Ana Blandiana văzută de Horia Bădescu, Vasile Dan, Ioan Moldovan și Ruxandra Cesereanu

Horia BĂDESCU

Memoria unei clipe

În lumina amurgului, amintirile au adeseori darul de a te apropia mult mai mult decât exegezele critice de lumea şi de firea unui creator. Poate pentru că, acolo, în adâncul memoriei, ele păstrează acea căldură omenească pe care, firesc, şi-o refuză exactitatea exegezei, acea vibraţie a fiinţei în clipă, pe care o preia, într-o altă durată, opera. Pierzând-o într-un fel, sporind-o într-altul, într-o alchimie niciodată dezvăluită pe de-a-ntregul lectorului, dar atât de fascinantă în misterul ei încât să-l răpească în interiorul acesteia.

Iată de ce nu voi glosa aici pe marginea operei acestui remarcabil poet care este Ana Blandiana, ci îmi voi aduce aminte. Îmi voi aduce aminte de un moment auroral din viaţa ei, la care am fost părtaş cândva, în acea fericită vârstă şi lume a studenţiei pe care generaţii întregi de „dieci tomnatici şi alumni” o pomenesc cu preacunoscuta Et in Arcadia ego!

„Era într-un april, mi-aduc aminte…”, aş putea începe evocarea cu stihul dintâi al unui poem născut cu mult mai târziu, un april al anului de graţie 1964. Se întâmpla în legendara cafenea clujeană „Arizona”, în care se reuneau, în îndelungi şi niciodată sfârşite pe de-a-ntregul conclavuri, deopotrivă, vocile consacrate, coborâte din sferele olimpice ale Tribunei ori din celestele orizonturi de la Steaua, cu cele ale aspiranţilor la glorie, descinşi dintre zidurile căminului „Avram Iancu” ori evadaţi din sălile Filologiei. Într-o „Arizonă” care încă ne răsfăţa cu ştaiful oglinzilor şi banchetelor sale din piele, cu discreta solicitudine a personalului, dar mai cu seamă cu ştaiful acelor dispute aprinse, colocviale, colegiale. O „Arizonă” unde firul de trestie înstelată care era Ana Blandiana, creanga de măr înflorit care iubea „cu patimă ploile” şi-şi desemna cu un nume atât de poetic identitatea ei lirică şi omenească, lumina cu candoare şi farmecul ei înnăscute, spaţiul acela metisat poetic între aulic şi goliardic. Spaţiul acela în care, în acea zi de april, se pregătea să intre pe porţile istoriei literare. Învăluită în eternul ei surâs de copil rătăcit în ţara minunilor. Ţinând „timpul în mâini, ca pe-un pumn de cireşe”. Cu acea beatitudine a generaţiei sale care se-nfiora, în poemele lui Ioan Alexandru, de miracolul naşterii unui mânz. Cu acea edenică neruşinare cu care îşi dăruia trupul luminii şi ploilor, regăsindu-şi umerii în umerii pomilor „şi genele ierbii aproape ca ale mele înfiorându-se” de iubire. Cu acea aparentă şi uşor ezitantă afectare cu care se apăra şi se apără de agresiunea lumii şi care nu e decât un alt fel de a fugi de propria sfială.

