instanțele în măsură să pericliteze şi să înfrângă absurdul existenței instituit de puterea politică. În acest sens, Aurica Stan se opreşte asupra acelor „secvențe narative când cele două instanțe, clovnul şi scriitorul, se pliază până la echivalare”(7), această osmoză a identității autorului însuşi cu bufonul, ființa de hârtie, în termenii lui Roland Barthes, fiind dezvoltată, ulterior, în volumul eseistic Despre clovni: dictatorul şi artistul. Şi acest text reflectă latura parabolică a mesajului transmis de un autor pe care îl surprindem în continuă desăvârşire pe acest drum al esopismului ca amprentă a scriitorului exilat Norman Manea, într-o literatură română contemporană care şi-l revendică tot mai fervent. De asemenea, Amelia Ioana Todoran (Groza) îl citeşte în cheie parabolică, fiind un roman care „explică trecutul, afirmă prezentul, intuieşte viitorul”(8), astfel încât meritul textului rezidă şi în universalitatea mesajului care-l încadrează în tagma world literature studies, abordând problema condiției artistului şi a artei în fața puterii politice. Critica literară consideră că romanul Plicul negru este cel mai elocvent exemplu în ilustrarea mecanismului scriiturii esopice, în contextul în care cenzura acționează puternic, până la mutilarea textului. Limbajul codat, dar subversiv şi subliminal, este văzut ca un pact pe care autorul îl încheie cu puterea în scopul publicării romanului. O atenție deosebită li se acordă romanelor Întoarcerea huliganului şi Vizuina, în care specificul limbajului esopic reprezintă în continuare firul roşu al scriiturii lui Norman Manea, în pofida faptului că nu mai există cenzură, problema care generează utilizarea acestor mecanisme textuale. Cum se explică, din punct de vedere literar, acest fenomen livresc?

În cadrul unei conferințe intitulate „Exilul limbajului”, având ca temă exilul în evoluția creației sale, Norman Manea explică păstrarea caracterului esopic al scriiturii sale pe fondul unei traume cauzate de o dislocare, o deposedare a limbajului, alimentată de înstrăinare şi renaştere culturală(9). În mod paradoxal, continuă să-şi publice textele în limba română, cu toate că trăieşte de douăzeci şi cinci de ani în exil. Plecarea din țară şi păstrarea limbii marchează, în cazul scriitorului Norman Manea, o identitate fracturată, un refugiu traumatic, dar şi o soluție-limită de conservare a libertății, de a fi „acasă” în interiorul textului(10). Limba este răspunsul căutării sinelui, un proces în care se identifică, întrucât „se putea imagina trăind în afara țării, dar nu în afara limbii”, iar „exilul din acest ultim refugiu ar însemna cea mai brutală formă de extirpare, ar atinge fiecare fibră a ființei mele”(11), sunt cuvintele prin care scriitorul însuşi răspunde întrebării pe care am lansat-o în rândurile de mai sus. În cele ce urmează vom reda un fragment mai amplu dintr-un interviu acordat de către Norman Manea lui Ciprian Iancu, întrucât considerăm că aduce lămuriri în privința crezului artistic al scriitorului:

„Nu e uşor pentru nimeni să se dezrădăcineze, să se despartă de o cultură, o familie, de amintiri şi de trecut. Pentru un scriitor e mai dificil. El îşi formează limbajul din momentul în care, în copilărie, devine cititor şi până când îşi face auzită propria voce, în propria sa limbă… E un dezastru să pierzi deodată totul. Cioran spunea la un moment dat… că pentru un scriitor, să schimbe limba e o nenorocire mai mare decât oricare dezastru istoric din lume. Se întâmplă, paradoxal, în momentul în care eşti eliberat – căci exilul înseamnă, de asemenea, libertate, ieşirea dintr-un tip de societate închisă, o colonie penitenciară, şi atingerea altui țărm. Limba mi-a fost luată în momentul în care aveam cele mai multe lucruri de spus.

