Poeme de Carmen Veronica STEICIUC, Ioan Tudor IOVIAN, Violeta ION, Crista BILCIU, Daniel D. MARIN

poetry

Carmen Veronica STEICIUC

 

fiinţa mea este o călătorie spre tine

 

spre tine vin, domnul meu, port în braţe adevăruri şifonate

şi vise decupate din foşnetul sălbatic al anemonelor

 

prin liniştea zorilor vin prin amiezi transparente prin

mistralul cu atingeri azurii, domnul meu,

 

în oglinzile mişcătoare în care te reinventezi la infinit

fiinţa mea este o călătorie spre tine

 

de la o vreme ploile

 

 

de la o vreme ploile şi-au făcut culcuş sub pleoapele lui

tăcerile se ghemuiesc în mine şi în mama

 

când palmele noastre se ating, amintirile se rostogolesc

uşor aşezând tandreţea pe încheietura mâinii ca o brăţară

 

ultimul zâmbet strecurat printre buze vestejite

preschimbă cuvintele albe în fluturi

 

din puzzle-ul care sunt eu

 

rătăcesc în fiecare zi câte o piesă din puzzle-ul care sunt eu

deja alunec incompletă prin tine şi prin mine

 

la capătul firii absenţa ta roade aripile fierbinţi ale

memoriei în noi mă risipesc din ce în ce mai des

 

dincolo de ziduri emoţiile se desprind de mine îşi construiesc

himere multicolore mai rotunde mai blânde mai vii

 

(fragmente din volumul în lucru „Livada de portocali”)

 

Într-un mod bizar, toată viaţa am visat fluturi.

Fluturi azurii de forme şi mărimi diferite, cu aripi transparente care-mi purtau gândurile peste anotimpuri.

Fluturi coloraţi care-mi deschideau porţile unor lumi neinventate încă.

Fluturi răguşiţi care mă strigau necontenit din spatele unor oglinzi mişcătoare.

Fluturi tandri care mă îmbrăţişau de câte ori era lună plină.

Fluturi cu papion, care îmi ţineau loc în loja regală din interiorul luminii la fiecare proces de fotosinteză.

Fluturi mascaţi, care mă căutau continuu prin lanuri de grâu interminabile.

Fluturi negri, care se hrăneau cu temerile mele.

Şi un fluture alb.

Un fluture care, indiferent de vis, era întotdeauna acolo, ca o secvenţă finală.

Un fluture alb care mă aştepta, liniştit, într-o livadă cu pomi înfloriţi.

O livadă de portocali.

 

Tramvaiul cu roţi de cauciuc are o singură şină.

Tramvaiul cu roţi de cauciuc trece silenţios prin memoria oraşului.

Tramvaiul cu roţi de cauciuc nu patinează iarna.

În memoria oraşului doi îndrăgostiţi înaintează prin calmul după-amiezii.

Ea îl ţine de braţ. Zâmbeşte.

El poartă în fiecare expresie a feţei o emoţie desavârşită.

Trecătorii se oglindesc în inimile celor doi şi rămân suspendaţi pentru o vreme în starea de euforie care îmbracă străzile pietonale, bulevardele aglomerate şi portul.

Caen îi ţine pe toţi în braţe.

 

(fragmente din volumul în lucru „Livada de portocali”)

Era cald şi bine acolo.

În interiorul gândului nu aveam multe de făcut.

Eram pur si simplu o formă de energie gânditoare.

Mă bucuram de o libertate fantastică. Îmi era permis să călătoresc prin imaginarul fiinţei pe care o locuiam şi să adorm în fiecare seară în mintea unui personaj din cărţile pe care ea le citea.

Da, aţi înţeles bine.

Era o ea.

 

Este interesant să locuieşti în gândurile unei adolescente. Să vezi cum îşi construieşte o imagine despre viaţă. Cum alunecă printre temeri şi frământări, căutări, întrebări şi emoţii. Să identifici culoarea pe care o au aripile ei când se îndrăgosteşte pentru prima dată.

Cum care aripi? Ei, da, uitasem că voi, oamenii, nu vă vedeţi aripile. Dar ele există. Bineînţeles că există. Şi culoarea lor se schimbă continuu, în funcţie de emoţia care vă ţine în braţe.

 

Mai erau şi visele ei.

Despre visele ei v-aş putea povesti ore în şir, dar nu vreau să vă plictisesc.

A, nu. Nu erau vise din acelea condimentate, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Erau vise cuminţi. Deşi… Uneori mă trezeam în visele ei cu toate cuvintele interzise în lumea reală. Veneau să se desfete pe malul unei mări, pe şezlonguri din trestie de bambus, cu cocktailuri din fructe exotice şi bomboane fine de ciocolată.