Era în acel april al anului 1964, în care Ana Blandiana avea să debuteze, în cafeneaua „Arizona”, cea mult iubită şi cântată de poeţii Clujului, era, zic, o tensiune a aşteptării pe care cei ce erau acolo, colegii ei de generaţie dar şi, încă necunoscuţi, aspiranţi la gloria altei generaţii o împărtăşeam. Eram acolo, să-i fim alături în febra acelei aşteptări. Nu mai ştiu cum am aflat că volumul ei, Persoana întâia plural, tocmai ce fusese aşezat pe rafturile Librăriei Universităţii şi cum m-am furişat să-l cumpăr. Vroiam să-i ofer momentul acela de bucurie unică al primului autograf, moment pe care am îndoieli că vreun autor şi-l aminteşte mai apoi cu adevărat. În fond, cum am aflat n-are vreo relevanţă. Relevantă este clipa în care m-am întors în cafeneaua „Arizona”, ţinând în mâini primul exemplar ce lua cale spre cititor. Clipa aceea de bucurie uimită, lumina indescriptibilă aşternută pe chipul autoarei, candoarea cu care îşi privea naşterea literară, emoţia profundă de care ea şi deopotrivă cei din jur se încărcau şi pe care acel întâi autograf, pe care i-l restitui spre amintire aici, o păstrează intactă: „Primul autograf, pe prima carte, primului om care o are, lui Horia Bădescu, împreună cu prietenia mea şi cu emoţia inerentă unor asemenea clipe. Ana Blandiana. Aprilie 64”.

*

Vasile DAN

 

Un nume al poeziei române

 

Ana Blandiana este cel mai curat nume pe care îl ştiu al scriitorimii noastre de astăzi. Oricum ai privi-o: ca poet ori, mai ales, ca intelectual activ în spaţiul public postdecembrist. Mai puternic decît mulţi dintre noi, chiar şi înainte de 1989 cînd era, ca să mă exprim aşa, eufemistic, greu. Ea a dovedit însă că nu şi imposibil. Ştiu că Ana Blandiana, şi-ar dori astăzi – s-a exprimat nu o dată explicit în acest sens, în interviuri, în dialoguri – să fie văzută numai ca scriitor. În primul rînd ca poet. Acest lucru, trebuie să-l spun repede, vine dintr-o adîncă frustrare, dezamăgire ori, mai precis, amărăciune după o luptă civică la vedere, pe faţă, în stradă, în agora, cel mai percutant în media, în primii ani de după revoluţie sau cum se vor fi fiind numit evenimentele, fractura istorică din decembrie 1989; o luptă cu sacrificiul de sine asumat, cel al ignorării propriei creaţii literare – remarcabile! – aproape un deceniu întreg. Un deceniu de vîrf pentru orice scriitor. Mai exact, între anii 45-55 ai propriei vieţi. Care scriitor şi-ar pune în paranteză, bucuros, tocmai această vîrstă literară? Ana Blandiana a făcut-o, mîntuind, aşa zicînd, condiţia vinovată a altora, ca să nu spun a scriitorului român în general, cel de dinainte de 1989: nu o dată laş, oricît de multe şi de credibile omenesc ar fi scuzele, „aflat sub vremi”, ori, măcar, umil. Mare, dar mare democrat, pur democrat însă astăzi. Alianţa Civică, creată, lansată şi orientată cu ţinte democratice precise de Ana Blandiana în acei primi ani tulburi postdecembrişti (cu mineriade oribile, cu fluxuri şi refluxuri camuflat comuniste şi securistic-perfide sub noul veşmînt al naţionalismului, cu incriminarea, încă o dată, a partidelor politice istorice – PNTCD, PNL şi PSD Cunescu -, a liderilor acestora, a puţinilor, şi cu atît mai preţuiţi opozanţi ai regimului comunist, a disidenţilor pe care eu nu-i confund cu opozanţii politic chiar în timpul dictaturii), a produs adevărata decuplare a României de comunism. Din ea s-a născut un partid nou, PAC, şi o alianţă, Convenţia Democratică, care a înlocuit în 1994 comunismul rezidual din fostul FSN şi din derivatele lui structuri politice, precum şi alegerea unui preşedinte, Emil Constantinescu, mai credibil în fruntea noii direcţii democratice a României. Cînd se vor cunoaşte şi recunoaşte mai bine faptele, luptele invizibile de idei, de teze şi antiteze ale acelor zile, atunci se va vedea şi rolul crucial, transparent şi clar al acestui poet (nota bene: ea şi-a ales genul), Ana Blandiana, în cîştigarea adevăratei „direcţii democratice” a ţării. Ca după orice bătălie cîştigată, primii înlăturaţi au fost, chiar în timpul CDR, genitorii acesteia, inocenţii devotaţi pînă peste cap unui ideal, obsedaţi de o reformă morală interioară, vulnerabili însă tocmai de aceea înaintea celor cu ţinte pragmatice precise, cu dorinţă de înavuţire şi de putere politică, iute şi fără scrupul. Ei, în frunte cu Ana Blandiana, vor fi şi primii măturaţi de lupii tineri politici sau de cei mai bătrîiori dar cu părul schimbat, cei ai noii oportunităţi. Morala în politică, atît de des şi enervant invocată de Ana Blandiana în acei ani, chiar la curtea Convenţiei Democratice, chiar la preşedinţia nouă a ţării, în mare măsură, de dînsa inventată, s-a dovedit o vorbă goală, o vorbă tot mai greu digerabilă. Pînă la a fi repudiată. Aşa că Ana Blandiana s-a retras, nu ştiu cît de spăşită, nu ştiu cît de învinsă, înapoi la poezie, la literatură, la uneltele sale adevărate. Recunoscînd că ele sînt singurele care nu au trădat-o niciodată. S-a retras e doar un fel de a spune: fiindcă ea a rămas pe baricadele mai subtile ale ei: cele ale resuscitării memoriei noastre colective, împrospătînd-o cu fapte care să ne ţină treji, în stare de veghe, prin înfiinţarea, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului de la Sighet. Poate cel mai important refugiu, ce astăzi pulsează viu, al memoriei oamenilor adevăraţi, al faptelor lor de sacrificiu şi supliciu din timpul dictaturii comuniste, cel mai important din tot Estul, fost comunist, al Europei.