Exilul lingvistic este schizofrenic. Am amânat cât am putut decizia dificilă de a pleca. Nu voiam să părăsesc România, nu pentru că eram fericit acolo, eram destul de imatur să mă amăgesc că nu trăiam într-o țară, ci într-o limbă, nu voiam să mă despart de limba mea, adevărata mea patrie.”(12)

 

 

III. Crearea unei identități culturale – o „alegorie a sinelui”?

 

Pornind de la textul lui Pascale Casanova, La République Mondiale des Lettres, lucrarea de față pune în chestiune următorul aspect: Cum îşi recreează Norman Manea identitatea culturală – renunțând la identitatea proprie, sau alegând o cale mediată? Într-un dialog cu Leopold Ferdinand, privind evoluția dinspre „scriitorul român” spre cel „american”, autorul subliniază diferențele dintre experiența activității literare în spațiul Europei de Est şi cea din Vest, descriind această trecere dintre cele două lumi, dintre cele două posturi ale statutului de scriitor în termeni precum „şocantă”, „extremă”, „fundamentală”: „Este o experiență extrem de interesantă, toate prejudecățile noastre şi toate reținerile şi toate clişeele cu care venim înărcați se modifică, suferă un proces de autenticizare…”(13). De asemenea, scriitorul simte această trecere ca pe o „confruntare dură cu o lume variată, cu o lume aflată într-o contradictorie mişcare, aş zice de explozie şi în acelaşi timp de pacificare politicoasă”(14).

Într-un alt dialog, Jan Willem Bos îl provoacă la o discuție privind statutul cărții în cele două culturi pe care Norman Manea le-a traversat de-a lungul carierei sale ca scriitor. În acest sens, ni se pare interesant felul în care autorul problematizează rolul literaturii în ansamblul ei la bursa valorilor naționale şi, mai mult decât naționale, globale: „În Est, premisele impun inhibarea, prudența, interiorizarea, codificarea. În Vest, se cere mereu un surplus de ofertă, de competitivitate, o continuă extensie”(15). Norman Manea intuieşte aici o problemă care prezintă un interes deosebit şi pentru noile paradigme de studiu a literaturii, world literature studies, şi anume universalitatea de capital, adică circulația cărților în spațiul mondial. În sprijinul acestei idei, vom reda un fragment ilustrativ pentru problema traducerilor în viziunea acestui scriitor: „Traducerea sau premierea unui scriitor nu ridică valoarea sa reală. Este necesară, însă, şi importantă, nu doar pentru autor, ci pentru vitalitatea culturii […] M-aş bucura ca «vocea» mea literară să fie captată în alte registre lingvistice, ca interesul pentru literatura română contemporană, aproape necunoscută, să crească. Sper ca editorii şi cititorii să constate că asemenea interes este justificat”(16). În urma acestor afirmații, conchidem că spațiul literaturii internaționale, pe care-l locuieşte şi Norman Manea odată cu traducerile sale, este definit de o bătălie perpetuă pentru capitalul cultural, în care rutina comercială devine un fals criteriu al culturii.

 

 

În loc de concluzii

 

Una din problemele pe care le aduce în discuție paradigma contemporană de studiu a literaturii, în aspectul ei global, este statutul creatorului de artă literară, Norman Manea reprezentând tipologia scriitorului recunoscut pe plan mondial, nu însă şi în țara de origine, însă conştient de acest fenomen al internaționalizării bunurilor culturale. Din diferitele interviuri pe care le-am analizat în rândurile de mai sus, putem lesne constata că se înscrie cu succes în rândurile autorilor care scriu având în vedere afirmarea potențialității operei literare şi sporirea ei prin traduceri în variate limbi, nu doar în cele de circulație internațională.

De asemenea, scriitorul subliniază şi importanța „criticii de export”, după cum o numeşte Andrei Terian, o promovare a literaturii dincolo de hotare, făcută de-o aşa manieră, încât să îndeplinească orizontul de aşteptare al cititorilor străini de cultura în care a fost scrisă.

Potrivit caracteristicilor enunțate mai sus, Norman Manea este un scriitor despre care se poate vorbi în noua modalitate de abordare teoretică a literaturii, World Literature, prin trăsăturile analizate în capitolele din cuprinsul acestei lucrări: recunoaşterea pe scară largă a universalității romanelor, în pofida experienței personale de la care porneşte prozatorul, conturarea unei mărci a unicității auctoriale – limbajul esopic, care creează sens atât în perioada comunistă, cât şi în contemporaneitate – sau construcția unei identități duale.

