Roxana COTRUŞ
Roxana Cotruş s-a născut la 8 iulie 1990, în Tîrgu-Mureş. A urmat cursurile Liceului de artă din Tîrgu-Mureş (e şi pictoriţă). Absolventă a Facultăţii de litere din cadrul Universităţii ”Petru Maior” din Tîrgu-Mureş şi al masterului de critică şi istorie literară din cadrul aceleiaşi facultăţi. În prezent, profesoară de limba şi literatura română.
RRR
Tu uiţi c-ai tras un paravan
Un Stop
Între tine
şi tine.
Şi-umblai desculţ
Pe sloiuri de gheaţă
întrebând
de ce-ai primit drept moştenire păcatul,
furia şi uitarea.
Să nu te mai privească
Să te dorească
Să o atingi
Să o priveşti
S-o modelezi
Cu trupul
şi
Sufletul.
şi-apoi ai ştiut
că trebuie s-o joci
şi s-o înfrângi
Că eşti sortit s-o ţii
Departe de tine
Warm-up
De câte ori mă-ntorc spre noi
eu ştiu
c-ai fost victima limbajului scăpat de sub control –
al meu control.
Degete-ncleştate, pupile supradimensionate, conştiinţă-mpovărată –
Toate-au fost
martori
Lezaţi.
De câte ori mă-ntorc spre tine
eu ştiu că numai tu mi-ai rămas
până încerc să m-ajung
din urmă
şi iau
umbrele
iau
lumina
căderea
înălţarea
şi le bag într-o şosetă, fac un nod
apoi le arunc pe toate
îndesate-n şoseta neagră
în cuvă
şi bag în priză maşina de spălat.
Nici apa prelinsă pe cablu
nu doreşte scurtcircuitarea
în timpul contorsionării tale.
privesc detaşată.
îmi spun că nu-i mare lucru
e warm-up
Iniţiere
M-am născut să fiu copila-ispită
privită
iubită
neatinsă.
Nu ajung la mine
dar vă ştiu pe toţi.
Pielea mea v-a absorbit veninul
Ochii-mi sunt suspin.
Şi vă ştiu pe toţi.
Joaca de-a ilarul.
dorinţele-mi sunt
precum un trăsnet ce
pe mine m-atinge,
pe mine m-agaţă
şi mă poartă,
mă-ntoarnă,
mă schimbă
mi-arată de unde-am venit.
Illo tempore.
se-aud paşii lui intrând,
legănându-se
prelung.
iubind.
îndurând.
– stopul
cearşaful alb
scările
betonul
sicriul
drumul
de ţară
livada
prunii, merii
păreau nişte pitici
în
toposul nedumeririi mele.
A fost pământul
Rust tempore.
Am cunoscut moartea încă de pe-atunci.
o gazelă în lumea tuturor
şi-a nimănui.
le ascultam respiraţia în fiecare seară
şi dimineaţă.
teama îmi acapara fiinţa
şi
aluneca-n mister.
macabru
De-acolo vin.
Romanţă-n a treia dimensiune
Învesteşte-mă ca maestru al artei tale de disimulare ş-ai s-adulmeci fiecare moment pe care ţi-l voi reproşa.
Ai grijă la viteză. Să nu te-mpiedici!
Nu ştiai că fiecare clipă irosită în întunericul disimulării noastre va deveni granat.
Îmi întorc spatele. te las în ceaţa din faţa blocului. acolo ai rămas.
Prezenţa ta s-a prelins pe bucata de trotuar pe care stăteai.
Urlai şi-mi zâmbeai. acum îl calc – şi-mi dă o mare satisfacţie.
Haosul, păsarea faţă de nepăsare, identitatea fără identitate, nebunia puerilă,
culoarea pastelată a pielii de pe claviculă – totul e o respiraţie.
Difuzorul şi-a revenit, margaretele au murit. Respiraţia-mi ţi-a rămas.
Şi ştii ceva!? Femeia de serviciu a spălat şi trotuarul.
Deci zici că suntem chit?!
Maria
ţin ceasul de pe noptieră
între arătător şi degetul mare.