Ana Blandiana, şi poate doar asta ar accepta să-i spunem, este o mare poetă. În ea filonul metafizic al marii poezii ardeleneşti iradiază intens, încă de la debut (1964). Sub forma unei poezii subţire caligrafiată, melancolic existenţială, sacerdotal luminoasă: Persoana întîia plural (1964), Călcîiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969). Să nu uităm că perioada istorică în care apar aceste cărţi este una ce vine imediat după „obsedantul deceniu” (Marin Preda), după hiatusul, după marea pervertire literară stalinistă din anii cincizeci-şaizeci. Reanimarea poeziei române după colapsul ei stalinist s-a întîmplat nu doar prin Nichita Stănescu, prin Cezar Baltag ori Ion Alexandru, ci şi prin Ana Blandiana. Cărţile de poezie ale Anei Blandiana de după 1989 (Soarele de apoi, Refluxul sensurilor, A fi sau a privi, Patria mea A4), consolidează imaginea unei Ana Blandiana reflexivă, a cărei mare sensibilitate are întotdeauna un ecou metafizic adîncind semantic poemul.

Cărţile ei de eseuri, Cine sînt eu?, O silabisire a lumii, Spaima de literatură, aparţin unui spirit interogativ febril pentru care oficierea literaturii, ca regat al ficţiunii pure, e de negîndit în afara omului real, el însuşi atît de problematic, de neliniştit. Tradusă în numeroase limbi ale pămîntului, ea a beneficiat de multe premii literare internaţionale. Personal, cred că ar fi meritat, mai ales, în primul deceniu după implozia comunismului în tot estul Europei, doar pe cel mare: Nobel pentru literatură. Motivaţiile erau suficiente şi din orice parte ai privi lucrurile. Că nu s-a întîmplat asta, e o altă ingratitudine – vai, nu prima – pe care o putem împărţi, noi toţi, cu Ana Blandiana. Nu ştiu însă dacă nu şi din vina noastră.