Da, aţi înţeles bine. Erau acele cuvinte care nu puteau fi rostite decât între hotarele visului.

Niciodată nu m-am întrebat de ce le ţinea ascunse acolo.

 

Oricum, amintirea cea mai frumoasă despre ea a fost rolul pe care mi l-a dat în zorii unei zile senine, în care liniştea răsăritului de soare respira pur si simplu prin mine.

Era probabil rolul principal din povestea unui răsfăţ. Răsfăţul unei adolescente.

Era rolul ideal pe care îl aşteaptă orice formă de energie gânditoare. Şi eu l-am primit cu bucurie. Îl aşteptasem, recunosc, timp de treisprezece ani.

Rolul era să fiu dorinţa cea mai mare. Fiecare fiinţă umană are o dorinţă care primează.

Ei bine, eu am primit în dimineaţa despre care vă povestesc şi o parolă secretă.

Eram dorinţa ascunsă pe care orice adolescentă o poartă în culisele memoriei sale.

 

Era cald acolo. Şi era bine.

Cum? Aţi vrea să ştiţi ce alchimie nebănuită m-a îmbrăţişat în timp ce deveneam cuvânt exprimat, iar mai târziu, fluture ?

Sigur.

Vă răspund cu plăcere.

 

Eram, după cum vă spuneam, dorinţa secretă a unei adolescente.

Până aici, nimic deosebit.

Lumi nemărturisite îşi făceau loc în umbrele pe care cuvintele le săpau în mine.

 

La un moment dat însă, o stare de agitaţie a răscolit adevărurile din interiorul gândurilor.

Am fost smulsă pur şi simplu din ascunzătoarea mea şi aruncată într-un foc alb care-mi atingea formele cu o senzualitate nedesluşită.

Eu chicoteam.

Râsul meu alimenta focul alb cu voluptate.

De nenumărate ori simţeam că mă topesc de plăcere. O frenezie absolută.

De nenumărate ori.

 

Era, de fapt, un proces de modelare.

Vă puteţi imagina un olar care frământă lutul în intimitate? Câtă tandreţe trădează mângâierile sale…

Ei bine, de asemenea mângâieri mă bucuram şi eu în acele clipe.

 

A, mai era şi iluminarea. Oglindirea în esenţele vii ale focului alb. Esenţe în care entităţi minuscule, strălucitoare, se agăţau în delir de fiecare particulă a firescului. O strălucire în care abia percepeam aerul din jurul meu.

 

Lucrurile s-au derulat cu o viteză fantastică. Nici n-am avut vreme să-mi dau seama ce se întâmplă.

 

În scurt timp am realizat că am aripi.

Apoi un trup.

Din miriadele de ochi pe care-i aveam înainte, acum aveam doar doi.

Mă transformam într-o creatură interesantă, asemănătoare cu un fluture. Un fluture alb.

Singura diferenţă între mine şi insectele din ordinul lepidopterelor era faptul că eu aveam un plus de nemurire.

 

O mireasmă de livadă de portocali în floare s-a aşezat timid pe antenele mele.

 

O formă geometrică nedefinită îmi contura însingurarea. O formă de captivitate în care lumile abstracte reflectau în mine întâmplări viitoare.

 

Pe scurt, o expresie admirabilă a unui moment insolit.

O alchimie mai puţin cunoscută, în care lumina penetrează universurile dorite pentru a naşte entităţi mai mult sau mai puţin ancorate în real.

 

Cam asta ar fi.

Cum? Trecerea dintre două dimensiuni?

Da, se poate spune şi aşa.

 

…Reîntâlnirea cu ea a fost o revelaţie.

Dacă uneori zburam în neştire peste şi prin adevăruri mai mult sau mai puţin ademenitoare, în momentul în care ea a intrat în sala de expoziţie, umbrele albe au zâmbit în toate tablourile.

 

Da, aţi înţeles bine.

Umbre.

Am spus umbre intenţionat.

Deşi, semănam mai mult cu nişte pete de lumină care vibrau pe pânzele expuse.

 

Iniţial, credeam că ne-am întâlnit acolo întâmplător.

Abia târziu am înţeles jocul.

Eram, de fapt, o mulţime de fluturi albi. Locuiam în tablourile lui. Dormeam, mâncam, dansam, ne iubeam în tablourile lui.

Era acolo, ca să spun aşa, cartierul general. Locul în care ne adunam şi materializam esenţe gânditoare, după care plecam spre destinaţie.

Eram dorinţe mascate care decupează fragmente din ireal, pe care le lipesc apoi în cotidian construind întâmplări viu colorate.

 

El nu înţelegea de ce ne-a adus acolo.

