Poeme de Ioana Diaconescu, Radu Florescu, Ioana Șerban, Eugen Bunaru și Dumitru Crudu

Ioana DIACONESCU

ioana diac

Nevăzut

Mi se frîng degetele precum ceara

Cînd scriu nu văd această frîngere

Cineva îmi ascunde în inimă

Misterul înserării fără stingere

Numai înfrîngeri şi cîştiguri

În sfîşierea damnată a dimineţii care nu se lasă alungată

Eu scriu şi nu contează că ziua se luptă cu amurgul

Îmi aruncă pe mîini

Mari pete de sînge amurgul reflectat mereu seamănă cu urma unei crime

„Mîinile pline sînge pe piept mi le-am şters”

Scriu uneori pe aer

Ca aerul mi se face memoria şi uit cu disperare

Ceea ce cred că n-aş putea să uit

Şi mi se ia discursul ca pedeapsă

Ca trădătoare a surorii mele albe

Pe care scriu de la începutul vieţii

Semne adesea de neînţeles

Infirmă fără ele aş fi ca trupul fără membre

Devenit invizibil

Cînd nimeni n-are milă

Nevăzîndu-l Citește în continuare →

Angela Marinescu și poezia tânără – anchetă

angela-0

Revista Vatra vă invită să participaţi la o anchetă care vizează, pe de o parte,  receptarea poeziei Angelei Marinescu de către generaţia tânără, dar şi, pe de altă parte,  modul în care poeta s-a raportat la scrisul mai tinerilor confraţi. Se pare că există o simpatie reciprocă, chiar creatoare de confuzie, întrucât nu mai e foarte clar dacă poezia tânără, în speţă cea douămiistă,  şi-o revendică drept model sau poeta şaptzecistă a devenit mimetică în raport cu douămiiştii, vrând ”ea să semene cu ei”, potrivit observaţiei lui Al. Cistelecan din  Prefaţa la Opere complete I, preluată şi de Nicolae Manolescu într-o cronică de dată recentă din România literară. Aşa încât, poate cel mai indicat ar fi să dăm cuvântul poeţilor înşişi în tratarea acestei delicate chestiuni. Iată întrebările pe care  le propunem:

  • 1. În ce măsură poate fi considerată Angela Marinescu una din ”naşele” poeziei douămiiste?

  • 2. Cum se explică afinitatea poetei cu poezia tânără şi în ce constă aceasta?

  • 3. Care din volumele Angelei Marinescu sunt preferatele dumneavoastră şi ar putea fi incluse într-un ”top 3” al creaţiei sale poetice?

Citește în continuare →

Ioana ȘERBAN – Ceară și bronz (fragment)

ioana șerban 2

Nu i-a plăcut acel apartament. L-au cumpărat când ea avea șapte ani, s-au mutat acolo în ‘98. Pe atunci, nu aveau bani să-l mobileze cum trebuie: în sufragerie, erau o masă mică rabatabilă, un pat care putea servi – histrionic – și de canapea, o măsuță cu un televizor. Nu exista lustră, ci un bec atârnat flasc de tavan. Când veneau musafiri, mama ei înghesuia paharele, scrumiera și farfuriile cu prăjituri pe un taburet din bucătărie. Mai erau și două cornize pe care mama le-a întins inventiv pe orizontală, pe post de etajeră încropită, sub care stăteau cataloage din colecția Arborele Lumii. „N-avem bibliotecă, de parcă noi ne-am păzi de cărți ca de râie!”, gândea Aril. Ceilalți colegi și prieteni aveau bibliotecă – din acelea standard și oarecum kitsch, admitea și ea, ticsite cu veselă, bibelouri, vaze cu flori artificiale și vreo piramidă Feng-Shui. Dar era acolo – și poate, alături, și vreun mini-bar. Lui Aril îi era rușine să-și invite colegii la ea acasă. În ruptul capului, nu le-ar fi mărturisit de ce. Mai târziu, în fața celor pe care totuși îi aducea acasă, se lăuda savant: „Ah, ai mei sunt într-o pasă dadaistă – vor ca-n locul bibliotecilor să avem cornize – e și ușor a la Picasso!”. Iar pe colegi, uluiți de acele tendințe complet străine lor, îi delecta asta, „Uau!”…

„Nu mi-a plăcut casa, iar acum o pierdem…”

Citește în continuare →

Poeme de Ioana Șerban, Leo Butnaru, Lucia Negoiță, Zamfira Zamfirescu și Silvia Bitere

Ioana ȘERBAN

 

 Ioana Serban

Vrăjitoarea 

Locuiesc în lume de ceva vreme –

mai sălbaticele cântece mai negrele vrăji de dinainte

oare nu ele-mi dădeau o conștiință morală?

Acum stau într-o poză – îmi vine bine –

dar nu mai bine decât suferința

în care de fapt nici nu te vezi unde în locul chipului

ai o descărcare de fulgere

care spală orice tic orice grimasă

pe orice cuvânt îl coboară în pântec și-l azvârle în cer

de trei ori trei

Dar acum stau și văd că și poza a învățat să bată ca o inimă

s-o falsifice cu atâta precizie încât trebuie s-o supun la un test

le pun una lângă alta – poza mea și inima mea –

            cea adevărată cedează

            Eu sunt fiara care n-a fost dresată să câștige orice joc

            încap în lucruri simple:

            în frunze în coasta unui bărbat în alergarea mea

            precum strămoșii mei huni nu văd decât stepa întinsă dinaintea mea

            propria mea femeie

            deposedându-mă acolo de sexul meu

            până ce din nou devin eu însămi femeie și apoi mă cuibăresc în coasta unui bărbat

            ca un vârf de suliță mă cuibăresc

            să-l străpung să-i țâșnească apă și sânge

            și miere

            Dragul meu

            Prea degrabă se termină omul pentru inima lui

            peste vârful capului ar trebui să mai aibă un copac un ou

            ochii celuilalt

            mai negrele vrăji mai rapidele descărcări

            timpul nu le-a înregistrat dar lumina da

            atunci lumina să curgă –

 

 

Aleph

 

Scriu un poem din nimic –

            lâncezesc printre oameni și fum până ce greutatea propriului chip

mi-i face mai apropiați

            îi aud cum povestesc:

            „Era un poster alb doar cu un dreptunghi pe el și dedesubt scria

            că aceasta e lama unui cuțit fără mâner”

            Mă strecor printre ei și fața mea e undeva în urmă admirând acel cuțit –

            atât de liber de mânerul său

            liber de mâna care l-ar copleși cu o întreagă cosmogonie de eșafod și aur

            dintr-odată imponderabilă strălucirea lamei lui cuprinde

            toate remarcile noastre de-a lungul tăișului

            fără să le oglindească înapoi în lume –

            Aleph al insinuărilor,

            cât de pură strălucire

            cât de pur cuvintele noastre se odihnesc pe lama ta

            cuvintele noastre pe care noi nu le ascultăm niciodată acum ascultă tăcute de

propria lor îmbrățișare –

            aceasta nu e despre noi

            nici despre pierderile noastre

            nici despre a șaptea amintire a celei de-a șaptea amintiri limpezite din cupa noastră

            Cuțit-fără-mâner, Aleph al sinucigașilor,

            împlântă-ți strălucirea

            în ochii mei

            adânc în somn

            deasupra imaculatului nimic luminat de lună.

 

 

Vărsătoare

 

Cine este cel pe care-l iubesc? De secole îi torn chipul

            în acest vas fără fund

            trebuie c-am fost blestemată să-l umplu

            condamnată la umbra lui fără capăt

            Explicațiile au secat – la fel și privirea

            verific zilnic horoscopul unde conjuncțiile Soarelui cu Venus vin și trec

            vin și trec

            să treacă de la mine vasul acesta

            Dar tot aici rămân cu ulcioarele mele să-l umplu în fiecare zi

            cu timpul acest gest a devenit atât de cald

            mă îmbracă-n blana unui leu – strig cu vocea unui leu:

            Vă rog, să nu treacă de la mine vasul acesta!

            Acum sunt atât de aproape:

            și atât de goală această profeție care dă pe din-afară

            și atât de lacomă pentru ulcioarele mele și visele mele și blestemele mele și

            frustrările și gemetele

            sângele crăpăturile palmelor strigătele din cercurile degetelor

            și niciodată nu e de-ajuns!

            Pesemne că lumea din capătul celălalt al vasului s-a preschimbat într-un potop

            înghite orașe și instalații

            și haina unui trecător

            înecându-l

            și primenind încă o dată totul –

            Continui să torn

            planetele sparg puritatea în mii de bucăți

            eu sparg planetele între degetele mele.