Măsor distanţele de la minutul 15 la 45
Au trecut 30 de paşi,de apropieri, de atingeri.
în tot acest timp îmi târăsc picioarele prin bălţile tulburi din faţa blocului,
în care te văd mai limpede decât ai fost văzut vreodată.
Şi aflu că, de fapt, tu n-ai fost niciodată,
că mâlul pe care l-am înghiţit până mi s-au oprit bătăile disperate
Mi-a retezat dorul de libertate.
Vreau să fiu resuscitată de-un val de frig năprasnic
Care să subjuge scânteia ce pârghia sufletului mi-a încins-o.
S-o străpungă atât de adânc
încât
Să pornească potopul, cerul să fie străfulgerat de nesiguranţa
pe care mi-ai cultivat-o treptat,
S-ajungă la tine preschimbată-n mângâiere caldă,
maternă
erotică
angelică
Şi să transforme totul în ce n-a fost niciodată.
Să renasc din durere,
Din unghii-ncleştate,
Din clei,
Din oasele cărnii devorate timpuriu.
Atunci voi redeveni eu.
şi-am sa mă-ncurajez:
‘aruncă un centimetru cleios din ancora ta,
agaţă-i pe toţi în veşnicie, în cuierul nemuririi tale
să-şi amintească la fiecare împotmolire
de ce-au fost prin tine.’
O,tu,copil naiv,
Mario!
In zadar ţi-ai măsurat paşii
ti-au luat-o înainte.
şi-au fost pecetluiţi cu mare iscusinţă bărbătească.
A fost mimesis încă de la început.
Cădere
ai călcat pragul
curiozităţii
Ai încălcat regula simţirii
şi te-ai pierdut între arome îmbătătoare
pe care le-ai savurat pe nerespirate
şi-aşa
te-ai auto-devorat.
Acum te-ntrebi de nu cumva eşti blestemat,
de El nu te-a ales întâmplător
şi pe nedrept
şi dacă nu cumva
din tot ce ţi-a fost preconizat
s-a ivit impasul, nimicul şi suprimarea timpurie.
Erai în impas.
Ştiai că noi toţi am complotat
să
nu poţi trece de
femei, bărbaţi, alcool, fumat.
de nimicul ce ţi-a fost preconizat
Tu ştii că nu e vina ta.
E vina lor
A tuturor.
Şi mai ales a mea.
Legătura
Prin ce păstrezi ascuns
Mă ţii aproape, aproape de ce nu eşti
Şi nu vrei să fii vreodată –
Eşti umbră, lumină şi ploaie.
Eşti gheaţă şi soare, şi gaura din tavan
spre care arunc mereu, fără succes,
frânghia prin care sufletul meu se-adapă cu
Ignoranţă, nesimţire.
Eşti stâlpul de-naltă tensiune ce mă conectează constant la aceeaşi greşeală, la părere de rău.
Mă vânezi, îmi ocheşti toracele,
şi-apoi mă prinzi, mă ţintuieşti, mă sufoci.
Ochii-ţi devin tentacule, din care fac eforturi supraomeneşti
să ies
să scap
să plec departe de tine.
Am hotărât să–ţi spăl păcatul
M-am ridicat pe vârfuri,
Am făcut o piruetă,
Mâinile fluturau zvelte deasupra capului.
Zâmbeam. Te-am apropiat.
Te-ai speriat
de tine
De neputinţa de a simţi
De a te iubi
De a te împlini.
m-am minţit. M-am minţit că potopul a trecut
că există remediu. Că rana s-a transformat într-o zgârietură
cât mai învăţ?!
Mai învăţ?
Sunteţi nişte căpuşe
Ce veşnic s-agaţă de mine.
Dar ştiu că totul,
până şi naivitatea mea,
se va preface în prihană,
în atins
în amintire clocotindă-n lavă, apoi va fumega,
Iar griul dârelor ce vor pluti deasupra ta
Îţi vor aminti c-am fost aici
că
Te-am primit.
braţele mi-au rămas deschise
Căci ştiu că vei veni
şi vreau.
Dar nu te mai întoarce niciodată…
urmele ţi le calc în picioare,
bătătoresc pământul şi
le ascund sub flori de anemone.