Dar simţea că aşa trebuie să fie.

 

Reîntâlnirea cu ea a fost o bucurie imensă. Am reuşit chiar să-i semnalez telepatic prezenţa mea acolo.

 

Ea nu m-a uitat.

Eram pentru ea un izvor de linişte ascuns.

Şi prin asta m-a cucerit definitiv.

V-a plăcut mutarea mea?

Sigur, există o logică internă a jocului. O logică ascunsă, pe care doar fluturii o cunosc. O strategie fascinantă care vă aşează pe voi, fiinţele umane, în întâmplări dorite, uneori bizare, în momente din cele mai neobişnuite. O aşa zisă raţiune a existenţei, care vă trimite în mod conştient sau inconştient semne. Uneori prin sunet, culoare, cuvânt. Alteori prin…

 

Aveţi cumva senzaţia că ea a ales din întâmplare tabloul Ritual cu fluturi şi melci? O, nu. Bineînţeles ca nu. Probabil v-aţi dat seama, deja. Eu eram acolo. Eram culoare şi sunet în acelaşi timp.

Nu eram singur. Nu. O mulţime de fluturi albi eram în sala de expoziţie. Fiecare dintre noi întruchipam o dorinţă.

Eu eram dorinţa ei.

 

Pentru ea am locuit, multiplicat, în toate tablourile în acelaşi timp.

Am selectat canalele de comunicare. Am acordat uşor frecvenţele. Am revărsat o dragoste desăvârşită peste nevoia ei de tandreţe.

 

Am cântat chiar. Da. De ce vă miraţi? A, sunteţi obişnuiţi ca fluturii să zboare şi atât? Ei bine, fluturii cântă. Da, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, fluturii cântă. Glasul lor seducător vă poate tulbura sau vă poate induce o stare de calm nesfârşit.

De data asta însă, numai ea îmi putea auzi cântecul.

Bucuria pe care o construiam în ea avea valenţe inestimabile. Simţeam starea ei de bine când devenea culoare şi îmi atingea uşor aripile ca un abur cald. Uneori fierbinte.

 

O formă de magie? Nu. Nicidecum.

Poate o formă uşoară de hipnoză, indusă prin aprecierea deplină a frumuseţii. Un exerciţiu care vă scoate din cotidian şi vă permite pentru câteva momente să cunoaşteţi absolutul în toată splendoarea lui.

 

Da. Aţi ghicit. Imaginea din Ritual cu fluturi şi melci era începutul.

Momentul zero.

Momentul care rotunjea esenţa gânditoare a unei adolescente, imaginând întâmplări reale.

Momentul în care esenţa aceea gânditoare începea să se rostogolească precum un bulgăre de zăpadă.

Un bulgăre care definea împlinirea.

Împlinirea dorinţei.

 

 

Ioan Tudor IOVIAN             

 

frigul

 

a cam venit vremea să luăm o altă cale

 

e frig în patul vraişte al copilăriei

e frig în haina prea strâmtă a adolescenţei aruncată la debara

e frig în minte

e frig în stele

între noi e distanţa dintre două continente

deşi mă ţii de mână când privesc albastrul îndurerat al mării

 

e frig ca într-o salină în inima ta

„ca în capul unei statui” – cum a zis un poet bolnav de frig –

 

de frig şi de linişte rea

pereţii minţii crapă

ziua se surpă în noapte de cum mijesc zorii

cu uruit de fiare vechi şi pietre şi trupuri zdrobite de oboseală

 

copilul moare fără să fi aflat de ce

în bărbatul neras de săptămâni care priveşte în gol

 

frig şi ziduri fără fisuri şi tâmple de piatră ceruri definitiv închise

 

te rog

nu pune mâna nu pune mâna pe raza asta de lumină

fiindcă nu de sus vine

 

şi e atât de frig în lume

e atât de târziu

e atât de amar

 

 

passo doble la tobe eufoniu şi cinele

 

aş vrea să deschid

uşa care n-a mai fost deschisă de ani dinspre tine

inima care n-a luat foc niciodată din dragoste

mormântul atâtor zăpezi

lada cu un El Dorado uriaş

 

cu bocancii plini de noroi grei ca moartea

dansez în ploaie

frământând

frunze şi ochi şi aripi de porumbel şi săruturi

beat beat

cu o cheie în mână –

de aur de lumină de carne de pământ

 

în jur nebuneşte

rotesc case de plumb inimi de câlţi căpăţâni de poeţi fântâni fără apă

dinţi cariaţi teii în floare

 

dansez în ploaie şi nu vreau să ştiu de nimeni şi de nimic

 