Descântec

 

Nu-mi mai e teamă când ceilalți îmi spun că sunt singuri

            pot să-i ascult oricât –

învârtind între degete colții descleștați ai leului

            (n-am salvat dintre ei nici adevărul nici minciuna)

            fețele mele în lume se schimbă se inflamează devin puncte care mârâie

            le pictez buzele în roșu

            nu au între ele nici adevărul nici minciuna

            doar linia subțire a compromisului –

            M-am născut prea târziu ca să-i întâlnesc pe cei cărora aș fi putut să le șoptesc toate astea

            din păcate sunt fie prea bătrâni fie prea reci

            în mormântul lor verde din Père Lachaise –

            Feți-frumoșii mei morți vă trimit aceste șoapte

            ca pe un cântec de leagăn

            o operație estetică ce fixează pe oasele voastre

            în loc de picioare descărnate o coadă de sirenă

            sau un corp de centaur

            în loc de craniu un cap de Minotaur

            Hai s-o ștergem împreună înapoi în labirint să găsim ieșirea

            din nenorocita asta de singurătate grețoasă

            între buzele noastre

            în loc de linia subțire a compromisului

            cu sămânța care ne-ar renaște în lume pe toți

            simultan

            să ne înmulțim să descântăm pământul.

***

Le-am spus prietenilor

            că o să plec departe o să mă izolez

            poate o să mă las de scris – a șaptea și ultima chakră a izolării

            prietenii mei nu m-au judecat

            mi-au dat în schimb un rânjet un căscat o sprânceană încruntată

            în țara îndepărtată pe ele mă culc

            deasupra capului îmi înflorește

            lotusul negru cu o mie de petale

            al celei de-a șaptea chakre

a izolării.

***

Cândva îmi depozitam demnitatea în lucruri

apoi pierzând-o mi-am depozitat imaginile în lucruri

apoi pierzându-le – nici măcar pe acelea –

ci nimicul meu până când nici pe el nu l-am mai avut

dar continuam să depozitez să pompez în lucruri

ceva – ce? –

iar ele începeau să fie din ce în ce mai rumene mai frumoase

            să-mi dea înapoi totul – talentul imaginile demnitatea

            suferința

            de-atunci am devenit o țintă vie într-o

lume prea frumoasă atât de frumoasă.

 

*** 

 

Leo BUTNARU

 Butnaru Leo Varna mai 2015

 

Început şi final de spici

 

În memoria lui Ioan Flora

 

Onorată audienţă

onorată insistenţă

poezia se cam ascunde de lume

sau

aşa ar trebui să fie

unde şi unde

de loc

de timp

şi electromagnetice unde

şi unde

în discreta s-ar părea răspândire

până peste infinit

până peste fire

de om sau de mac

sau peste simplul raţei mac-mac

mereu ca un atac eşuat

întru comunul acord

dar şi atac de cord

al tău la propria ta persoană

încât

până a iscăli aici

iluzoria poezie

chiar ai putea muri

firea-ar să fie… – ea

poezia poezie…

Dragoste şi memorie

Noaptea ne interzice chipurile.

Noaptea e un fel de cenzură.

Noaptea ne interzice chipurile.

La un moment dat, definitiv.

Ar trebui să avem memorie bună

pentru ca să ne iubim chiar şi atunci

când nu ne vedem.

*       *       *

După ce trag adevărul de păr

unii umblă cu zulufi blonzi sau negri în gură;

după ce au tras adevărul de păr

faţa adevărului devine oarecum alungită

elipsoidală

încât despre unul

sau despre altul dintre oameni se spune

că el ar fi tras la faţă

mai că stil Modigliani.

 

 

Liniştea şi chiorăitul

 

Mai de mult

undeva prin Moldova

Eminescu auzea cum iarba creşte;

cu decenii mai târziu

în nopţi transilvane

de atâta linişte revărsată-n jur

lui Blaga i se părea că aude

cum se lovesc de geamuri

razele nimbului lui Dumnezeu

(aşa ceva);

cam tot pe atunci

altfel zis concomitent cu nopţile de la Lancrăm

uneori

în preajma Ploieştilor

de atâta linişte

se auzea cum chiorăie petrolul în

burta pământului flămând

încât

îl făcea să izbucnească-n hohote de râs pe Mefisto

sau

pe mai că discipolul său

Caragiale.

 

 

Ceva din august 2013

 

Era august (mai este încă)

şi pe ţărmul mării

dar şi în valurile ei era frumos

sub soarele generos

în bătaia vântului soros (nu George

adjectivul venind de la soare …).

                    Chiar aşa era

precum se întâmpla

la Vila „Stancu” unii poeţi declamau versuri

uşor sentimental-postmoderniste

adică ironice despre rujul de buze

cu care să picteze meduze

cu periuţele genelor fine

cu care să bage în design delfine

până în după-amiaza în care se află

că murise voievodul ţiganilor (sau

precum scrisese Strauss Der Zigeunerbaron)

şi acolo la Neptun deja vedeam

cum piraţii îşi coborau în bernă steagurile negre

cum veneau condoleanţe dinspre Berna

şi cum (cu gândul la viitoarele voturi)

la priveghi se produceau preşedintele ţării şi

oarecine dintre şefii de partide

ţiganii fiind apolitici

drapelele piraţilor politice fiind

în acel final de comândare

ce putea fi unul dual – sau ca altă mâncare de peşte

sau – sfârşind în coadă de peşte.

 

 

Descrierea situaţiei

 

1

 

Dacă mai suport cât de cât

o piatră pe inimă

pe creier nu suport nici barem

un fir de nisip – cu toate că

probabil în scoica craniului

s-ar putea zămisli o perlă – dar

repet: nu suport nici firul de nisip

pe dunele circumvoluţiunilor.

                                 Hei, tipule!

I-aţi dracului negreaţa de sub unghie

de pe creştetul meu!

2

 

Dacă mai suport cât de cât ca destinul

ca vinul

să mi se urce la cap

nicidecum nu pot suporta

chiar propriul destin

de încearcă să mi se urce

în cap – aici

e tronul libertăţii mele.

3

 

Cu alte cuvinte

să rămânem la descrierea situaţiei

fără să ajungem la

descreierarea ei.

 

 

Balerina

Moartea i-a fost atât de liniştită

chiar lină

de parcă de pat i s-ar fi apropiat o balerină

iar în lipsa nevoitei asedieri

moartea e fix la timp

şi fără de pierderi

nu ca în cazul celor

când de neplăceri

morţii mai că-i vine s-o ia îndărăt

dar în fine

nici în atare cazuri nu poate fi vorba de retenţie

pentru că după ceva tevatură

şi infimă întârziere

moartea nu renunţă la intenţie

doar că în această situaţie e ceva mai puţin artistism

precum atunci – vă spuneam –

când moartea e atât de lină

de parcă după ultima suflare a omului

vine o balerină

ba mai mult

în graţioasa-i mişcare

balerina pare a fi plutită

pare a fi înălţată chiar

de acea ultimă suflare.

 

Între

Între pedeapsa capitală

şi

recompensa capitală

sau invers

pentru cel vinovat că a iertat o vină

sau gratulat că a uitat o vină

uneori morala şi legea omului sunt

hiene hăitaşe şi hoitaşe

sau zeiţe ce încunună cu lauri;

chiar aşa

morala şi legea pendulează între pedeapsa capitală

şi

recompensa capitală

sau invers

în sărăcăciosul timp mărunt al marii însingurări

fie a celui încoronat

sau tot a lui în ipostaza secundă – decapitat

cu tot cu coroană.

Perpetuum

Totul se repetă. Chiar şi ceea ce

nu a avut loc – îşi repetă

absenţa.