 

*

Ioan MOLDOVAN

 

Ziua eternă a poeziei

 

  Insomnia lucidităţii

Gravitate şi reflecţie – mai bine zis, gravitatea reflecţiei – , înfiorata reverie, în ţesătura căreia uimirea şi ingenuitatea contrariată îşi developează desenul meditativ, contemplarea cvasi-narcotică a oglinzilor lăuntrice, voluptatea şi, totodată, neliniştea perceperii sunetelor originare ale intimităţii, o anume dorinţă obstinată de a lămuri emoţia în/prin gând sunt tot atâtea dimensiuni ale poeziei Anei Blandiana, linii de forţă pe care cunoscătorul acesteia le poate re-cunoaşte la lectura recentului volum antologic În dimineaţa de după moarte. Este vorba despre o carte-tezaur, o selecţie riguroasă şi inspirată din întreaga creaţie lirică a poetei, o carte vie, deloc „arheologică”, o dovadă, adică, a valorii şi autenticităţii poeziei Anei Blandiana – una dintre acele cărţi care uneşte istoria constituirii şi devenirii unui univers liric cu severele configurări ale perenităţii. O astfel de carte invită şi incită la o lectură de plăcere, ca să zic aşa, şi-l eliberează pe comentator de servituţile şi plictiselile unei cronici propriu-zise. Pe de altă parte, În dimineaţa… va conta, negreşit, ca reper bibliografic obligatoriu, dar şi confortabil, pentru viitoarele studii extensive asupra poeziei blandiene. În fine, cartea aceasta vine şi ca o probă de destin: poezia a absorbit în zidirea sa, ca într-un sacrificiu consimţit, întreaga viaţă a poetei. Ziua eternă despre care Blandiana spune, în poemul care dă şi titlul cărţii, că urmează dimineţii de după moarte este, desigur, o zi eternă a poeziei.

Ţinând programatic de o poetică a expresivităţii cu miză dublă – pe emoţie şi pe intelect – , refuzând artificiul, dereglarea simţurilor, ca şi a instrumentelor, poezia Blandianei a contat întotdeauna pe simţul măsurii. Căutarea şi perceperea misterului se face în această poezie din perspectiva unei conştiinţe gata să cearnă şi să discearnă miracolele prin filtrele unei lucidităţi cu toate valenţele reflexivităţii activate. Pe cât vămile somniei proliferează, pe atât insomnia lucidităţii şi veghea spiritului caută să le desluşească înţelesul.

Faptul că în carte sunt reluate selectiv meditaţiile poetei privitoare la rosturile, mecanismele şi implicaţiile poeziei e cât se poate de binevenit. Pertinenţa şi sagacitatea lor se deschid atât asupra artei poetice personale, cât şi asupra unei adevărate teorii estetice formulată în fragmente, iar nu în sistem. Cititorul sau cercetătorul poeziei blandiene va găsi în atari fragmente formulări relevante necesare unei judecări în profunzime a liricii poetei. Iată câteva: „Scriitor nu este cel care scrie, este cel care se exprimă cu ajutorul scrisului”; „Calitatea este despărţită adesea de defect numai prin linia timidă a simţului măsurii”; „Poezia nu trebuie să strălucească, trebuie să lumineze”; „Am visat întotdeauna o poezie simplă, aproape eliptică, schematică, având farmecul desenelor făcute de copii în faţa cărora nu eşti niciodată sigur dacă nu cumva schema este chiar esenţa”; „Important în poezie nu este ceva ce n-am mai auzit, ci ceva ce ştiam parcă dintr-o altă viaţă. Poezia nu trebuie să dea senzaţia cunoaşterii, ci a recunoaşterii”; „Poezia se află întotdeauna dincolo, nu dincoace de literatură”; „Mă tem de orgoliul de a vrea să înţeleg prin intelect totul, pierzând astfel definitiv ceea ce nu poate fi înţeles prin intelect”; „Pentru mine poezia este o înaintare logică din cuvânt în cuvânt, din piatră în piatră, pe pământ solid, până într-un loc în care sensul se deschide deodată neaşteptat deasupra golului de dedesubt, această emoţie bruscă în faţa hotarului asumat, această oprire, mai revelatoare decât continuarea inconştientă a drumului pe deasupra prăpastiei. Am preferat întotdeauna miraculosului întrebările fără răspuns din care se naşte în cele din urmă”.