„aşa să mă ţineţi minte” – zic –

„fericit tânăr neras beat de ploaie şi moarte

cu picătura de sânge în colţul gurii –

trandafir vânăt

pătat de noroi şi scuipat şi muc de ţigară şi sărut”

zic –

 

„aşa să mă ţineţi minte – dansând în ploaie

passo doble la tobe eufoniu şi cinele

în noroaiele El Dorado-ului

fericit

ca Vaca Domnului sub frunza de vişin

ca prigoria-n vântul

lui aprilie

ca roza înmulţindu-se-n carne

 

cu bocancii grei

cu inima şi mai grea

cu gura uscată de arşiţă

 

in deserto clamando

 

 

lepădat de la faţa Ta Doamne

– desprindere II –

 

lepădat de la faţa Ta Doamne

mă bălăcesc

între muzici lascive bere şi mititei aioşi

muştar şi bârfe şi covrigei unşi cu miere şi susan mac şi şpan

cu Suzana şi Lolita

trase artistic la strung de Hopa-Mitică-nici-nu-bea-nici-nu-se-strică

în baraca miracolelor

 

şi roata norocului din adn-ul meu

produce viitor la kilogram legat cu pamblică tricoloră

produce non-stop adrenalină şi american-dreams pentru poeţii gureşi

de pe Dâmboviţa & Tâmpa

pentru spitalele de psihiatrie pentru şcolile de dans din burice

pentru ministerele nimicului cu scârlionţ

 

şi roata norocului din mintea distrusă produce

în valuri kalaşnikov

realităţi cu yesmeni cu vodka & cola pentru restul lumii

pentru generaţiile copy-paste copy-paste

 

dar roata norocului

cu slove de foc şi slove făurite

 cu litere tipărite cu fierul roşu în carne

produce

între Carpaţi Dunăre şi Mare

printre hăulituri cu ghionturi mioritice

atât de multă tristeţe că-mi vine să-mi tai venele

să mă arunc în ziua de ieri

pentru totdeauna

 

dar vai

dispare în disperarea livrată cu parfum ieftin şi fundiţă

în întunericul erotic

Coana Miţa-biciclista cu tot cu Crăcănelul ei

ambetat absolut undeva în Cişmigiu

ascuns

cum numai marea sub clopotele verzi

 

 

hai să te dai cu mine cu el cu ea în stambă

să ne întoarcem sufletele pe dos

să li se vadă cusăturile slabe aţele de păpuşă

 

să facem măscări prin

paradisurile artificiale

 în care

 goală şi vopsită în verde de paris

 baletează au rebour jeanne duval cu poetul ei en corespondances desperechiat

cu tiribombe şi pocnitori şi sudalme şi miros iute de frică

 

dar

hai să punem sub scaunele din biblioteci grenade cu râsete şi la subţiorile îngerilor

sticlă pisată şi merde afrodiziac

hai să ne tăvălim beţi-turtă

prin praf de puşcă şi piper şi creier

făcut zob cu ranga iubirii de oameni

în academia scrobită

ţeapănă de atâta gravitate

 

-mausoleul merdului tricolor –

 

hai să ne ospătăm cu fleicile fleşcăite ale lui mam’mare

cu nasul borcănat şi roşul vertical al lui nichituş muiat în tuş sub curcuduş

între oameni de câlţi

oameni de gumă

oameni traşi la xerox pe hârtie de ambalaj pe ziduri în aiurare

 

o să vă vând contra cost cu pipeta

esenţa esenţelor sub formă de picături sub limbă

celor în care gloanţele dum-dum

fac să înflorească

psihedelic

iadul

 

pentru o clipă o să urc în al nouălea cer cu Lolita

să sfărâmăm porţi de fum să dărâmăm ziduri de carne şi nervi

să ne aciuem în ea pentru încă o viaţă pentru încă un vis

 

cu iarba fiarelor

o să desfac cele-şapte-lacăte-de-la-cele-şapte-centuri-de-castitate

ca toată tinereţea să se ducă pe apa sâmbetei

 

hai să vi-l arăt

dincolo

pe dj Marinică trompo-bicicleta cu gaze

care vinde pisată mărunt

piatra filozofală ambalată în staniol pentru uz intern –

e bună pentru brâncă şi oftică pentru meteorism şi aiurare

pentru săpat şanţuri în Pacific

pentru bucuria coborârii de-a berbeleacul a omului

din maimuţa lui urmuz la fiecare 20 de minute

pe scara Richter

 

ia faceţi voi mumos-mumos

ca Iovian–împăratul să vă injecteze în jugulară de-a dreptul

licoarea poeziei

cu tot zumzetul cuvintelor în durerile facerii

cu otrăvuri sonore şi ceruri înalte

şi pocnetul osului de pitulice sub raza iute a dimineţii cu păpădii

 

