In memoriam Alexandru VLAD

Evocatio

Alexandru Vlad

Nu cred c-am trecut vreodată prin Cluj fără să-l întîlnesc pe Alexandru Vlad. L-am întîlnit și cînd nu era prin Cluj, cînd era fie pe coclauri, fie la casa lui bachelardiană (mai mult visată decît reală, deși a construit-o pînă la urmă) de la Mihăiești. Asta pentru că Vlad era, oriunde s-ar fi aflat, tot timpul în centrul Clujului. Aproape la fel de prezent cînd era absent ca și atunci cînd era prezent.

N-am avut norocul să fac nici o expediție montană cu el (dar adevărate expediții erau plimbările între Teatrul Național și Librăria Universității, mai lungi și mai epopeice – în relatarea lui – decît cea la Polul Nord, marele lui vis de explorator potențial); îi știu însă toate călătoriile și expedițiile, și pe cele făcute și pe cele nefăcute; și le știu în toate variantele, căci o călătorie făcută de Vlad devenea o mulțime de călătorii relatate, niciuna identică precedentei. Știu și cum a făcut călătoria nefăcută în Alaska: știu grosimea zăpezii, nuanțele ei din zori, de la prînz și noaptea, muzica tăcută pe care o emana, lumina pe care o iradia. Nici nu sunt sigur că n-am fost în Alaska.

Nu știu dacă voi mai călători, căci călătoriile mele sunt banale. Adevăratele mele călătorii sunt cele de ascultător al călătoriilor lui Vlad.

Cu el, de fapt, nici nu trebuia să mergi prea departe ca să dai peste tărîmuri fabuloase ori să dea fabulosul peste tine fără să iei seama. Orice străduță era cuprinsă, în prezența lui, de o frenezie a evenimentelor. Era suficient ca vîntul să smulgă o frunză dintr-un copac și s-o legene tandru spre pămînt ca să iasă – de nu pe loc, măcar a doua zi – o întîmplare cosmică. Vlad vedea toată căderea frunzelor și auzea fîșîitul lor dureros prin aer. Nu trebuia să fabuleze, căci era solidar cu tot ce se putea întîmpla. Și vedea și nevăzutul din cele ce se puteau vedea. Dar mai ales din cele ce nu se puteau vedea fără o abilitare specială. N-am văzut pe nimeni care să aibă ochiul atît de deprins cu inefabilele cotidiene. Și, deși martor al întîmplării, deși participant la ea, nu i-am putut niciodată contesta relatările, măcar că eu nu văzusem nimic. Vedea însă el pentru toată lumea.

Era, cu siguranță, poet înainte de toate; nu pentru că, licean, scria poezii – și a mai scris apoi, din cînd în cînd, cînd versurile picurau singure; ci pentru că sub proza lui stă o fascinație a nuanțelor care nu se relevă decît unui poet. Și pentru că, deși reprimate, metaforele străbat ca niște trasoare realismul observațiilor.

Am vrut, după ce-am aflat de boala lui (care nu părea atît de galopantă), să-i fac o demonstrație, pe jumătate în glumă, ca să se vadă limpede – și să vadă și el, care cocheta cu nesiguranța, deși era mare cititor de poezie și avea un fler pe care mi l-aș dori și eu – că e poet și l-am rugat să-mi trimită toate poemele pe care le avea (și pe care le publicase, în Vatra, dar și în Familia). Am sperat că va prinde apariția lor (las cum era, deși acum sună oarecum nepotrivit, nota care urma să însoțească poemele). Era duminică seara cînd am vorbit. Tocmai se întorsese dintr-o vizită la Ion Mureșan și-mi spunea că e cam obosit, dar că-mi va trimite poemele. Pentru fragmentele de roman pe care i le-am cerut, mi-a cerut el mai mult timp. Am crezut că avem.

Nu aveam însă. Duminica următoare el pleca. Dar e un semn, cred, că ultimul lui dar a fost mănunchiul de poeme de alături.

Drum bun și mulțumiri!