Vor crede toţi c-ai fost om bun.
***
Amalia CERNAT
Amalia Cernat s-a născut la 29 martie 1996, în Bucureşti. Absolventă a Colegiului Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti. Studentă – anul I – la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti. În prezent locuieşte în Ciorogârla, unde ţine două pisici şi câteva premii literare.
vankila
ploaia s-a aruncat peste noapte ca o herghelie într-un ibric
de răşină. port şase bucăţi de pământ în spinare ca să am sprijin
dindărăt se aud luptele firului de iarbă la intrarea în talpă
soldaţii mei stau rotunzi la gratii îşi fumează degetele
în grabă se deschid porţile ca două femei goale.
tot aici mi-am deschis o temniţă. merge bine
băncile de piatră recunosc gustul
coapselor fără urmaş. din când în când mai trec din capul locului
prieteni care vin să aducă sinceritatea
în porţii mici.
akeldama
gravitatea faptelor se opreşte în pragul memoriei : dincolo sunt
Cuvintele Cu Adevărat Mari
valabile în fiecare limbă – le mestec
cu peruani & frunze de coca în aşteptarea ta
am lărgit camera cu insomnii
/ cu un compas /
am apreciat inexact paşii : la întoarcere
cel mai bine ar fi să-ţi schimbi locul la masă – foamea
şi otrava se plimbă în şotron.
din săgeţi de os am ridicat biserici pentru liniştea
anatomiilor nobile. la scurt timp epidemia
turna var peste ţarina sângelui / microbul
persistă în pleoapa omenirii ca o tandră
precisă lobotomie. ocrotesc laolaltă
viciosul şi virtuosul bineveniţi în viziuna mea
cu trupuri calde & minţi plate. incapabili de conservare
ei au vegheat iuţimea drakkarelor
cu sentimente opuse : fără să simtă de fapt
vântul piperat izbindu-i. în pragul uitării
am răbdare
câteva arme
o geantă
& o linişte îndoielnică.
asetelma
:: tânără era lumea dar nu ştiam eu. plăpândă
mi se vâra în minte ca o spaimă
peste care torni cositor & trece
/
netezit
koudelka adoarme victimele sub tanc
.bezna
li se varsă în contururi – precum – ape însărate intră în fiorduri
un drum neşters ne leagă mâinile în rugăciune
:: când nu o privesc lumea
îşi coace munţii din piele de elefant
pregăteşte imperii fără putere le dă
glas scoicilor şi unde mai devreme
pândeam moartea ca pe un animal surd
iată
ghearele mi se vâră în carne ca o mângâiere
peste care torni toată blândeţea & trece.
brianboru
raiduri diurne – fără ruşine
un gard turnat din fontă care-mi locuieşte :în apropiere:
alţi doi copaci despicaţi în frunte copita TA
BUza apei
brâul râului
mă mişc în braţele gazdei resimt împuţinarea
ploilor de la an la an mai scurte mai repezi ca un sărut dimineaţa
devreme a înflorit polenul pe cerul gurii & //cum să nu
sigur că o să funcţioneze indiferent de situaţie
dacă e oricum aveţi garanţia// că dovlecii
cresc moi şi rotunzi :în frigidere: roşiile
se înverzesc de durere. tu poţi să ai organele învelite în sticlă
nu se observă ba pe deasupra rezistă la şocuri
nimeni nu o să se prindă ce simţi nu e treaba
degeaba
degerate degetele umblă pe vârfuri : în casa pământie a lucrurilor:
schimbările au loc abia când descopăr
urme de viaţă în sânge vărsat / mers apăsat
pielea podelei suportă greutăţi de neimaginat/
m-am jucat cu primele mele cuvinte până am găsit numele tău
şi când am făcut-o nu am mai vorbit câteva zile
şi mama şi tata şi grivei-pe-care-îl-inventez-acum mi te-au căutat în gură
s-au întors cu un liliac crezând că eşti tu şi nu m-au auzit
şoptind
:arcana XIX – sol invictus
trebuie să tragi un cadru gol ca să poţi ucide pe deplin. cu podul palmei:
anulezi orice mecanism al uitării & degetul trecut peste punte rămâne
un gest steril. imediat ce apare soarele
trupurile li se înalţă ca un scut peste boltă. iartă
tot ce nu-ţi cuprinde atingerea
rămâi
p u r i t a t e a n e î n t r e r u p t ă
ţi s-a dat voie să surprinzi bruscheţea gloanţelor – bunăvoinţa jupelor
dojana zeului faţă cu coşmarul probabil
ţi s-a dat voie să te revolţi acolo unde
dragostea apare ca furtul unei coaste/ timp în care
lumea îşi expune rigoarea ca pe o altă
proaspătă încântare.