Citind În dimineaţa de după moarte, am re-cunoscut vârstele poeziei Anei Blandiana – de la cea a ploilor adolescentine, sentimental-patetice, la cea a plajelor de o aprigă vitalitate a tinereţii ardente, apoi la aceea a ninsorilor maturităţii dureros înnegrite de experienţele maculării; am re-întâlnit acea fluenţă somniac-letală a lumii concrete şi a percepţiei acestei în gând, haloul acela oniric-funebru ce contaminează chiar şi simbolurile eroice (ca în Avram Iancu); am re-citit cu plăcere poemele din Somnul din somn, cu narcoticele lor şoptiri, ca într-o litanie de dor de sfinţenie şi împăcare, cu hipnoticele lor înlăcrimări lăuntrice, cu lirismul lor perfect decantat într-o clasicitate incantatorie, cu graţia lor provenind din scuturarea podoabelor şi din rafinamentul stilului; am re-venit în satul generic al poetei, doar aparent blagian, în esenţă un paradis în blândă etalare, ca o vedenie unduindă în apele aerului vesperal; am re-găsit vraja melopeică şi subtil-plastică a versurilor din care abia te poţi smulge spre a reface legătura (probabilă) cu sensul; am re-văzut Arhitectura valurilor, cu urgenţa alarmei morale a conştiinţei, cu atitudinea justiţiară, inclementă în proba de angajament civic şi uman; şi, desigur, am putut încă o dată lua aminte la frumuseţea generoasă, nobilă şi calmă a acestei poezii a cărei singură intoleranţă este cea la maculare, la compromis, la cedarea etică şi estetică.

 

Dependenţa de înţelesuri

Limbajul crepuscular, refluxul sensurilor, starea de irevocabilă alterare şi poluare a fiinţei lumii, îmbătrânirea a tot şi a toate, începând cu sinele propriu, sunt realităţile pe care poezia de acum a Anei Blandiana le surprinde cu aceeaşi remarcabilă capacitate de a le încorpora în imagini memorabile, vitale din punct de vedere poetic, evocatoare şi melancolice, sugestive şi apte de simbolizări lirosofice. Cultul sensului, căruia poeta i-a jertfit mereu în lirica sa, e în continuare axul acestei lumi blandiene, chiar dacă relaţia cu exteriorul se colorează profund elegiac sub orizontul unui reflux semiotic general: „Tot ceea ce nu înţeleg mă ucide./ Este o moartă cea care continuă/ Să ceară lămuriri,/ Şi să nu le primească şi să insiste,/ Pentru că nici în lumea cealaltă/ Nu se poate trăi fără să înţelegi./ Deci mori şi acolo şi astfel te naşti,/ Mereu şi mereu,/ Ca să poţi înţelege/ Ceea ce e de neînţeles:/ Iată o definiţie a nemuririi.” (ceea ce nu înţeleg).

Dezastrele şi anamorfozele imediatului provocate de o misterioasă poluare a fiinţei lumii pot părea ochiului mereu uimit al poetei un bestiar de imagini foarte puţin remanente, un joc de terifianţe fluide „pe suprafaţa limpede a eternităţii” (amestec). Oglinda timpului generează hibrizi ce pot părea feerici unui ochi estet, dar din care înţelesul uman s-a retras. „Căderea în timp” sau din timp, ruperea din continuum-ul eternităţii creează realităţile care îşi învederează mereu privirii poetice, avide de sens, inomabila frumuseţe şi opulenţă a vieţii, dar şi, totodată, inconsistenţa, incoerenţa, absurdul, zădărnicia.