***

 

Lucia NEGOIȚĂ

 

lucia n

 

Poeme

 

***

Alesesem duhovnicul aspra lui dojană

să-ngenunchez pe cojile de nucă

și nu pe cel care ofta cu apăsare

iertare dând prin sărutarea pe frunte

știam că sunt dar nu știam să fiu

slujbaș la TVR zile în șir așteptând

cu ochii spre cer îndărătnica ploaie de vară

ca pe harisma vorbirii în limbi

camera merge indignați-vă

nu pierdeți filmele

tot mai ingenioasele cafturi  sângele pe pereți

extratereștrii cu cel de-al treilea ochi

lăsați să zburde indecența micilor detalii

dramoletele cotidiene cu aurolaci

inocentare nurii tăi sunt călcați în picioare

în geanta mea cu femeiești nimicuri

primite-n dar de la elfii poznași

ce lesne trecură prin porțile visului

avec leur robe humide au bord

 

o scrisoare din celălalt veac

vocea e singura care ne definește

rămân al dumneavoastră devotat

Constantin Noica

 

sună șefu`

iar umbli fată prin văile morții

când viii te așteaptă ay ay

***

La atingerea ta acest plaur îmbălsămat

cu rădăcinile-n cer

primește darul vederii

precum orbul

prin mângâierea cu tină

apa de tânăr trup nu ține minte

robia nici drumul întoarcerii

prea repede povara funerară

își așează răsplata

peste chipul unei patrii pierdute

mereu exaltată

intri în saloanele cu paturi

și dulăpioare colorate naiv

pe care stau tolănite

jucăriile made in China

lângă valizele cu citostatice

(surâsul mecanic al fondurilor europene)

câteva planșe pe care pensula

întinde o pată apoasă

un soare pleoștit și îngerul

cu o aripă stă învelit

în părul Mitrodorei risipit ca ploaia

printre neguri spini și vrejuri încâlcite

dinții păcatului cad retezați

prin gura lui ah dulce rotunjită

abandon

expiere

înfricoșare

***

Peste o apă neînsorită prin putreziciune

se târăște orgoliul prin umilință

feminitatea își dibuie hrana

precum un pește vorace

bucatele pământești

templul zidește din ziuă în noapte

profeții despre zilele regelui

jurăminte ale sărăciei în duh

gata să prindă între coapsele reci

deocheate obiceiuri postmoderne

cine să mai spună soarta mea e poezia mea

nouă condamnare la viață

mâl luminos eliberat de trufie

cu bătăliile pierdute

frunzele milei urzind

un rău și mai mare

o cumpănă între răul de afară

și somnul mocnit dinăuntru

ce sufletul a risipit rămâne risipit

cădere pe pământ

prin lujere urcând

la Înviere

***

Mă pândește iar copilul necunoscut

care ar vrea să se-nchidă

în temnița somnului

fără nume ca zeul

îl apără Îngerul Sfântul îi dă suflet

fără cuvinte curge rugăciunea

fecioară și maică

***

                                               Lui Șerban Foarță

 

Despre mâinile gemene n-am scos o vorbă

în trupul același

streașină leagăn potir

se roagă se-nalță la cer

legate una de alta

străine de-odată

atunci intrasem în luptă

sprijinită pe trupul firav ca de sticlă

o dinastie veche a ținut să-mi vorbească

pianul aproape dispărut Bösendorfer

clapele oraculare albe și negre

tresar înainte să fie atinse

de urletul gros al femeii de la Maternitatea Avrig

exerciții de Czerny canonul

vremii pe loc îndârjirea

 

o molie ca o petală

țese sigilii de tutun și tămâie

peste placa de bronz

dreapta mea binecuvântată și zboară

întoarce pagina pe portativ precum

bobul ascetic de chimen

(peste el cantorul lăsase câțiva stropi de salivă)

iar stânga a zeului pedepsitoarea

suflă peste degete abur matern

iertarea a toate

dalbe flori ale Dalbei

florile Lunii

***

Scurtă e viața noastră băieți

cât paza luciolelor printre studenții săraci

sau unduirea lanceolată a grozamelor

din păduricea de pini a lui D’Annunzio

aliniați-vă la pieptul înfiorat al goliarzilor

Gaudeamus cântecul tragerii pe roată

a păcatelor tinereților noastre

e loc în cazanul vrăjitoarei

pentru peștii de pradă dar și

pentru lascivele undițe

rupeți filele din calendar

cu zilele călugăriței de nuntă

și înmormântarea – mi-a spus Mitrodora

scuturați praful

de pe sandaua Galileanului

trecând prin Samaria

poezia să fie tot ce vrea ea să nu fie

 

abandon maculare sfidare

dictatură inocentare discurs

o hojmelie în jurul căreia

am șezut și am plâns

 

pe nimeni nu lăsați

să vă batjocorească tinerețea

        (Epistola către Timotei)

***

 

Zamfira ZAMFIRESCU

zamfira 1

 

***

e o casă veche în oraș
în care cântă
la trompetă un bărbat
aproape albastru
așezat pe pervazul unei ferestre

împrejurul casei sunt străzi înguste
pe care seara se plimbă
vietăți sperioase
mierle pui de cinteză
iepuri antilope
pisici de celofan
și femei de sticlă
foarte fragile

când trec pe sub felinare
sau se opresc în dreptul vitrinelor
dacă ești destul de atent
înăuntrul acestor femei
vei vedea
mecanisme bizare
asemănătoare morilor de vânt
care pot transforma
orice bărbat
în pulbere fină

***
când dormi
în lumina lunii
uneori
sufletul se destramă
şi suie tăcut
până în palma mare a lui Dumnezeu
făcută căuş
apoi se pogoară
ca praful în odăi neumblate
se aşterne în trup
dimineaţa îl găseşti
mai alb
mai curat
şi te simţi tulburat fără pricină anume
ca atunci când îţi treci mâna
prin blana unei vulpi
împuşcate în inimă iarna

***
e vremea culesului

iau fricile vechi
pe care praful nu se așterne niciodată
le așez în sertar
una câte una
pun între ele flori de lavandă
în timp ce tăcută
dâra albă a unui avion
împarte cerul în două

***
camera se luminează de fiecare dată când trec pe stradă maşini. farurile lor proiectează desenul din perdea pe tavan. ce înserare frumoasă astăzi. zic. ce înserare frumoasă în fotografiile tale. îți zic. mă uit invers, dinspre fotografii înspre tine. văd blocul gri, balconul gri, cu sticle goale, cutii de carton, mucuri de ţigară şi praf. văd fereastra, perdeaua dată-ntr-o parte, pe tine te văd în̶c̶ăr̶u̶n̶ţi̶t ţinând în mâinile ridicate aparatul de fotografiat argintiu. și inima sub cămaşă. te ţin minte. să ştii. eu te ţin minte păşind fără zgomot pe scările învelite-n mochetă. bătând la uşă după miezul nopţii. ”ţi-am adus cartea”. atunci am zâmbit şi tu ai zâmbit. oraşul dormea încolăcit ca o pisică. astăzi, după foarte mulţi ani, scrisul tău de mână e tot acolo. pe prima pagină. la fel de cuminte. înduioşător de cuminte.

***
în primăvara în care a plouat câteva zile la rând, fără oprire, pe râul umflat și tulbure care curgea prin dreptul grădinii, au trecut plutind crengi, frunze, pene, cutii de carton, bucăti de lemn, stârvuri de ciori, pești morți și o bancă verde, care s-a oprit încurcată în sălciile pletoase de pe mal. Era o bancă mare, din lemn, cu spătar și mânere frumos arcuite, de asemenea din lemn, ca acelea care se găseau pe aleile din parcul central, înainte să mă nasc eu. V. a scos-o din apă, a curățat-o de mâl și, după ce ploaia s-a oprit, a lăsat-o o vreme la soare, în curte, să se usuce. După ce s-a uscat, a cumpărat un bidon de vopsea verde, o pensulă, o sticlă de diluant, a vopsit-o cu grijă și apoi a așezat-o la poartă.
Vara care a urmat a fost neobișnuit de caldă și banca s-a dovedit foarte folositoare.

De câte ori se așeza cineva pe ea, deasupra ei începea numaidecât să plouă.

***
Când am ajuns pe mal, m-am așezat în iarbă, mi-am șters cu degetul arătător praful de pe sandale, le-am verificat cataramele, mi-am netezit părul și-am început să o aștept pe mama. Ziua era luminoasă și mirosea a duminică dimineața, cu toate că era joi după-amiază, frunzele plopilor sclipeau, apa râului forma vălurele ce se fugăreau la vale. Singura mea teamă era că, în timpul ce avea să se scurgă așteptând, o să cresc și, când va sosi, mama va trece pe lângă mine ca pe lângă o străină, asa cum trec prin pădure căprioarele pe lângă puii lor mari, fără a-i mai recunoaște vreodată.

***
Își scutura îndelung de zăpadă bocancii în faţa ușii, apoi intra împreună cu o pală de aer rece. Se așeza pe scaunul din bucătărie și astepta sfios, întunecat și tăcut ca o taină. Purta un surtuc gros din pănură, cu revere tighelite, buzunare adânci şi nasturi mari, lucioși, cusuţi pe două rânduri cu o aţă spălăcită, petrecută în cruce prin cele patru găuri. Avea mâna dreaptă vârâtă într-o mănuşă din piele de miel. O mănușă specială, croită pe măsura mâinii lui cu două degete lipsă. Privirea lăcrămoasă i se așeza pe toate lucrurile din încăpere și era aidoma cu cea a iedului cel mic în așteptarea caprei, după ce fraţii lui au fost mâncaţi de lup. Când se ridica să plece, pe podeaua bucătăriei lăsa în urmă o băltuţă de apă noroioasă, și, prin colturile mai întunecate, ca niște pânze fine de păianjen, rămâneau agăţate oftaturi sure. Se îndepărta pe strada străjuită de felinare neaprinse, fără grabă, aplecat, însoţit îndeaproape de un îngeroi bătrân şi zgribulit ale cărui aripi, din cauză că și el mergea aplecat, lăsau în zăpada proaspătă două dâre adânci. Ca de sanie.

