Alexandru Vlad – in memoriam (2): Cinci interviuri

Nota red.: Alexandru Vlad n-a fost un scriitor excesiv intervievat și-n orice caz nu pe cît s-ar fi cuvenit. Cele mai multe și mai sistematice interviuri cu el sunt realizate de Dan Moșoiu, pentru Radio Cluj. Dan Moșoiu l-a urmărit, se poate zice, pas cu pas și l-a abordat/provocat la fiecare nouă apariție editorială a prozatorului – sau în întîmpinarea acesteia. A rezultat astfel o serie densă de interviuri – toate substanțiale, oricît de spontane – pe care, iată, Dan a avut amabilitatea să le transcrie pentru acest număr al Vetrei. Primul din această serie a apărut în numărul 4 a.c. al revistei noastre, îndată după moartea lui Alexandru Vlad. Pe toate celelalte le publicăm acum, convinși că ele alcătuiesc un semnificativ ”fond documentar” atît pentru poetica lui Vlad, cît și pentru multe alte aspecte ale creației și vieții lui. Îi mulțumim din toată inima lui Dan Moșoiu!

04-reportaj

1.

„Niciodată nu trebuie să se observe cât de greu ai scris textele”

 

– „Curcubeul dublu”, una dintre cele mai frumoase cărţi de proză apărute la noi în 2008, o carte vie, o carte inteligentă, o carte proaspătă, cum va rămâne, sunt convins, şi peste ani. Domnule Alexandru Vlad, bună seara!

– Bună seara ţie şi bună seara tuturor!

– „Curcubeul dublu”, aşadar. Un volum de proză. Îi putem spune roman? Nici eu nu ştiu..

– Ce să spun eu aici? Editorii, ei înşişi, au scris sub titlu roman. Abia la corectură am văzut. Am lăsat aşa. În ultimă instanţă, ei m-au întrebat: e, totuşi, roman? Voi aţi scris roman! Da, dar tu ce spui? Eu nu spun nimic. Păi, ce să scriem? O idee ar fi să nu scriem nimic. Până la urmă, e o carte, nu?

– E o carte… Un amalgam, nu ştiu cum să zic. O carte fascinantă, oricum un volum oarecum atipic pentru literatura română, asta dacă facem abstracţie de stilul care l-a impus pe Alexandru Vlad.

– A, poate c-ar fi bine să te las să vorbeşti tu şi să te întreb eu! Sunt chiar curios.

– Ar fi o idee, pentru că aş avea multe de spus despre această carte pe care, odată ce o începi, nu o mai laşi din mână. Îţi oferă o bucurie, o plăcere rară a lecturii. Cum aţi reuşit?

– Eiii, nici eu nu ştiu. Nu-mi reuşeşte totdeauna, nu sunt sigur că o să-mi reuşească şi data viitoare. Dacă-mi dai voie să mă confesez, umbra acestei cărţi plutea asupra mea de vreo doi-trei ani. Aveam rubrici la diferite reviste literare, de notorietate, unele, şi eu îmi alegeam întotdeauna subiectele având undeva în străfundul minţii acest plan. Niciodată, însă, nu m-am dus să-l concretizez cu totul, să fac un fel de tabel, un fel de, ştiu eu, sinoptic al cărţii. Mă gândeam doar atât: şi cu acest subiect, şi cu acest text intru în perimetrul a ceea ce vreau să fac, fără să-mi spun ce vreau să fac. De aceea, în ultimă instanţă, când a trebuit să-mi adun textele, să fac ordinea lor şi textele de legătură, mi-a fost extraordinar de greu. Nu aveam nici o metodă, decât propriul instinct. Ca atunci când la munte, noaptea, pe viscol, te ghidezi după ceea ce instinctul îţi spune şi intelectul nu poate altceva decât, eventual, să te trădeze, să te îndemne la speculaţii, la judecăţi care contrazic instinctul şi care, până la urmă, devin păguboase. M-am străduit să mă păstrez undeva într-un loc care ştiam eu că-i centrul cercului a ceea ce voiam să fac. Mi-ar fi foarte greu să explic de ce am ales această structură cu textele. Sau pot s-o fac din exterior, ca un cititor, mai degrabă. Dar, din clipa în care am găsit formula, după foarte multe încercări, am fost sigur că asta este…

– Ciudat, senzaţia cititorului este că autorul nu şi-a pregătit atât de mult cartea, că textele s-au scris de la sine, unele după altele, cu o uşurinţă incredibilă.

– O iau ca pe o laudă! Niciodată nu trebuie să se observe cât de greu ai scris textele. Cititorul citeşte cu gândul, nu cu gramatica, nu cu regulile, nu cu inteligenţa. Dacă tu reuşeşti să te laşi citit cu gândul lui, ai ajuns deja foarte aproape de inima lui.

– Aţi avut, bănuiesc, astfel de modele de scriitori…

– O, şi ce modele! Modele atât de mari încât, ştiu eu, mai bine să ne păstrăm la ale noastre. Dar dacă insişti… Am citit in extenso scriitori englezi şi americani de la primul titlu pe care l-am găsit până la ultimul. Când am învăţat destul de bine limba engleză, am completat acest sinoptic al lecturilor. Ei s-au schimbat în timp. La început îmi plăceau cei foarte moderni, cei care lucrează cu structuri surprinzătoare. Şi am sfârşit acum citind cu plăcere Dickens, „David Copperfield” sau „Oliver Twist”. Ştiu eu ce să spun? Dacă am ştiut cândva ce înseamnă structura unei opere literare, dacă am învăţat la şcoală, dacă am dat examene cu profesorul Zaciu din aceste lucruri, mai nou constat că am uitat, nu ştiu sau chiar nu mă interesează. Mă interesează un singur lucru: fraza sau paragraful la care lucrez să iasă bine. Şi experienţa îmi spune dacă e bine sau nu. În fiecare scriitor e şi un cititor. Când cititorul din mine zice: fraza asta merge bine, se poate citi cu gândul, nu are cuvinte în plus, nu are pasaje obscure, nu are stridenţe, chiar şi acolo unde ai fost subtil ai reuşit să nu transformi textul în ceva de neînţeles, când simt eu că se creează flama din nou, la recitire, flama care a existat la scriere, atunci spun „da”! Controlat, verificat, admis! Păstrez doar textele care îmi ies şi care nu trebuie să trădeze nici pe departe efortul, icnelile, revenirile, cusăturile, tăierile, elipsele… Acestea trebuie să rămână ascunse undeva la cititor în buzunar, cum rămân nodurile din spatele unui covor.

– Uite aşa am intrat în atelierul de creaţie al scriitorului Alexandru Vlad. Vă propun să revenim la „bucătăria” acestei cărţi, „Curcubeul dublu”. Prin urmare, omul Alexandru Vlad fuge de oraş, se retrage în satul în care au trăit bunicii materni, în satul copilăriei, şi ochiul prozatorului redescoperă această aşezare şi oamenii ei îmbătrâniţi, mai mult sau mai puţin ciudaţi. Acesta este motivul de la care porniţi. S-a spus că reuşiţi să oferiţi o imagine veridică a satului românesc de astăzi…

– Nu numai. Am încercat – de aceea am şi spus „Curcubeul dublu”, dar şi din alte motive -, am încercat să prezint toată pendularea între sat şi oraş, între substanţa livrescă şi concreteţea imediată a vieţii într-o gospodărie care are grădină, în care trebuie să-ţi aduci apă, în care trebuie să tai lemnele, în care trăieşti direct, nemijlocit… Toată această pendulare între livresc, lectură, oraş, care ne enervează, sat, care ar trebui să ne calmeze, dar nu ne chiar calmează, între boală, speranţa de a găsi sănătatea, între vârstă şi visele care nu mai sunt senine – nu mai visezi că zbori de ani de zile -, în care te urmăresc tot felul de lucruri neterminate sau în care, să zicem, ai ce să-ţi reproşezi şi, eventual, speranţa că poţi să-ţi regăseşti ceva din căldura copilăriei care refuză să se dezvelească, cel puţin la primele intenţii, deci e vorba, în esenţă, de toată această înşurubare, de toată această pendulare, de toată această, vai de mine, dialectică… Asta am încercat să fie substanţa cărţii şi nu atât satul românesc de astăzi.

– E adevărat, dar mobilul, miza acestei cărţi, punctul de pornire sunt întoarcerea dumneavoastră în sat. Cum aţi regăsit satul? Cât din realitatea satului respectiv este transpusă în paginile acestei cărţi?

– În primul rând, satul pe care l-am căutat nu mai este. Dar nici nu mai sunt sigur că a fost. Poate, copil fiind, aveam o lentilă magică prin care lucrurile păreau mai frumoase, altfel rostuite. Dacă o fi fost aşa… Sigur, abia dacă îmi dădeam seama că mă născusem la câţiva ani după război. Lumea mai păstra din rosturile ei de dinainte, din libertatea aceea interbelică. Mai vedeam prin şuri tot felul de obiecte ciudate, foarte complicate, instrumente agricole care pe urmă au fost rechiziţionate de C.A.P. Am văzut naşterea acestui „ceape”, încă oamenii mai sperau, am văzut, ştiu eu, primele lucrări, praşile organizate. Pe urmă a trebuit să plec la şcoală. Părinţii aveau grijă ca noi să nu ne întâlnim cu lumea satului aşa cum urma ea să fie. Şi, mai apoi, am ajuns ca în spusele acelui filozof, îţi faci o statuie, mai mare, mai mică, după cum poţi, şi la sfârşit o sfărâmi, amesteci cioburile cu pământul şi din pământul ăla faci grădină. Cam aşa ceva am încercat…

– Cât de greu este să realizezi acest lucru?

– Cred că pentru unii este foarte greu. Trebuie să renunţi la… Am renunţat la telefon, la televizor, la aparat de radio, am renunţat la speranţa că voi ajunge celebru în acest oraş (Cluj-Napoca, n.n.), de exemplu, am văzut ceea ce au scris medicii pe fişa mea de sănătate, m-am uitat în oglindă şi am văzut urmele cafelelor băute, ale nopţilor nedormite. Şi firele albe din barbă. Şi mi-am zis: se pare că asta este… Ca de voie bună.

– Cu maximă voie bună îl aşteptăm, în curând, la telefon, pe bunul dumneavoastră prieten, poetul Ion Mureşan. V-aţi întors în satul copilăriei, l-aţi găsit aşa cum l-aţi găsit, aţi pendulat între sat şi oraş. Câtă vreme v-aţi aflat acolo, n-aţi renunţat să ţineţi legătura cu lumea, printr-un mic aparat de radio. Recunoaşteţi?

– N-am aparat de radio. Adică este la aparatul meu de redat muzică, mi-a arătat cineva, un inginer, că dacă apeşi pe un buton, practic acolo e ascuns un aparat de radio. Dar n-am făcut-o prea des.

– Critica literară v-a considerat, cel puţin până acum, un prozator citadin. Deşi, în volumul dumneavoastră de debut aveţi acea proză foarte frumoasă despre întoarcerea acasă…

– Ei, nu ştiam eu cum o să fie peste vreo 20-30 de ani! Sigur, m-am format ca prozator în mediul urban. Am cunoscut biblioteca, lecturile, şcoala şi ceea ce oraşul putea da unui tânăr ambiţios, să zicem, ambiţios la vârsta aceea. Dar nu este oare literatura o manifestare citadină? Literatura română a cucerit oraşul, până la urmă, şi prin poezie, şi prin proză. Am trăit la oraş, am scris la oraş.

– Ce mi se pare curios este că prozatori din generaţia dumneavoastră, din generaţia ’80, s-au întors la lumea satului. Iată, Radu Ţuculescu a scris acum doi ani un roman, „Povestirile mamei bătrâne”, în care totul se petrece într-un sat multietnic. Iar dumneavoastră aveţi în miezul acestei cărţi, „Curcubeul dublu”, întâmplări din lumea rurală. Mariana Bojan a scris povestiri inspirate de satul în care şi-a construit o cabană. Dar există şi prozatori care nu şi-au pierdut suflul şi inspiraţia citadine. Mă gândesc, bunăoară, la „Simion liftnicul”, adică la Petru Cimpoeşu. Unde vă regăsiţi dumneavoastră pe această hartă?

– Poate mai degrabă alături de Gheorghe Crăciun. Adică alături de cei care privesc cu un ochi fatalmente intelectual şi critic lumea satului. Foarte dureros exerciţiu. Există prozatori, inclusiv printre cei pe care i-ai enumerat, care au voluptatea mediului rural, a redescoperirii naturii şi a personajelor mai mult sau mai puţin pitoreşti de acolo. Fac un bestiar de personaje. La mine, îmi place să cred – sau, vreau, nu vreau, trebuie să cred –  că luciditatea şi simţul critic au fost cele care nu au lăsat niciodată ca lucrurile să devină prea frumoase sau încântătoare, aşa, ca în muzica lejeră. Partea tragică sau tristă din textele mele este prezentă chiar şi în mediul, să zicem, paradisiac al copilăriei. Este ca un geam subţire între mine, cel care aş fi vrut să fiu, şi, uită-te la mine, cel care am devenit.

– Aş face, cu voia dumneavoastră, o paralelă între ceea ce scrieţi despre lumea satului românesc, mă refer la tabletele pe care le-aţi publicat de-a lungul anilor în diverse ziare şi reviste, texte care se regăsesc în volumul despre care vorbim, şi care nu deranjează absolut deloc fluxul narativ al cărţii, ba, dimpotrivă, şi ceea ce poetul Ion Mureşan scrie despre satul transilvănean, cu un ochi nostalgic, sentimental. Poetul Ion Mureşan este în direct acum, prin telefon. Bună seara! Ne auziţi?

Da’ cum să nu? Sper că toată ţara aude. Am ascultat dialogul. În primul rând, vreau să-l felicit pe Alexandru pentru carte. Dar am sesizat câteva erori în emisiune…

 

– Vă rog!

El nu poate fi aşezat, aşa, în enumerarea aceea cu autorii care au scris despre sat. Aşa putem s-o luăm de la Creangă încoace…

 

– Ei, nu vorbeam de Creangă… Dar îmi asum eroarea!

Nu, nu, îmi asum eu ce spun! El este, pentru mine, cel mai mare prozator din contemporaneitate. Cel puţin cu această carte. Eu mi-aş cere voie să fiu unul dintre curcubee. Cartea asta, dacă este un roman, reabilitează romanul ca specie postmodernă. Care s-a cam uzat.

 

– Vedeţi, n-am vrut să ajungem aici, dacă este roman modern, postmodern sau nu ştiu cum… Important este că vorbim despre o carte foarte bine scrisă.

Nu, nu, nu… Eu vorbesc despre roman, despre fragmentarismul în roman. Dacă este un roman postmodern, atunci e foarte bine.

 

– Reabilitează postmodernismul?

– Nu, reabilitează romanul postmodern. Dacă este o carte de povestiri, de nuvele, reabilitează povestirea şi nuvela. Din toate aceste posibilităţi, se formează un tot, un întreg, pe care oricum îl cârmim, trebuie să ni-l asumăm.

 

– Tot la proză ajungem, oricum am lua-o!

Tot la o proză foarte bine scrisă ajungem! Acuma, fie vorba între noi doi, tot la poezie ajungem!

 

– Bine, Alexandru Vlad are şi două poeme acolo. Mie mi-a plăcut primul mai mult decât celălalt. Dar amândouă sunt poeme. Eu sunt convins că nu le-a scris Ion Mureşan, ci le-a scris chiar Alexandru Vlad!

Dacă nu cumva le-a scris Mariana… (soţia prozatorului, n.n.) Nu, nu, astea sunt glumele dintre noi. Noi vorbim aici de un experiment care dă dimensiune clasică postmodernului şi dă dimensiune postmodernă clasicului. Asta reuşeşte Alexandru Vlad.

 

– (Alexandru Vlad, şoptind la microfon) Crezi că trebuie să-i dau o bere pentru treaba asta? (Din fericire, Ion Mureşan n-a auzit.)

Eu trebuie să-mi asum o anumită doză de subiectivitate. Dincolo de prietenia mea cu Alexandru Vlad, care a ajuns proverbială, amândoi ne tragem din aceeaşi zonă, suntem sub acelaşi curcubeu, ca să zic aşa. Curcubeul, dacă ieşea de peste deal de la mine din sat, ajungea şi la el, îl vedea şi el. Suntem de peste deal, unul cu altul. Asta ne face să fim oarecum empatici, să avem o anume empatie comună pentru viaţa satului şi pentru un anumit mod de a fi acolo. Să revin… Primul curcubeu este curcubeul originii noastre, curcubeul de unde venim. Şi al doilea este curcubeul cultural, cel văzut în oglindă. El încearcă să iasă din oglindă şi să intre în realitate. Orice scriitor care a consumat biblioteci întregi, cum este cazul lui Alexandru Vlad, încearcă să iasă din bibliotecă şi din oglindă şi să intre, în cazul lui, în lumea aceea a satului.

 

– Şi din lumea aceea a satului, înapoi în carte. Domnule Ion Mureşan, vă mulţumesc pentru intervenţia dumneavoastră.

Mulţumesc şi eu. Îl salut pe domnul Alexandru Vlad! O seară bună!

 

– Cu timiditate, vă mulţumeşte şi domnul Alexandru Vlad!

Nu prea cred, dar…

 

– (Alexandru Vlad, hotărât) Cred că, totuşi, trebuie să-i dau o bere!

– (Poetul aude, în sfârşit. Râde.) Ei, asta da!

 

– Mulţumesc, Ion Mureşan! Domnule Alexandru Vlad, sunteţi mulţumit de cronicile care au apărut până acum?