                                                                                              Al. CISTELECAN

 

 

***

Dialog cu Alexandru VLAD

„Tu o să te faci scriitor. Dar, ai grijă, ăştia toţi beau!”

alexandru vlad 3

Câţiva ani buni, am realizat la Radio Cluj emisiunea „Semn de carte”. Erau 50 de minute de actualitate literară, din care nu lipseau evenimentele la zi, cronica literară, cronica de film, o rubrică de poezie, alta de evocări, scurte interviuri cu scriitori, pagina noutăţilor editoriale etc. După o vreme, din motive independente de mine, formatul emisiunii s-a schimbat. Şi atunci, pentru a nu pierde spaţiul alocat literaturii, am fost nevoit să renunţ la toate rubricile şi să mă concentrez pe dialoguri lungi, fără pauze muzicale, cu scriitori pe care îi invitam fie pentru a-i aniversa cu ocazia zilei de naştere, fie pentru a dialoga despre recentele lor apariţii editoriale. Din când în când, prin telefon interveneau anumiţi critici literari care adăugau aerului ludic, spontan al emisiunii şi un necesar portret critic, o „încadrare” a invitatului în peisajul literar românesc, sau o scurtă recenzie la cartea aflată în discuţie. Între timp, emisiunea a dispărut din grilă (şi nu din motive de audienţă, dar asta e altă poveste…), dar înregistrările au rămas în fonoteca radioului şi în arhiva mea audio sentimentală.

            Alexandru Vlad mi-a fost oaspete (şi ce oaspete!) de vreo 4-5 ori, aproape după fiecare carte nou apărută, dar şi în alte situaţii. De exemplu, vara, îl sunam pe telefonul mobil al soţiei să ne spună ce a mai citit sau la ce lucrează. Iarna, acasă, la Cluj, îl solicitam iarăşi, din te miri ce motive, fie prin telefon, fie, cu reportofonul, în întâlnirile de la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor. Nu m-a refuzat niciodată. A venit vremea ca măcar o parte din întâlnirile radiofonice cu care m-a onorat să fie transpuse pe hârtie. Din păcate, vremea aceasta despre care vorbesc nu mai e, din păcate, şi fizic vremea lui Alexandru Vlad…

            Mai jos, interviul din 31 august 2009. Am păstrat, inevitabil, o anumită oralitate şi spontaneitate a dialogului, fireşti unei emisiuni radio difuzate în direct, în speranţa că, parcurgând anumite replici, uşoarele ticuri verbale, o inconfundabilă cadenţă a frazării, a rostirii, tipice lui Alexandru Vlad, va fi ca şi cum îi veţi auzi aievea şi vocea. (D.M.)

 

– Domnule Alexandru Vlad, nu ne-am mai auzit la radio de vreun an și ceva. Mai exact, de la apariţia volumului „Curcubeul dublu”, despre care am vorbit pe larg prin iarna anului trecut…

– Aşa o fi. În ultimul an şi jumătate am lipsit din foarte multe locuri.

– Vă mulţumesc că aţi răspuns invitaţiei noastre, mai ales că aţi venit de la Mihăieşti, judeţul Cluj, localitatea unde v-aţi stabilit peste vară. De altfel, ştiu că vă veţi întoarce imediat după emisiune la Mihăieşti. V-am stricat tihna de la ţară… Ce-aţi mai făcut între timp?

– Păi… am început să lucrez la un roman. Mi s-a reproşat mereu că scriu volume de proze scurte, volume compozite, volume complicate, volume despre care nu se ştie precis ce sunt…

– Cum a fost „Curcubeul dublu”, nu se ştia exact ce e…

– Nici acum nu se ştie, problema a rămas nelămurită. Dar acum m-am apucat de un roman. Am mai publicat unul în 1985, „Frigul verii”, un roman în toată puterea cuvântului, totalmente inventat, plasat într-o perioadă pe care eu n-am cunoscut-o. Era vorba de un roman de război, apărut la Editura Militară. Acum scriu un roman despre colectivizare.

– O perioadă pe care aţi trăit-o!

– A, stăteam la poartă şi pândeam când venea preceptorul…

– Şi cum staţi cu lucrul la roman?