Ca poetă, Ana Blandiana trăieşte dramaticul paradox de a trebui să mizeze pe cuvânt în chiar clipa în care cuvântul e doar emanaţie compensativă a „limbajului crepuscular” – o iluzie a unui „zeu incitator /Care naşte realităţile rostindu-le/ Rar”. „În centrul neantului sfânt/ Există un zeu care se crede cuvânt”, spune poeta într-una dintre meditaţiile sale poetice. Rostirea acestuia naşte mundanul, o scriere la fel de tainică precum cea din „centrul neantului sfânt”. Întrebările şi răspunsurile rămân întotdeauna incomplete, încât insul uman pare a vieţui deopotrivă în lumi opuse, nedumerit, dar şi nevindecat de „intensitatea întrebării”.

O viziune integratoare prezidează orizontul lirico-ideatic al poemului. Detaliile concrete ale lumii vizibile sunt semnele unui limbaj in-corporal dar nu mai puţin perceptibil al invizibilului tot. Poeta e un „cititor” iniţiat al operei complete şi în perpetuă reformulare a aceluiaşi gând. Început-sfârşit, moarte-înviere, divin-uman într-o veşnică reîntoarcere care se petrece cumva sub suprafeţele mundane, precum „Veşnica reîntoarcere-a corăbiilor/ Navigând pe sub ape” din poemul in memoriam. Figura şarpelui care-şi înghite coada („Aşa cum şarpele îşi înghite coada/ Şi devine inel,/ În adâncul rădăcinilor fără sfârşit/ Popoarele lumii delirează la fel.”) sau cea o clepsidrei, a sămânţei, a oglinzii creează o recurenţă în textura poemelor în orchestrarea căreia poeta caută acea „misterioasă combustie/ Care semnifică totul” şi care plăsmuieşte povestea lumii pe care, vai, „nu mai ştie nimeni s-o spună”.

Există în Refluxul sensurilor poeme de ideaţie a căror frumuseţe vine din limpiditatea lor reflexivă, din reverberaţia contemplativităţii, dar există şi nu puţine poeme care pot fi reţinute pentru o posibilă antologie a lirismului românesc dintotdeauna. Amintesc titlurile (de glorie) ale câtorva: sonet degradat, dependentă, şi totuşi, dulap pictat. Transcriu pentru cititorul care nu are la îndemână cartea aceasta vie de poeme sonet degradat: „Ruine, templele sunt mai frumoase/ Şi zeii morţi mai demni de-nduioşare,/ Coloanele rămase în picioare/ Stau minunate şi mirate oase,// Superb schelet al timpului, mai pur/ Decât fusese viu, ascuns în carne,/ Vuiet de mări secate şi de goarne,/ Chemând la lupte stinse împrejur.// Acum e pace. Zeii sunt poeme./ Sufletul lumii nu mai are vreme/ Să îşi mai ia un nume şi un chip.// Nici o minune. Şi de-ar fi să fie/ Nu-i nimeni să o vadă în pustie./ Credinţă măcinată ca piatra în nisip.”

 *

Ruxandra CESEREANU

 

Ana Blandiana şi disidenţii din azilele psihiatrice

 