– Păi, n-am avut cronici până acum. Cartea am mutat-o eu însumi din decembrie 2007 pentru ianuarie 2008. Cartea a apărut de vreo trei săptămâni, editura a ţinut să facă o listă de protocol şi să trimită criticilor cartea. Treaba asta merge mai încet decât mi-am închipuit. Cunosc critici de pe această listă vizată de mine care o aşteaptă şi n-au primit-o. Însă, a apărut în „Observator cultural”, la rubrica politică, un comentariu care se numeşte „România lui Alexandru Vlad”. Acolo, Bedros Horasangian, care deţine această rubrică, ţine să facă nişte diferenţieri între România pe care o vedem la televizor, despre care vorbesc politicienii, analiştii, România aceea isterică, pe marginea prăpastiei, care trece din criză în criză, în care vedem imagini îngrozitoare, spuse pe un ton de cataclism, şi România, nu mai puţin tristă, nu mai puţin disperată, dar reprezentată şi prezentată firesc. El face o disociere între cartea lui Şalamov despre amintirile din Siberia şi cea a lui Soljeniţîn. Soljeniţîn le spune comuniştilor sovietici: vai, ce mi-aţi făcut, dar să vedeţi ce vă fac eu!, iar Şalamov spune: vreţi să ştiţi cum a fost?; uite, aşa a fost!, cartea lui Şalamov devenind o acuzare nu mai puţin profundă, nu mai puţin pregnantă decât a lui Soljeniţîn. Asta vrea să sublinieze şi Horasangian cu „România lui Alexandru Vlad”. Da, lucrurile nu stau bine, nu stau nici foarte-foarte rău, nu sunt disperate, dar nu sunt nici bune… Şi voi alegeţi: dacă vreţi să vedeţi, nu vreţi să vedeţi, vă consideraţi vinovaţi, nu vă consideraţi vinovaţi… Respectiv politicienii, fiind vorba de o rubrică politică. Acesta a fost singurul text despre carte, insinuat într-o rubrică…

– Asta înseamnă că urmează şi altele, poate criticii literari n-au apucat să citească acest volum.

– Poate l-au citit, dar încă nu s-au hotărât dacă e roman sau nu. Revistele literare sunt lunare, unele, chiar dacă sunt lunare, nu apar de douăsprezece ori pe an, ci numai de zece. Altele sunt săptămânale, au dinamica lor…

– Deci veţi avea şansa şi peste doi ani să citiţi o cronică la „Curcubeul dublu”!

– Încă mai am cronici la „Sticla de lampă”!

– Un volum, pe undeva, asemănător cu ceea ce se întâmplă în „Curcubeul dublu”.

– Da, mă interesează această modalitate mozaicată… Şi viaţa e un mozaic. Adică, domnule, ce ne-a mai rămas din viaţă? La o anumită vârstă îţi dai seama că nu mai poţi citi toate cărţile pe care ţi le-ai planificat. Dacă mergi pe pârâu nu prinzi toţi peştii, dacă stai într-o cafenea şi vezi o femeie frumoasă te mulţumeşti s-o vezi, atât… Ei, când ajungi la această vârstă, îţi dai seama că viaţa şi destinul tău sunt cioburi. Dar cioburile acestea pot fi adunate şi se poate reconstitui cu ele o lume şi o biografie. Şi-atunci care formă e mai potrivită decât această formă de roman ciobit în nuvele, în ne-nuvele? La mine există texte intermediare, intertexte, personajele ies din texte, mişună printre texte, intră înapoi în texte. Fără să fie foarte greu de citit.

– Păi, spuneam asta. Toate textele, toate poveştile se citesc pe nerăsuflate. Sunt acolo personaje memorabile, personaje care merită, cum să spun, pipăite de-a dreptul, cunoscute… Este acolo, cum spunea Bedros Horasangian, România lui Alexandru Vlad, România în care şi pe care o trăim zi de zi, sigur, filtrată prin personalitatea şi sensibilitatea dumneavoastră. Pe de altă parte, mi-e greu să spun ce mi-a plăcut mai mult. Poveştile dumneavoastră sau ceea ce se construieşte paralel cu miezul cărţii, mă refer la eseurile dumneavoastră care aduc a proză, de fapt, sunt proză! 

– Textul despre păsări, nu?

– Vorbiţi inclusiv despre ciuperci, despre cătină. Inclusiv cătina devine personaj. Şi nu e vorba aici despre un text încredinţat unei reviste medicale. Pe de altă parte, sunt textele cu teme sociale şi politice, deşi nu faceţi trimiteri directe. Dar sunt toate vii, se citesc ca o poveste. Încât îmi vine să mă bucur că trăiesc în România descrisă de dumneavoastră!

– Există şi un articol de ziar, acolo…

– Există şi un text pe care îl dedicaţi radioului!

– Da, iată cât de prevăzător am fost, există şi un text dedicat radioului… Să mă explic încă o dată. Am adunat textele, cele care am crezut eu că pot intra aici. Unele au rămas pe dinafară. Am texte poate mai bune decât acestea sau la fel de bune, să zicem, dar care n-au putut intra pentru că nu corespundeau acelei grile difuze despre care-ţi vorbeam. Deci, am un text, un tratat despre fierberea oului pe care redactorul de carte ţinea să-l scoatem, neînţelegând el ce are de-a face fierberea oului cu restul textelor. Şi-am spus: este o paradigmă a singurătăţii. În cartea asta e vorba şi de singurătate. Textul ăla e acolo nu pentru ca să înveţe cineva, vai de mine, cum să fiarbă un ou. Ci pentru că un om care îşi fierbe singur un ou e o paradigmă a singurătăţii, nu?

– Până la urmă înţeleg că în cartea asta e vorba de Alexandru Vlad, în primul rând. Şi nu de România de astăzi şi nici de lumea satului…

– Da, e un portret al meu la vârsta asta.

– Ştiţi, citind, vă vedeam în text ca personaj. Vă recunoşteam replicile, replicile lui Alexandru Vlad, nu neapărat ale scriitorului. Vă vedeam acolo, în dialog cu sătenii, cum îi reproşaţi unei vecine că…

(Râde) Replicile sunt autentice, sunt chiar ale mele, aşa mi le ştii de pe stradă. Ştii, cu asta mi-ai luat o piatră de pe inimă.

– Vreau să spun că sinceritatea cu care aţi scris această carte este dezarmantă.

– E o armă imbatabilă (râde). Nu poţi să te baţi cu Cehov sau cu Conrad în stilistică sau în… Dar în sinceritate poţi să încerci. Asta e întotdeauna a ta, nu e a celuilalt sau a maestrului pe care l-ai avut. Ei m-au învăţat că sinceritatea este una din cele mai mari mize ale stilului. Eşti sincer, nu mai ai probleme, nici să semeni cu cineva, nici să copiezi pe cineva, nici să, ştiu eu, să fii neînţeles.

– V-am recunoscut în carte şi temerile şi idiosincraziile… Toate micile „boli” ale dumneavoastră, pe care mi le spuneaţi la o cafea, le-am recunoscut în acest volum. Volum care mi-a plăcut foarte mult, încât, iată, constat, spre stupoarea mea, că am ajuns să vorbesc mai mult decât invitatul meu.

– Aici voiam să te aduc!

– Da, recunosc, este vina mea. Am vorbit aproape la fel de mult ca dumneavoastră. Asta pentru că mi-a plăcut „Curcubeul dublu”! Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc!

– Îţi mulţumesc că m-ai invitat, le mulţumesc celor care ne-au ascultat!

Interviu realizat de Dan MOŞOIU

Radio Cluj, 18 februarie 2008

 

 

 063

 

2.

 

 „Ceea ce citesc trebuie să nu aibă nimic de a face cu ce scriu”

 

– Domnule Alexandru Vlad, vă place vara?

– Nu foarte tare, mai ales când e foarte cald. Mă retrag la ţară, îmi închid obloanele, mă refugiez în beci, dacă n-am încotro. Deschid totul dimineaţa la 6, închid la 8, am strategiile mele de luptă cu căldura.

– Chiar în pivniţă?

– Ei, e un refugiu psihologic… Încă n-am ajuns în pivniţă, dar în caz că…

– Damigenele sunt în pivniţă?

– Da, sunt acolo. Goale!

– Le-aţi golit peste iarnă?

– Nu, goale le-am moştenit.

– Ce-aţi făcut vara aceasta? Dincolo de fuga de căldură.

– De doi ani lucrez la un roman şi vara aceasta, aşa, la vreo zece zile după ce mi-am sărbătorit cu poetul Ion Mureşan ziua de naştere, am schimbat prefixul şi m-am trezit brusc în pustiul dintre 60 şi 70 de ani, mi-am terminat romanul. În prima versiune, asta-i foarte important, e ca şi atunci când desenezi un cerc plecând în două direcţii şi ai emoţii dacă se întâlnesc sau nu liniile la celălalt capăt. Povestea s-a desfăşurat, personajele au ajuns la conflict, la rezolvarea lui, fiecare îşi încheie partitura, în această primă versiune care are 325 de pagini. Romanul nu trebuie să crească mult. Hai, 20-30 de pagini la a doua versiune.

– Ne-aţi mai spus că acţiunea romanului este plasată în anii cooperativizării. E vorba acolo de drama oamenilor sau de altceva?

– Pe scurt, în timpul colectivizării, toată noua viaţă socialistă a unui sat se construieşte pe o crimă. Oamenii, flăcăii mergând pe la fete noaptea, în mod tradiţional, românesc, dau cu parul în tufe unde bănuiesc un rival. Este o tradiţie de care folcloriştii nu s-au ocupat destul. Şi omoară tocmai activistul într-o astfel de chestie.

– Activistul ce căuta acolo, în bălării?

– Ei, căuta şi el… Auzise că dacă te duci noaptea şi te uiţi pe geam, cică femeia la ora aia tocmai se spală. Sau ceva asemănător, ca-n „Suzana şi bătrânii”. Aceşti flăcăi simţind un rival între tufe, l-au miruit cu parul. Activistul şi-a vârât mâinile în gâtul unuia, nu şi le-a mai scos, era un om masiv, era băut şi tipii îl înjunghie cu secera pe care o găsesc sub streaşină. Urmează o linişte în sat şi-o panică de vreo trei-patru zile şi apare un individ subţirel ca şi chinezii care-au luptat în armata de eliberare şi-i întreabă: mă, care l-aţi omorât pe borţosul ăsta libidinos, c-aţi bulit-o, aduc armata, vă termin… E, uite ce faceţi acum: tu, care eşti vinovat, în două săptămâni îmi colectivizezi tot satul, fără excepţie! La ăsta îi faceţi un monument, scrieţi cutare şi cutare, mort în slujba construirii noii societăţi, să vină pionierii aici să cânte cu timpul… Bine, şi vinovatul? A, vinovat îl scoatem pe preotul greco-catolic, că oricum îl ascundeţi de patru ani. Peste vreo 20 de ani, preotul, neştiut, se întoarce în sat după anii de puşcărie unde un detectiv, coleg de celulă, îi explică faptul că arestarea lui bazată pe crimă a fost o chestie cam necurată, cu singurul martor, o fată, dispărut. Suntem în anii inundaţiilor teribile, satul e înconjurat de ape şi se transformă într-un mediu, cum să spun, uşor de circumscris, neputându-se ieşi şi intra, ca-n romanele Agathei Christie. Pământul alunecă din cimitir şi dezveleşte două schelete în mormântul activistului, unul cu cercei. Şi-atunci constată oamenii noştri, investigatorii voluntari, că tot satul ştia foarte bine ce se întâmplase, că nimeni nu uitase. Şi aşa, o chestie din anul 1956 se rezolvă în ’70, în timpul inundaţiilor, şi ălea cu cântec, nici ălea nu era foarte sigur că sunt inundaţii.

– Sunteţi fericit că aţi reuşit să terminaţi romanul, chiar şi într-o primă versiune?

– Ştii cum e când termini o muncă de doi-trei ani? Doi ani am lucrat asiduu, am împărţit materia pe capitole, am scris capitolele în ce ordine au vrut ele să se lase supuse, nu exact în ordinea în care se vor regăsi în carte, am avut senzaţia pe care o descrie Hillary când urcă pe Himalaya: brusc, n-am mai avut unde merge! Ei, m-am trezit într-o zi – ultimele două capitole s-au scris singure, au căzut ca monezile în aparatul de taxat -, m-am trezit că-i gata. Sigur, se mai putea bibili o notă, o frază, au rămas tot felul de note pe care puteam brusc să le pun la locul lor, dar asta o voi face probabil în a doua versiune.

– Când veţi preda manuscrisul? Aveţi un contract cu vreo editură?

– N-am nici un fel de contract, de obicei nu semnez nici un contract câtă vreme lucrez. Acuma aş putea să-mi permit să fac un contract pentru anul viitor, să zicem luna mai. Eu nu vreau să mă mai ating de carte până prin luna decembrie. Întorc tabloul cu faţa la perete şi pe urmă îl citesc cu ochi noi şi corectez toate capetele care, ca în spatele unui covor, nu-s legate.

– Având în vedere succesul de care s-a bucurat „Curcubeul dublu”, cred că editurile ar fi trebuit să fie deja pe capul dumneavoastră, să vă zorească…

– Cred că ceea ce îmi spui ar constitui un subiect foarte bun pentru un roman ştiinţifico-fantastic! Da’, mă rog…

– Eu cred că ar fi o chestie de normalitate editorială. În fine. Spuneţi-ne ce-aţi citit peste vară, ce ne-aţi recomanda?

– Eu în vara asta, câtă vreme am citit serios, am citit povestirile de tinereţe ale lui Tolstoi.

– Ce v-a apucat? De fapt, ştiu că aveţi o febleţe pentru marii maeştri ruşi…

– Tolstoi îmi place cel mai puţin dintre ei. Apreciez monumentalitatea construcţiilor sale, dar dacă e vorba de stilistică îl prefer, să zicem, pe Bunin. Sau dacă e vorba de implozia unui subiect bine ţinut în frâu îl prefer pe Cehov, iar dacă sunt pus pe rele îl prefer pe Gogol.

– Adică îi luăm cu noi la mare sau la munte pe Cehov sau Tolstoi?

– Nu. Vă spun eu care-i secretul. Romane poliţiste americane! Eu am acasă aceşti clasici în englezeşte, bine ascunşi, să nu-i vadă un oaspete întâmplător care vrea să ştie ce face un scriitor vara. Când sunt singur sau noaptea, dacă mă trezesc, asta citesc. Când scriu, nu pot citi chiar orice. Ceea ce citesc trebuie să nu aibă nimic de a face cu ce scriu, sub nici o formă.

– Trecem de la una la alta… Cum de sunteţi în Cluj?

– Sunt în Cluj pentru că băiatul meu pleacă mâine înapoi la Paris, iar cel mic pleacă în septembrie la studii în Anglia. El se duce la Londra, el care în viaţa lui n-a fost decât în Cluj şi la Lipova, la bunica.

– Băieţii la Paris şi la Londra, iar dumneavoastră la… Mihăieşti!

– Asta este. Uneori nu ajungi la Londra decât în a doua generaţie.

– Când vă întoarceţi la Mihăieşti? Vă place acolo?

– N-am unde merge în altă parte. Acolo mi-e casa, acolo mi-e adăpostul. Uneori îmi prieşte, alteori ba. În „Curcubeul dublu” se vede foarte bine că nu-i un târg avantajos, dar e altceva, e mai puţin cald decât la mine, la etajul patru.

– Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc foarte mult!

– Mulţumesc şi eu!

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 16 august 2010

 

 Al_Vlad & Gogea

 

3.

 

„Multe subiecte le-am povestit numai ca să le ratez, să nu le scriu”

 

– Doamnelor şi domnilor, vom avea o seară de poveste şi de poveşti, pentru că invitatul nostru de astăzi este prozatorul Alexandru Vlad. Domnule Vlad, bine aţi revenit la Radio Cluj în direct.

– Bună seara, mulţumesc foarte mult pentru invitaţie.

– Din câte mai ţin minte, ultima dată am vorbit spre sfârşitul verii, eraţi la Mihăieşti, dacă nu mă înşel. V-am întrebat atunci ce aţi mai citit, ce ne recomandaţi spre lectură şi, tot atunci, ne spuneaţi că aţi terminat romanul la care lucraţi de ceva vreme. Ce se mai aude, îl ţineţi încă în sertar?

– A, atunci era mai terminat decât acum. Între timp am făcut rescrierea. Atunci când compui, când scrii la prima mână, important este să vezi că cele două capete cu care se porneşte în direcţii largi, diferite, se întâlnesc la punct fix. Asta s-a întâmplat şi l-am putut considera terminat. Dar când am ajuns la acordul fin am descoperit diferenţe de 5 grame, de 20 de grame, pe care a trebuit să le rezolv.

– Ce înseamnă acordul fin pentru un prozator ca dumneavoastră?

– Acordul fin este de mai multe feluri. Să zicem că noi constatăm că un personaj trenează. Sau că într-un anume capitol îi lipseşte ceva, nu ştim ce. Textul e acolo, informaţia pe care trebuie s-o găsească cititorul este acolo, dar ceva îi lipseşte. Şi-atunci trebuie să vedem ce, cum animăm, cum schimbăm puţin perspectiva. Undeva există un acord atât de fin încât nici nu ţi-l pot spune acum. Îţi mărturisesc că la mine în roman, trama romanului nu-i dusă de personajul principal al fiecărui capitol, ci de personajul secundar. Personajul principal nu are altă treabă decât să iasă în faţă şi să-ţi spună o problemă a lui, care-l frământă. În timp ce personajul secundar leagă pentru cititor acţiunea cu capitolul anterior şi cu cel următor. Peste două capitole rolurile se schimbă. Personajul principal dinainte devine secundar şi duce mai departe povara, mişcă lucrurile, mişcă piesele pe tabla de şah, în timp ce personajul devenit principal are o altă problemă chiar atunci, pe care el o crede mai importantă şi ţi-o spune. Iar în fundal tu vezi cum, ştiu eu, hoţul duce sacul. Şi aceste lucruri sunt de fineţe. N-au voie să apară simetrii, n-au voie să apară automatisme, adică avem personajele A, B, C şi începem din nou, A, B, C… Cititorul trebuie să iasă din orice simetrie şi totul să meargă lin înainte. Ei, aici undeva e problema aceea a acordului fin. Am ajuns la pagina 300 a doua oară şi aici am o mică problemă care se rezolvă prin stat şi aşteptat, prin lene, prin găsitul cheii, a soluţiei… Textul e acolo, însă, e acolo! Probabil unii l-ar publica aşa cum este.