şi

le spun

celor dispuşi

să privească în ochii mari şi minunaţi

 moartea din ei înşişi

până se îndrăgostesc de ea şi de miile ei de fluturi

rătăciţi între acum şi atunci

 

 

( şi nici un om nu o va atinge aici

– şi ea va zbura

liberă şi fericită pe deasupra câmpiilor de fier şi gălbează

pe deasupra gunoaielor

din oraşele frigului

a munţilor măcinaţi de boli

a morţii în travesti )

 

dar ei sunt duşi deja cu sorcova pe pustia neagră prin hrubele beţiei de a face rău

 

 

 

Violeta ION

 

 

CEA MAI FRUMOASĂ ZI

 

Deasupra Ardealului

 

Deasupra Ardealului se înalţă surprinzător de repede oameni

palizi cu haine lungi sub care tremură corpurile subţiri, firave

răsucite a ploaie şi linişte.

Mătuşa e gazda completă, nu-şi ridică niciodată privirea din perete.

Roboteşte lucrul pe loc şi ea nu se hrăneşte. Are sîngele gros cît să-l tai cu palma,

din sîngele ei se îngraşă, din sînge îşi duce mîna la urechea beteagă

din sînge se trezeşte noaptea şi aranjează lucrurile în rafturi

toată noaptea cotrobăie prin debara cu mîini puternice din care

ţîşneşte sînge gros, bun

ca la mama acasă. Cu sîngele ei se laudă, de sîngele ei e îngrozit oraşul

cînd stă lipită de masa de la fereastră, trenurile urlă şi vorbesc cu ea.

După o stare nemaipomenită începe să zică tare. De la atîta vorbire

se încreţeşte cugetul. Bărbia îmbătrîneşte dar se ţine trează cu o sforţare în sus

de parcă s-ar smulge că e pe jumătate îngropată. Toţi oamenii din oraş

se strîng în jurul ei şi vorbesc, parcă au şi ei

bărbile îngropate pe jumătate în aerul gros

şi de la atîta vorbire cu ea încep să caute toţi noaptea prin debarale.

Noaptea e întotdeauna grozavă, magnifică.

N-am aflat niciodată ce caută.

 

 

Mă uit la femeia asta

 

Mă uit la femeia asta care îşi întinde mîinile pe geam

în spatele geamului oameni lungi

oameni prietenoşi

unii spun că-i nebună şi că de cîte ori deschide fereastra

îşi agită mîinile în gol.

Cred că se recunoaşte în mulţime şi mai cred că într-o zi

o să coboare de acolo s-o îmbrăţişeze.

Poate e mătuşa. Şi mătuşa caută de dimineaţă şi caută

şi caută pînă seara cînd mîinile ei fine

se aşează în jurul gîtului femeii din mulţime.

În fiecare dimineaţă urmele de pe gît se evaporă

şi în fiecare noapte văd o femeie care trage

un leş în sus pe scări pînă în creier

 

 

Asta e a doua noapte

 

în care visez morţi care nu fac parte

din familia mea. Le dai pomană, ce să faci, spune mama. Altfel se ţin după tine

pînă le dai. Tu, ascultă la mine, intervine mătuşa Tina, crezi că morţilor le mai

trebuie ceva? Lu’ asta, după ce şi-a schimbat religia, spune mama, nu-i mai trebuie

nici bomboană pe colivă. Lasă că o să vezi tu cum e să nu-ţi împartă nimeni!

Adică pe ei nu i-a iubit nimeni?

Te-am auzit, şuieră mătuşa. Ce legătură are?

Ce a zis, întreabă mama. Spune ce a zis!

A zis că vremea trece şi dacă mai stă aşa se urîţeşte şi n-o mai ia nimeni.

Urîtă eşti tu, şuieră şi mama, lasă-mi fata în pace,

mai bine vezi de tine că eşti stearpă ca o coajă de nucă. Şi ce mare

lucru că-l ai pe Ilie? Tot nepoata o să-ţi împartă.

Dacă îmi împarţi, mă ameninţă mătuşa, o să te bîntui în draci!

Tată, să-mi dai bani să-ţi cumpăr băutura pentru pomană, sare tata în mijlocul sufrageriei.

Se cam clatină că el a început de aseară.

N-a băut tata nimic, îmi dai bănuţii şi îţi cumpără tata de la piaţă

un vin alb, ca să nu-mi facă tensiune

o ţuică sănătoasă de prună

îţi cumpără tata carne pentru fripturi

le perpelim frumos la cuptor

luăm şi un cozonac, că mă-ta e obosită.