La mare

Eu prima oară la mare am fost cu trenul împreună cu tata în vacanța de vară dintre a zecea și a unșpea mama ne pusese pe drum pâine brânză ouă fierte roșii și castraveți din grădină sare într-o cutiuță de medicamente tata era în costum și cu pălărie de parcă mergea la biserică și el ca și mine urma să vadă prima oară în viața lui marea pe care până atunci o văzuse doar în vederile pe care ni le aducea poștașul cu bicicleta în tren îmi era rușine că el intra în vorbă cu toată lumea zicea compartament în loc de compartiment controlorului domnu’ cheferist avea un ceas de mână pe care îl ținea în buzunar pentru că îi era ruptă cureaua când am ajuns dimineața buimaci după o noapte întreagă nedormită ne-am dus pe plajă eu eram neagră era august pe sfârșite și mă bronzasem în grădină întinsă la soare ca șopârla între stratul cu pătrunjel și tufa de leuștean tata era alb ca un iaurt când a ajuns pe plajă a fost atât de uimit încât și-a făcut cruce cu mâna lui mare cât o lopată tulai doamne apără și păzește ce de lume strânsă laolaltă niște tineri care jucau volei au început să râdă unul l-a arătat cu degetul ha ha ha moșul și-a făcut cruce ha ha ha tata și-a suflecat pantalonii până la genunchi a intrat în apă și a rămas imobil ca o statuie din insula paștelui uitându-se lung în zare dincolo de geamandură trecea un vapor ce părea de jucărie nesfârșirea albastră ne-a copleșit pe amândoi o vreme nici eu nici el n-am mai zis nimic fiecare cu gândurile lui a fost nevoie să treacă o grămadă de ani să vină ziua în care să îi povestesc mândră doamnei j. în curte sub vița de vie la o cafea cum era tata când era viu ea femeie cochetă cu mărgele la gât și unghiile vopsite rujată ca petalele florilor din parcul central să lăcrimeze și să îmi spună ce tătic minunat ați avut a fost rândul meu să râd tătic? să-i spui tatei tătic ar fi fost ca și cum i-ai fi spus amazonului râuleț. Tata și punct.

***
în coşul pieptului
o jale grea ca un obuz
mă sfârtecă tăcut
deschid uşa ce dă către odaia dintâi
pe pervazul ferestrei pisica
mă priveşte cu ochi galbeni
învăluiţi într-o melancolie femeiască
să-l trezesc? întreabă
noi două ne-nţelegem când vorbim
despre el
nu – îi spun şi ea zâmbește
trec în a doua odaie
în a treia odaie
în a patra, a cincea
peste tot parfumul de mir şi tămâie
mă împresoară şi-mi vine să plâng
ştiindu-l cald fragil adormit
în grija pisicii
la capătul odăilor e o scară de lemn
pe care n-am voie să păşesc
pe cer străluceşte ultima stea
dintre stele
pentru ca în somn
visele rele
să nu-l tulbure

***
nu văzusem niciodată o balalaikă adevărată
până atunci
doar în filme în fotografii şi în câteva cărţi
fumul ţigărilor un roi de lăcuste albe
plutea deasupra meselor de lemn vechi
chelnerul a golit scrumierele
s-a urcat pe un scaun a deschis
ferestruica de sub tavan
în ochiul ei de catifea ningea
cei trei bărbaţi cântau romanţe ruseşti
unul dintre ei semăna cu tata
înainte de-a o cunoaşte pe mama
când am plecat
strada se făcuse lungă şi albă ca trena unei mirese
cerul îngheţat se lăsase foarte jos
atât de jos încât
puteam să fac în el o gaură cu răsuflarea caldă
prin care să văd
cum dorm cei din lumea cealaltă
în cuiburi moi ca păsările
pe scările acoperite de zăpadă
care duceau spre lac
erau urmele paşilor de pisică
am intrat în casă fără să aprind lumina
soba de teracotă era rece
mi-am azvârlit ghetele m-am culcat îmbrăcată
hainele miroseau a balalaikă a fum a ninsoare
mâinile a lapte îndulcit cu miere
̶m̶i̶-̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶d̶o̶r̶ ̶d̶e̶ ̶t̶i̶n̶e̶
̶m̶i̶-̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶d̶o̶r̶ ̶d̶e̶ ̶t̶i̶n̶e̶

în noaptea aceea
dacă aş fi urmat
paşii pisicii desenaţi în zăpadă
aş fi fost vindecată

***

către dimineață
s-a așezat o pâclă albastră
peste dealuri până departe
dincolo de pădure
văzduhul s-a umplut
de cântec de păsări
sub pământ
adânc
adânc
sub pământ
către dimineață
o cârtiță oarbă
și-a alăptat puiul

***
Îl privesc de când a venit
cu mâhnire
îmi acopăr gura cu mâna
cum fac țărăncile
când trece mortul pe uliță
e înalt și tânăr și zvelt Dionis
cu plete ca un apostol
din cina cea de taină
poartă blugi Lee
cămașă albă din pânză de in
vorbește mănâncă și bea
fără să-i pese că dimineața
nu se luminează de ziuă
lângă el
într-o cutie căptușită cu catifea
e clarinetul din lemn de granadilla
cu clapete argintii
de care are grijă
c̶a̶ ̶de̶ ̶o̶c̶h̶i̶i̶ ̶d̶i̶n̶ ̶c̶a̶p ca de moaște
când mi-a atins părul obrazul bărbia umerii
am închis ochii
când i-am deschis am văzut
dinaintea mea cerul
reflectat în lentile negre
Dionis are mâinile calde
mă spionezi – zice el și râde
cu capul dat pe spate
cum poate să râdă orbul când
în scăldătoarea Siloamului nu mai e
nici o picătură de apă?

***

Silvia BITERE

SILVIA BITERE

Sentimente, idealuri, minciuni

despre ce mai scriu

despre nimic doamna mea

adun  așa ca o nebună de prin viață

îndes totul în mine

sentimente idealuri minciuni

moarte nu

am doar morții din partea părinților mei

e bine să ai ceva din partea cuiva

în rest dacă mai văd vreo icoană pe drum

mă închin la ea și ei îi dau lacrimile

e de la vopseaua proaspătă îmi spun

iarba nu se ia pe degete așa ușor

icoanele nu plâng dintr-o dată pentru nimeni

 nu nu plâng

ce-ți veni doamnă cu batista

mai bine saltă-ți genunchii  la gură

poate ai rămas grea cu mama

am fost în cimitir azi noapte

și era atât de bucuroasă

de-au ieșit toți morții pe alee la plimbare

vedeți doamnă eu am uitat că la naștere se plânge

 

 

Poetul e de admirat

 

așa cum o zi nesocotită în calendar și totuși o zi

dusă cu vorba

la masa unde stau cu prietenii mei  poeții – alcoolici prin alint i-am numit

vor a se ridica de pe carourile unei  fețe de masă

paharele cu vin

evident și eu

mă aflu!

mă aflu în treabă cu primăvara asta

ce să fac

 mi-a înflorit deodată în minte

le spun iubindu-le mâinile cerneluite

nu degeaba nu în van v-au fost trimise

mâinile astea

și apele mi-au invadat irisul

când paharele nici măcar nu apucaseră a se ridica

de pe carourile unei  fețe de masă

iar asta era de admirat

 

 

Nemuritorii  poetului

 

i-am spus într-o zi la o cafea prietenului meu poetul

tot ce vine din tine ca și din mine sunt lucrurile care ne împlinesc

spațiul interior al obârșiei noastre

de aceea crezi tu că ești nemuritor precum sean connery

desigur nu este nicio aluzie la peliculă sau o anecdotă poetică de prost gust

însă prin felul lucrurilor la care suntem zi de zi supușii unei noi iubiri

a globalizării sentimentelor

adunate cum stau ele între femeie și bărbat

vorbele mi se par străine de facerea noastră ca poeți

și  iar desigur nu avem niciun sens pe acest pământ

ca femeie și bărbat

însă poeții vezi tu prietene

întrebările noastre izvoare de înțelepciune sunt

cu  grădinile suspendate cu zidul nostru chinezesc

pentru noi destinul de poet e măsurat în ani lumină

precum la steaua unui mare mare poet identificat și după moartea luminii

apoi suflul ăsta viu din care suntem  moșmondiți

 veșnici în ale noastre simțiri

uite dragul meu poet și draga mea cafea

vă beau cu poftă și nu mă mai satur de viață

Noi suntem ce nu suntem

 