– Domnule Alexandru Vlad, la experienţa dumneavoastră, la cărţile pe care le-aţi scris, mai luaţi în calcul aceste, să le spunem, mici tehnici ale prozatorului? De ce nu daţi drumul acestor pagini?

– De ce să le dau drumul? Pentru cine, pentru editor? Pentru bani? Nu mi s-au oferit niciodată prea mulţi bani pentru ce scriu. Mi s-a spus chiar că eu intru la capitolul pierderi la orice editură serioasă, pentru că nu poate face cu mine tiraj, că sunt prea fin, prea pretenţios, ştiu eu, prea cumva…

– Mă cam îndoiesc de treaba aceasta, că n-aţi fi… vandabil!

– Eu cred că sunt accesibil, scriu pentru o categorie relativ largă de cititori, cred eu.

– De obicei, volumele dumneavoastră dispar din librării la câteva săptămâni după ce au apărut.

– Au tiraj mic, din cauza asta.

– Dar atunci editura ar trebui să suplimenteze tirajul! Mă rog, asta este altă poveste. Să revenim… Chiar vă mai interesează aceste acorduri fine?

– Foarte mult. Ele sunt pariul meu cu mine. Eu scriu cartea aceea pentru mine, eu sunt cititorul în clipa aceea, n-am altul. În intimitatea creaţiei mele intră un singur cititor. Şi acela-s eu. Iar eu, cititorul, la pretenţiile mele, dacă strâmb din nas, autorul mă vede. Autorul fiind, evident, tot eu. Şi atunci mai încercăm o dată.

– V-am mai întrebat cândva: câte astfel de pagini v-aţi refuzat?

– Nu ştiu, ălea sigur nu se numără. Se numără cele care rămân. M-a întrebat cineva odată: cum reuşesc să scot o frază atât de bine scrisă, atât de bine făcută? Scuză-mă că vorbesc în termenii ăştia… Şi i-am spus: foarte uşor! Ăsta e cel mai simplu lucru din lume. Bine, cum adică? Păi, cele care nu-ţi ies se aruncă. Se fac cocoloaşe şi se aruncă la coş. Cu timpul nu scriem decât ce ne iese. Vrei să scriu o proză uite acum sau să-ţi arăt cum? O frază de început trebuie să permită orice frază după ea. O frază de deschidere trebuie să ne lase liberi. Ultima frază e singura care nu trebuie să ceară urmări. Ca urmare, eu zic aşa: când am auzit o bătaie în uşă, se înteţise furtuna şi n-am fost sigur dacă am auzit pe cineva sau era doar vântul la cercevea. Când am deschis, n-am putut să-i văd faţa, pentru că era în bătaia luminii şi pe lângă el au intrat frunze uscate, paie şi praf. Când am închis uşa, în cameră era mai întuneric… Bun, am terminat cu exemplul. Acuma pe uşă putea intra şi diavolul, care să zică: a, aici erai? Sau putea fi un vecin: scuză-mă, până la mine mai sunt 100 de metri şi m-am temut să nu mă ude… Poate fi orice, oricine. Şi iese! A ieşit? Puteam să-mi notez rândurile ăstea şi într-o zi, cândva, să le duc mai departe.

– Da, mulţumesc pentru acest atelier de scriere! După atâţia ani de scris, aţi ajuns la performanţa de a lăsa prima propoziţie, prima frază aşa cum aţi aşternut-o pe hârtie iniţial, din prima, cum se zice?

– Da, de obicei rămâne. Am foarte multe fraze de început, mult mai multe decât proze. Aceste fraze sunt primele pe care le vânez, ca pe nişte cărţi de vizită. Din aceste fraze, într-un moment potrivit, iese o piesă. Ai văzut că piesele mele sunt mai lungi sau mai scurte, cât vor ele să fie. Când scriem un roman, atunci avem pretenţii de constructor şi avem peretele din sud, din nord, avem acoperişul… Aici e o meserie. Dar aceste texte, cum sunt cele din ultima carte, sunt texte care sunt atât de lungi cât vor ele să fie.

– Ei, în sfârşit am ajuns la ceea ce ne-am propus, de fapt, după această introducere, după această privire în atelierul prozatorului. Şi anume, un produs finit, volumul apărut la sfârşitul anului trecut, „Măsline aproape gratis. Proze asortate”, în colecţia Prozatori contemporani a Editurii Dacia XXl. Un volum, nu mă sfiesc s-o spun, superb. Sunt mici bijuterii, mici capodopere, proze de două-trei pagini, unele ceva mai lungi care se citesc fără să laşi cartea din mână. Ceea ce, din câte ştiu, este un elogiu adus unui prozator, să-i mărturiseşti lucrul acesta.

– Da, este.

– Cum s-au scris aceste proze? Ştiu că multe dintre ele au apărut în diverse reviste din Transilvania.

– A, toate au apărut! Eu trăiesc scriind pentru gazetele care uneori mă plătesc. Din aceşti puţini bani îmi cumpăr tutunul şi îmi permit luxul de a lua troleibuzul când mă duc acasă din oraş. De aceea au fost publicate în reviste. Şi, în general, aşa se obişnuieşte, volumele de proze scurte se alcătuiesc din texte care au fost iniţial găzduite de reviste.

– Sunt aici proze la care aţi lucrat mai mulţi ani? Sau proze care s-au scris după „Curcubeul dublu”?

– Sunt proze care ar fi trebuit să intre în „Curcubeul dublu” şi m-am răzgândit în ultimul moment, ca să nu deranjeze alte piese şi construcţia de acolo. Sunt proze care s-au scris într-o jumătate de oră, sunt proze care au rămas în calculatorul meu o jumătate de an sau chiar mai mult, s-au scris mai încet – sper că asta nu se observă la lectură, pentru că la lectură nu este voie să se observe ezitările.

– Cum anunţam, avem o seară de poveste, dar şi de poveşti. Ne-am propus să le oferim ascultătorilor noştri câteva piese, cum le spuneţi dumneavoastră, din acest volum. În lectura autorului, fireşte. Ei, a sosit timpul să „degustăm”! Ce ziceţi?

– Fie! Una scurtă, da?

– Scurtă, lungă, va fi la fel de interesantă, de plăcută!

– Stai să ne dregem vocea… Am probleme cu vocea. O să citesc un text care se numeşte „Pălăria de toval”.

(…)

– Aici e vorba de o pălărie de toval. Într-o altă proză de „şapca poetului”. Povestiţi undeva şi despre un briceag pe care l-aţi găsit întâmplător. De unde vine această pasiune pentru obiecte pe care le transformaţi realmente în personaje?

– E simplu: trăiesc singur la ţară, obiectele sunt uneori personajele vieţii mele! După ce vin în oraş, personajele mele sunteţi voi, la cafenea, pe stradă şi chiar aici. Poţi fii sigur că nu scriu o povestire despre ce ni s-a întâmplat nouă în seara asta? (râde) Nici să nu mai vorbim…

– Ar ieşi o povestire amuzantă, sper s-o scrieţi. Faptul că eu am uitat să aduc la radio cartea, iar dumneavoastră aţi fost nevoit să faceţi cale întoarsă şi să ajungeţi în ultima clipă în studio cu aceste măsline… aproape gratis!

– O să fie relativ scumpe după ce o să-ţi arăt bonurile de taxi! Dar am cunoscut doi taximetrişti interesanţi. Rămânem aici cu poveste asta…

– Criticul literar Victor Cubleşan a scris deja o cronică la această carte, la aceste „proze asortate”. Îl avem, în direct, prin telefon. Bună seara! Victor, ştiu că ai citit şi tu pe nerăsuflate această carte, ştiu că îţi place proza lui Alexandru Vlad, dar fă cumva şi nu-l mai lăuda în această seară!

– E destul de greu să fac acest lucru, pentru că deja textul este scris, urmează să apară în revista „Steaua”. Eventual o să mă străduiesc să am un ton, aşa, mai încrâncenat! Închizând coperţile noului volum semnat de Alexandru Vlad, „Măsline aproape gratis”, privirea îmi fuge spre scrumiera în care zac vreo şase chiştoace şi îmi dau seama că am citit cartea fără să-mi dau seama de curgerea timpului şi de reflexul maşinal care-mi împinge mâna spre pachetul de ţigări şi brichetă. De câteva ori am avut puseul de-a mă gândi la „Curcubeul dublu”, volumul din 2008, dar am mai întors o pagină. Într-un fel, apropierea de volumul precedent e aproape automată, dată fiind structura asemănătoare şi, în acelaşi timp, subtil înşelătoare. Descrise sumar, cărţile par a fi aceeaşi încercare de valorificare în volum a unor texte disparate, publicate anterior – citite, sunt demersuri subtil diferite, fiecare unitar, fiecare migălos pus în pagină.

S-ar putea spune că încântat, pe bună dreptate, de „Curcubeul dublu”, Alexandru Vlad a strâns textele care nu încăpuseră acolo şi le-a turnat într-o carte. Dar prozatorul este un stilist prea fin şi un scriitor cu un instinct al construcţiei devenit reflex, pentru a ceda unei formule atât de simple. Volumul se arată repede ca o construcţie la fel de laborioasă şi complexă, asemeni precedentei, cu o geografie complexă a aranjării şi o suită de elemente care înlănţuie subteran textele într-un corp solid, bine definit. Nu există un cronologic explicit la nivelul ansamblului, acţiunea fuge mereu de-a lungul axei temporale, plonjând până în urmă cu mai bine de treizeci de ani sau întorcându-se brusc în prezentul imediat. Nici spaţiul nu este la fel de bine delimitat, citadin prin excelenţă, dar fără a ocoli satul, românesc până în rărunchi, dar acceptând intermezzouri străine, imagine a unei realităţi palpabile şi imediate, dar permeabil unei fulguraţii fantastice. Unitatea impecabilă şi deplin convingătoare vine dinspre personaje. Mai exact, dinspre Personaj. Poetul, pescarul, latinistul, juna cu mobil, figuri mai detaliate sau superficiale, recurente sau posesoare ale unei singure scene în prim-plan sunt în mod fatal secundare. Acesta este volumul unui singur personaj, este prin esenţa şi unitatea sa volumul care elaborează şi trăieşte printr-un unic personaj, cel al naratorului.

Alexandru Vlad a favorizat mereu genul de naraţiune care avantajează vocea naratorială, care permite scriiturii să devină parte predilect vizibilă în jocul receptării. Fineţea frazării, naturaleţea construcţiei lingvistice, indiferent că vorbim de descriere, dialog sau discurs direct, impun o anume cadenţă în citire, urmând un ciclu asemănător mareelor, cu incipituri puternic subliniate, cu developări sinuoase, în ritm de vălurele care urmează un discurs jucăuş finalizat într-o încheiere care, întotdeauna, reuşeşte să schimbe întregul text parcurs până atunci, conferindu-i o surprinzătoare nouă profunzime, o deschidere pe care nu o ghiceşti decât odată cu ultimul semn de punctuaţie. Naturaleţea discursului, aparent de o colocvialitate perfectă, îmbietor şi plăcut precum taclalele iscate în jurul unei cafele, maschează o tehnică, o artă vădit pritocită şi exersată. Prozatorul are ceva din fineţea anglo-saxonă a construcţiei textului scurt, amintind de Hemingway, cel din povestiri, şi în egală măsură de contemporani. Simplitatea aparentă este o armă a seducţiei, iar din acest punct de vedere „Măsline aproape gratis” convinge.

Dar ceea ce convinge şi seduce în egală măsură este personajul naratorului. Dacă în „Curcubeul dublu” acesta era unul dintre pilonii principali, dar nu singurul, aici personajul Alexandru Vlad acaparează scena în totalitate. E un personaj înşelător, unul care tinde să se suprapună cu imaginea publică a autorului cu întreg arsenalul său de detalii: pipă, barbă, pălărie, păr încâlcit, cafea, bonomie, plăcerea de a sta oricând la o poveste. Pentru ca, mai apoi, personajul să devină când uşor simbolic, când uşor demonstrativ, când despărţindu-se elegant de detaliile biografice recunoscute. Acest ego ficţional propune o lectură în cheie explicativ-eseistică şi, mai ales, morală, a realităţii. Ceea ce este, până la urmă, „Măsline aproape gratis”, este o repovestire a istoriei noastre imediate, o incursiune în orizontul prezent al României. Comunismul, revoluţia, turbulenţii ani post ’89, totul apare, nu ca fundal, nu ca pretext, ci ca subiect. Alexandru Vlad se dovedeşte un raisoneur, dar nu unul în spiritul mai vechii tradiţii literare autohtone, ci unul dispus să comenteze, de pe o poziţie fină, dar fermă, omul. Ceea ce seduce în acest volum este delicateţea, de fapt, înţelegerea cu care este privit umanul. Istorisirile, chiar dacă prind câteodată patină de snoavă sau banc, vorbesc despre o realitate cenuşie, o realitate a disoluţiei valorilor umane, o realitate în care individul e dispus şi predispus înspre compromis şi amoralitate. Alexandru Vlad nu creează un personaj pătimaş sau moralizator, nu are plăcerea facilă de a lansa acuze sau de a poza în exemplu. Tonul amar-nostalgic, ironic fără a fi muşcător, blând fără a fi mucalit, maschează o privire extrem de acută care radiografiază aproape medical, imediatul. Personajul narator este unul mereu dispus spre introspecţie, mereu dispus să se ia singur peste picior sau să apară în postura perdantului, dar nu pare dispus niciodată să abandoneze atitudinea critică. Alexandru Vlad nu face morală şi mai ales nu dă verdicte. O carte care cedează unei asemenea atitudini nu face decât să se certe, nesfârşit, cu cititorii săi. Autorul îi seduce, îi transpune, voluntar sau nu, în postura de a participa la propria analiză. Este imposibil să citeşti volumul fără a ajunge, la un moment dat, în postura celui care doreşte să dialogheze cu propriile amintiri şi experienţe.

„Măsline aproape gratis” este o carte care nu te poate lăsa indiferent. Lectura ei este imposibil să nu te captiveze, ca o suită de anecdote spuse cu har, dar pătrunderea în miezul ei, în miezul acestor multor sâmburi care sunt povestirile adunate, provoacă şi incită. Nu cred că Alexandru Vlad mai are nevoie de confirmări sau recunoaşteri, dar prezenta carte le-ar putea oferi oricând. Un volum excelent.

– Chiar voiam să te întreb, deşi în mare ai răspuns, de unde crezi că vin seducţia şi farmecul cu totul special al prozei lui Alexandru Vlad?

– Greu de spus. Dacă ar fi să analizăm tehnic, am spune de la tehnică. Dacă ar fi s-o luăm pe partea cealaltă, am spune de la bonomia autorului. Dar răspunsul nu este nici într-o parte, nici în cealaltă, este undeva între artă şi interacţiune imediată, directă cu cititorul.

– Între ştiinţa prozatorului şi talentul şi spontaneitatea lui. Mulţumesc, Victor Cubleşan! Domnule Alexandru Vlad, v-a plăcut cronica? V-a stârnit semne de întrebare?

– Nu mi-a stârnit semne de întrebare. Este un text în care am fost înţeles la intenţie. Dar există şi alte moduri de a înţelege decât la intenţie. Peste 100 de ani, dacă citim o carte, nu mai putem şti care a fost intenţia autorului. Cartea aceea ne va spune ceva într-un dialog cu timpul nostru prezent, nu cu timpul în care a fost scrisă. Dar, dacă tot se întâmplă ca eu şi domnul Cubleşan să fim contemporani, mă bucur să văd că am fost înţeles la intenţie.

– Mi-am propus să nu vă las în seara aceasta fără să aflu, poate chiar de la dumneavoastră, de unde vine farmecul prozei pe care o scrieţi. Până atunci, să mai ascultăm o „piesă” din acest volum, poate-poate mă dumiresc între timp. Ce ne veţi citi?

– Aş propune un text care nu-i chiar o proză – nu ştiu ce e, o să hotărâm la sfârşit – şi care se numeşte „Beclean pe Someş”.

(…)

– Minunat text! Şi de ce n-ar fi proză? De ce vă îndoiţi de acest lucru?

– N-are personaje, n-are lupte, intrigă, nu moare nimeni!

– Nu e Poetul personaj? Nu este plimbarea dumneavoastră imaginară prin gările din ţară şi din Europa o adevărată poveste care te ţine în priză?

– Ei, vezi, aici se ascunde secretul despre care încercam să vorbim înainte. Dăm cu banul şi încercăm să-l facem să cadă în dungă… Nu este nici parabolă, nici… Nu suntem siguri dacă povestim un fapt divers sau facem o parabolă asupra condiţiei umane. Dar nu trebuie să fim siguri, nici că-i una, nici că-i cealaltă. Şi dacă reuşim să mergem pe linia asta subţire dintre acestea două vom spune că avem de a face cu un text plin de ceva, de şarm.

– O parabolă asupra condiţiei umane este şi textul pe care l-am citit furat de atmosfera lui stranie, „Trenuleţul”…

– Acolo e vorba chiar despre moarte. Este un recviem cântat în tonuri vesele.

– S-o povestim puţin, pentru că este mai lungă.

– O povesteşti tu sau o povestesc eu?

– Dumneavoastră. Şi vă ajut eu dacă n-o mai ţineţi minte…

– A, e vorba de o staţiune balneo-climaterică preferată de pensionari, dar nu exclusiv, în care sejurul sfârşeşte cu o călătorie cu un trenuleţ. Toată lumea se agită, toată lumea îşi face bagajele… După drumul cu trenuleţul nu ne mai întoarcem în staţiune, acesta fiind ultimul punct din programul nostru. Toţi se adună, vin şi doctorii staţiunii, lumea se îmbarcă, se face cu mâna. Obiceiul este să se dea mecanicului, pensionar şi el, un bănuţ. Unul din pensionari susţine că mecanicul acesta ar fi nepotul cuiva care a plecat definitiv în America, a văzut el o fotografie… Tinerii care au urcat şi ei în tren coboară pe parcurs din mers să mănânce zmeură, au văzut o poiană frumoasă, încât până la urmă ei dispar râzând. Cei bătrâni rămân să admire peisajul însorit sau umbros prin care trec. La un moment dat, cineva încearcă semnalul de alarmă şi observă că este, de fapt, un fals. Cineva întreabă: dar unde merge acest tren şi cum întoarce ca să vină înapoi? Şi toată lumea îşi dă cu presupusul. Când se trece printr-un tunel, după o clipă de emoţie, pe toţi îi aşteaptă o lumină din ce în ce mai caldă, mai plăcută, mai puternică…

– Şi cam asta e tot!