***
Ioana ŞERBAN
La vie en rose
Dintre toţi monştrii lui Goya
unul singur – rozul lui –
acela înspăimântă –
nu cei ucişi şi spânzuraţi în copac precum talismanele
nici chiar Saturn devorându-şi copiii
(muşcau şi dezveleau de pe trupurile lor
carnea rozalie
gingiile lui roase şi gălbejite)
ci culoarea asta – peticită îngălată
aproape sacră –
rozul lui Goya
camuflează-mi ochiul
să-l pot vântura prin praf!
Sferă IV
Apare o miză între tine şi celălalt
dintr-odată vă conectaţi – cablu după cablu –
şi aşteptaţi vânaţi fiecare circuit fiecare electrizare
(e a lui? deci îmi aparţine?) – verifici verifici
până ce oboseşti
şi atunci încerci să-ţi închipui un moment
când celălalt nu era Celălalt – când era doar printre ceilalţi –
nu exista nici o miză
electrizarea era un cameleon
îşi împrumuta culoarea şi colţurilor şi marginilor le crea umbra
întâmplător – ineluctabil
încerci să-ţi închipui
dar asta s-a rupt
pielea cameleonului a fost sterilizată
şi el murat în formol
acum temător te mai apropii de celălalt – să-i smulgi din fiinţă un cablu?
să-l deconectezi – de-acolo ar ţâşni vreun
gând
şi înainte să-l poţi prinde
s-ar înalţă peste turnuri
ar trece prin atmosferă
satelit în vid.
Dar întotdeauna e copilul cel în starea de lehuzie –
iată trădarea din apele limpezi:
seninătatea lor a strangulat umbre şi imagini.
Iar acum copilul trebuie să educe din nou
umbra
ce stă să cadă deasupra tatălui –
şi umbra
lucrurilor pe care mama încearcă s-o rezolve –
şi pe aceşti bulgări grunjoşi să-i aşeze în găvanele ochilor săi.
În aceste ocne să trudească.
Trebuie încă de câteva ori să-şi nască părinţii
căci:
v-am conceput pe o bandă Moebius
nu are nici o faţă – doar un chip!
şi o vină.
The Crowdly Crowd
O numeam mulţimea. Atât.
Ceea ce nu-i acelaşi lucru a numi mulţimea mulţime. Căci nu mulţimea de oameni –
nu mulţimea de capete – nici mulţimea de buzunare în ritm cu buricele degetelor.
Nu era asta. Poate Mersul lor? – Nici. Ci
acel abur vâlvoi – disecat – nesecat – ce fojgăia deasupra
tuturor acelor capete. Fără direcţie. Încâlcit în părul tuturor acelor oameni.
Şi nu era al lor (adică nu ei îl deţineau). Şi deci nu era nimic
în spatele acelui nume: nu tu casă sau priviri sau suflet – ce să mai vorbim de
fărâmitura pe care altul ţi-o şterge de pe buză sau doar o observă
acolo: fărâmibuza (ştearsă sau observată). Nu.
Mulţimea şi gata!
şi de fapt nici măcar nu puteam spune că acel abur este ea. Fiindcă atunci
ceva totuşi ar fi susţinut-o
dar ea – fără cleşti fără coaste şi fără direcţie –
mişuna şi se năclăia deasupra noastră
ne cuprindea pe toţi în propriul ei câmp de magnetism
şi jos pe asfalt proiecta o umbră. Confirmarea! –
că sunt singur.