Doamne poți să mă cerți tu cât vrei

că uneori minte nu am

și nici la cap nu-mi vine

însă tot Doamne mai știi că am luciditate pentru semenii tăi

că sunt în toate facultățile mintale când nu fac poezie

mărturisesc am rău de înălțime și avioanele sosesc cu întârziere

pe aeroportul meu dar sunt eu vinovată?

vezi bine am ajuns într-un punct pe care dacă pun degetul

mă doare Doamne

mă doare până la coastă

de ce mi-ai făcut coastă și mai cu seamă de ce m-ai trimis aici

ca să fac poezie când știi bine că ea nu există decât în mintea

semenilor tăi

aici se trăiește din amintiri din altă viață

și nu mai știm dacă tu chiar trăiești acolo

sau dacă o persoană Lazăr o fi trecut pe la noi

că nu mi s-a arătat niciodată mulțumit de salvarea lui de la moarte

Marile iubiri

 

am scris o seamă de poezii proaste

despre suflete și alte chestii

m-am gândit adesea la nemurirea sufletului și la alte chestii

și nu am ce să vă spun ca să vă liniștesc setea de cunoaștere

am sucombat în suflet și el nu mi-a dat o cafea

că nu are că viața e tristă

și a început

că iubirea e legată de suflet

că băutura întunecă mintea

și de aici poezia

că nu credem în el destul și nu-i  dăm ofrandă

adică iubire

adică orbire adică durere

de unde i-am spus

pe mine nu mă interesează nemurirea sufletului și alte chestii

nici marile iubiri nici marile războaie

când și cum s-a murit de-alungul timpului

pe mine mă interesează dacă azi am iubit un om

el să nu mă certe

 

[Vatra, nr. 12/2015]

Terapii cu unde scurte

Andreea POP

comsa

Nişte radiograme atent dozate sunt poeziile Sabinei Comşa din Toţi ceilalţi apropiaţi.* Discursul liric este şlefuit cu o minuţiozitate care ascunde, totuşi, efortul epurării. Versurile sunt „filtrate” cu inteligenţă prin contragere la esenţial, recuzită minimalistă ce „trădează” un proiect cerebral.

Poemele evită de fiecare dată sintaxa aridă şi desenul abstract, dovedind în schimb o disponibilitate imaginativă care admite cu generozitate desfăşurarea pe niveluri diferite. Supraetajare care nu marchează puncte de discontinuitate în economia volumului – o dovedeşte împărţirea materialului poetic în cele două secvenţe, diferite ca formă şi finalitate, dar raportate la un fond comun de sensibilitate, alimentate de acelaşi fitil. Prima, Bypass, cuprinde o serie de mici istorii genealogice, „tandreţuri” conjugale şi deprinderi de senectute, toate ancorate în jurul „personajelor” mamaiei şi tataiei, într-un soi de mitologie cotidiană interpretată în cheie ludică. În marginea ei se ghiceşte puţin din observaţia concentrată care va deveni apoi blazonul Clipurilor piratate. Poemele cultivă aici detaliul precis, disecţia straturilor de suprafaţă, dincolo de care scenariul liric se deschide în volute străvezii, în vârtejul cărora se insinuează sensurile. În câteva locuri, evident este detaliul sumbru, care irizează o atmosferă funambulescă: „Am prins un ied,/ îl strângem de gât cu coarda elastică, ochii îi rămân c-ai unui funcţionar în registre./ Fixăm cuie şi spiţe de metal,/ perechi de libelule ne luminează papucii,/ le urmărim cum se ridică pe lângă tabletă.// […] setez aparatul pe funcţia Pet./ Cei 10 mpx şi un zoom maxim îl fac viu,/ o furnică i se strecoară în nas,/ de greaţă, faţa lui Matei se face portocalie/ şi în spatele norilor apare soarele/ precum înăuntrul unui dovleac de Halloween.”, Vacanţă pe munte. Uneori, astfel de tuşe groteşti sunt topite în definiţii chirurgicale ori schiţe descriptive care dezvăluie fizionomia caricaturală a realităţii (Piaţa Traian). Mişcarea lirică e mereu dirijată de o percepţie senzorială pătrunzătoare, indiferent de perspectiva în care se ramifică scenariul.

Aceeaşi pregnanţă vizuală o dovedesc şi cele câteva poeme ce inaugurează „instantaneul” natural care surprinde imagini comune în reverii delicate (fluctuaţiile unui anotimp, ceremonialul unei dimineţi etc.). Executarea lor prinde ceva dintr-un desen copilăresc, dar finalul fereşte de obicei „temperatura” lirică de miraje excesive prin detaliul concret, brusc: „Înşirate pe sfoară/ se umflă/ cât// guguştiucii miros a Dero.// O şosetă se roteşte departe,/ în parcări de beton, ei le lovesc cu furie/ scamele roşii se lipesc de florile albe ale corcoduşilor.// Din covoare curge oţet şi apă.”, Primăvară târzie. Între aceşti poli de intensitate, poezia Sabinei mocneşte la foc moderat, într-o ţinută educată, care alimentează constant încordarea acestor versuri îmbibate de esenţe. Înţelegerea spectacolului lumii are loc între graniţele aceloraşi coordonate lapidare, care surprind momente în mişcare, derulează imagini fugitive, prinse din mers; notaţia fulgurantă se traduce în câteva citadine impresioniste încremenite în glacialitate subtilă: „Culorile lui Haribo/ pe străzile udate de ploaie,// umbra ursului peste tomberoane/ ca peste o tastatură// luna între blocuri// Dintr-o pungă de gunoi sfâşiată/ se rostogoleşte// o portocală neîncepută”, Oraş medieval. Epurată de ornamente inutile, tratată aseptic, poezia îşi găseşte adăpostul primar în astfel de intensităţi intermitente.

Citite în plan secundar, demitizarea cotidiană, sau revolta anti-consumeristă din Jertfă de sânge sau Interzis minorilor sunt teme care ancorează această poezie într-un cadru actual. Un debut în care tensiunea se ghiceşte în spaţiile-lipsă, iar profunzimea ia naştere la intersecţia punctelor de suspensie. Finalul emoţionant vibrează într-o confesiune tulburată.

 _________

* Sabina Comşa, Toţi ceilalţi apropiaţi, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

***

doroftei

La antipod faţă de volumul Sabinei Comşa se aşază poemele Hristinei Doroftei din debututul Reflexie,* care mizează pe explozia sintaxei într-o desfăşurare exuberantă a ideii. Exerciţiile lirice mizează pe o verbozitate generoasă, care acumulează imaginile fără prea multe restricţii critice autoimpuse. Spontaneitatea rostirii este dublată de o retorică dezinhibată, care cultivă adesea notaţia ironică, persiflarea incisivă.

Aşa se face că epopeea lui Fănică îşi găseşte locul între observaţiile făcute pe marginea autoportretului tulburat din incipit şi confesiunile ulterioare. Construit pe o fundaţie barocă, prozopoemul în cinci acte devine prilejul derulării cu elan a unui scenariu liric ce împrumută cadenţe populare, venite pe filiera reportajului postmodern (prin temă, nu neapărat şi la nivel formal). Periplul telenovelistic al protagonistului îi oferă poetei prilejul de a-şi exersa regia dramatică în indicaţii acide strecurate printre rânduri. Tonalitatea liricii prinde accente uşor mai grave odată cu seria „exfolierilor” straturilor de criză; discursul nu se lasă temperat întotdeauna de tema serioasă, însă, ci alunecă uneori în deriziune şi farsă: „angoasa se instalează în venele mele/ ca la un hotel de cinci stele/ de fiecare dată/ când pierd controlul asupra lutului care-mi/ modelează viaţa şi mă/ transformă uneori în Scufiţa Roşie,/ alteori în Baba Cloanţa, iar mai nou/ în pitici de grădină comercializaţi/ la Praktiker cu reducere de treizeci la sută/ în fiecare sfârşit de săptămână!”, angoasa. Atunci când o face, totuşi, poemele respiră un aer mai sobru, „filtrat” de la înălţimi considerabil mai solemne: „alerg timorată printre şoaptele/ care-mi provoacă greaţă/ şi se preling din gurile sibilelor/ cu priviri atotştiutoare şi distinse./ mă împiedic de fiecare eveniment viitor/ care-mi întunecă viaţa şi/ mă face să uit de porunca a treia./ mă lupt cu respiraţia mea ca să rămână constantă/ şi-mi cert picioarele că nu vor să urmeze/ drumul drept…” viitor. Fără a se încărca de un substrat prea dens, poezia Hristinei câştigă în astfel de secvenţe prin expresia mai rafinată, lipsită de stridenţe şi ponderată de firescul mărturiei. Într-un avânt lucid, poeta îşi trasează la un moment dat limitele propriului proiect ontologic, într-o definiţie care surprinde esenţa întregului volum: „mă retrag în spatele cuvintelor/ care simulează mulţumirea de sine/ şi intimidează privirile indiscrete/ ale celor ce uită/ să oprească la stop,/ riscând să fie zdrobiţi de tramvaiul/ al cărui vatman sunt chiar eu…”, vendetă. Atunci când nu se cantonează la adăpostul piruetelor imaginative, poemele se disting printr-o construcţie mai armonioasă.