– Ei, eu am recreat mai mult decât am povestit…

E bine că am ajuns aici, pentru că îmi daţi ocazia să citesc ce a scris pe blogul lui scriitorul Vasile Gogea:Alexandru Vlad e un povestitor fermecător. Deşi are toate atributele spontaneităţii, actul povestirii, povestirea în act, se dezvoltă cu maximă rigoare, progresând geometric după legi care rămân ascunse «spectatorului». Nu numai în scris. O vreme, după lungi plimbări ori taifasuri sfătoase lângă o cafea la Arizona, mi-am zis că omul ăsta e inconştient: îşi ratează prozele, povestindu-le. Le «consumă» înainte de a le scrie. Dar am înţeles după un număr de ani, şi un număr de cărţi, că Alexandru testa, perfect stăpân pe uneltele sale, teme, retorici, personaje. Te făcea aproape co-autor la proiectele lui, care, deşi îţi deveneau familiare, aveau darul de a te surprinde totuşi de îndată ce se materializau….”. Foarte bine v-a prins aici prozatorul Vasile Gogea!

– Da, şi a arătat şi rolul coautorului care mie îmi scăpase…

– Vă rog să ne mai citiţi o proză! Dacă ar fi fost să aleg eu, cred că aş fi bifat toate prozele din cuprins…

– Şi-am fi citit numai titlurile, da? Păi, să vedem, să găsim una… Mai vioaie? Nu „Berea fără alcool”, pentru că acolo e mult dialog şi eu nu am talent actoricesc. Mai bine „Ultimul act”.

(…)

– Există un fir nostalgic, melancolic care străbate aproape toate prozele dumneavoastră…

– Conştienţa bătrâneţii!

– Dar vorbesc de o tristeţe, de o melancolie, nostalgie care nu sunt servite pe tavă. Ele se insinuează aproape fără să-ţi dai seama, sunt îmblânzite, sunt tratate cu mare grijă, cu mare atenţie, aşa, ca un fel de bibelou de suflet, de talisman.

– Vorbeşti mai bine ca mine!

– Nu prea cred. Încercam să mai scot câte ceva de la dumneavoastră!

– Trăiesc cu ele. Nu ştiu dacă e bine. S-ar putea ca asta să-mi limiteze din puteri. Nu doar că scriu cu aceste nuanţe, cu aceste mijloace, dar şi trăiesc cu ele. Da, trăiesc cu ele… De aceea, contrar la ceea ce spunea domnul Gogea înainte, citit de tine, cred că multe subiecte le-am povestit ca să le ratez, ca să nu le scriu. Unele nu erau destul de consistente ca subiecte, altele făceau atât de tare parte din viaţa mea, încât trebuia să rămân şi eu cu ceva, iar pe altele, fireşte, le-am scris.

– De ce vă temeţi că nu vă mai rămâne nimic în viaţa reală din momentul în care epuizaţi în scris anumite temeri interioare?

– A, rămâne şi-n viaţa mea ceea ce rămâne de obicei în viaţa fiecărui om. Sunt mândru de copiii mei, am o viaţă de familie-n fond, am un apartament de beton, am o maşină de 1000 de centimetri cubi care poate fi parcată şi sub o maşină ceva mai mare, am destule…

– Apropo, aveţi o proză în care descrieţi viaţa în apartament, cu vecinii care râcâie la orice oră în pereţi…

– Nu-s mai răi, nu-s mai buni ca alţi vecini. Însă am constatat că, ducându-mă tot mai departe, să găsesc linişte şi, ştiu eu, puţină singurătate când am nevoie de ea şi din care să pot fugi destul de repede dacă n-am nevoie de ea, constat că peste tot unde pleacă omul ţine morţiş să-şi ducă după el zgomotele lui. Zgomotele lui pot fi muzică, zgomotele lui pot fi scule, drujbe, topoare…

– Pe vremuri, şi meseria de scriitor avea zgomotele ei. Ne spuneţi povestea cu vecinii care vă reproşau că bateţi prea mult la maşină? Că îi deranjaţi. E adevărat? Bag seama scriitorului trebuia să i se repartizeze o vilă, undeva lângă pădure…

– Păi, sigur… Bucata se numea „Zgomotele scrisului”. Da, e adevărat, iar dacă nu e adevărat e atât de verosimil încât e cu atât mai adevărat.

– Face parte din viaţa dumneavoastră, aşa cum face parte biblioteca personală, miile de cărţi pe care le-aţi adunat în timp. Aveţi vreo două proze despre…

– Mă întristează biblioteca… Sunt atâtea cărţi, nu le pot citi pe toate, din diferite motive. Am citit cărţi de la Bibliotecă şi cărţi împrumutate de la prieteni, pe unele le-am citit de două ori, pe unele de trei ori, fără să mă gândesc la obligaţia mea democratică de a le citi în ordine alfabetică şi pe celelalte. Copiii mei n-au nevoie de ele, la anticariat nu mai constituie o valoare, să le arunc nu pot, cum n-am putut arunca ochelarii mamei nici la un an-doi-trei după ce-a murit…

– Oare avem timp să citim această proză?

– Să citesc pe repede-înainte… Care?

– Cea cu biblioteca.

– E lungă. Eu zic să-i delectăm pe ascultători cu altceva. Câte minute mai avem?

– Cinci!

– Ei, atunci în cele cinci minute mari şi late să citim un text în care vorbesc din nou despre obiecte. Dar nu „Briceagul”, ci „Arheologie”.

(…)

– Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc pentru această seară de poveste!

– Mulţumesc şi eu, mulţumesc celor care au avut răbdare să ne asculte.

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 28 februarie 2011

vlad, muresan, cistelecan

 4

„Cred că am citit în viaţă prea mult”

– Domnule Alexandru Vlad, ce aţi citit peste vară, cu ce v-aţi delectat?

– Nu pot să mă laud cu lecturi fundamentale peste vară, pentru că e cald şi ziua şi noaptea, plus că eu lucram. Şi atunci când scriu şi sunt concentrat în propriile mele texte, nu pot să citesc texte care m-ar marca sau m-ar scoate de pe linia de creaţie. Şi atunci prefer să citesc proze scurte, dacă se poate de cea mai bună calitate, şi uneori chiar romane poliţiste din cele clasice. Autori englezi sau americani din perioada 40-50-55 care formează, ca să zic aşa, generaţia de aur a romanului poliţist.

– Asta ştiam încă de anul trecut! Bun, vara lui 2011. Cu ce v-aţi ocupat? Mă refer la lecturi.

– Am citit un roman de John le Carre cu care eram restant. Nu mi-a plăcut foarte tare, nu-i dintre romanele lui cele mai bune, dar era un roman pe care nu-l citisem. Nu cred că e tradus încă, eu oricum nu prea citesc genul ăsta de literatură în română, chiar dacă e tradus. Citesc în original, pentru că e şi un exerciţiu de limbă şi sunt cărţi destul de antrenante, încât nu trebuie să le laşi din mână ca să cauţi un cuvânt în dicţionar. Şi am început să recitesc o ediţie completă de proze scurte a lui John Cheever, acest Cehov al literaturii americane.

– Chiar atât de mult vă place Cheever?

– E un scriitor foarte reputat, el însuşi a spus că a învăţat meserie de la Cehov care este idolul lui în ale scrisului. Cu cartea de debut, prin ’56, şi cu următoarea a luat cele două mari premii ale literaturii americane. De atunci, a fost mereu numărul 1 în proza scurtă americană, în marile lor reviste care publică proză scurtă. Pentru că aşa trăieşte o proză scurtă, în reviste. La noi genul acesta se află în primejdie pentru că nu este promovat în reviste. Dincolo, o revistă publică o proză întreagă dintr-un scriitor notabil. Dacă ajungi ca o astfel de mare revistă se te publice, poţi trăi cam 3-4 luni cu banii primiţi.

Ei, nu mai spuneţi!

– Păi, eu am luat, ştiu eu, 100 de dolari, iar traducătorul meu în engleză a luat 300. Deci, un total de 400 care e salariul meu pe o lună. Sau era, că de astăzi sunt şi fără ăla.

– Cum aşa? Că doar nu v-aţi pensionat!

– Nu, nu, nu. Am primit o hârtie de la Uniune prin care sunt anunţat că postul meu de la „Vatra” a fost redus. Eu nici nu mă mai adecvam de fapt acolo, revista avea nevoie de altfel de oameni, nu de un om de Cluj, ci de oameni de redacţie. Dar mai bine să ne vedem noi de emisiune…

– Bine ziceţi. Să revenim la Cheever pe care l-aţi devorat vara asta.

– Nu l-am terminat, încă citesc, sunt la prima treime. A fost tradus şi în limba română, i-au apărut şi câteva romane, dar acestea sunt scrise oarecum să captiveze un public, nu au acea miză cehoviană din prozele scurte. Pentru el un singur scriitor e important: „Ce-cov” care s-a bucurat de multe traduceri şi multe ediţii în Statele Unite. Şi Cheever are personaje din lumea aceasta măruntă, un administrator de clădiri, câte-un pierde-vară, câte-un mărunt funcţionar, oameni cu probleme financiare sau fără, dar care au mici probleme umane. „Mici” înseamnă adevăratele probleme umane, existenţiale. Nu şi-au pierdut la bursă averea, dar şi-au pierdut câinele, sunt în pragul divorţului, nevasta a plecat şi nu sună de două săptămâni… Mutatis-mutandis, probleme pe care le-am găsit noi la Cehov şi s-au mutat în Statele Unite ale anilor ’60, ’70.

– Asta înseamnă că nu există foarte mari diferenţe între literatura rusă şi cea americană, dacă ne raportăm la genul acesta de autori.

– Seamănă mai mult decât s-ar putea crede la prima privire. Pentru că totdeauna popoarele care se află pe o întindere geografică mare seamănă. Au altă percepţie a spaţiului. Pot să se urce în marfar şi să plece două săptămâni că sunt tot în ţara lor. Există mai multe entităţi, există spaţii geografice diferite în cadrul aceleiaşi ţări. Inclusiv acele clase de ţărani sau de muncitori au acel ethos, acea conştiinţă că ei sunt aproape un popor, muncitorii sau fermierii. Asta îi uneşte oarecum pe ruşi cu americanii, sigur, cu diferenţele de rigoare. Întorcându-ne la Cheever, Polirom-ul l-a anunţat pe domnul Virgil Stanciu, care voia să traducă una dintre primele lui cărţi, că nu se vinde John Cheever şi că s-a vândut chiar la preţ redus. Asta nu înseamnă mare lucru, nu? Nu înseamnă că nu-i un bun scriitor dacă apare la preţ redus. Nu, înseamnă că n-a existat o bună publicitate, că nu există momentan gustul cititorului pentru el, ştiu eu?!

– Bun. Spuneţi-ne şi ce aţi scris peste vară.

– Eu am terminat un roman care se cheamă „Ploile amare” şi l-am lăsat puţin să stea. Rămânându-mi foarte multe note, nefiind foarte sigur de numele personajelor secundare şi alte lucruri tehnice care sunt de obicei în spatele covorului şi lucrându-l la calculator şi nemaiputând să revin cu pagini paralele – calculatorul le dă el paralel dacă te pricepi foarte bine, dar tot nu le citeşti tu paralel -, am hotărât să-l las să stea un an, să-l citesc brusc, luându-l pe nepregătite şi să-i găsesc toate defectele. Nu s-a întâmplat chiar aşa, dar am avut noroc cu trei prieteni buni care au citit în paralel cu mine şi fiecare am găsit mici probleme pe care pe urmă le-am rezolvat. Sau nu le-am rezolvat, am considerat că e mai bine să rămână aşa cum sunt. În orice caz, am bătut palma cu editorul şi ne-am înţeles ca pe Târgul de carte din toamnă de la Bucureşti cartea să apară, ba chiar un pic mai repede, să putem avea şi o oarecare presă. E un roman de vreo 400 de pagini. I-am spus că vreau hârtie groasă volumetrică, să pară şi mai gros, ca o carte de Breban.

– Să le reamintim ascultătorilor noştri că acţiunea romanului este plasată în anii ’50 – ’60.

– Până în ’70. Eu cred că noi care am trăit perioada aceea, fie că suntem sau nu scriitori, suntem datori s-o reţinem cât mai curăţată de clişeele impuse sau autoimpuse ca s-o oferim celor care urmează sau celor care au uitat-o sau chiar şi celor care se străduiesc s-o uite, având ei anumite motive. Şi am încercat o privire, ca să zic aşa, inocentă asupra epocii, nu acuzatoare, de genul: ia uitaţi-vă ce ne-aţi făcut, ia uitaţi-vă ce aţi făcut cu satele româneşti. E o privire, aşa, de la firul ierbii. Adică unul se duce, altul face, celălalt zice, ălălalt nu înţelege… Deci, cititorul va fi martor al lucrurilor care încep şi se sfârşesc cu ochii lui şi cu părerile lui.

– Până la urmă, vom citi o poveste de viaţă, dincolo de conjunctura politică.

– E chiar o poveste de viaţă pentru că m-am străduit să fac din acest roman un fel de parabolă. Dar parabola este plicticoasă şi duce la literatură proastă. Şi atunci am pus-o în dungă, ca să zic aşa. Ca şi la romanele lui Conrad sau Melville – nu e vorba de nici un fel de altă aluzie – nu poţi şti niciodată precis dacă e vorba de o întâmplare, de o naraţiune a unor fapte sau de o parabolă. Autorul are grijă să o lase mai pe stânga sau mai pe dreapta de câte ori crezi că l-ai prins în capcană.

– Abia aşteptăm romanul. Am o curiozitate: vă pregătiţi lecturile peste vară sau vin întâmplător?

– Le pregătesc în sensul că mă uit peste ce-i în primul şir al bibliotecii mele. Şi după copertă, după culoare – asta da, asta nu – iau două-trei cărţi cu mine şi le duc cu mine acolo.

– Unde aţi citit mai mult, la Mihăieşti sau la Cluj?

– La Mihăieşti. Dar nu le pregătesc. Îmi place să-mi fac şi surprize. Sau să citesc atunci când fiul meu are o lucrare de făcut la Paris şi zice: tată, în cartea aia aşa şi aşa, atunci o citesc şi eu şi apoi discutăm despre ea, înainte de a avea el lucrarea de seminar. Nu are el nevoie de sfaturile mele, dar eu, cu ocazia asta, recitesc cartea. Sau cineva îmi spune… De exemplu, Muri (Ion Mureşan, n.n.) citea Cheever la începutul verii şi era încântat. Şi atunci mi s-a deschis şi mie pofta.

– Citiţi mai mult vara sau aveţi alte anotimpuri preferate pentru lecturi?

– Să fim înţeleşi: dacă trebuie să citesc o carte ca să scriu despre ea sau să o prezint publicului la o lansare de carte, atunci o citesc repede, în două-trei zile, în cât pot. În rest, citesc seara, maxim trei ore, mai parcurg cu lectură şi o insomnie din aia de după miezul nopţii, mai citesc şi dimineaţa până când se trezeşte restul casei, dacă sunt la Cluj, să nu fac zgomot. Şi cam asta e lectura mea. Vara, dacă e foarte cald, nu prea citesc. La peste 28 de grade devin leneş, trag obloanele şi văd filme non-stop sau, ştiu eu, altceva, mă spăl cu apă rece. Fac şi eu ce pot până vine seara şi intră pe uşă răcoarea. Citesc mai puţin vara şi, oricum, cred c-am citit în viaţă prea mult.

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 12 septembrie 2011

 

 Poanta Muri Sandu Vlad Irina Petras

 

5.

„Am fost prea tineri până-n ’89 şi prea bătrâni la două săptămâni după…”

– Bună seara, domnule Alexandru Vlad! Bine aţi revenit în direct la Radio Cluj!

– Bună seara! Sunt destul de frecvent prezent aici, cam o dată, de două ori pe an. Am învăţat drumul.

– Mulţumesc că aţi acceptat invitaţia. Vorbim despre recentul dumneavoastră roman, „Ploile amare”, apărut la finele anului trecut la Editura Charmides. „Ploile amare”, un roman care a cunoscut deja un succes notabil, prin cronicile care i-au fost dedicate, un roman care va stârni şi în continuare interes. Vorbim de un roman amplu, masiv, care se citeşte nu foarte uşor, dar cu mari satisfacţii. Înainte de a intra în carnea romanului, în povestea scrierii lui, vreau să pornim dialogul nostru de la un citat pe care îl redau din memorie, n-am avut inspiraţia să mi-l notez, un citat din Marin Preda. Zicea autorul „Celui mai iubit dintre pământeni”: a scrie o carte e la fel de esenţial, de fatal precum sunt şi celelalte fenomene ale existenţei, naşterea, moartea… E adevărat sau nu?

– Ei, da, e adevărat. Într-o viaţă de creator scrii mai multe cărţi… Şi, totuşi, te naşti o singură dată, mori o singură dată. Dar atunci când scrii o carte, o faci cu mâna ta. În timp ce naşterea şi moartea sunt lucruri importante care ţi se întâmplă, esenţiale, ştiu eu, dumnezeieşti, dar ţi se întâmplă… Când scrii o carte încerci să provoci un miracol cu mâna ta. La un moment dat nu există nimic, chiar nimic, nici măcar o idee, şi peste doi-trei ani există o carte, la care lumea se referă, scrie, întreabă, ca la un lucru concret care deja există.

– Cu alte cuvinte, scriitorul îşi provoacă naşterea, dar îşi poate provoca şi eşecul. Poate şi muri, se poate şi naşte cu o carte.