Mă, spune mama, iar mergi alăturea cu drumul. Dar nu e o idee rea

să-i dai lu’ tac-tu să se simtă şi el util.

Dă-i lu’ tăticu, spune tăticu. Şi din mîneca mea încep să curgă : asul de treflă

pentru regina mamă, asul de pică pentru mătuşa Tina, asul de cupă pentru tata,

şi curg pînă se umple sufrageria

şi de atîţia aşi nu ne mai încăpem în piele de bucurie.

 

 

 

Dimineaţă va fi

 

minus un grad şi mai tîrziu minus şase grade,

ne anunţă tata în bucătărie, făcînd pîrtie printre ceştile cu cafele

şi eu vreau să-i spun că logic n-are cum

oricum, nu iarna asta a noastră

dar nu apuc pentru că un om de gheaţă se ridică brusc între noi

şi-l privim în orbitele goale pînă ni se face rău

şi ne aşezăm pe scaune. Eu mă arunc ca să aud cum trosneşte scaunul, el

se aşează simandicos ca un musafir şi întoarcem simultan privirile spre fereastră:

a rămas doar copacul acesta golaş

şi fata asta cu pelerină

şi bătrînul cerşetor care strigă cu o cruce în spate

a rămas troleibuzul şi mîna dreaptă a lui Dumnezeu care mătură străzile de cadavre

a rămas soarele ăsta proaspăt de care nu te mai saturi

 

aici sînt magazinele din care ieşim fericiţi

aici pîinea şi laptele şi mierea pentru pomenile noastre

etajele care se leagănă sub corul de frunze galbene

mîinile mele din care se varsă un rîu de seminţe pentru porumbei

 

da, dimineaţă va fi minus un grad

mai tîrziu minus şase grade

 

şi aici, în casă,

figurinele de lut plămădite de atîţia ani de zile

pietre de rîu şi mileuri şi cîinii noştri încurcîndu-se printre ele

împrăştiindu-le peste tot

cearcănele mamei îmblînzite de atîta rău: că ne-am obişnuit cu el

cum se obişnuieşte omul cu tumoarea din corpul lui

renunţă la regim şi lamentări şi trece la cafele şi votcă

îndoaie pachetul de ţigări

şi ia fiecare zi ca pe cea mai frumoasă zi.

 

 

Crista BILCIU

 

EVANGHELIA DUPĂ LILIT

în 13 cânturi deşucheate

(POEMA DESNUDA – Cartea 2)

Prolog

 

 

Ascultă-mă

dar nu cu urechea,

 ci cu sexul lipit de textul prin care respir…

Majoritatea fecioarelor sfârşesc în patul unui bărbat, dar

nu orice purtător de penis e bărbat, după cum

nu orice purtător de pix e critic literar

pisicile nu sunt toate la fel în întuneric –

unele mai blânde zgârie rău

altele rânjesc doar (cele de Cheshire)

iar altele bătrâne fac zeama bună –

dar, de cele mai multe ori,

precum oul care dă lecţii de gătit găinii

aşa caută critica de azi târtiţa poeziei de ouă

căci, vai, nu orice critic literar are pix

(nu orice pix zgârie rău)

unii critici au sex

iar sexul lor o latră pe Lilit, târfa

Lilit râde în somn căci

Ce naşte din poezie critici literari mănâncă

 

 

Introducere

(Odă mie însămi)

 

-Cine eşti tu?

-Sunt Lilit. Lilitu…

Cartea a doua nu e cine ştie ce

În ea veţi face cunoştinţă

cu ceea ce a mai rămas din

personajul numit Laura

cu o versiune adăugită, peticită

şi îmbunătăţită

Deci, eu, Laura

scriu

înşir cuvinte în mansarda mea

de pe Căderea Bastiliei

alături de partenerul meu neobosit

şi negrăitor, gândacul gânditor pe nume

Gândac Gândescovici Raskolnikov

El stă în chiuveta mea care picură

iese din instalaţia de scurgere

şi aşteaptă

aşteaptă să îl observ

şi să îmi fie frică şi greaţă

(Gândescovici are peste 5 centimetri lungime)

atunci Gândescovici zâmbeşte pe sub elitre

şi gândeşte: Eu sunt îngeraşul tău

eu îţi voi lua cuvintele oarbe de lăbuţă

eu ţi le voi purta în jos

prin instalaţia de scurgere

până în casele oamenilor

eu ţi le voi sălta spre urechile

şi decolteurile gospodinelor

spre urechile intelectualilor

Iar mansarda ta va fi un focar de cultură

Eu voi ieşi prin fiecare canal şi fiecare robinet

voi lipi abţibilduri cu chipul tău

şi cuvintele tale mă vor urma cuminţi,

ţinându-se de lăbuţe să nu se piardă

şi nu, tu nu vei fi o simplă statistică

atunci când vei muri,

tu vei ajunge în Dicţionarul Scriitorilor,

şi în manualele alternative,

în ştirile de la ora 5,

chiar în „Times” şi „Sunday News”

şi de acolo, ţup!