Destul.
Limită V
Nevoia mea de-a proba gesturile celorlalţi
de-a le rula peste haine
peste capătul meu – capătul lor
(şi acolo la capăt
tot rămâne o nostalgie cu muchiile rotunjite
încât poţi să aluneci şi să-ţi urmăreşti amprenta
alunecând odată cu ceva
ce-ai fost)
şi-n gesturile lor – îmbrăcat – eu le caut punctele de ardere
din acele zile când ar fi fost gata
să-şi întindă braţul fără să ştie prea bine ce-ar fi
cuprins – dacă era ceva acolo – şi atunci
(ezitând) să-l întindă înăuntru răsucit
în ei înşişi –
fără să ştie prea bine dacă ce-au cuprins era acolo –
iar mie-mi place să întârzii în aceste entorse ale lor
deşi eu ştiu că
dintr-o clipă într-alta vreo întâmplare ar pătrunde
ar reordona totul
–
şi aceste gesturi s-ar exfolia de pe mine
doar o mână ar scrie pe zid.
***
Sorin SUCIU
Sorin Suciu, doctor în litere (cu o teză despre Vasile Voiculescu) e lector la Universitatea „Sapientia” din Tîrgu-Mureş. S-a născut la Braşov, în 1972. A absolvit cursurile Liceului „Puskas Tivadar” din Sfîntu-Gheorghe şi a studiat apoi literele la Universitatea „Petru Maior” din Tîrgu-Mureş. Eseist mai degrabă, ca poet e o prezenţă discretă şi rară.
zâmbet
ies
mic
s’ alung norii din calea ’ţi
zâmbesc
şi chiar de din ‘nalt arogant mă privesc
şi ’mi dau cu tifla
şi ’mi udă cojocul
aştept cea copilă din tine să iasă
să bată nervoasă botina ’i de prag
să râdă apoi cu lacrimi de ştrumfă
de-a lor smiorcăială
de tot circul lor
verzi tăuri
minunato
e seară e mai şi e ploaie
e aur
şi ’n poala’ţi e sade
şi doar roşu…
din adânci verzii
nu noaptea se răsfrânge
peste… şi peste … şi peste
ci’nşir’se mărgărite
şi smaragde
ce sarea’şi lasă pe cale
durere
să ardă
şi’n colţ de gură
e rai
de lăcrămioare
venin
dezamăgit mag
iar te-amăgeşti
ş’ amăgeşti
oare
au părelnic’ amăgire-i
bun strop de venin
ce vine-a vindeca
a mierii otrăvire
pornit’ a dedulci la nemurire
pe cel ce uită de măsură
rodia
din rodier rodit
de Tatăl
o rodie ’mi fură vederea
prea mult pe gânduri nu stătui
şi coaptă bine-o culesei
cu mintea ’mi prinsă de fantasma
deliciului ce va să fie
şi gura ’mi de salivă plină
cu dinţi de lup aş fi muşcat
pe loc
din carnea ’i
de roşu plin să ’mi umplu trupul
da’ mă oprii
un alcalin fior
pornit din gândul de departe
mă străbătu prin inima ’mi de piatră
ce piatr’ ar naşte
retraversat
văzui delicatesa ’n sfinte ape
şi se ’mplini
adânc albastrul
pe drum
cât eşti de lung pe vârf te ’ntinzi
din ochii’ţi
larg deschişi
sărate lacrimi curg
să spele dâra ce-o lăsaşi în urmă
că te-ai pierdut de tine
tu
ce ai crezut c’odată fi-vei
cu umbra ’ţi unu
adică
făr’ de umbră
capu’l ridici
şi vârfuri sute vezi în juru’ţi
toate
cu de-ai tăi semeni pline
ce ’şi cată fericirea ’n van
luptându-se ’ntre ei s’ atingă alte piscuri
din neştiinţa faptului
că drumu-i miezul
tu’n tine prăvălindu-te te’ntorni
pe drumul ce ’l trecuşi cu trudă
şi nestematele desferecate
din neagra gangă de lacrima curată
culegi cu bucurie
şi dărui…
[Vatra, nr. 8-9/2014]