– Sigur că-i aşa. Nici o carte din cele scrise nu e o garanţie că vei mai putea încă o dată să scrii una sau ca miracolul să se mai întâmple încă o dată. Sigur, ţi s-a spus că ai talent, eşti deja la a treia sau la a patra carte, dar nu poţi fi foarte sigur că îţi mai reuşeşte încă o dată. Începi ca de la zero de fiecare dată… Cel puţin asta se întâmplă cu scriitorii din care îmi place să cred că fac parte. Nu e o rutină, nici pe departe. Am deja planurile vagi ale următorului roman şi mi-e teamă de el. Trebuie să-l iau pe departe, să-l înconjur şi să-l iau prin surprindere ca să pot să zic că am măcar ideea, măcar conceptul, că măcar ştiu ce vreau să fac. Şi de aici începe depănarea firului.

– Cu „Ploile amare” cum a fost? V-a fost teamă de el?

– „Ploile amare” are o poveste complicată. El a fost romanul meu de sertar. Am început să-l scriu prin ’80 şi ceva şi-am lucrat având eternitatea comunistă acolo, în sprijinul meu. M-am dus cu el destul de departe. Am publicat fragmente prin „Familia”, prin alte reviste în anii ăia. Sigur, normal ar fi fost ca după Revoluţie să ies cu el în mână, sub formă de manuscris, să-l agit pe stradă în faţa demonstranţilor. Am constatat, însă, imediat după Revoluţie, că romanul trebuie aruncat. Ceea ce am şi făcut.

– Deci sunt acele pagini pe care le-aţi aruncat la tomberon pe când vă aflaţi cu o bursă în străinătate!

– L-am scris din nou, şi în străinătate, şi aici, până când am ajuns să mă împiedic în el şi să zic: Dumnezeule, îl arunc şi scriu din nou totul altfel! Ideea s-a structurat din mers, s-a complicat, s-a simplificat în diferite stadii, dar la paginile acelea scrise în comunism, unde toate lucrurile erau ascunse sub cuvinte, care cereau o enormă, ştiu eu, subtilitate a cititorului să vadă CE există acolo, sub cuvinte, am renunţat, toate au trebuit aruncate. Celor care eram după ’89-’90 nu ne mai erau, ştiu eu, accesibile acele subtilităţi atât de învăluite, atât de esopice, atât de ascunse. Şi, totuşi, nu se putea spune totul direct. Un roman care nu are un etaj sub nivelul apei, care n-are ceva ascuns pe care cititorul mai degrabă să-l simtă, decât să-l citească, riscă să se răstoarne, să nu însemne nimic. Sunt romane apărute în ’90, până prin ’95, pline de tot ce nu se putea spune şi, totuşi, n-au rămas, undeva le-a lipsit partea de sub nivelul mării. Partea aceea care îngroaşă, care comunică cititorului, dincolo de partea care se citeşte şi se poate povesti. Ei, aia a început să lipsească. În comunism, în partea asta, era convingerea noastră că ne înţelegem printre cuvinte, peste cuvinte, că ghicim ce-am vrut să zicem. Asta ne ţinea loc de acest, ştiu eu, dedesubt, de acest subsol al cărţilor. Nu există cărţi care să dureze mai mult de o lectură fără acest subsol. Dacă atunci când citeşti ai citit totul, sută la sută, nu mai ai nici un motiv să citeşti cartea a doua oară.

– A avut nevoie prozatorul Alexandru Vlad de 20 de ani pentru a-şi lepăda această „haină”?

– Ca să fiu sigur c-am lepădat-o! Dacă m-aş fi grăbit, dacă intenţia mea ar fi fost să scriu neapărat o carte, probabil aş fi putut s-o fac mai repede un pic cu câţiva ani. Dar în intervalul ăsta am făcut presă, am făcut ziaristică şi mi s-a schimbat stilul, mi s-au scurtat frazele, au devenit mai asertive, au început să alterneze fraze lungi cu fraze scurte, directe. Am încercat să mă depărtez şi eu de cel care fusesem înainte, încotoşmănat în expresiile alambicate, apreciate la vremea aceea de critică. Sigur, nu eram un necunoscut, dar trebuia să scap eu însumi de balastul ăsta, să descopăr cine mi-e noul cititor, cine sunt eu după evenimente. Noi am fost prea tineri până-n ’89 şi prea bătrâni la două săptămâni după ’89. Trebuia în hăţişul ăsta să las o tânără generaţie care n-avea balastul trecutului să se exprime, să-şi dea măsura. Şi chiar să dezamăgească… Ca să mă mai asculte cineva şi pe mine, cel recuperat din perioada de dinainte.

– Ajungem şi la povestea din acest roman, la firul narativ. Este de remarcat, au spus-o mulţi critici literari, că aici aţi lăsat deoparte fragmentarismul, naraţiunea de tip puzzle şi aţi scris o poveste. O poveste despre tragicii ani ai colectivizării. Dar punctul de plecare este situat într-un sat, undeva lângă Dej, în timpul groaznicelor inundaţii din 1970, un sătuc învăluit de ape. Unii critici au văzut aici o parabolă a comunismului…

– Sigur că există o poveste care poate fi spusă şi simplificată. La mine în manuscris, înainte de toate, a existat povestea asta care avea o pagină, ca eu să ştiu pe ce brodez: în ce an suntem, ce se întâmplă… Nu asta e problema când scrii o carte. Problema cea mai mare nu e povestea, ci cum o desfaci în elemente, în capitole, să zicem, sau în unităţi mai mici decât capitolele. Şi cum i-o serveşti cu linguriţa cititorului, în ce ordine. Pentru că şi el trebuie să facă ceva, să descopere el singur lucrurile, să aibă despre sine părerea bună că este un cititor competent. Tot ce-ţi dă cititorul ţie se decontează în favoarea autorului. Cu cât participă el mai mult, cu atât e mai solidar cu cartea pe care o citeşte. La un moment dat, e jumătatea lui, jumătatea autorului. Ei, asta numesc eu lectură, la acest tip de lectură râvnesc. Şi dacă există un fond parabolic în carte, am avut grijă întotdeauna să fie ca moneda care cade în dungă, să nu fie sigur nimeni că-i parabolă. Adică, nu, domnule, e o întâmplare, aici sunt descrise lucrurile în amănunţime, aici lemnul e lemn, picătura de ploaie e picătură de ploaie, simţim cum miroase haina udă… De ce să fie parabolă? Parabola e-n chestii generale, în chestii abstracte, în chestii fine. Ei, am învăţat de la mari maeştri că există un loc îngust prin care o întâmplare obişnuită poate să fie paradigma vieţii, paradigma comunismului, paradigma, ştiu eu, tragediei, a crimei. Cineva care comite o crimă nu mai e om ca toţi ceilalţi, n-a avut un simplu incident în viaţă. El a trecut dincolo. Ce fel de om este? Toate acestea trebuie bine gospodărite şi însoţite de un fel de plan care, de obicei, rezistă până ai făcut jumătate din treabă, după care începe să pârâie şi personajele să nu mai încapă în el, să dorească mai multă libertate, chiar să şi-o ia cu forţa… Şi n-ai ce face. Te uiţi şi vezi unde vor să meargă, dacă nu cumva se orientează destul de bine, şi refaci planul. Asta se poate întâmpla de două-trei ori. Şi abia atunci vom avea la sfârşit o carte pe care citind-o să ţi se pară şi liberă, şi supravegheată de autor. Să ai şi un sentiment de libertate când o citeşti, şi unul de arhitectură, datorat autorului. Nu cumva am ajuns acum să fac o didactică a romanului?

– Ba da. Dar n-am îndrăznit să vă opresc. Tocmai constatam, de altfel, că aţi reuşit să vă detaşaţi de „Ploile amare” şi să faceţi teoria romanului! Eu speram că rămânem în vâltoarea evenimentelor pe care le-aţi surprins atât de bine şi să le oferim ascultătorilor firul narativ de care vorbeam.

– Să-l povestesc eu şi să mă şi încurc, probabil! Da, ai observat că aş vrea să mă sustrag de la acest lucru. Îmi pare bine că romanul s-a închis şi m-a lăsat pe dinafară. Lucrezi 4-5 ani, personajele acestea devin obsesii, îţi populează visele, dai rateuri de foarte multe ori cu ele. Am tăiat 50 de pagini când cartea era deja în tipar… Pentru că erau în plus. Şi aşa mi se pare la limită cartea. La limită cu mulţimea de amănunte şi de personaje secundare. Am scos de tot un personaj care nu apare nicăieri în această versiune tipărită, pentru că un pic erau prea multe. Deci trebuia să dau o saţietate, dar să mă opresc la limită. O să povestesc şi eu aşa cum mă pricep, să nu mă contrazică cineva care a citit cartea de curând. Problema mea era că într-un sat care se izolează de ape – şi de aia mi-am ales o zonă, pe lângă Dej, unde relieful să permită pentru scrupuloşi să existe ba un deal, ba o vale, încât atunci când apele intră să poată izola un sat ca o insuliţă, aflat pe o movilă undeva deasupra – se întâmplă ceea ce, datorită izolării, se poate întâmpla într-un roman de Agatha Christie: toată lumea care trebuie, de care ai nevoie, înăuntru! Inclusiv victimele, vinovaţii, toţi sunt înăuntru. Ca în celebra „Diligenţă”. Diligenţa e umanitatea, deşi e compusă din 7-8 oameni de categorii diferite. Ei, în această lume închisă au apărut şi cei care lipsiseră la un moment dat şi erau acolo ca la judecată, ca la Cina cea de taină. A trebuit să scriu cu grijă şi să explic pentru fiecare în parte de ce-i acolo. Din motive secundare se aflau acolo. La sfârşit se dovedeşte că acolo se spală rufele care nu ies deloc mai curate, nici nu se putea în atâtea ape murdare. Deci în acest sat izolat, în anii ’70, când sunt inundaţiile, se creează ceea ce fusese România în timpul comunismului: o ţară izolată, nu ne trebuia nimic din afară, aveam un lider – şi-n această carte există un lider – care ne iubeşte. Sau, în orice caz, nu ne urăşte.

– Care vrea să ne facă mereu bine!

– Da, şi nu înţelege de ce binele acesta nu-l apreciem destul, de ce nu-l iubim pe el destul. Într-adevăr, el tot timpul spune că face bine, până când constatăm că tot binele pe care-l face este că nu pedepseşte abuzurile şi abaterile altora, mult mai nevinovaţi. Le trece cu vederea. Nu-i chiar un bine adevărat. În această situaţie, se ajunge la o criză cu lucruri mai vechi, din timpul colectivizării din 1950 care ies la iveală. În noua criză, adică după ce că avem de-a face cu apele, după ce că autorităţile nu stau bine în raportul lor cu oamenii, nici oamenii în raportul lor cu apele sau cu animalele, sau ei între ei, colac peste pupăză mai apare şi problema aia veche de 20 de ani peste care stăteau cu toţii şi nu ştiau ce miroase.

– Problema unei crime!

– A unei crime, da.

– Ne oprim aici cu firul narativ, ca să nu dezvăluim chiar tot. Îl vom relua ceva mai târziu altfel.

– L-am încâlcit destul!

– Vom vorbi despre personaje, cred că aşa l-am putea descâlci! Deocamdată vă propun să ascultăm ce ne-a spus, nu cu multă vreme în urmă, poetul Ion Mureşan despre romanul „Ploile amare”: Este o carte care va ocupa atenţia criticilor de proză şi atenţia criticii literare româneşti. Eu am încercat să-i găsesc scriitori înrudiţi în literatura română, să-i găsesc filiaţii în romanul românesc şi nu am găsit. Aş spune că este o carte unică în proza noastră, prin scriitura ei, prin subiectul abordat, prin fraza care merge undeva între vers şi aforism, prin tăietura aproape axiomatică, foarte curată, foarte cristalină a propoziţiei, prin construcţia cărţii, prin faptul că toate personajele care intră în roman sunt rezolvate, că nu are nici cuvinte în plus, nici în minus. Este o lucrătură de bijutier care lucrează pe un material şi pe o temă foarte grave. Cartea poate fi tratată şi ca o parabolă, până la urmă, o parabolă a deconstruirii sistemului comunist. Este o carte în care un sat înconjurat de ape, un sat care are toate tarele sistemului, un sat care începe să se umfle, să dospească, să fie la marginea putreziciunii şi a mizeriei, se developează. Se developează toate mizeriile, toate porcăriile care s-au făcut în perioada colectivizării, dar fără ca asta să fie miza cărţii. Ea explodează în parabolă, dar poate fi şi un roman la fel de bine social, la fel de bine un roman de dragoste. Are o groază de dimensiuni care sunt toate prezente deodată. O ştiinţă, aş spune, un talent extraordinar al identificării detaliului semnificativ îl găsim la Alexandru Vlad şi tocmai acest detaliu semnificativ are deschideri mereu înspre parabolă, dar este mereu echilibrat, foarte bine echilibrat, de concreteţea propoziţiei, de încărcătura de real a fiecărei fraze, în aşa fel încât el stă undeva pe muchie de cuţit, între un roman foarte realist şi în acelaşi timp cu deschideri simbolice, parabolice, evidente. E un deliciu cred pentru orice cititor, mintea şi privirea joacă pe fraze care sunt întotdeauna imprevizibile, întotdeauna cartea este mai inteligentă decât te-ai fi aşteptat şi decât propria ta putere de a prevedea finalul frazei. Am spus: o cartea unică în literatura noastră. Cred că va face carieră. Iată, poetul Ion Mureşan a surprins în câteva cuvinte lucruri pe care ne-ar trebui minute în şir să le dezbatem. Roman de dragoste, roman social, roman despre comunism, roman politic…

– Roman poliţist cu inserţii uşor fantastice uneori. Un roman care n-a vrut să opteze pentru un gen. Este şi un roman realist, nu se poate spune că elementele realismului nu sunt acolo. Am învăţat de la marii maeştri că nu trebuie niciodată să epuizezi misterul iniţial. Să rămână impresia că ceva, totuşi, n-a fost spus, ceva foarte aproape de noi. Era gata să vedem, poate după pădure, poate după copaci, poate n-am fost atenţi… Poate urma să se întâmple într-o ultimă pagină nescrisă. Să avem această senzaţie, ei, asta-i o bucurie pe care trebuie să ne-o dea proza. Poeţii o dau de fiecare dată.

– Un comentator observa că romanul „Ploile amare” înaintează cu încetineala bătrâneţii. A fost, cred, un risc asumat, precum ploile lungi, monotone, sâcâitoare. Abia pe la jumătatea cărţii se leagă lucrurile, chiar dacă apele nu se limpezesc…

– Dorinţa mea a fost, şi sper că am reuşit, ca până la finalul cărţii cititorul să aibă de găsit ceva care să-i răstoarne înţelegerea de până în clipa aceea sau să i-o completeze. În primele trei-patru capitole apar personaje independente. De altfel, fiecare capitol are tendinţa de a se autonomiza în structură. Parcă ai lăsa o picătură de cerneală pe sugativă şi ea vrea să se lăţească. Şi nu ţine cont că mai există şi alte picături, şi alte personaje, şi alte capitole. Are problema aia în clipa aia. Iar eu trebuie să pun pe tavă trei sau patru capitole înainte de a începe să mişc personajele şi să induc oarecare curiozitate cititorului care să înţeleagă – şi înţelege, din câte am aflat de la alţii, pe la pagina 30-40 –  că, totuşi, în cartea asta se întâmplă ceva.

– Şi se întâmplă, chiar dacă acţiunea curge ca un fluviu uriaş, leneş, dar incitant. Îl avem acum în direct, prin telefon, pe criticul literar Victor Cubleşan care a semnat, de curând, în revista „Steaua” o cronică amplă, elogioasă la „Ploile amare”. Victor, ţi-a plăcut acest roman?

Chiar foarte mult. Îndrăzneam, în finalul cronicii, să spun că este cel mai bun roman al anului şi chiar cel mai bun din ultimele două decade. Rămân la această convingere. Este un roman extrem de bine executat, are un plan foarte bine gândit şi are o scriitură foarte, foarte bună.

– Dacă aş fi critic literar mi-ar fi foarte greu să spun ce mi-a plăcut mai mult: naraţiunea, personajele, stilul, felul în care construieşte prozatorul romanul, felul în care îmbină elementele… Norocul meu că sunt cititor!

Despre un roman bun nu poţi să spui: cutare şi cutare mi-a plăcut… Ansamblul în sine creează, până la urmă, această impresie extraordinară şi duce la satisfacţia cititorului, la plăcerea acestuia. În cazul de faţă, cum spuneam de altfel şi în cronică, avem de a face cu un subiect foarte bine ales, după părerea mea, cu un plan, cu o idee, şi apoi cu o concretizare în acest tip de roman. Arhitectura aleasă, stilul pe care l-a pregătit foarte bine prozatorul şi acest balans foarte, foarte bine cântărit între dezvoltarea personajelor şi ritmul acţiunii. Pentru că înainte vorbeaţi despre modul în care se desfăşoară acţiunea… Ritmul nu este lent, numai că acţiunea se desfăşoară în foarte multe direcţii şi poate de aici impresia iniţială de lentoare. Este, de fapt, o mişcare foarte rapidă. Problema este că ea devine pentru cititor coagulată abia în momentul în care acesta începe să aibă întreaga panoramă  în faţa ochilor. Or, aceasta vine pe măsură ce parcurge capitol după capitol şi adaugă piesele de construcţie la ansamblu.

– Am să te citez: „…ceea ce pare un încâlcit ghem narativ, odată începută lectura, se comportă ca un ghem aruncat în jos pe scări, desfăşurând în urma sa un fir puternic şi uşor de urmărit.” Spune-ne câte ceva şi despre personaje! Tu ai subliniat în cronică acest lucru, ca fiind unul dintre elementele cele mai importante, valoroase şi cuceritoare ale romanului.