Marginaliile pe seama fluctuaţiilor sentimentului erotic, voluptatea scenariilor imaginate, ori disertaţiile pe teme diverse par să fie celelalte preocupări ale poetei. Posibila artă poetică din part time job dovedeşte poziţia privilegiată a cuvântului într-o poezie care îşi caută încă o măsură confortabilă.

________

*Hristina Doroftei, Reflexie, Editura Junimea, Iaşi, 2014

* * *

serban

Poezia Ioanei Şerban din debutul Zero-Unu* trasează o scrupuloasă depănare a firelor subterane. Proiecţiile lirice iau forma exerciţiului introspectiv, într-o sărbătoare a reflexivităţii care sondează cu luciditate fluctuaţiile de adâncime („îmi iau pulsul, îmi ascult excesele/ atât am deprins”). Biografia imediată este suspendată în favoarea autocontemplaţiei teoretizate, care topeşte în aceeaşi formă achiziţia livrescă şi raţionalizarea identitară.

Starea predilectă a unei astfel de poezii se traduce printr-o permanentă căutare de sine, în care „exfolierea” filmelor mentale se face prin „palparea” şi recuperarea graniţelor eului liric, examinate cu vigilenţa „ochiului îngălbenit şi deschis”: „Mi s-a terminat mosorul de contur./ Cel căruia îi spuneam al meu – conturul meu – unitatea/ mea – uşi scârţâind./ […] Îmi apuc capetele (hăţurile) conturului. Încerc să le înnod/ să-mi pun o dorinţă (cum se spune) – poate mai e ceva/ acolo. Să încapă înăuntru –/ la loc. Dar alături omul/ bate darabana pe masa noastră:/ Stop stop stop stop…” (Moira) Seria Limitelor va confirma un astfel de proiect de „cercetare”, în care convulsia lăuntrică vibrează în mici implozii ale crizei. Tulburare interioară care nu devine, însă, pretext de exhibiţie traumatică; principiul de coerenţă al acestor poeme se poate identifica tocmai în tatonarea „la rece”, temperată, a combustiei interne. Tocmai de aceea, reverberaţia adâncă va fi susţinută de felul incisiv al poetei de a filtra datele realităţii, care prefigurează radiografia ca modalitate de înţelegere a lucrurilor.

Ea se exersează cel mai eficient în surprinderea oscilaţiilor imperceptibile, a broderiei translucide care acoperă contururile. Aria de competenţă a poetei vizează cu precădere subtilităţile, rafinamentul anxietăţii şi insinuarea himerei cotidiene: „Ne plăcea să ne spunem asta:/ neîndoielnic dacă cineva ne-ar privi ar zice că suntem o/ diagramă Rorschach! – ştii –/ două băltoace egale din cerneala unei sepii pe care/ amândoi am ştrangulat-o aşa ca să fim siguri că/ existăm că rezistăm (un sacrificiu necesar ne spuneam –/ întemeietor! –/ aşa cum de altfel şi atâtea imperii se întemeiază pe o crimă/ şi uite că rezistă/ piatră între pietre şi crima aceea ascunsă mai apoi între/ buzele oamenilor care şoptesc: până când?)/ […] aşa că fiecare din noi zgâria peretele (pe cel din dreptul său) şi/ îşi împrăştia în urmă negreala de sub unghii: mici dâre de/ obişnuinţă/ ca nişte borne care ne marcau orizontul”, The Macbeths. Subtilităţi care deschid, însă, ecouri abisale, provoacă seisme de adâncime şi prind în gesticulaţii viscerale pulsaţia spasmodică: „Poate că în total tăcerea mea nu a refuzat mai mult de/ două cuvinte: singurătatea şi tăcerea/ singurătatea – ar fi trebuit s-o aşez ca pe un bilanţ precis/ […] un bilanţ riguros al clipelor dintre căderea unei frunze/ toamna şi impactul/ ciocnirii ei cu sinele meu/ dintre impactul ei de meteorit şi formarea craterului în mine/ dintre crater şi deschiderea lui spre vizitare (rezervaţie/ naturală în carne!/ safari cu animale preistorice!/ zâmbesc dacă le pozaţi!)/ şi bilanţul acesta – un bazin de peşti piranha […]”, Safari. Imaginarul poetic va opera peste tot între aceste coordonate grave, încărcate de seva grea a inciziei. Discursul liric nu rămâne cantonat în această zonă de raportare exclusiv internă; multe poeme vor specula pe marginea unui registru mai generos, care colecţionează modulaţiile raportului cu celălalt, avatarurile unei singurătăţi prea zgomotoase (Turistul, Omul de Tinichea, Limită III, Eu androidul etc.), resorturile fricii ori teoretizările pe marginea timpului. Percepţia va avea de fiecare dată o coloratură metalică.

Un discurs poetic bine stăpânit, o poezie decantată, matură, conştientă de propriile-i posibilităţi (a se vedea şi reflecţia postmodernă din final). Imaginea cea mai concretă a acestei poezii – buchetul căpăţânilor de hidră, înflorit sub lumină plumburie.

_________

* Ioana Şerban, Zero-Unu, Editura Brumar, Timişoara, 2014

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Ușa deschisă. Tineri poeți la debut

Roxana COTRUŞ

 10379732_1581431672080212_1102572124205470352_o

Roxana Cotruş s-a născut la 8 iulie 1990, în Tîrgu-Mureş. A urmat cursurile Liceului de artă din Tîrgu-Mureş (e şi pictoriţă). Absolventă a Facultăţii de litere din cadrul Universităţii ”Petru Maior” din Tîrgu-Mureş şi al masterului de critică şi istorie literară din cadrul aceleiaşi facultăţi. În prezent, profesoară de limba şi literatura română.

 

RRR

Tu uiţi c-ai tras un paravan

Un Stop

Între tine

şi tine.

Şi-umblai desculţ

Pe sloiuri de gheaţă

întrebând

de ce-ai primit drept moştenire păcatul,

furia şi uitarea.

Să nu te mai privească

Să te dorească

Să o atingi

Să o priveşti

S-o modelezi

Cu trupul

şi

Sufletul.

şi-apoi ai ştiut

că trebuie s-o joci

şi s-o înfrângi

Că eşti sortit s-o ţii

Departe de tine

 

Warm-up

De câte ori mă-ntorc spre noi

eu ştiu

c-ai fost victima limbajului scăpat de sub control –

al meu control.

Degete-ncleştate, pupile supradimensionate, conştiinţă-mpovărată –

Toate-au fost

martori

Lezaţi.

De câte ori mă-ntorc spre tine

eu ştiu că numai tu mi-ai rămas

până încerc să m-ajung

din urmă

şi iau

umbrele

iau

lumina

căderea

înălţarea

şi le bag într-o şosetă, fac un nod

apoi le arunc pe toate

îndesate-n şoseta neagră

în cuvă

şi bag în priză maşina de spălat.

Nici apa prelinsă pe cablu

nu doreşte scurtcircuitarea

în timpul contorsionării tale.

privesc detaşată.

îmi spun că nu-i mare lucru

e warm-up

 

Iniţiere

M-am născut să fiu copila-ispită

privită

iubită

neatinsă.

Nu ajung la mine

dar vă ştiu pe toţi.

Pielea mea v-a absorbit veninul

Ochii-mi sunt suspin.

Şi vă ştiu pe toţi.

Joaca de-a ilarul.

dorinţele-mi sunt

precum un trăsnet ce

pe mine m-atinge,

pe mine m-agaţă

şi mă poartă,

mă-ntoarnă,

mă schimbă

mi-arată de unde-am venit.

Illo tempore.

se-aud paşii lui intrând,

legănându-se

prelung.

iubind.

îndurând.

– stopul

cearşaful alb

scările

betonul

sicriul

drumul

de ţară

livada

prunii, merii

păreau nişte pitici

în

toposul nedumeririi mele.

A fost pământul

Rust tempore.

Am cunoscut moartea încă de pe-atunci.

o gazelă în lumea tuturor

şi-a nimănui.

le ascultam respiraţia în fiecare seară

şi dimineaţă.

teama îmi acapara fiinţa

şi

aluneca-n mister.

macabru

De-acolo vin.