– Nu stau foarte bine, dar nu stau nici foarte rău. E vorba de un proiect mai vechi, pe care l-am abandonat. Între timp, am scris alte lucruri, am tradus foarte multe cărţi, am avut nevoie de bani. Traducerile se fac cu un contract ferm şi aduc nişte bani. Puţini, dar îi aduc conform contractului. Prin urmare, am abandonat acest roman într-un anume stadiu: schiţe, ştiu eu, sinoptice, personaje, fişe ale personajelor, chiar texte, unele le-am şi publicat în presă atunci când, strâns cu uşa, a trebuit să dau revistelor „Familia” sau „Vatra” un text de proză. Şi, atunci când abandonezi un proiect, el moare încet-încet. Se fosilizează personajele, ideile dispar ca apa în ciur. Iar atunci când îl reciteşti, ai impresia unei diagrame, a unei, ştiu eu, foste vieţi. Foarte greu ajungi să resuscitezi personajele, să te aduci şi pe tine la viaţă ca autor al lor. O vreme le mişti ca pe nişte figurine pe o tablă de şah, până când învie şi încep să refuze unele manipulări auctoriale sau să ceară altceva. Ei, atunci au înviat. Chiar dacă devin pretenţioase, chiar dacă apar probleme noi, măcar ştii că ai de-a face cu personaje vii cu care lucrezi. Atunci, când vezi greul care e în faţă, respiri uşurat. Am reuşit să recreez atmosfera romanului. Acuma personajele mele trăiesc, au pretenţii, mă pun să citesc tot felul de cărţi, de exemplu despre zootehnia anilor ’50 ca să văd ce se poate da de mâncare unor găini înfometate într-o fermă care până la urmă va deveni un fel de cimitir avicol… Da, sunt mulţumit. Am probleme, probabil o să mai am încă o jumătate de an, dar romanul e acolo, e la mine, se scrie. Până acum nu eram sigur nici măcar de atât.

– E bine că n-aţi renunţat la proiect, pentru că, citeam undeva că aflat în străinătate, aţi aruncat la tomberon sute de pagini scrise în perioada comunismului. E adevărat?

– Da, e adevărat!

– Cum v-a lăsat inima?

– A, a fost greu… Mi s-a oferit o bursă de câteva luni şi, stând singur, am putut, în sfârşit, să le citesc, să le pun în ordine. Şi mi-am zis: acum e de mine, tot ce mi-am dorit a fost timp. Ei, nu e adevărat. Un autor cu experienţă ştie că nu doar de timp ai nevoie. Ai nevoie de dispoziţie, ai nevoie ca în capacitatea ta de invenţie cuvântul să găsească un sprijin… Eu astăzi sunt criminal, mâine trebuie să fiu mătuşa ţicnită a victimei. Asta cere o anumită mobilitate. Deci nu e vorba numai de timp, ci e vorba chiar de dispoziţie. Să ai cuvinte! Făcând presă atâţia ani de zile, mă goleam în fiecare zi de cuvinte. Nu mai aveam altele. Foloseşti câteva sute în scris, le cauţi, le alegi, te hotărăşti la figuri de stil… seara eşti terminat, eşti gol din punctul ăsta de vedere. Şi, citind acele pagini – proiectul urma să apară prin ’80 şi ceva, ’90, nu bănuiam eu c-o să cadă comunismul ca să pot eu publica un roman foarte răspicat scris – ei, foarte multe lucruri se ascundeau în pagini şi refuzau pur şi simplu să învie în ochii mei de după ’90. Practic, noi, cei care am traversat cu o oarecare carieră literară graniţa dintre ’89 şi ’90, am fost prea tineri astăzi şi prea bătrâni mâine. Eram viitorul literaturii române şi, peste zi, am devenit foste speranţe ale generaţiei ’80. Şi-atunci, trezindu-mă cu aceste pagini scrise mărunt, ordonat, le-am prins cu piuneze pe pereţi şi am tapat o cameră uriaşă cu hârtii scrise de mână. Când m-au vizitat cei de-acolo, de la Cultură, să vadă ce fac, dacă nu-mi lipseşte ceva, au rămas uluiţi văzând pereţii. Am încercat, din nou, să compun schema romanului, sinopticul, capitolele, să creionez personajele… Şi n-am reuşit nimic. Am şi scris câteva pagini la fel de proaste şi de moarte precum cele pe care le adusesem de acasă, şi mi-am dat seama atunci, după vreo trei săptămâni, că eu nu voi face nimic dacă nu arunc paginile vechi, dacă le fac tot timpul respiraţie artificială. Pur şi simplu, într-o zi în care citisem eu în broşura nemţească faptul că în ziua aceea se „predă” hârtie, m-am dus şi am aruncat la gunoi tot manuscrisul.