Construcţia romanului orbitează în jurul personajelor. Romanul este alcătuit din capitole care sunt concentrate asupra unui personaj care conduce prin spaţiu şi prin timp dezvoltarea acţiunii. Vorbim de personaje extrem de bine realizate. Spuneam în cronica semnată că nu este vorba de şabloane, deşi vorbim de o carte care porneşte de la un subiect foarte delicat, cel al perioadei comuniste, în care foarte mulţi autori şi-au prins urechile încercând să meargă pe şabloane. Adică, există comunistul rău şi există protestatarul bun. Un fel de alb-negru. Ei, bine, personajele din acest roman sunt extrem de umane. Există foarte puţin schematism şi foarte puţine locuri comune în construcţia lor. Fiecare este efectiv un om din carne şi oase, un om cu o poveste în spate, un om care are un plan în cap, care are nişte intenţii, sentimente. Povestea romanului este dusă înainte tocmai de aceste personaje fabuloase, dintre care trebuie să-l amintesc, îl remarcam şi în cronică, pe preşedintele ceapeului, personajul negativ, dacă vreţi… Dar un personaj absolut convingător, pentru că pe măsură ce constaţi cât de malefic este, realizezi şi cât de uman este. Şi nu te apropii de el ca de o caricatură, te apropii ca de o persoană pe care o înţelegi, pe care o simţi, pe care chiar ajungi să o simpatizezi în anumite momente, pentru că are această fibră umană profundă. La fel, figura vizitiului, figura tânărului profesor, bătrânul doctor… Toate sunt personaje care au viaţă în ele.

– Ştii că aveam eu o întrebare când vorbeam despre romane, despre astfel de cărţi: spune ceva despre viaţă?

Nu numai că spune ceva despre viaţă, dar romanul acesta are o viaţă. Adică, citindu-l, înţelegi că vorbeşte despre oameni, nu despre nişte păpuşi conduse de autor. Sunt oameni care au voinţa lor proprie şi sunt conduşi de instinctele lor proprii. Până la urmă chiar ele ajung să conducă inevitabil acţiunea într-o direcţie, pentru că este modul lor de a trăi, de a gândi, de a face. În acest univers închis, toate evenimentele sunt date de această mişcare a personajelor, a oamenilor, de trăirile lor.

– O să încheiem cu un nou citat din cronica pe care ai semnat-o în revista „Steaua”: „Ceea ce reuşeşte Alexandru Vlad în modul cel mai convingător, şi ceea ce situează romanul de faţă peste cele similare propuse recent, este modul credibil şi verosimil de a prezenta oamenii. Autorul nu are o teză de demonstrat, ci o intenţie, iar cititorului îi rămâne sarcina de a opta pentru o lectură de profunzime sau de suprafaţă. În Ploile amare există o poveste a satului românesc, o poveste poliţistă, o poveste de dragoste, un discurs subteran despre izolare şi dictatură şi o dimensiune simbolică a regăsirii trecutului nostru.” Victor Cubleşan, poate autorul vrea să intre în dialog cu tine!

– Îi rămân recunoscător. Nu atât pentru concluziile pozitive, foarte pozitive, ci pentru că a desfăcut mecanismul, cu grijă l-a desfăcut, ca să-l poate face înapoi şi să poată demonstra celui de faţă, respectiv cititorului cronicii, de ce funcţionează. Ei, asta e o chestie făcută cu pricepere şi tandreţe. Pentru acest lucru pot depune mărturie, că doar eu sunt obiectul cronicii. Mă rog, cartea mea. Iar pentru ce înseamnă obiectul poate depune mărturie criticul scriindu-şi cronica. Aşa cum el mă confirmă pe mine – da, ai făcut, da, ai reuşit, ştiu că acestea ţi-au fost intenţiile -, eu cred că tot aşa şi criticul poate să se încreadă în autor când zice da, m-ai prins, ai numărat bilele, le-ai adunat şi ai constatat că jucăria funcţionează. E unul din acele cazuri fericite. Mi s-au întâmplat destul de rar de când sunt prozator. În schimb, mi s-au întâmplat multe alte lucruri. Am avut cronici în care n-am fost înţeles aproape deloc… Sigur, au vrut să-mi facă foarte mult bine, să-mi stabilească prestigiul, datorită semnatarului. Dar nu m-au înţeles. Uite că, până la urmă, dacă ai răbdare, ţi se întâmplă un lucru precum cel de acum.

– Îi mulţumesc criticului Victor Cubleşan! Domnule Alexandru Vlad vă propun acum să deschideţi romanul pe care, oricât v-aţi mira, chiar dumneavoastră l-aţi scris, să intraţi din nou în paginile lui, în atmosfera lui şi să ne citiţi o pagină-două în timpul pe care îl mai avem la dispoziţie.

– O să fac şi lucrul acesta, deşi e greu să deschid cartea. Îmi pare bine că am scăpat de încărcătura ei. Am impresia că nu mi-au rămas destule cuvinte. Dacă ar trebui să scriu o altă carte acum, dacă aş fi, să zic, grăbit de vreun editor care mi-ar fi dat un milion de euro avans, aş constata că nu mai pot inventa gesturi mici, că nu mai pot improviza comportamente umane, nu mai am destule cuvinte şi că trebuie să tac din gură o vreme, să mă duc să-mi văd de treburile mele un an, doi până când mă refac. În situaţia asta, când citesc din roman, intru ca şi cum aş intra prin geam în propria casă. Dar să vedem, să încercăm…

/…/ Ajunge?

– Aţi putea deschide cartea oriunde şi să… Mă gândeam ce frumos ar fi fost să ne fi citit şi monologul căruţaşului, hoţului Zaharie când i se răstoarnă căruţa şi îşi găseşte sfârşitul acolo. Nu ştiu dacă îl aveţi la îndemână.

(răsfoieşte cartea) Dacă mi-l găseşti, dacă mi-l găseşti…

– În orice caz, am ascultat monologul lui Alexandru, preşedintele ceapeului, cel care deţine puterea, cel care hotărăşte izolarea satului pentru diverse foloase personale.

– Unul din monoloagele lui, el având o problemă recurentă: de ce nu-i iubit, de ce oamenii fură, de ce nu-i înţeles şi de ce vrea cineva să-l schimbe.

– El care făcuse tot binele din lume… Să vorbim şi despre celelalte personaje, pe scurt. Doctorul Dănilă! Ce caută în sat?

– Doctorul Dănilă explică singur ce caută în sat. Având probleme la dosar în momentul în care termina facultatea, noul regim comunist nu avea multă, ştiu eu, clemenţă. Puteai să zbori din facultate când mai aveai câteva luni până s-o termini. Şi toată munca, şi toată investiţia şi toţi banii, totul se ducea dracului. Ascunzându-şi nişte pete la dosar, mai degrabă ale prietenei lui, a crezut că să se retragă într-un sat uitat de lume e un lucru deştept. Acolo nu are de ce să te caute nimeni. Erau medici care mergeau chiar la canal. Pentru că acolo, ca medici ai lagărului, aveau salariu dublu şi cartelă în plus. Şi nu-i mai întreba nimeni prea multe. Acest doctor aşa ajunge în sat. Constată ce se întâmplă destul de devreme. Adică şareta lui de doctor care avea 5-6 sate de vizitat este repede confiscată de activişti…

– Să nu rămânem doar la doctorul Dănilă. Brigadierul Brodea!

– Brodea e cel mai misterios. El se dezvăluie ca o ceapă care are foile fiecare de altă culoare. La început pare un personaj destul de excentric care are obsesia găinilor pe care le are în grijă şi la care, din cauza izolării, rămăsese fără hrană. Se zvoneşte despre el în sat că ar fi fost puşcăriaş, ba chiar îi recunoaşte învăţătorului, dascălului, lucrul acesta şi chiar începe să-i spună din puşcării destul de multe. Îţi vine să ai stimă faţă de el după atâta suferinţă, dar singur recunoaşte că nu s-a purtat foarte bine în puşcărie, că ar fi vrut să devină şi informator, dar nu au avut nevoie de el, că a avut un fel de criză religioasă inversă, că s-a crezut Isus în carceră, nu pe cruce, ci în cutie. Pe urmă, în altă ipostază, constaţi că este exact preotul greco-catolic care se afla ascuns în sat în momentul în care are loc crima şi asupra căruia, într-un mod foarte cinic, un activist mai bizar, îmbrăcat în gri, mai degrabă un fel de militar din armata de eliberare chineză sau om de-al Securităţii omnipotente, a aruncat vinovăţia, zicând: îi puneţi o puşcă la streaşină şi de restul ne ocupăm noi. S-au ocupat aşa de bine, încât peste 20 de ani satul avea să se trezească cu toată această mizerie scoasă la iveală de apele care ar fi trebuit să ascundă totul.

– Paznicul de noapte Toma Buric, un personaj fascinant! Singurul care are curajul să i se opună preşedintelui Alexandru.

– Paznicul pare a nu avea altă raţiune decât să trăiască noaptea şi să doarmă ziua. Dezvoltă şi el teoriile lui, cum că fără paznic nu există comunitate, şi asta încă din cele mai vechi timpuri. De fapt, el are o problemă cu timpul. I se pare că îşi aminteşte când au venit ţiganii în sat, prin 1800 şi ceva, că i-a văzut în vârful dealului… El are o problemă şi cu păsările, cel puţin le spune copiilor că-l ajută bufniţele din copaci care văd totul. Uneori le imită şi ele răspund. Alteori, ştiu eu, are ritualul lui, cum aprinde felinarul… El ştie tot, aude tot, înţelege cu urechea ce se întâmplă chiar şi pe o uliţă mai îndepărtată unde iese cineva şi intră la vecină, latră un câine, scârţâie o poartă…

– Să încheiem cu, deşi n-am vorbit de sanitarul Kat, de predicatorul penticostal, de căruţaşul Zaharie, să încheiem cu Pompiliu, învăţătorul.

– Pompiliu este personajul care până la urmă cumulează o oarecare simpatie din partea cititorului. Deşi este destul de naiv şi, ştiu eu, puţin aerian la început. Cade victimă unei relaţii cu o femeie, e convins că el a început…

– Femeia fiind soţia preşedintelui!

– Da, destul de neglijată, care avea şi interese, şi poliţe de plătit. Cu toate astea, pentru mine rămâne destul de simpatică, o femeie adevărată. Până la urmă, Pompiliu se trezeşte implicat într-un fel de anchetă. Brigadierul îl roagă să găsească unde a dispărut ţigănuşul care aducea cafea. El, investigând, descoperă că există undeva o oarecare cabană. Spunându-i paznicului, acesta tresare şi zice: e, vii dumneata de-acolo? ştii ce-i aia? Medicul nu-l recunoaşte pe preotul greco-catolic, dar îi recunoaşte operaţia de apendicită. Zice: feţele îmbătrânesc, dar operaţia de apendicită prost făcută nu am cum s-o uit. Atunci şi cititorul constată că unul din personajele necunoscute, căzute, ştiu eu, din cer în sat, nu-i chiar un intrus. Doctorul zice: ar putea să fie fişa lui medicală pe undeva, ăia când au confiscat n-au luat chiar tot! Încet-încet atrag cititorul într-un hăţiş de curiozităţi, pe care le răsplătesc pe parcurs, şi-i las până în final ceva de aflat.

– Iar la final aflăm că…

– Aflăm ce va afla şi cititorul când va citi cartea.

– Doar atât: învăţătorul Pompiliu este cel care va duce mai departe, spre lumină şi dincolo de ape, adevărul.

– Pompiliu evoluează, el se schimbă, el începe să vadă lucruri pe care nu le-a văzut. Vântul bătând într-un Isus de tablă – altădată nu s-ar fi oprit acolo. Lişiţele ieşind din apă, nu se ştie, zboară, înoată, plutesc, iau apa cu ele. Lucruri care depăşeau sensibilitatea lui de băieţaş cam gogoman până atunci. El pleacă din sat ca şi cum ar fi scăpat în libertate şi-l aşteaptă o altă viaţă şi, mai ales, libertatea de a lua o decizie în ce-l priveşte. Printre puţinii care ies de acolo cu această libertate.

– Mai există un personaj care ţine de construcţia romanului şi care rezolvă în câteva pagini cam toată cheia poliţistă a cărţii, mă refer la detectivul din puşcărie, detectivul de şcoală veche.

– Da, există un detectiv care doar cu deducţia şi cu logica ne spune pe la mijlocul cărţii ce s-a întâmplat. Şi că preotului greco-catolic i s-a înscenat crima aceea. Dar noi nu-l credem! Ne amintim de el abia la sfârşit şi constatăm că a avut dreptate.

– Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc! Vă doresc să aveţi linişte după aceste multe pagini ale romanului „Ploile amare”.

– Mi-aş dori şi eu, dar bănuiesc că presa sau alte lucruri n-or să mă lase chiar în linişte. Să sperăm că vor fi surprize plăcute sau majoritatea plăcute în continuare. Mulţumesc şi eu!

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 5 martie 2012

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

CENACLUL UBB

Radu NICIPORUC

niciporiuc

Născut la 22.05.1950 în Cluj. În anul 1976 debutează cu poeme în revista Steaua. În 2003 înființează editura FABULATOR. În următorii ani traduce Mici infamii de Carmen Posadas (Ed. Fabulator, 2004), Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna (Ed. Fabulator, 2004), Fascinația cuvintelor de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea, (Ed. Fabulator, 2006), Povestirile Evei Luna de Isabel Allende (Ed. Humanitas, 2008), Mauricio sau alegerile locale de Eduardo Mendoza (Ed. Humanitas, 2010). A publicat în revistele Observator cultural, Viața Românească, Dilemateca.

 

 

Ascensorul

După ce își scoase cheile și își lipi rondela de plastic de panoul interfonului, domnul Pascu intră în holul blocului, trecu pe lângă avizierul asociației și cutiile poștale de pe același perete, și se opri cu un aer suspicios în fața butonului de comandă al ascensorului. Își dădea din prima secundă seama dacă era totul în ordine și, după ce răsufla ușurat, chema cabina și urca la ultimul etaj. Era un ascensor vechi, reparat de ze- ci de ori din fondul de rulment al locatarilor, făra ca vreunul din tehnicienii care se perindaseră să explice de ce se bloca liftul tocmai când sosea domnul Pascu de la Mega Image, cu laptele și apa minerală. Dânsul slobozea la repezeală un paștele mă-sii, și în cepea să-și tamponeze cu o batistă de hârtie ceafa și chelia, transpirate instantaneu. Își ciulea apoi urechile, căutând să prindă eventualele zgomote făcute de femeia de serviciu, când aceasta aduna sticlele goale, pantofii scâlciați și revistele din preajma tomberonului, manevre pentru care, de regulă, își ținea liftul la îndemână. Dacă le auzea, pulsul domnului Pascu scădea vertiginos. Când se încredința însă că pânda fusese inutilă și ascensorul se încăpățâna să rămână pe loc, scotea altă batistă și repeta ritualul tamponării și al căutării unei soluții. Nu se încumeta să se aventureze pe scări, de vreme ce scăpase nu demult de corset și abia începuse să facă primele drumuri la piață și la magazinele din jur.

Deunăzi, fusese nevoit să urce până la trei, unde, conform ecranului cu cifre roșii, se afla cabina. Ajunse nădușit, cu pocnete în urechi, deși urcase încetișor fiecare treaptă; își recăpătă însă încrederea după ce găsi ușa ascensorului întredeschisă. Intră în cabină, controlă limitatorul, și apăsă pe buton. Flavia n-a aflat niciodată de întâmplările acelei zile.

Acum, însă, cifra de pe panou se înmulțise cu doi, și în loc de zgomote salvatoare, casa scărilor îi trimitea exact mirosurile care îi întorceau stomacul pe dos: cel de chiftele, și de varză. Fără ele, ar fi revenit probabil la interfon și l-ar fi rugat pe administrator să-i aducă liftul la parter. Doar că domnul Pascu ținea uneori să confirme intuiția colegilor săi de liceu, care-l porecliseră Pipăruș, declarându-se în sinea sa bărbat și nu cârpă de șters praful. Drept pentru care se avântă pe scări, și nu trecuse de primul etaj și gâfâia deja ca un copoi. Se opri lângă ușa deschisă a balconului de pe palier, și după ce respiră convulsiv aerul proaspăt al începutului de primăvară, își reluă ascensiunea într-un ritm mai temperat. La trei se opri să-și tragă sufletul și să se uite la vrăbiile aliniate pe balustradă. În timp ce se uita la ghearele lor minuscule, era atent și la zgomotele care ar fi putut veni de sus, deși cei care le provocau de obicei erau acum la școală sau la slujbe. Nici Adrian nu era acasă. Iar Flavia, cu farmacia. Da, domnule, lucrurile nu se schimbă ca-n filmele de la mall, ci încetișor, așa cum urc și eu scările astea! Anul trecut era cu Forbin în Marea Nordului, iar acum, cine s-ar fi gândit? Când își amintea de Forbin, se înviora. O bijuterie, domnule! Simplu și rezistent! Ultima gheișă, așa îi spunea navei, cu o tandrețe reprimată doar de regretul că se apropia rapid de sfârșitul carierei. În iarna trecută, după ce făcuse linie între Le Hȃvre și o rafinărie norvegiană, se pomeni cu niște dureri oribile, tocmai când Flavia avea mai mare nevoie de el. Acum, însă, era ca nou! Așa-i spusese doctorul! La patru, nu s-a mai putut ține de balustradă, căci palierul era inva- dat de ghivece mari cu etichete înfipte în pământ. Ia uite, la ăsta, și-a fă- cut grădină botanică în fața ușii. Poate i le udă câinele! Nu-l suporta pe Alexe din pricina dulăului ramolit căruia îi fierbea oase de două ori pe săptămână. În zilele ploioase, se întâmpla să-i întâlnească pe amândoi în fața liftului, și mirosul de blană udă rămânea pe pereții cabinei toată dimineața. Când mai avu câteva trepte până la palierul de la cinci, îl năpădi o transpirație rece și picioarele i se înmuiară. Se sprijini de perete, privind câteva minute în gol, peste balustradă. Apoi, săltându-și cu greu picioarele, ajunse la capătul scărilor. Se așeză pe ciment, ținându-se cu mâna dreaptă de una dintre vergele, și fruntea lipită de braț. Undeva se deschise o ușă, auzi zgomot de chei învârtite în yală și niște pantofi cu tocuri în- dreptându-se spre el. Apoi, nimic. Doar un iz de parfum și un glas care îl întreba ceva. L’air du temps! Pe vremuri, când sticluța putea fi văzută doar în reviste, i-o aducea Flaviei din voiaje. Tocurile începură să răpăie, iar pe chipul său posomorât se întipări un surâs.