 

Romanţă-n a treia dimensiune

Învesteşte-mă ca maestru al artei tale de disimulare ş-ai s-adulmeci fiecare moment pe care ţi-l voi reproşa.

Ai grijă la viteză. Să nu te-mpiedici!

Nu ştiai că fiecare clipă irosită în întunericul disimulării noastre va deveni granat.

Îmi întorc spatele. te las în ceaţa din faţa blocului. acolo ai rămas.

Prezenţa ta s-a prelins pe bucata de trotuar pe care stăteai.

Urlai şi-mi zâmbeai. acum îl calc – şi-mi dă o mare satisfacţie.

Haosul, păsarea faţă de nepăsare, identitatea fără identitate, nebunia puerilă,

culoarea pastelată a pielii de pe claviculă – totul e o respiraţie.

Difuzorul şi-a revenit, margaretele au murit. Respiraţia-mi ţi-a rămas.

Şi ştii ceva!? Femeia de serviciu a spălat şi trotuarul.

Deci zici că suntem chit?!

 

Maria

ţin ceasul de pe noptieră

între arătător şi degetul mare.

Măsor distanţele de la minutul 15 la 45

Au trecut 30 de paşi,de apropieri, de atingeri.

în tot acest timp îmi târăsc picioarele prin bălţile tulburi din faţa blocului,

în care te văd mai limpede decât ai fost văzut vreodată.

Şi aflu că, de fapt, tu n-ai fost niciodată,

că mâlul pe care l-am înghiţit până mi s-au oprit bătăile disperate

Mi-a retezat dorul de libertate.

Vreau să fiu resuscitată de-un val de frig năprasnic

Care să subjuge scânteia ce pârghia sufletului mi-a încins-o.

S-o străpungă atât de adânc

încât

Să pornească potopul, cerul să fie străfulgerat de nesiguranţa

pe care mi-ai cultivat-o treptat,

S-ajungă la tine preschimbată-n mângâiere caldă,

maternă

erotică

angelică

Şi să transforme totul în ce n-a fost niciodată.

Să renasc din durere,

Din unghii-ncleştate,

Din clei,

Din oasele cărnii devorate timpuriu.

Atunci voi redeveni eu.

şi-am sa mă-ncurajez:

‘aruncă un centimetru cleios din ancora ta,

agaţă-i pe toţi în veşnicie, în cuierul nemuririi tale

să-şi amintească la fiecare împotmolire

de ce-au fost prin tine.’

O,tu,copil naiv,

Mario!

In zadar ţi-ai măsurat paşii

ti-au luat-o înainte.

şi-au fost pecetluiţi cu mare iscusinţă bărbătească.

A fost mimesis încă de la început.

 

Cădere

ai călcat pragul

curiozităţii

Ai încălcat regula simţirii

şi te-ai pierdut între arome îmbătătoare

pe care le-ai savurat pe nerespirate

şi-aşa

te-ai auto-devorat.

Acum te-ntrebi de nu cumva eşti blestemat,

de El nu te-a ales întâmplător

şi pe nedrept

şi dacă nu cumva

din tot ce ţi-a fost preconizat

s-a ivit impasul, nimicul şi suprimarea timpurie.

Erai în impas.

Ştiai că noi toţi am complotat

nu poţi trece de

femei, bărbaţi, alcool, fumat.

de nimicul ce ţi-a fost preconizat

Tu ştii că nu e vina ta.

E vina lor

A tuturor.

Şi mai ales a mea.

 

Legătura

Prin ce păstrezi ascuns

Mă ţii aproape, aproape de ce nu eşti

Şi nu vrei să fii vreodată –

Eşti umbră, lumină şi ploaie.

Eşti gheaţă şi soare, şi gaura din tavan

spre care arunc mereu, fără succes,

frânghia prin care sufletul meu se-adapă cu

Ignoranţă, nesimţire.

Eşti stâlpul de-naltă tensiune ce mă conectează constant la aceeaşi greşeală, la părere de rău.

Mă vânezi, îmi ocheşti toracele,

şi-apoi mă prinzi, mă ţintuieşti, mă sufoci.

Ochii-ţi devin tentacule, din care fac eforturi supraomeneşti

să ies

să scap

să plec departe de tine.

 

Am hotărât săţi spăl păcatul

M-am ridicat pe vârfuri,

Am făcut o piruetă,

Mâinile fluturau zvelte deasupra capului.

Zâmbeam. Te-am apropiat.

Te-ai speriat

de tine

De neputinţa de a simţi

De a te iubi

De a te împlini.

m-am minţit. M-am minţit că potopul a trecut

că există remediu. Că rana s-a transformat într-o zgârietură

cât mai învăţ?!

Mai învăţ?

Sunteţi nişte căpuşe

Ce veşnic s-agaţă de mine.

Dar ştiu că totul,

până şi naivitatea mea,

se va preface în prihană,

în atins

în amintire clocotindă-n lavă, apoi va fumega,

Iar griul dârelor ce vor pluti deasupra ta

Îţi vor aminti c-am fost aici

Te-am primit.

braţele mi-au rămas deschise

Căci ştiu că vei veni

şi vreau.

Dar nu te mai întoarce niciodată…

urmele ţi le calc în picioare,

bătătoresc pământul şi

le ascund sub flori de anemone.

Vor crede toţi c-ai fost om bun.

 

 ***

Amalia CERNAT

 ???????????????????????????????

Amalia Cernat s-a născut la 29 martie 1996, în Bucureşti. Absolventă a Colegiului Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti. Studentă – anul I – la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti. În prezent locuieşte în Ciorogârla, unde ţine două pisici şi câteva premii literare.

 

 

vankila

 

ploaia s-a aruncat peste noapte ca o herghelie într-un ibric

de răşină. port şase bucăţi de pământ în spinare ca să am sprijin

dindărăt se aud luptele firului de iarbă la intrarea în talpă

soldaţii mei stau rotunzi la gratii îşi fumează degetele

în grabă se deschid porţile ca două femei goale.

tot aici mi-am deschis o temniţă. merge bine

băncile de piatră recunosc gustul

coapselor fără urmaş. din când în când mai trec din capul locului

prieteni care vin să aducă sinceritatea

în porţii mici.

 

akeldama

gravitatea faptelor se opreşte în pragul memoriei : dincolo sunt

Cuvintele Cu Adevărat Mari

valabile în fiecare limbă – le mestec

cu peruani & frunze de coca în aşteptarea ta

am lărgit camera cu insomnii

/ cu un compas /

am apreciat inexact paşii : la întoarcere

cel mai bine ar fi să-ţi schimbi locul la masă – foamea

şi otrava se plimbă în şotron.

din săgeţi de os am ridicat biserici pentru liniştea

anatomiilor nobile. la scurt timp epidemia

turna var peste ţarina sângelui / microbul

persistă în pleoapa omenirii ca o tandră

precisă lobotomie. ocrotesc laolaltă

viciosul şi virtuosul bineveniţi în viziuna mea

cu trupuri calde & minţi plate. incapabili de conservare

ei au vegheat iuţimea drakkarelor

cu sentimente opuse : fără să simtă de fapt

vântul piperat izbindu-i. în pragul uitării

am răbdare

câteva arme

o geantă

& o linişte îndoielnică.

 

 

asetelma

:: tânără era lumea dar nu ştiam eu. plăpândă

mi se vâra în minte ca o spaimă

peste care torni cositor & trece

/

netezit

koudelka adoarme victimele sub tanc

.bezna

li se varsă în contururi – precum – ape însărate intră în fiorduri

un drum neşters ne leagă mâinile în rugăciune

:: când nu o privesc lumea

îşi coace munţii din piele de elefant

pregăteşte imperii fără putere le dă

glas scoicilor şi unde mai devreme

pândeam moartea ca pe un animal surd

iată

ghearele mi se vâră în carne ca o mângâiere

peste care torni toată blândeţea & trece.