– O poveste interesantă. Sunt mulţi scriitori care-şi păstrează fiecare pagină scrisă, indiferent de ce au aşternut pe ea. Sunteţi prozator, traducător, eseist, publicist, dar şi poet! Ştiu că n-aţi renunţat la poezie…

– Cu poemele, am mărturisit, fără să mint prea mult, când m-a întrebat un poet italian: cum, scrii poezie? Şi cum scrii poezie? Păi, uite, pun o pagină albă pe birou seara şi uneori dimineaţa, foarte rar, pe hârtia aceea e un poem. Dar de cele mai multe ori, nu e.

– V-aţi născut în 31 iulie 1950. Nu este târziu nici acum să vă urăm La mulţi ani!, mai ales că ieri a fost Sf. Alexandru.

– Am aflat târziu de acest Sfânt. Dar cred că este un Sfânt mai mic. Nu i s-a tăiat capul ca altor Sfinţi mai mari!

Sunteţi născut în Suceag, judeţul Cluj, dar locul copilăriei dumneavoastră este legat de Mihăieşti.

– Am trăit câteva săptămâni în Suceag, abia dacă m-am născut. Pe urmă, cu maică-mea, ne-am repliat la o distanţă de 15 km, cam acelaşi areal, aceleaşi dealuri…

În casa bunicilor din partea mamei. Acolo aţi făcut şcoala generală.

– Da. Aveam o mătuşă care era învăţătoare. Practic, din curiozitate şi tot bătând-o la cap, am învăţat literele şi să citesc la 5 ani, la 6 ani… Tot ciclul primar m-am plictisit trăgând cu urechea la clasa paralelă. Eram pe clasa întâi, paralel cu clasa a treia, pe clasa a doua, paralel cu clasa a patra şi eram cu urechile ciulite la ce se preda la clasele superioare.

Asta înseamnă că nu v-aţi plictisit, totuşi, la şcoală!

– Păi, m-am plictisit când am ajuns eu în clasa a treia, nu mai vorbesc de a patra.

Ce a urmat după şcoala generală?

– Maică-mea a ţinut neapărat ca eu să fac şcoală. De obicei, oamenii din sat, sărăciţi toţi de colectivizare, făceau toţi o şcoală profesională, ca să aibă din ce trăi, să aibă o meserie, aceasta era mentalitatea, indiferent cât de bun era elevul, urmând ca, dacă el vrea, să mai studieze pe urmă, pe propriii lui bani, fără a mai împovăra familia. Cred că, de fapt, părinţii încercau să ne scoată din mediul acela rural în care colectivizarea devenea din ce în ce mai păguboasă, să muncim, să nu ne mai bazăm pe averea care nu mai era. Ca urmare am făcut liceul la Cluj, un liceu bun, Ady-Şincai, şi pe urmă am urmat studii filologice.

Cam de când aţi început să cochetaţi cu literatura?

– Versuri scriam de copil. Versuri mimetice, probabil.

Pur şi simplu, aşa, v-aţi apucat de scris?

– Nu-mi amintesc. Ştiu că aveam caiete prin clasa a IV-a deja în care versificam. Cu rimă, număram silabele, făceam schema ritmului, tot ce văzusem în cărţile celor mai mari că se face când se scrie poezie. Asta a dispărut cam după clasa a VIII-a. Atunci am început să scriu primele proze. Citeam proză foarte mult, deci era cumva normal. Unul din cei care, într-un fel sau altul, m-au făcut să mă hotărăsc pentru proză a fost marele critic Alexandru Cistelecan, pe care nu contenesc să-l “urăsc” de atunci! Eram colegi de liceu, conducea un cenaclu, el deja citea Nichita Stănescu şi era foarte sever şi pretenţios cu versurile care mai aveau rimă. Şi mi-a pus în mână „Elegiile” lui Nichita Stănescu, în care îmi prindeam urechile. Sigur, îmi plăcea Blaga, îmi plăcea Barbu, îmi plăcea Rilke, dar mă depăşea Nichita Stănescu! Şi-atunci am rupt-o cu poezia, după ce am apărut şi într-un volumaş de versuri ca elev de liceu, împreună cu alţi trei colegi, Marius Jucan, Lucian Tamaris şi Gheorghe Pugna. La Bacalaureat, Comisia avea pe masă volumaşul nostru tipărit şi ne-a dat note cu multă indulgenţă.