*

 

Daniel MOȘOIU

mosoiu1

Născut în 23 august, 1969, Racâş, Sălaj. Poet, prozator, jurnalist. A absolvit Facultatea de Filozofie a Ubb Cluj (1995). Debut în Tribuna, 1991. Redactor la Radio Cluj. Volume: Poeme din mers, Editura Timpul, Iaşi, 1999 (Premiul Naţional de poezie Aurel Dumitraşcu, ediţia a VI-a, Premiul pentru debut Mongolu al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor).

 

Bubulina

Omul cu căruciorul era departe, la capătul străzii, aduna fără grabă grămezile de gunoi, aşa că, aşteptându-l, femeile îşi sprijiniră măturoaiele de peretele clădirii, se aşezară, una lângă alta, pe treptele Agenţiei de voiaj şi îşi scoaseră din buzunarele vestelor reflectorizante pachetele mototolite de Carpaţi fără filtru. Numai Ciulina fuma LM şi tot ea, singura, avea brichetă, pe care, după ce îşi aprinse ţigara, o întinse şi celorlalte. Mai întâi Bubulinei, pentru că, deşi venită de curând în echipă, era cea mai în vârstă.

– Ioi, şelele mele, zise Bubulina, oftând.

– Da’ ce-i, ti-i fi obosând…

– Da’ de unde… Îs sprintenă ca o rândunică!

Celelalte râseră. Bubulina, cu ţigara în gură, îşi chinuia degetul mare pe aprinzătorul brichetei.

– No, doamne bate-o, că nu mere…

Ciulina îi luă bricheta din mână şi cu o mişcare scurtă făcu să pâlpâie flacăra. Bubulina trase în piept, îndelung, un fum sănătos.

– Ţî ud dejetu…

– Şî ce dacă-i ud?

– De aia nu mere bricheta.

Bubulina îşi pipăi degetul mare de la mâna dreaptă.

– Îi ud on drac… Tăt măi bune moşinile mele

Femeile râseră din nou. Aveau toate ţigările aprinse care scăpărau precum licuricii, în întuneric, pe strada pustie. Un fuior de fum albăstrui se împletea cu lumina ştearsă împrăştiată de neonul din colţul trotuarului.

– Ce-ţi pasă ţîie, Ciulină, zise bătrâna potrivindu-şi baticul care-i acoperea jumătate din obrajii brăzdaţi de riduri. Dohăneşti ţîgări de domni, casă ai, mâncare ai…

– Şi mai am şi cînci sute de mii puşi deoparte!

– Da’ de unde supărare ai atâţa? întrebă Argentina care, aflată pe treapta de jos, nici măcar nu-şi mai întoarse capul.

– D’api dacă-s deşteaptă!

– Eşti deşteaptă, da’ tăt la mătură dai ca noi, spuse Bubulina.

– D’api trebe să am şi io un servici. Unde să mă duc?

– Dacă ai casă poţî sta şi-n serviciu ista.

– Şî am bărbat de treabă. Îi serios şî câştigă bine, zise Ciulina.

– Apăi eşti norocosă, Ciulină, nu ca mine. Că io patru am avut.

– Ş-amu nu mai ai nici unu’?

– Nici unu’. Tri o murit şi de unu m-am despărţât.

– Cum o murit tăţi tri?

– Aşe bine, că la doi le-o plăcut băutura şî unu o murit în patu’ lui, de moarte bună.

– Ş-al patrulea?

– La al patrulea i-o plăcut femeile. Şi l-am ţâpat di p-acasă.

– Amu nu mai ai bărbat?

– Amu nu-mi mai trebe, că nu mai sîmt nimnic… Că doară nu i-oi pune dejaba în blid!

– Şi cum te descurci sîngură? întrebă râzând Ciulina.

– Aşe mă descurc că mânc spanac şi şălate şi urzâci şi ce pot şi-s sângură şi nu dau la nime. Numa şaişpe mii pă chirie.

Femeile tăcură o vreme. Aşezate pe treptele de ciment, priveau în lungul străzii, de parcă ar fi vrut să se convingă că omul cu căruciorul nu le lăsase acolo baltă. Dar se auzeau, undeva departe, roţile căruciorului zăngănind pe caldarâm. Ciulina îşi aprinse o ţigară nouă, după care le dădu, din nou, celorlalte bricheta.

– D-api şi io stau pă unde apuc, cu tri copii, spuse cu voce stinsă Viorica.

– Io, Bubulină, am un băieţel de doi ani şi stau cu mama, n-am nici lumină, nici gaz, pă strada Strâmbă, vai de capu’ nost’, zise înciudată şi Maria. Numa’ Ciulina are. Femeia începu să tuşească îndelung.

– Io am casă, da’ n-am sănătate.

– Să vă povestesc io cum îi cu casele, spuse Bubulina, după care trase cu sete din ţigară. Am avut o cameră în Dâmbu’ Rotund şi-acuma cu treaba cu proprietaru’ mi-o luat-o. Când m-am dus la Primărie, era unu’Mureşan şi-o zîs că-mi dă o cameră şi bucătărie. Şi pă Mureşan ăsta l-o bătut nişte oameni ş-o intrat în spital şi ăla care-o vinit nou m-o întrebat: lucri? Lucru, dară. No, du-te la servici să-ţi deie. Şi când m-am dus, şăfu o zâs că nu-i dă primaru’ locuinţe, că nu mai are. Ş-atâtea locuinţe goale-s aci pă Pătru Groza… Io în locu’ vost m-aş duce cu copchiii la Primărie şi i-aş lăsa acolo, no faceţi ce vreţi cu ii. Cât mai pot, plătesc chiria, când nu, mă duc sub pod. Că vin cheltuieli grele…

Cu ţigările între degete, femeile, mai puţin Ciulina, îşi îndreptară privirile înspre strada Petru Groza, nu foarte departe de sediul Agenţiei de voiaj, de parcă acolo le-ar fi şi aşteptat aievea o cameră luminată, încălzită, spaţioasă. Tocmai atunci, înspre capătul trotuarului se auziră paşi, iar femeile zăriră silueta unui bărbat înalt, subţirel, complet chel. Păşea grăbit. Bubulina stinse ţigara sub gheata fără şireturi şi se pomeni strigând:

– Servus, Demo!

Bărbatul încetini o clipă ritmul şi privi insistent înspre treptele Agenţiei de voiaj. Iar când se dumiri, îşi dădu drumul la gură, într-un şuvoi precipitat.

– Servus, Bubulină! Tot mai mături, mai mături?

– Amu numa şăd, drăguţule. Iar ai fost la amante?

– Numa’ la una, Bubulină.

– Apăi nu mai poţî nici tu ca-n tinereţe! No, servus, drăguţule, griji…

Bărbatul râse şi, în semn de salut, ridică în aer borseta pe care o ţinea în mână, apoi grăbi iarăşi pasul.

– Da’ cine-i, Bubulină, ăsta?, întrebă Ciulina.

– Ăsta-i ziarist. Demo şi nu mai ştiu cum. O scris de mine.

– O scris de tine?

– M-o dat la ziar, cu poză.

Bubulina ar mai fi aşteptat o întrebare, dar cum ea nu venea, femeile din jurul ei privind-o cu gura căscată, se puse singură pe povestit.

– Apăi o fost amu cîţiva ani, c-o venit noaptea pă stradă şi zîce că să scrie despre noi la ziar. Şî nu l-o crezut nime, că di ce să scrie de noi la ziar, o crezut că vre să ne facă de minune şî numa io l-am crezut, c-avea şi aparat foto în mână. Ş-apăi m-am pus pă povestit şi i-am povestit tăt, da’ i-am fost spusă să nu mă deie la ziar. Şi iel m-o dat, cu nume, că i-am spus ca o proastă şî numele şi tătăt ce-am zâs. Şi şefu’ atunci o vrut să mă deie afară. Da’ l-o calmat Demo şi m-o dus şî la o cafea…

– Du-te tu…

– Da’ ce i-ai spus?

– De-a noast’e, cum ne taie strada dacă aruncă unu’ on pachet de ţîgări după ce-ai măturat, de egzemplu.  Pi di ce să mi-o taie?

– Asta-i drept.

– Ai păţît-o?

– Am păţît-o, zoala. Şi i-am zîs că de ce n-avem şi noi vestiare…

– Ce vestiare?

– Vestiare ca-n toate fabricile. Că, normal, şi asta-i o fabrică, nu? Nu-i fabrică de curăţenie?  No, atunci, să ne deie şi nouă on vestiar, să-ţi poţi lăsa hainele, să ai un veceu, că ne pişăm sub garduri…

– Unde să-ţi deie vestiar?

– Unde… La capătu’ străzî!

Celelalte femei se porniră din nou pe râs. Aşa ceva nici nu le-ar fi trecut prin cap: auzi, să aibă un vestiar! De veceu nici nu putea fi vorba.

– Şi?, întrebă Ciulina continuând să râdă.

– Şî ce? M-o salvat Demo din rahat, c-o vrut să mă deie afara. D’api i-am zîs: tu m-ai băgat, tu să mă scoţî, că rămâi fără sărvici! No, şî mi-o dat drăguţu’ ş-on cafei…

– Da’ de ce-i aşa chel omu’ ista?

– Pi dacă-i chel… No, i-o picat tăt păru’ şi s-o ras în cap.

– Io m-aş fi spăriat de el.

Bubulina scoase o nouă ţigară din pachetul mototolit de Carpaţi fără filtru pe care o aprinse cu chibriturile din buzunarul ei. Privi în lungul străzii.

– Da’ nu mai vine omu’?

– Tu, hai să ne-apucăm şi fără el.

– Io nu mă duc fără om lângă noi.

– Da’ ce-i, Bubulină, ţ-î frică?

– D’apăi nu poţî şti. Îi plin de bagabonţî pă stradă.

– Doră n-ai mătura la tine?

– D’api când eşti bătrână, ce să faci cu mătură?

– D’api dacă eşti bătrână să mai dă dracu’ la tine…

– Tu, să vă spui… Io anu’ trecut am fost foarte, foarte bolnavă şî pe la două-tri m-am dus acasă. Şî pă trotuar, până să ajung, o vinit un tânăr şi m-o prins de umăr, să mă întorcă. Şi când m-o văzut zîce: ei, de erai mai tânără… No, ş-atunci păntru prima dată-n viaţa me mi-o părut bine că-s bătrână…

Femeile izbucniră în râs. Râdea şi Bubulina, dar numaidecât o tuse năprasnică puse stăpânire pe ea, zgâlţâindu-i întreg trupul.

– Doamne bati-le ţigări, zise aruncând chiştocul pe trotuar.

Sătulă de râs, Ciulina se ridică în picioare şi privi în lungul străzii.

– Da’ nu mai vine omu’ nost?

 

 

*

Răzvan PETRESCU

rpetrescu

Născut la 20 septembrie 1956. Scrie proză scurtă; în afară de cel mai recent volum, „Rubato” (Curtea Veche, 2011), celelalte cărţi ale sale au fost publicate la editura Cartea Românească: „Grădina de vară” (1989), „Eclipsa” (1993), „Într-o după-amiază de vineri” (1997) şi „Foxtrot XX” (2008). Teatru: „Farsa” (Ed. Unitext, 1994) şi „Primăvara la bufet” (Ed. Expansion, 1995). Antologia de proză „Mici schimbări de atitudine” (Editura Allfa, 2003) a fost publicată în Israel, la Ed. Nymrod, în 2007. Absolvent al Facultăţii de Medicină. Din 1990 profesează ca jurnalist şi redactor de carte. Nenumărate premii, prezent în antologii din ţară şi din străinătate.

 

RUBATO

Într-o după amiază de vineri

A murit tata. Era un om liniştit, puţin mistic, cu două şanţuri adînci de‑o parte şi de alta a nasului, uneori melancolic, iar duminica, la prînz, obişnuia să facă glume. Arunca lingura de supă în direcţia lustrei şi apoi încerca s‑o prindă. N‑o prindea. Cîteodată spărgea lustra, alteori farfuria cu supă. Supa se răspîndea grasă şi galbenă nu doar pe faţa de masă, ci şi pe pantalonii lui cu dungă, ajungînd în final pînă pe covorul persan, unde devenea extrem de vizibilă şi stabilă. Eu rîdeam cu lacrimi, mama nu. Rîd şi acum, privind Ordinul Muncii Cl. a III‑a primit de tata prin ’68. E o cutie drăguţă, de culoare vişinie, plăcută la pipăit, iar înăuntru se găsesc o insignă de argint, o panglicuţă roşie şi tata. Insigna reprezintă stema ţării, cu raze.

Adevărul e că nu a persecutat pe nimeni, nici măcar un vecin. Dimpotrivă, i‑a ajutat pe toţi, cît a putut. De pildă unul a vrut să plece într‑o primăvară în Venezuela şi tata i‑a făcut rost, cu mari sacrificii, de un astrolab. Din nefericire, omul nu a ştiut unde să şi‑l pună şi n‑a nimerit nici măcar aeroportul, a luat‑o prin pădure, cu pas grăbit, aşa că l‑au împuşcat dintr‑un foişor, exact între ochi. Ni l‑au adus pe înserat să‑l recunoaştem. Cu excepţia feţei, ce părea semnată de Kandinsky (Wassily), era acelaşi profesor de pian pe care‑l cunoşteam cu toţii în bloc, dar mai galben ca de obicei, şi îmbrăcat într‑un foarte expresiv costum negru, închis la gît. Ţin minte că femeia de serviciu a mormăit ceva, în sensul că pute, deşi n‑o invitase nimeni la identificare. Sau la priveghi, pentru că a rămas două zile în hol, ca să‑l vadă lumea.

Tata era un om vesel, purta bretele. Singurul, din tot blocul, care se distra. Găurise uşa de la intrare şi instalase trei vizoare cu gemuleţe verzi, prin care privea în special duminica, notînd cine trece pe scară într‑o agendă neagră. Cînd nu ştia numele celui ce trecea, scrijelea cîte-un x mic pe canat, cam prin dreptul lănţişorului.

Căutînd într‑o zi prin hîrtiile unui vecin suspect de bătrîn (eram mereu îndemnat s‑o fac, cu şperaclul), am dat peste o însemnare mai puţin obişnuită, intitulată Epistolă, scrisă cu caractere voit infantile şi semnată Gabriel, din care citez un scurt fragment: „Un cunoscut scamator (ovaţionat la Madrid şi Stockholm, spunea afişul) a apărut într‑o după‑amiază în arena circului din satul nostru. Ne‑am strîns cu toţii la spectacol, aşteptîndu‑ne la lucruri nemaivăzute. Şi nu mică ne‑a fost mirarea cînd am descoperit, destul de repede, că omul se găsea nu numai în imposibilitatea de a jongla cu mingiuţele din plastic alb, unele roşii, scăpîndu‑le întruna pe jos şi alergînd după ele de colo‑colo, uneori derapînd pe nisip, şi nu numai că răspîndea un soi de fum albăstrui, mirosind a urină de diabetic, ori era cu desăvîrşire incapabil să strige ceva năstruşnic, o ghicitoare, de pildă, ceva pe înţelesul tuturor sau cel puţin al copiilor care, plictisindu‑se, s‑au apucat să taie c‑o pînză de bomfaier stîlpul central al cortului ce‑a căzut pîrîind peste cîteva babe, făcîndu‑le să zbiere, pe bună dreptate, c‑a venit sfîrşitul lumii, dar nici măcar tumba simplă nu‑i reuşea, şi asta nu din cauza aripilor impozante, din placaj, de magician – în realitate semăna mai mult cu un aeroplan decît cu orice altceva – ci din pricina capului său de surprinzătoare dimensiuni, acoperit cu şuviţe de păr astral, cum a remarcat un ţăran exagerînd ca toţi ţăranii, de fapt nişte smocuri meschine, vopsite, noaptea răsucite pe bigudiuri iar ziua lipite cu briantină, smocuri care, recunosc, ar fi putut fi luate la o adică drept macheta unor constelaţii îndepărtate, la vîrsta aceea sau doar dacă locuiai într‑un astfel de sat, fără lumină electrică şi monumente istorice de care să‑ţi aminteşti, te puteai înşela cu uşurinţă în privinţa pilozităţii, şi, la urma urmei, cele mai multe senzaţii depindeau de locul unde te găseai, dacă stăteai în primele rînduri îţi dădeai curînd seama că acel cap enorm îl dezechilibra într‑adevăr pe iluzionistul acrobat, însă nu era pămîntiu, cum ne‑am fi aşteptat, nu avea formă de pară, nu prezenta semne de mutilare, nu sîngera şi nici nu se holba, aşa, cu dinţii rînjiţi, ca să ne facă să rîdem. Era un cap de înger. După două ore am izbutit să‑l ducem la bufet, unde l‑am îmbătat tun.”

Uneori, cînd se lăsa întunericul, ne jucam de‑a spionii. Mai exact, eu eram spionul, iar tata mergea în patru labe pe urmele mele, pînă în baie. Acolo mă prindea, cu admirabilă regularitate, şi‑mi strîngea degetele într‑o menghină meşterită de el, care avea nişte şuruburi mari, de lemn, migălos cizelate. Mă durea, dar trebuia să ţip de plăcere.

Puţin mai tîrziu, cînd am împlinit şaisprezece ani, mi‑am descoperit părintele în camera sa de lucru – unde avea tot felul de microfoane, pocnitori, obiecte greu de identificat însă electrocutante, aparate de fotografiat, pîlnii şi căşti la care asculta ţevile de calorifer – desenînd cu gingăşie o vecină goală. Vecina, deşi era de‑o mare frumuseţe, gemea. Poate şi din pricina faptului că fusese legată de lampadar, cu sîrmă. N‑am mai văzut‑o decît de vreo două ori după aceea, părea schimbată, însă desenul îl păstrez şi‑acum, deasupra patului, e de fapt o guaşă care sugerează extrem de bine atît sînii cît şi lampadarul.