Sertarul cu aplauze

Romanul Sertarul cu aplauze de Ana Blandiana sintetizează reeducarea disidenţilor într-un azil psihiatric. Membrii aparatului de represiune, din roman, care invadează casa lui Alexandru Şerban (în rolul victimei), hărţuindu-l, sunt o suită infernală alcătuită din trei „tehnicieni de serviciu”, specializaţi pe uzura psihologică a victimei. Cel care conduce suita, „patronul”, este un intelectual perfid, dotat cu o pipă de raisonneur; ceilalţi doi sunt un roşcovan grobian (dotat cu „copite”, chiar dacă metaforice) şi un individ cu figură de poliţist insolent din filmele cu gangsteri. Toţi trei au o notă argotică, mahalagească, fiind nişte invadatori şi colonizatori care terorizează prin gesturi intime: ocupă locuinţele, dorm în casele victimelor lor, le inventariază lenjeria, provoacă scene de farsă absurdă. Securiştii aceştia sunt nişte diavoli de comedie grotescă, amatori de grimase, pentru că una din tehnicile lor de teroare este batjocorirea şi umilirea victimelor pentru a le distruge sistemul de apărare. În finalul romanului, cei trei ard manuscrisele „duşmănoase” (manuscrisele de sertar) ale lui Alexandru Şerban.

Când am citit a doua oară romanul Anei Blandiana, am făcut, implicit şi explicit, o legătură (o punte) între perspectiva autoarei şi aceea a dizidentului Vasile Paraschiv, care mărturiseşte, într-o carte testimonială, documentară (Lupta mea pentru sindicate libere în România (ediţie îngrijită, studiu, note şi selecţia documentelor de Oana Ionel şi Dragoş Marcu, postfaţă de Marius Oprea, Iaşi, Editura Polirom, 2005), despre azilele psihiatrice. Vasile Paraschiv narează etapizat informaţional despre reeducarea practicată de autorităţi pe dizidenţi şi opozanţi, înfăţişându-şi propriul caz, pe care îl sintetizez aici, întrucât este relevant. Paraschiv a fost internat la Urlaţi, apoi la Voila (Câmpina, judeţul Prahova) şi Săpoca (judeţul Buzău), printre bolnavi cronici, incurabili, fiind tratat abuziv inclusiv farmaceutic. Imaginea cea mai impresionantă din memoriile sale este aceea a spitalului de la Săpoca, „iadul pe pământ”, populat cu făpturi umane dezarticulate, murdare, rănite, trăind în comun aproape în stare de nuditate, jelind sau, dimpotrivă, practicând pasul de defilare în chip autist, fiind biciuite atunci când erau dezorientate în chip animalic, alcătuind o „lume profund îndurerată şi dezordonată care forfotea tot timpul fără rost – era o atmosferă de haos, un calvar”.

La fel de importante, ca mărturie documentară pentru sistemul de represiune din ultima etapă a ceauşismului, sunt cele trei răpiri la care a fost supus Vasile Paraschiv de către Securitate: în 1979, când este dus în pădure şi bătut; în 1987, când este sechestrat şi torturat într-o cabană, la munte, vreme de patru zile; în 1989, când este sechestrat din nou într-o cabană şi schingiuit vreme de şapte zile ori chiar iradiat. Comandourile de securişti care de trei ori îl răpesc, umilesc şi torturează sunt percepute ca grupuri teroriste: şi aşa se explică mai clar subtitlul cărţii lui Paraschiv – Terorismul politic organizat de statul comunist. Nu este greu de ghicit că Vasile Paraschiv este perceput de membrii aparatului de represiune şi ridicat la rangul de „duşman al poporului”, drept care metodele de intimidare şi tortură sunt pe măsura respectivei acuze: aşa se explică, de pildă, de ce, în 1987, este confecţionată de către Securitate inclusiv o sosie a dizidentului, sosie care urma să fie internată într-un spital psihiatric, în timp ce realul Vasile Paraschiv ar fi putut fi, la o adică, lichidat de Securitate. Şi acesta este punctul în care mă reîntorc la romanul aflat în vizor aici.

În Sertarul cu aplauze, Ana Blandiana prelucrează parabolic şi alegoric informaţiile legate de ceea ce se petrecea în azilele psihiatrice din România comunistă, mai ales în ultima etapă a regimului Ceauşescu. Autoarea prezintă felul în care Securitatea dirija o întreagă arhitectură de cercuri concentrice ale delaţiunii, chiar şi prietenii cei mai loiali (în principiu) ai unui individ devenind delatori de ocazie, din oportunism, frică sau slăbiciune.