 

brianboru

 

raiduri diurne – fără ruşine

un gard turnat din fontă care-mi locuieşte :în apropiere:

alţi doi copaci despicaţi în frunte copita TA

BUza apei

brâul râului

mă mişc în braţele gazdei resimt împuţinarea

ploilor de la an la an mai scurte mai repezi ca un sărut dimineaţa

devreme a înflorit polenul pe cerul gurii & //cum să nu

sigur că o să funcţioneze indiferent de situaţie

dacă e oricum aveţi garanţia// că dovlecii

cresc moi şi rotunzi :în frigidere: roşiile

se înverzesc de durere. tu poţi să ai organele învelite în sticlă

nu se observă ba pe deasupra rezistă la şocuri

nimeni nu o să se prindă ce simţi nu e treaba

degeaba

degerate degetele umblă pe vârfuri : în casa pământie a lucrurilor:

schimbările au loc abia când descopăr

urme de viaţă în sânge vărsat / mers apăsat

pielea podelei suportă greutăţi de neimaginat/

m-am jucat cu primele mele cuvinte până am găsit numele tău

şi când am făcut-o nu am mai vorbit câteva zile

şi mama şi tata şi grivei-pe-care-îl-inventez-acum mi te-au căutat în gură

s-au întors cu un liliac crezând că eşti tu şi nu m-au auzit

şoptind

 

:arcana XIX sol invictus

 

trebuie să tragi un cadru gol ca să poţi ucide pe deplin. cu podul palmei:

anulezi orice mecanism al uitării & degetul trecut peste punte rămâne

un gest steril. imediat ce apare soarele

trupurile li se înalţă ca un scut peste boltă. iartă

tot ce nu-ţi cuprinde atingerea

rămâi

p u r i t a t e a n e î n t r e r u p t ă

ţi s-a dat voie să surprinzi bruscheţea gloanţelor – bunăvoinţa jupelor

dojana zeului faţă cu coşmarul probabil

ţi s-a dat voie să te revolţi acolo unde

dragostea apare ca furtul unei coaste/ timp în care

lumea îşi expune rigoarea ca pe o altă

proaspătă încântare.

 

***

Ioana ŞERBAN

 ioanaserban2

 

La vie en rose

 

Dintre toţi monştrii lui Goya

unul singur – rozul lui

acela înspăimântă –

nu cei ucişi şi spânzuraţi în copac precum talismanele

nici chiar Saturn devorându-şi copiii

(muşcau şi dezveleau de pe trupurile lor

carnea rozalie

gingiile lui roase şi gălbejite)

ci culoarea asta – peticită îngălată

aproape sacră –

rozul lui Goya

camuflează-mi ochiul

să-l pot vântura prin praf!

 

Sferă IV 

Apare o miză între tine şi celălalt

dintr-odată vă conectaţi – cablu după cablu –

şi aşteptaţi vânaţi fiecare circuit fiecare electrizare

(e a lui? deci îmi aparţine?) – verifici verifici

până ce oboseşti

şi atunci încerci să-ţi închipui un moment

când celălalt nu era Celălalt – când era doar printre ceilalţi –

nu exista nici o miză

electrizarea era un cameleon

îşi împrumuta culoarea şi colţurilor şi marginilor le crea umbra

întâmplător – ineluctabil

încerci să-ţi închipui

dar asta s-a rupt

pielea cameleonului a fost sterilizată

şi el murat în formol

acum temător te mai apropii de celălalt – să-i smulgi din fiinţă un cablu?

să-l deconectezi – de-acolo ar ţâşni vreun

gând

şi înainte să-l poţi prinde

s-ar înalţă peste turnuri

ar trece prin atmosferă

satelit în vid.

 

 

Dar întotdeauna e copilul cel în starea de lehuzie –

iată trădarea din apele limpezi:

seninătatea lor a strangulat umbre şi imagini.

Iar acum copilul trebuie să educe din nou

umbra

ce stă să cadă deasupra tatălui –

şi umbra

lucrurilor pe care mama încearcă s-o rezolve –

şi pe aceşti bulgări grunjoşi să-i aşeze în găvanele ochilor săi.

În aceste ocne să trudească.

Trebuie încă de câteva ori să-şi nască părinţii

căci:

v-am conceput pe o bandă Moebius

  nu are nici o faţă – doar un chip!     

şi o vină.

The Crowdly Crowd

O numeam mulţimea. Atât.

Ceea ce nu-i acelaşi lucru a numi mulţimea mulţime. Căci nu mulţimea de oameni –

nu mulţimea de capete – nici mulţimea de buzunare în ritm cu buricele degetelor.

Nu era asta. Poate Mersul lor? – Nici. Ci

acel abur vâlvoi – disecat – nesecat – ce fojgăia deasupra

tuturor acelor capete. Fără direcţie. Încâlcit în părul tuturor acelor oameni.

Şi nu era al lor (adică nu ei îl deţineau). Şi deci nu era nimic

în spatele acelui nume: nu tu casă sau priviri sau suflet – ce să mai vorbim de

fărâmitura pe care altul ţi-o şterge de pe buză sau doar o observă

acolo: fărâmibuza (ştearsă sau observată). Nu.

Mulţimea şi gata!

şi de fapt nici măcar nu puteam spune că acel abur este ea. Fiindcă atunci

ceva totuşi ar fi susţinut-o

dar ea – fără cleşti fără coaste şi fără direcţie –

mişuna şi se năclăia deasupra noastră

ne cuprindea pe toţi în propriul ei câmp de magnetism

şi jos pe asfalt proiecta o umbră. Confirmarea! –

că sunt singur.

Destul.

Limită V

 

Nevoia mea de-a proba gesturile celorlalţi

de-a le rula peste haine

peste capătul meu – capătul lor

(şi acolo la capăt

tot rămâne o nostalgie cu muchiile rotunjite

încât poţi să aluneci şi să-ţi urmăreşti amprenta

alunecând odată cu ceva

ce-ai fost)

şi-n gesturile lor – îmbrăcat – eu le caut punctele de ardere

din acele zile când ar fi fost gata

să-şi întindă braţul fără să ştie prea bine ce-ar fi

cuprins – dacă era ceva acolo – şi atunci

(ezitând) să-l întindă înăuntru răsucit

în ei înşişi –

fără să ştie prea bine dacă ce-au cuprins era acolo –

iar mie-mi place să întârzii în aceste entorse ale lor

deşi eu ştiu că

dintr-o clipă într-alta vreo întâmplare ar pătrunde

ar reordona totul

şi aceste gesturi s-ar exfolia de pe mine

doar o mână ar scrie pe zid.

 

 

 ***

Sorin SUCIU

??????????????????????????????? 

Sorin Suciu, doctor în litere (cu o teză despre Vasile Voiculescu) e lector la Universitatea „Sapientia” din Tîrgu-Mureş. S-a născut la Braşov, în 1972. A absolvit cursurile Liceului „Puskas Tivadar” din Sfîntu-Gheorghe şi a studiat apoi literele la Universitatea „Petru Maior” din Tîrgu-Mureş. Eseist mai degrabă, ca poet e o prezenţă discretă şi rară.

 

 

zâmbet

ies

mic

s’ alung norii din calea ’ţi

zâmbesc

şi chiar de din ‘nalt arogant mă privesc

şi ’mi dau cu tifla

şi ’mi udă cojocul

aştept cea copilă din tine să iasă

să bată nervoasă botina ’i de prag

să râdă apoi cu lacrimi de ştrumfă

de-a lor smiorcăială

de tot circul lor

verzi tăuri

minunato

e seară e mai şi e ploaie

e aur

şi ’n poala’ţi e sade

şi doar roşu…

din adânci verzii

nu noaptea se răsfrânge

peste… şi peste … şi peste

ci’nşir’se mărgărite

şi smaragde

ce sarea’şi lasă pe cale

durere

să ardă

şi’n colţ de gură

e rai

de lăcrămioare

venin

dezamăgit mag

iar te-amăgeşti

ş’ amăgeşti

oare

au părelnic’ amăgire-i

bun strop de venin

ce vine-a vindeca

a mierii otrăvire

pornit’ a dedulci la nemurire

pe cel ce uită de măsură

 

 

 

rodia

din rodier rodit

de Tatăl

o rodie ’mi fură vederea

prea mult pe gânduri nu stătui

şi coaptă bine-o culesei

cu mintea ’mi prinsă de fantasma

deliciului ce va să fie

şi gura ’mi de salivă plină

cu dinţi de lup aş fi muşcat

pe loc

din carnea ’i

de roşu plin să ’mi umplu trupul

da’ mă oprii

un alcalin fior

pornit din gândul de departe

mă străbătu prin inima ’mi de piatră

ce piatr’ ar naşte

retraversat

văzui delicatesa ’n sfinte ape

şi se ’mplini

adânc albastrul

pe drum

cât eşti de lung pe vârf te ’ntinzi

din ochii’ţi

larg deschişi

sărate lacrimi curg

să spele dâra ce-o lăsaşi în urmă

că te-ai pierdut de tine

tu

ce ai crezut c’odată fi-vei

cu umbra ’ţi unu

adică

făr’ de umbră

capu’l ridici

şi vârfuri sute vezi în juru’ţi

toate

cu de-ai tăi semeni pline

ce ’şi cată fericirea ’n van

luptându-se ’ntre ei s’ atingă alte piscuri

din neştiinţa faptului

că drumu-i miezul

tu’n tine prăvălindu-te te’ntorni

pe drumul ce ’l trecuşi cu trudă

şi nestematele desferecate

din neagra gangă de lacrima curată

culegi cu bucurie

şi dărui…

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]