Alexandru VLAD
Şi uneori, ca din senin mi-e dor de ea.
Atât de fin, atât de puţin
Că încremenesc în mijlocul unui gest.
Ea nu mai există, ştie asta toată lumea,
Nici eu, dacă mă gândesc bine, nu mai exist,
Şi cum poate cuiva care nu mai există să-i fie
Dor de cineva care nu mai există?
Pentru că-ntre timp am dispărut şi eu,
M-am scurs în crăpăturile dintre podele
În tubul cu pastile rămas deschis
În călimara cu cerneală uscată.
După cum se ştie dorul usucă lucrurile.
[Vatra, nr. 10/2014]