Personajul central, disidentul Alexandru Şerban, este momit spre a fi internat într-un „complex de reeducare”, adică într-un azil psihiatric aflat într-o fostă mănăstire. Trebuie amintit aici că, în poststalinism, după renunţarea teoretică la Gulag, toate regimurile comuniste din Europa, sub influenţa Moscovei, au promovat internarea disidenţilor în azile psihiatrice, iniţiind o formă modernă de „spălare a creierului” asupra acestora; intelectualii protestatari (scriitori şi oameni de ştiinţă) au fost supuşi unor metode de lavaj cerebral (de obicei prin drogare farmaceutică sau şocuri electrice, dar şi prin alte metode), opoziţia faţă de regimul comunist fiind declarată boală mentală sau schizomistie. Deţinuţii de conştiinţă internaţi în azile psihiatrice erau supuşi unor tratamente abuzive, în virtutea bolii care li se fabrica şi care era numită „schizofrenie atipică”. Nemairecunoscînd termenul de deţinut politic, statele comuniste preferau să-şi interneze opozanţii şi disidenţii în azile psihiatrice, cu justificarea că „nebunii” („indivizi periculoşi din punct de vedere social”, cum scria în fişele lor medicale) trebuiau reeducaţi!

Ca obiect şi subiect al virtualei reeducări, Alexandru Şerban este testat psihologic pentru a i se detecta rădăcinile comportamentului antisocial, fiind mai apoi supus unei terapii auditive intensive şi unei gimnastici faciale a entuziasmului. Centrul de reeducare este condus de o femeie-comisar, ai cărei subordonaţi sunt diferiţi medici-gardieni şi reeducatori. Scopul acestui centru de reeducare este să-i facă pe antisociali şi disidenţi să deprindă o tehnică fericită şi robotizată a aplauzelor, pe această cale realizându-se o „spălare a creierului” de tip auditiv. Evadând, într-un sfârşit, din azilul psihiatric unde reeducarea nu fusese izbutită asupra lui, Alexandru Şerban descoperă că oamenii aflaţi în libertate sunt, cu toţii deja (câteva excepţii există totuşi), nişte reeducaţi performanţi.

Romanul Anei Blandiana este înrudit (livresc şi parţial, dar în chip făţiş) cu celebra antiutopie 1984 (de George Orwell); însă mai aproape de stilul Blandianei, pe filiera romanelor produse despre infernul concentraţionar – în chiar ţările unde a funcţionat comunismul – este romanul Panta rhei (de Vasili Grossman). Alexandru Şerban este un soi de frate cu Ivan (personajul din romanul lui Grossman), fost deţinut politic care, reîntorcându-se acasă, după experienţa traumatizantă a lagărului, percepe omnipotenţa sârmei ghimpate în realitatea cotidiană, unde aşa-zisa libertate a rămas doar retorică.

Psihiatrul Ion Vianu a scris mai multe studii şi texte care narează, analitic şi informaţional, abuzurile din azilele psihiatrice din România, în perioada comunistă. Amintesc aici doar două din intervenţiile sale esenţiale: 1. Ion Vianu, „Amintiri despre psihiatria politică”, în Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, ediţia a III-a, Polirom, Iaşi, 2005; şi 2. Ion Vianu, „Persecuţia psihiatrică a dizidenţilor şi a opozanţilor”, în Ruxandra Cesereanu (coordonator), Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Polirom, Iaşi, 2006. Dacă Ion Vianu a fost un studios ştiinţific al azilelor psihiatrice (deşi analize literare există, fragmentar, şi în romanele sale), Ana Blandiana a ales o perspectivă narată cu încetinitorul, mizând pe grotesc şi absurd. Ambele referinţe sunt, însă, necesare (indiferent de stil şi viziune) pentru aşezarea (stabilizarea) memoriei recente a unui popor.

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s