Deci întâlnirea cu Alexandru Cistelecan a fost decisivă în alegerea dumneavoastră!

– Ei, n-aş putea spune că a fost chiar decisivă. Dar a grăbit lucrurile. A făcut să tai pisica! Oricum, citeam foarte multă proză şi mai puţină poezie.

Aţi avut profesori care v-au îndemnat, să spun aşa, înspre poezie?

– Nu, până nu am ajuns la „Echinox” n-am avut oameni care să mă dăscălească. Nici măcar la „Echinox” nu m-au prea dăscălit, fiind eu, în general, foarte pretenţios cu fraza şi cu…

Da, nici măcar profesorul Mircea Zaciu n-a reuşit să vă „strunească”, o spuneţi dumneavoastră undeva, deşi cred că o spune şi regretatul profesor în Jurnalele lui. Revenind, trebuie să fi avut un moment în care v-aţi spus că ceea ce trebuie să faceţi în viaţă este scrisul, literatura…

– Asta mi-am dorit încă din copilărie. După ce mi-a trecut visul să devin pilot, aviator, încă în şcoala generală, acasă, îmi amintesc scene când cineva care era la noi în vizită zicea: ei, pilot… Tu o să te faci scriitor! Auzind cum recit, cum povestesc, văzând că am caiete cu texte proprii, versuri… A, nu, tu o să te faci scriitor! Dar ai grijă, ăştia beau toţi!”

Da, „frumoasă” perspectivă! Dar, cu siguranţă, nu aceasta v-a îndemnat înspre scris.

– A, nu, nu asta.

Aţi ajuns la Cluj, aţi terminat liceul şi aţi urmat Facultatea de Filologie, la fără frecvenţă, mai întâi.

– Da, am început aşa, ratând o primă admitere la engleză unde am luat un 2 sau un 3 cât mine de mare, după ce luasem peste 9 la română şi eram aproape sigur că stau bine… Ei, un profesor care ne-a dictat textul la admitere a vorbit într-o engleză care mi se părea totalmente necunoscută. Noi aveam o profesoară onorabilă, care se străduia să vorbească clar, ca noi s-o putem imita, şi când domn’ profesor a vorbit, credeam eu ca la Oxford, n-am înţeles textul care se dicta. Având un anume temperament, ceea ce trebuie să recunosc, pur şi simplu am refuzat să mai scriu. Şi-am zis, nu-i nimic, o să fac punctul doi şi punctul trei. Numai că punctul doi era să traducem în româneşte dictarea de la punctul întâi. Aşa că n-am intrat „la zi”. Şi-atunci m-am repliat, de frica armatei, recunosc…

După care aţi trecut la zi!

– Şi-am fost coleg cu Cistelecan, Podoabă, Pantea, Perian… Stăteam în Căminul Avram Iancu, camera 84, toţi din cameră erau cu „P”, numai eu eram cu „V”.

O generaţie de excepţie. Interesant este că acum câteva săptămâni l-am avut invitat pe poetul Ion Cristofor. Nu intrase din prima la facultate din cauza limbii franceze. Dar acum traduce excelent din limba lui Voltaire.

– Păi, stai aşa, Podoabă a căzut la prima admitere, iar Cistelecan a fost ultimul pe listă. Dacă-ţi spune ceva fraza asta…

Asta nu v-a împiedicat să ajungeţi nume mari ale literaturii române. În 1973 s-a produs debutul la Echinox. Cum aţi ajuns acolo?