 

NOTE:

(1) Pascale Casanova, The World Republic of Letters, Harvard University Press, 2004, p. 9.

(2) David Damrosch, World Literature in Postcanonical, Hypercanonical Age, în Comparative Literature in the Age of Globalization, The Johns Hopkins University Press, 2006, pp. 49-50.

(3) Claudiu Turcuş, Estetica lui Norman Manea, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012, pp. 247-251.

(4) Amelia Ioana Todoran (Groza), Elemente paradigmatice în romanele lui Norman Manea, lucrare coordonată de prof. univ. dr. Mircea Braga, susținută în 2012 la Facultatea de Istorie şi Filologie, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, p. 6.

(5) Lucian Raicu, „Romanul formației”, în Printre contemporani, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p.50 Apud Claudiu Turcuş, Op. cit., p. 15.

(6) Amelia Ioana Todoran (Groza), Op. cit., p.8.

(7) Aurica Stan, Exilul ca traumă. Trauma ca exil în opera lui Norman Manea, Editura Lumen, Iaşi, 2009, p. 41.

(8) Amelia Ioana Todoran (Groza), Op. cit., p.9.

(9) Bianca-Lidia Zbarcea, în Norman Manea: The Exiled Language, consultat pe http://www.tnb.ro/en/norman-manea-the-exiled-language, 18 mai 2014, la data de 26.01.2016.

(10) Mihaela Şimonica, Identitate fracturată, exil şi anamnesis. Norman Manea, scriitor al memoriei, 13 septembrie 2013, consultat pe http://www.observatorcultural.ro/articol/identitate-fracturata-exil-si-anamnesis-norman-manea-scriitor-al-memoriei-2/, la data de 26.01.2016.

(11) Macfarquhar Larissa, Shadows and fog. The inquiet times of Norman Manea, 1 septembrie 2003, consultat pe http://www.newyorker.com/magazine/2003/09/01/shadows-and-fog-4, la data de 26.01.2016.

(12) Ciprian Iancu, „Acolo şi aici”, în vol. Norman Manea, Textul nomad (Casa melcului II), Editura Hasefer, Bucureşti, 2006, p. 36.

(13) Leopold Ferdinand, „Criza de identitate”, în vol. Norman Manea, Casa melcului, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 50.

(14) Ibidem, p. 50.

(15) Ibidem, p. 37.

(16) Ibidem, p. 38.

 

Bibliografie:

1. Critică literară:

Stan, Aurica, Exilul ca traumă. Trauma ca exil în opera lui Norman Manea, Editura Lumen, Iaşi, 2009;

Casanova, Pascale, The World Republic of Letters, Harvard University Press, 2004;

Damrosch, David, World Literature in Postcanonical, Hypercanonical Age, în Comparative Literature in the Age of Globalization, The Johns Hopkins University Press, 2006;

Turcuş, Claudiu, Estetica lui Norman Manea, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012;

1. Interviuri în volume:

Leopold, Ferdinand, „Criza de identitate”, în vol. Norman Manea. Casa melcului, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999.

III. Sitografie:

Macfarquhar, Larissa, Shadows and fog. The inquiet times of Norman Manea, 1 septembrie 2003, consultat pe http://www.newyorker.com/magazine/2003/09/01/shadows-and-fog-4, la data de 26.01.2016;

Şimonica, Mihaela, Identitate fracturată, exil şi anamnesis. Norman Manea, scriitor al memoriei, 13 septembrie 2013, consultat pe http://www.observatorcultural.ro/articol/identitate-fracturata-exil-si-anamnesis-norman-manea-scriitor-al-memoriei-2/, la data de de 26.01.2016;

Zbarcea, Bianca-Lidia, Norman Manea: The Exiled Language, 18 mai 2014, consultat pe http://www.tnb.ro/en/norman-manea-the-exiled-language, la data de 26.01.2016.

1. Teze de doctorat:

Todoran (Groza), Amelia Ioana, Elemente paradigmatice în romanele lui Norman Manea, lucrare coordonată de prof. univ. dr. Mircea Braga, susținută în 2012 la Facultatea de Istorie şi Filologie, Universitatea „1 decembrie 1918” Alba Iulia.