în subconştientul colectiv.

Şi viaţa ta nu va fi degeaba

nimic nu va fi degeaba

aliluia aliluia aliluia…

 

Ascultă.

Aşa reflectam eu în timp ce

mă plimbam pe străzile prăfuite ale oraşului

(mint când spun că străzile sunt prăfuite –

de fapt, inventez,

ca să nu-ţi dai seama că sunt atât de căzută în mine

încât nu mă uit nici la străzi, nici la cer, nici la oameni –

nici măcar la tine care mă citeşti,

probabil, simţi incertitudinea prezenţei mele,

te plictiseşti

Şi aştepţi degeaba să încerc să te cuceresc prin clasicele figuri de stil…)

Chiar acum, creierul meu scrie,

Corpul meu nici nu e aici,

paşii îmi duc inconştient sacul de oase şi grăsimi organice

în zig-zagul supermagazinelor,

sufletul meu însă stă aplecat asupra lui însuşi,

ca atunci când te apleci să bei apă dintr-o fântână,

te vezi pe tine în ea

şi rămâi tâmpit, ca Narcis,

Dar sufletul meu e departe de a se extazia

de netezimea obrazului său,

sufletul meu e orb

şi trebuie să se pipăie cu degetele pentru a se cunoaşte,

îşi tatonează încet, cu tentaculele,

fiecare centimetru al epidermei, căutând spărtura –

pentru că trebuie să fie o spărtură în fundul vasului,

altfel de unde apa din cală,

de unde oscilaţiile periculoase ale navei,

gata să se abandoneze îmbrăţişării furibunde a valurilor,

de unde fuga îngrozită

a şobolanilor lucidităţii,

care preferă să se înece decât să însoţească

o astfel de corabie bolnavă (nu beată).

Rana – cauza bolii – spărtura mare

prin care conştiinţa mea îşi poate trece cu uşurinţă pumnul,

fluierând a pagubă,

credem că a fost făcută de ochii lui albaştri

de ochii lui mirosind deocheat a D.H.Lawrence…

 

STOP!

Ştiu. Cuvintele mele nu au reuşit să înşface ideea.

Lasă ideea. De unde au apărut iar ochii?

Şi de ce sunt albaştri?

Şi cine eşti tu?

Sunt Lilit. lilitu.

Lilitu? Ce s-a întâmplat cu Laura?

 

Atunci Laura se trezi din somn.

 

 

 

Daniel D. MARIN

 

 

Lumea într-un cip

 

Trăiesc în bunăstare şi apatie.

În acest caz, lumea este, printre altele, tolerantă cu mine.

Când traiul ăsta dă semne de oboseală,

lumea fojgăie în jurul meu şi-mi dă întruna sfaturi arţăgoasă.

Dacă aş putea introduce lumea

într-un cip pe care l-aş putea activa oricând

m-aş putea crede un dumnezeu-copil.

În acest caz, lumea îmi va părea, printre altele,

obedientă ca un roboţel-spion

dependent de telecomandă, baterii şi cheful meu

de hârjoneală şi de a strecura mică discordie.

Abia atunci adio bunăstare şi apatie cu adevărat hieratică.

 

 

Lecţia de cinism

 

Învăţ să fiu un bun cinic.

Mă ajută să trec peste.

Cinismul de împrumut îmi

vine perfect. În noua mea haină

defilez calm prin societate.

Cota de popularitate

îmi creşte invers proporţional

cu puţina îngăduinţă

de care dau dovadă. Însă tot

nu reuşesc să trec peste.

Cu cinismul la vedere, trec

prin societate ca un superb

manechin anorexic pe catwalk.

 

 

respiro

 

Fac ce vreau. Şi vreau să fac dezastru.

Arunc obiecte, rup hârtii, răstorn

castronul cu mâncare al pisicii

în mijlocul camerei, smotocesc pisica,

mă învârt în jurul camerei,

sar până dau cu capul de tavan.

Un vecin îmi bate în ţeavă

să mă potolesc, altul mă întreabă

direct prin peretele lavabil

ce m-a apucat. Şi ce-mi place

să-i las în suspans! Din păcate

nu mă ţine prea mult. Mă potolesc.

Sunt cuminte şi mă doare.

Strâng tot ce-am aruncat. Oftez de oftică.

Pisica stă în mijlocul camerei

în două lăbuţe, privindu-mă cu ochii ei albaştri

de birmaneză, total confuză.