– La Echinox ajungeai chemat. Ca şi în masonerie, nu făceai o cerere să intri. M-au chemat Cistelecan, Podoabă, Perian şi alţi colegi… Ei ajunseseră deja acolo. Sigur, în redacţie ajungeai prin anul trei, patru. Dar, fiind oarecum o lipsă de condeie în anii terminali, au fost chemaţi în mod excepţional cei pe care i-am amintit. Ei s-au uitat în jur şi i-au spus lui Papahagi, lui Ion Pop cine ar mai putea să lucreze şi să scrie la revistă. Acolo nu era neapărat nevoie să-ţi publici prozele sau poemele, ci trebuiau făcute cronici, editoriale, trebuiau făcute eseuri despre tema numărului, trebuia făcută macheta, trebuia mers la tipografie…

De la debutul din 1973, a urmat un parcurs literar lung, frumos şi fructuos.

Avem acum un invitat în direct, prin telefon, care va vorbi despre prozatorul Alexandru Vlad. Criticul şi istoricul literar Ion Bogdan Lefter, bună seara! Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră. Unde l-aţi situa dumneavoastră pe Alexandru Vlad în contextul prozei româneşti contemporane?

– I.B.L.: Nu e cazul să-mi mulţumiţi. Plăcerea e de partea mea. Sunt onorat să pun şi eu un pic umărul la o emisiune despre Alexandru Vlad, un extraordinar prozator şi, pe deasupra, şi un foarte bun prieten de la distanţă. Am ascultat prin telefon minutele dinaintea intervenţiei mele. Mi se pare foarte interesantă reconstituirea asta de atmosferă, de început al generaţiei noastre în spaţiul Echinoxului. Şi, pentru că Alexandru Vlad a vorbit despre debutul lui cu proză la Echinox, eu pot lega firul şi pot începe prin a spune că în ce mă priveşte am însoţit debutul în volum al lui Sandu Vlad, care s-a produs ceva mai târzior, cu „Aripa grifonului”, în 1980, atunci când prozatorul avea 30 de ani. Bineînţeles că am citit cartea, urmăream deja toate noutăţile editoriale. Eram şi eu la început, nu aveam unde să scriu cronică literară. Întâmplarea a făcut, necunoscându-ne direct, ca un amic comun, Ioan Buduca, dacă nu greşesc, din redacţia „Vieţii studenţeşti” şi a revistei „Amfiteatru”, să-mi solicite o cronică la volum. Am scris atunci rapid şi cu mare plăcere un articol foarte elogios. Mai târziu, ne-am şi cunoscut şi s-a legat o prietenie firească. L-am urmărit în continuare, am citit toate cărţile lui Sandu Vlad şi tot timpul am fost frapat de rafinamentul frazei lui. El nu este un prozator de suflu epic, cum se zicea în generaţiile critice mai vârstnice, nu compune romane care să aibă pretenţii de construcţii narative spectaculoase, nici nu vrea să facă fresce sociale… Proza lui Alexandru Vlad avansează pe spaţii mici. Fraza lui avansează cu percepţii mici pe care le detaliază şi din care scoate profunzimi extraordinare, virtuozitatea cea mai evidentă fiind atinsă în „Curcubeul dublu”. Alexandru Vlad este, în primul rând, un observator al realităţii din jur, al concreteţei din jur, al detaliilor obiectuale sau psihologice pe care le pune sub o lupă şi din care ştie să scoată, cu originalitatea lui, cu unghiul lui foarte special de percepţie şi de analiză, nişte lucruri care ne surprind şi ne mişcă şi ne tulbură.

            – De la acele constatări pe care le-aţi făcut în 1981,  a rămas Alexandru Vlad la fel şi peste ani?

            – I.B.L.: Într-o anumită măsură, bineînţeles că da. Dacă încerc să generalizez şi să vorbesc despre un prozator care face în primul rând notaţie şi analiză de imediat, de existenţă, de percepţie a lumii din jur pe care o traversează, atunci inevitabil ceea ce rezultă ca text este un fel de text-confesiune, un fel de text-jurnal sau text-rememorare, ca să revin la textul meu din juneţe şi unde exact despre asta era vorba, despre faptul că diverse voci naratoriale, narative, îşi asumă trecutul propriu, experienţele personale, observaţiile proprii şi le pun sub lupa de care vorbeam, făcând rememorări, rememorări ale rememorărilor, pentru a încerca să descifreze din detalii sensurile mai profunde, mai ascunse ale existenţei, ale lumii. Proza lui Alexandru Vlad rămâne o proză a rememorării, a notaţiei, a reflecţiei. E un prozator foarte special, e un fel de proustian al postmodernismului, dacă pot construi o asemenea sintagmă.

Aţi spus că Alexandru Vlad nu a excelat prin suflul epic. Ei, bine, tocmai ne-a mărturisit că lucrează la un amplu roman realist, a cărui acţiune este situată în perioada colectivizării. S-ar putea să avem o surpriză imensă!

– I. B.L.: Să ştiţi că într-o descindere la Cluj de acum aproape un an, la Zilele prozei, am avut ocazia să ascult, citite de Alexandru Vlad, în conclavul în care se retrăsese, câteva pagini din cartea asta nouă la care lucrează şi în care colectivizarea şi fragmentul de epocă furnizează şi materie epică, dar şi o mulţime de alte lucruri, printre care efecte de ironie şi de umor colosale şi, probabil, destul de suprinzătoare în cazul lui Alexandru Vlad, care a făcut până acum figură de prozator foarte serios.

Aveţi observaţii, domnule Vlad?

– Aş vrea să se confirme vorbele frumoase pe care le-a spus despre mine Bogdan. S-ar putea să aibă dreptate şi de data aceasta, cu acest roman. Nu ascund că pentru mine fantezia are loc într-un fel de mişcare inversă, ca în oglindă. Practic, orice lucru pe care-l inventăm ne închipuim că este o închipuire proprie şi atunci putem să o analizăm în amănunt. Iau invenţia, o privesc ca pe ceva din trecutul meu mai mult sau mai puţin îndepărtat, sau ca pe ceva trăit, şi atunci eu pot să-i construiesc toate detaliile. La urma-urmei ne inventăm cu toţii până şi biografiile! Nu sunt doamne care spun că nu poartă niciodată maro? În timp ce un stilist ar spune: doamnă, la părul dumneavoastră, la culoarea ochilor, a pielii vi se potriveşte maro. Dar eu nu port maro! Ne inventăm cu toţii biografiile, iar, în situaţia asta, de ce n-ar putea invenţia şi ficţiunea să devină, printr-un mod de creaţie, un fel de, cum să zic, falsă biografie? Altfel cum? Cum pot eu să fiu într-un capitol criminalul şi în celălalt mătuşa lui ţicnită? Poate sunt ipostaze ale propriei percepţii mai mult sau mai puţin… ştiu eu?! Dar nu vă spun mai mult, că pe urmă scrieţi romanul în locul meu!

Domnule Ion Bogdan Lefter, mulţumim pentru intervenţia dumneavoastră telefonică!

– I.B.L.: Cu mare plăcere!

Domnule Alexandru Vlad, să parcurgem repede etapele următoare ale vieţii dumneavoastră. Aţi terminat Filologia şi, din păcate, n-aţi reuşit să rămâneţi pe un post pe care bănuiesc că vi l-aţi fi dorit, redactor la o revistă, să zicem.

– Nu-mi doream aşa ceva. Oraşul oferă celor pe care îi apreciază sau celor pe care îi are în dotă, oferă nişte sinecuri, nişte posturi nici prea mari, dar nici prea mici, în care nu trebuie neapărat să tragi chiulul, dar din care poţi să trăieşti şi să-ţi rămână după-amiezile libere.

Aţi fost în primul rând anticar. Sau ce? 

– Am fost în primul rând profesor, la ţară. Pe urmă am fost, ştiu eu, anticar, bibliotecar, proiecţionist de film, magazioner, impiegat de mişcare, controlor de bilete cu atribuţii de birou, galerist… Am fost şi şomer de câteva ori, deşi atunci nu se folosea termenul. Am spălat şi ghetele fotbaliştilor de la „U” Cluj şi m-am ales cu câţiva prieteni, pentru că mai făceau şi ei studii şi le trebuiau rezumate la „Ion”. Dar câţiva m-au surprins, pentru că îmi declarau că citeau Dostoievski şi vorbeam cu ei despre „Crimă şi pedeapsă”.

Spuneţi undeva că perioada echinoxistă a fost scurtcircuitată de un securist care v-a cam îndepărtat de acel grup.