 

 

Levitaţia

 

Se mai întâmplă să-mi iasă exact

invers. Şi nu-i prea rău. Dimpotrivă.

Ieri am vrut să ajung la pacea interioară,

dar paranoia mi-a invadat mintea.

Din paranoia am trecut printr-un

inexplicabil proces direct la extaz.

Buddha mă privea şi parcă mă invidia.

Mie nu-mi păsa. Nici nu mai

ştiam ce-i aia invidie. Deja mi se arcuia

aura în jurul capului. Mai s-o ating,

dar extazul te consumă şi se consumă

rapid. M-am trezit în metrou.

Levitam în lotus deasupra unui scaun de plastic

roşu cu ochii holbaţi, iar oamenii

se holbau la mine. Mă arătau cu degetul.

 

 

Nediferenţiatul

 

Încerc să fiu eu.

Nu-mi iese.

Împrumut voci, figuri,

uneori chiar gânduri.

Fără voie. Nu mai ştiu unde

încep eu şi unde încep

ceilalţi. Nediferenţierea îşi face

de cap în propriul meu cap.

 

 

Motor!

 

Mi-e foarte greu să accept

că în realitate nu e foarte greu.

Mă ascund ca un tâlhar

cu şişul în mânecă după tihnă

şi trândăveală, să pot

la un moment anume ales

să înfig şişul în oricine-mi perturbă

reveriile bizare. Dar nimeni,

nimeni nu se sinchiseşte.

Atâta plictis încât las bizareriile

deoparte şi trec la acţiune.

O imensă energie benefică

îmi inundă trupul. Întorc totul

pe toate părţile. Sunt în plină

acţiune de cercetare. În curând

voi fi în deplină acţiune.

Deja mă trece un fior când

mă gândesc la tot ce-aş putea face.

 

 

Direct spre soare

 

Mi-am luat un automobil.

Numai bun pentru drumurile noastre.

Nu consumă mult. Numai

că de câte ori sunt la

volan mă transform în altcineva.

Nimeni nu mă recunoaşte.

Şi mă ţin de farse.

Până mă plictisesc. Atunci

mă dau jos din automobil şi redevin eu.

Mi-a venit meseriaşa

idee să-i ataşez nişte aripi.

Să fie un nou automobil zburător

prin lume. Dar de unde aripi?

Prind un arheopterix

şi-i retez aripile, apoi precum

Dedalus le ataşez cu ceară

la automobilul meu. Şi pornesc motorul.

Şi îmi iau zborul direct spre soare.

Însă gelos pe mine nimeni nu-i.

Sunt prea multe avioane.

 

 

câinele invizibil
în parcul din centrul oraşului cu locuitori clandestini

pe iarba crudă şi umedă

copilul ţine un câine invizibil în braţe

îl mângâie pe blana deasă şi moale

îi şopteşte ceva strict secret la urechea uşor ridicată

câinele invizibil pricepe desigur totul

(e de o inteligenţă vizibilă de la o poştă)

şi îi răspunde copilului tot în şoaptă ceva strict secret

 

copilul îl hrăneşte cu jăratec şi pâine pe vatră înmuiată în lapte

o muşcătură el două câinele invizibil

 

în parcul din centrul oraşului cu locuitori clandestini

un copil cât un purice

se joacă în blana moale şi deasă

a unui câine invizibil

care creşte tot creşte

cât blocul de vis-a-vis

cât un transatlantic.

 

 

Individualitate

 

Vine o vreme când toate îţi par

aproximativ indistincte. Lucruri, oameni,

fluxuri energetice şi electromagnetice,

sunt o masă omogen structurată

ca un fel de reţea. În orice punct te-ai afla

totul e indistinct. Mai grav,

tu însuţi devii treptat la fel de indistinct.

Încerci să-ţi recapeţi

individualitatea, dar ea nu dă semne

că ar vrea sau ar putea fi recuperată.

Te gândeşti că poate acesta e un semnal

că un nucleu al individualităţii tale

a rezistat totuşi. Încerci să construieşti

în jurul lui straturi de individualitate.

Aproape că ai reuşit, ai o puternică

individualitate, dar abia ieşi în stradă

printre mii de oameni că straturile

cad unul câte unul. Rămâne singuratic nucleul.

Îţi subminezi

până la extincţie

propriul nucleu de individualitate.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

şi am scos gheara

    IOAN TUDOR IOVIAN        

  iovian

îmi aduci jucării cu dispozitive pentru ucis ploaia şi

             plictisul şi felinele verzi

                        de pe dealuri

                        şi focurile şi luna

                        şi durerile de şale ale duminicii

            dar de ce aşa târziu

Citește în continuare →