– A încercat, da, pur şi simplu le-a spus să nu mă mai publice, pentru că sunt un om cu probleme. Am aflat mai târziu. Mi-a spus acest secret unul din membrii nu chiar de frunte ai redacţiei. Ceilalţi mi-au amânat textele sine die, nu mi-au spus. Am toată stima pentru ei, apărau revista. Că doar nu era vorba să apere un om care era un pui de cuc. Şi aşa am început să public în „Tribuna”, dar până la urmă am fost „ajuns” şi acolo şi-am început să public în reviste din afara Clujului, iar cărţile mi le-am publicat, cel puţin primele, la Bucureşti.

Aţi publicat şi în „Vatra”, aţi ajuns mai apoi redactor al revistei, cum sunteţi şi astăzi, de altfel… Din punctul acesta de vedere, Clujul nu v-a prea agreat, nu v-a oferit prea multe şanse. Cărţile le-aţi publicat în Capitală. Ştiu că aţi luat manuscrisul de la Editura Dacia şi l-aţi dus la Bucureşti…

– Păi, după două-trei amânări de publicare, ce era să fac?

Volumul a apărut imediat la Cartea Românească şi a primit Premiul pentru debut al USR. Cum a „înghiţit” Clujul cultural succesul dumneavoastră, un Cluj, afirmaţi dumneavoastră undeva, domninat cultural de D.R. Popescu?

– Nu era doar D.R. Popescu… Mai degrabă era o tripletă. D.R. Popescu era, să zicem, şeful cel mare în literatură. Alţii ocupau funcţii de conducere la postul de radio sau la Universitate. Nu regret treaba aceasta. Nu eram un om comod, aveam replici ascuţite, uneori le mai am şi astăzi, chiar dacă am devenit mai îngăduitor şi prefer să tac şi să trag din pipă. Toate asteau au trebuit plătite. Astea fac parte din viaţa mea. Greşelile şi călcatul în străchini, dintr-o perioadă a vieţii, dacă îţi impui, într-o altă etapă a vieţii, să le repari, să le dregi, te poţi trezi cu o paranteză care poate să fie chiar o viaţă întreagă.

Spuneţi undeva că aţi trăit 25 de ani ca să ajungeţi la oraş şi alţi 25 ca să vă întoarceţi la ţară. Ce faceţi la Mihăieşti, în afară de scris?

– Aaa… Toată lumea mă întreabă! Nu înţeleg, ce poţi face acolo? Şi eu le spun în glumă: într-o jumătate de zi fac dezordine, iar în cealaltă mă străduiesc să fac ordine. Şi uite aşa sunt toată ziua ocupat. La ţară, toate lucrurile pe care le faci îţi iau timp real: să-ţi aduci apă, să sapi grădina, să tai lemnele. În oraş nu consumăm timp, consumăm bani. Plătim pe cineva să nea dea căldura, plătim pe cineva să nea dea apa… Ei, eu le fac cu mâinile mele. Este un mod destul de plăcut de a-ţi petrece timpul şi de a simţi că eşti om, că nu eşti inutil. Un corp, la vârsta mea, trebuie să se mişte, ca să rămână sănătos.

Deci vă place! Aveţi doi copii. Vă calcă pe urme?

– Mai degrabă pe umeri (râde). I-am purtat destul pe toate păşunile pe unde căutam ciuperci. Băiatul cel mare a cochetat o vreme cu a scrie cronică, a terminat Filologia. Am fost speriat. Cel mic m-a anunţat la un moment că şi pentru el Filologia ar putea fi o eventuală opţiune. Băieţii ăştia cred că faci Filologie ca să citeşti cărţi. Noi credeam că citeşti întâi cărţile ca să faci Filologie. Ei, cel de-al doilea băiat a dat un examen de admitere la Politehnică şi va deveni un inginer în domeniul ecologic.

Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc, vă doresc multă sănătate şi inspiraţie. Vă aşteptăm cu ocazia publicării romanului la care lucraţi şi pe care sper să-l duceţi la bun sfârşit în scurt timp. Oricum, din câte am aflat de la prietenii dumneavoastră, el se anunţă de pe acum un eveniment literar.

– Mulţumesc foarte mult şi eu. Să sperăm că n-o să vă dezamăgesc!

 

 

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 31 august 2009

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.