Şi totuşi, repet, tata a fost un om bun. Îmi menţin cu fermitate afirmaţia, în cunoştinţă de cauză şi‑n ciuda faptului că‑n ultima vreme se susţine tot mai vehement c‑a trimis sute de oameni la mare. Unde s‑a aflat că s‑au chinuit îngrozitor. Nu‑i adevărat. Ei n‑aveau altceva de făcut acolo decît să construiască zilnic, după puterile lor, cîte‑un mic castel de nisip, nimeni nu le‑a cerut vreodată să‑l facă prea mare. Singurul lucru mai anevoios era căutatul, pentru că se simţeau obligaţi, dacă nu din bună‑cuviinţă atunci din motive de ordin estetic – pentru a‑şi plăti cumva masa şi casa gratuite – să adune scoicuţe sidefii, din cele numite unghii de sirenă, pe care le înfigeau apoi în vîrful castelelor. Unii, mai comozi, mai bătrîni, mai enigmatici, au preferat să‑şi smulgă propriile unghii, de regulă de la mîini, cu patentul, dar în anumite cazuri şi de la picioare, aşezîndu‑le pe turnul cel mai înalt de nisip colorat astfel şi cu puţin sînge, încercînd prin metoda asta să‑l păcălească pe tata, cînd venea în inspecţie. Bineînţeles că nu‑l păcăleau. Şi erau, în chip firesc, pedepsiţi. Din păcate, ei nu mai pot depune mărturie, deoarece au murit cînd au venit valurile.

Pianina era a mamei. Cred că aveam vreo cinci ani cînd am fost surprins de violenţa cu care tata a decretat, cu capul sub lustră, c‑ar fi cazul să învăţ să cînt. Mama a obiectat că sînt prea mic, şi că oricum nu vede la ce mi‑ar folosi. Mai ales că nici nu începusem încă să vorbesc. N‑are importanţă, a spus tata, e vremea să facă şi el ceva inteligent. În casa noastră, situată în centrul oraşului, nimeni nu cîntase vreodată. Nici măcar mama. Cît despre vecini, n‑am ce povesti, nu îndrăznea nici unul să sară gardul de sîrmă ghimpată. Abia peste trei ani, cînd ne‑am mutat la bloc, lucrurile au căpătat alt aspect. A apărut aşadar un profesor. Era slab, purta ochelari cu lentile rotunde şi‑i era grozav de frică de tata. Cu toate acestea, în cele două ore cît dura lecţia săptămînală de pian, ne jucam, eu şi profesorul, cu teatrul lui de păpuşi în miniatură ori modelam din plastilină. Eram afon. Dar cînd venea tata, nu eu trebuia să arăt ce studiasem în ziua respectivă, ci profesorul. Se aşeza pe taburet cu spatele curbat, mîinile tremurînd vizibil şi pătate cu plastilină roşie galbenă verde, şi interpreta timid o sonată de Chopin, mereu aceeaşi, în si bemol minor opus 35, apoi, spre delectarea familiei adîncite în fotolii, valsul măgarilor, ce sfîrşea prin a‑i adormi pe toţi, pînă şi pe servitoarea care tocmai pusese din nou zahăr în ciulama. În loc de sare. Profesorul a răbdat ciulamaua cu zahăr şi observaţiile de ordin muzical ale tatii aproape şase luni, pînă cînd, într‑o dimineaţă, a intrat în casă purtînd o scufiţă de lînă pe cap, a lovit cu ură claviatura pianinei, pe başi, s‑a închis în debara, a mărturisit că e duşman al poporului iar eu redus mintal şi nu mai suportă – a spus nu mai suportă pe un ton acut – isprăvind cu întrebarea dacă n‑aş vrea să facem amîndoi din plastilină, adusese el o cutie, capul lui Garibaldi pe patul de moarte. L‑am făcut, şi încă bine, cu mustăţi albastre, numai că‑n ziua următoare profesorul nu a mai apărut. Eu, cel puţin, nu l‑am mai văzut decît atunci, seara, cînd ni l‑au adus îmbrăcat în negru. Tata a aruncat capul lui Garibaldi, şi eu am spart placa de bronz a pianinei, apoi i‑am smuls o pedală. Pedala am potrivit‑o mai tîrziu la tricicleta cu care‑am participat la un concurs judeţean de triciclete. Nu l‑am cîştigat, am ieşit chiar ultimul, spre disperarea părinţilor. Visul meu era să ajung artist. Întreaga mea fiinţă năzuia către un asemenea ţel. Vreo zece, douăzeci de ani mai tîrziu, am reuşit ceva în acest sens, fiind ales, după o probă de telegenie, să joc într‑un film religios al cărui nume l‑am uitat, se pare c‑aveam totuşi rolul principal, sau mai precis eram dublura eroului principal şi‑i făceam împreună pe orbi să vadă, pe şchiopi să meargă, pe leproşi să rîdă. Dar lumea filmului nu mi‑a plăcut. Cu toate că mă salut şi acum pe stradă cu orbul pe care l‑am vindecat. Iar în copilărie, în pofida aspiraţiilor mele evidente, a trebuit să învăţ tot soiul de prostii, să patinez, să alerg mia de metri, să sar capra (?), să mă caţăr pe frînghie, şi nu izbuteam, profesorul de sport, un pisălog care nu mai avea decît un an pînă la pensie, m‑a spus tatii, şi aşa au dispărut atît frînghia cît şi profesorul. La istorie nu mă descurcam, din chimie nu‑mi plăceau decît acizii cu care stropeam fustele fetelor, ele nu se amuzau, femeile n‑au simţul umorului, la română eram nul. Însă aveam talent la desen. Desenam fără încetare, cu febrilitate şi cu limba scoasă din gură, personaje minuscule, ca un Bosch copil. Mă jucam mult în cimitir. Smulgeam aripile muştelor, vîram fluturi în aragaz, tăiam rîmele în două, înfigeam ace cu gămălie în ochii şoriceilor. Eram un copil matur. În zilele cînd, de regulă în timpul weekendurilor, auzeam ţipete insuportabile coborînd din podul casei unde muncea tata, făceam o acuarelă şi fugeam iute la mama, care stătea cu nişte căşti stereofonice pe urechi şi o mască neagră pe figură. Nu‑i puteam arăta acuarela pentru că nu‑i puteam scoate masca. Am avut o copilărie dificilă, nu găseam nicăieri nici o alinare. Iar tata lucra. Lucra întruna. Nu‑l puteam deranja în acele clipe, s‑ar fi enervat. Îşi pusese‑n gînd să purifice cartierul. Să‑l cureţe. Luminatorul era în schimb întotdeauna plin de praf.

În orice caz, mărturisesc că aproape niciodată nu m‑a încurajat să pictez. Zicea că asta e o meserie pentru femei. Un bărbat trebuie să sape. Să tragă cu tunul. În plus, afirma că nu‑s în stare să desenez oameni în mişcare, sau măcar uşor de recunoscut. Uită‑te mai bine pe vizor. Învaţă să faci crochiuri, mă sfătuia el. Am făcut tot ce‑am putut, crochiuri, însă nu l‑am văzut vreodată mulţumit. Nu era de acord cu preocupările mele şi nu înţelegeam de ce, doar îmi luase profesor de pian, ori asta era destul de aproape, dacă nu chiar în aceeaşi zonă cu ce‑mi plăcea mie. O singură dată, sus, la Babele, i‑am stîrnit interesul. Am tras spre încîntarea lui două ventuze cu un pistol cu ventuze în soare. N‑am mai găsit proiectilele. Am plîns o zi întreagă, nici nu m‑am atins de blocul de desen. Atunci tata mi‑a promis un pistol adevărat, cînd o să mă fac mare. Cînd m‑am făcut mare, m‑a înscris la o şcoală paralelipipedică pentru copii de cadre. Eram foarte mulţi în clădire, o clădire gri. Profesorii se comportau ciudat, rigid, purtau uniforme. Unii aveau obiceiul să‑şi arunce din uşa clasei catalogul exact pe catedră. Mi‑au spus că visez prea des, prea colorat, prea nefiresc. La orientarea turistică am luat‑o într‑o direcţie greşită, m‑am împiedicat, am găsit o ciupercă roşie. Aceeaşi ciupercă a descoperit‑o şi instructorul, care mi‑a explicat că e o plantă inferioară, lipsită de clorofilă, ce trăieşte ca parazită ori saprofită, şi se înmulţeşte prin spori. Pe urmă mi‑a înşirat numele cîtorva ciuperci otrăvitoare: buretele puturos (Phallus impudicus), bureţii pestriţi (Amanita muscaria), Boletus satanas, Russula emetica, gheba pucioasă (Hypholoma fasciculare). Acesta este, a continuat el smulgîndu‑mi din mînă planta, un Lactarius deliciosus. I se mai zice şi rîşcov. Şi, ca să‑mi demonstreze cît e de delicios rîşcovul, l‑a mîncat. Un minut mai tîrziu a intrat în comă.

Apoi am participat la trageri. Un sergent care‑l cunoştea pe tata m‑a salutat, un caporal m‑a pupat pe amîndoi obrajii, cînd nu eram atent. Problema era să încarc şi să mai trag cu puşca automată. La început am întrebat de ce trebuie să trag, dar cum nu mi‑a răspuns nimeni, am ţintit copacul cel mai apropiat. Era un stejar. L‑am nimerit de două ori în coroană, în aplauzele colegilor. Cîteva păsărele şi‑au luat zborul ciripind. Mi s‑a ordonat să mai trag o dată. Într‑un iepure. Deşi nu l‑am văzut, l‑am făcut bucăţele. Nişte ţigani, ale căror case se învecinau cu zidul dinspre răsărit al cazărmii, cîntau, aveau nuntă. Nu ştiu ce m‑a apucat şi‑am tras şi‑n ei. Am nimerit‑o pe solistă în picior. Au urmat ţipete. Ca să le curm, am mai tras de trei ori. Violonistul a murit pe loc. L‑au înmormîntat în mare viteză lîngă iepure. Dar la oarece distanţă. Şi astfel a luat sfîrşit întreaga afacere, nu s‑au înregistrat plîngeri, tata avea relaţii, eu halucinaţii, aşa au susţinut toţi, cică le‑aveam şi‑n somn, iar muzicantul fusese un om modest, fără familie. De atunci nu mai visez. Peste patru ani am trecut clasa. Apoi am ajuns la spital.

Îmi aduc şi acum aminte cu plăcere de lungile alei umbroase pe care mă plimbam în dimineţile răcoroase de primăvară, în halat de molton, încercînd să ghicesc de la fereastra cărui salon mă privea tata. Ştiam că‑mi observă orice mişcare, se internase o dată cu mine. M‑am simţit bine în spital, poate pentru prima oară în viaţa mea, cu toate că mi se spusese că eram în misiune. Fusesem plasat într‑un pavilion pentru nevroze nu se ştia bine cît de grave, unii înghiţeau furculiţe, alţii alergau după păsări, în orice caz, cei mai mulţi erau mici autişti şi maniaco‑depresivi destul de tăcuţi. Restul îl formau colegi de‑ai mei, de asemenea în misiune. Înjghebasem un fel de echipă în salonul nostru de şase paturi, ne ajutam între noi să ne spălăm pe dinţi, mîncam împreună pachetele aduse de rude, rudele lăcrimau, împărţeam totul, medicamentele, săpunul, spray‑ul contra gîndacilor. Gîndacii de spital sînt nenumăraţi, agili, roşii şi negri, se pare că le place la spital, pentru că‑i vedeam pretutindeni, în noptiere, prin paturi, cu toate că ni se făceau, ca să nu‑i mai vedem, multe injecţii uleioase, după care un timp nici nu mai puteam merge. Infirmierele erau fără excepţie blonde, cred că foste jucătoare de handbal, un soi de urmaşe feminine şi nu prea, ale lui Wilhelm Tell, părerea unanimă, exprimată‑n şoaptă atunci cînd jucam table în hol, fiind aceea că între o arbaletă şi o seringă nu este, practic, nici o diferenţă, nici măcar în ceea ce priveşte distanţa de la care se trage. Timpul trecea. Cîteodată dădeam şase-şase.

Observam indivizi bizari printre cei obişnuiţi care nu făceau decît să se plimbe prin curte în pijama şi papuci. Încă din primele zile am intrat în vorbă cu un pictor, un tip interesant ce încercase să se sinucidă injectîndu‑şi petrosin în venă, nu‑i reuşise şi acum nu mai avea o mînă, Bordea parcă‑l chema, şi‑şi petrecea vremea stînd în permanenţă cu urechea lipită de un radio vechi. Odată l‑am rugat să mi‑l dea şi mie să ascult şi mi‑a spus că nu se aude nimic, pentru că nu‑i dă drumul. Şi nici nu putea să‑i dea drumul, fiindcă‑i lipseau aproape toate piesele. Un altul, un stomatolog, după ce m‑a somat să deschid gura, m‑a întrebat în două rînduri dacă am văzut fantome. El le văzuse, lîngă Cişmigiu, veneau dinspre Brezoianu. Ce era ciudat era că purtau pălării. În plus, părea poponar, în ambele dăţi, la sfîrşitul povestirii cu fantome, m‑a invitat melancolic să trec pe la el la externare – era internat de zece ani –, avea o garsonieră ca o bijuterie undeva pe lîngă Statuia Aviatorilor, uitase precis unde, i‑am răspuns amabil că nu pot. Deşi părea convingător, la un moment dat tocmai mă uitam la televizorul din sala de mese la un concert pentru vioară de Mozart, cu Oistrach, care murise de patru ani, apropo de fantome. Şi oarecum în legătură cu asta, îmi amintesc că părinţii ne vizitau cu multă conştiinciozitate în fiecare duminică. Ne aduceau sucuri, tuburi de culori, şosete. Pictam acum busole, în maniera lui Braque. Lui tata nu‑i plăcea Braque, în schimb am observat într‑o iarnă că‑i plăcea o muncitoare, de la Fabrica de Pîine. Era internată în altă clădire, la femei. Şi era frig, ningea ca dintr‑un flaut, muncitoarea mergea desculţă prin zăpadă. Tot atunci am făcut cunoştinţă cu un nou coleg, un tip posomorît, la vreo şaizeci de ani. Problema lui era că nu putea să doarmă, şi se plimba ore‑n şir pe culoar, de la un capăt la celălalt, fumînd întruna, înaintînd cu paşi sacadaţi, perfect egali, motiv pentru care fusese botezat trenuleţul. Într‑o după‑amiază de decembrie a făcut o neprevăzută escală în casa scărilor şi, printr‑o piruetă de ultim moment, impecabilă, a căzut în cap pe trepte, un etaj întreg. Aşa că pe el, cel puţin, nu a mai trebuit să‑l supraveghez. Totuşi i‑am făcut un portret destul de reuşit, cu un ochi vînăt şi baza craniului sfărîmată, cînd îl duceau la morgă pe o targă grea.

La externare am primit îndrumări amănunţite de la un domn bine înfăşurat într‑o pătură‑n carouri, despre modul cum trebuie urmăriţi şi denunţaţi cetăţenii care au un comportament deviant în societate. I‑am admirat pătura şi am urmat indicaţiile sale cît am putut mai bine. Eram însă descoperit întotdeauna şi, curios lucru, toţi îmi ofereau cîte o îngheţată cu vanilie. Acasă, tata studia cornetul pe care aveam grijă să i‑l aduc intact, la microscop. Atunci îmi demonstra ce e paralaxa, îmi arăta cîte‑un parameci zvîcnind sub lentilă sau încerca să‑mi explice modul de funcţionare a unei camere de luat vederi, a unei prize ori a satelitului ce trecea în fiecare seară pe deasupra casei noastre. Cred că simpla manevrare a ocularului îi trezea nostalgii, pentru că se apuca să‑mi povestească din nou, în paralel cu scurte lămuriri asupra vieţii în ape dulci a infuzorilor, istoria familiei lui, maică‑sa fusese o femeie frumoasă, suferind de tuberculoză şi pe vremea aceea nu se găsea hidrazidă, aşa că lua paracetamol, se tundea sport, avînd grijă, în ciuda faptului că scuipa sînge încontinuu, peste tot, de soţul violent şi de cei doi copii, soră‑sa devenise inginer pe‑un şantier de construcţii, unde‑l cunoscuse într‑o baracă pe viitorul ei soţ, un expert în dinamită ce avea să ajungă consul, iar tatăl, patronul acelei mici lumi, bunicul meu adică, avea deja gradul de general cînd îşi cumpărase primul automobil cu clacson pară din oraş, cu care îl călcase pe băcan. Se pare că era un om bine clădit, distant, cunoscător a două limbi străine în care vorbea fluent în faţa oglinzii de la baie, şi care mai tîrziu a ţinut un jurnal intim foarte bogat în detalii, unde a notat numele şi viciile tuturor vecinilor şi, pînă cu o oră înainte de‑a muri, felul cum îşi împărţea pensia: un leu gaz pentru lampă, trei lei pîine, zece bani chibrituri, nouă sute ţuică. Tata îmi spunea, zîmbind ambiguu, că bunicul ar reprezenta un model magistral al felului în care trăim, dac‑ar mai fi în viaţă. Neglijent. Infantil. Sau mai degrabă inconştient, pierzîndu‑ne vremea cu fleacuri. Ca exemplu viu mă dădea pe mine. Ştia că vreau să mă fac pictor, cu toate că el sperase să ajung iluzionist. Mai ales după episodul cu şcoala. În viaţă nu faci ce‑ţi place, zicea, şi o zicea des, poate îi suna bine fraza, şi‑atunci eşti nevoit să întreprinzi ceva în folosul celorlalţi, care‑s neajutoraţi, al societăţii, care‑i veşnică, şi asta cît încă se mai poate, doar avem tot timpul în faţa ochilor o imagine a limitei, o cunoşti, deşi s‑ar spune că nu prea te‑ajută creierul, c‑am văzut şi eu undele de pe electroencefalograma ta, parcă‑s dintr‑un caiet liniat, cimitirul, asta e mira, reprezentarea ultimă, pe unele cruci scrie Ionescu, pe altele nu, nu te vom uita niciodată, aici zace Tata, sau Fiica noastră adorată, de multă vreme, s‑a dus dracului mormîntul, s‑a tasat din cauza ploilor, e de groază cît plouă pe‑aici, cînd eram mic furam dude din copacii crescuţi din burţile, fesele şi obrajii celor împăcaţi pe sub pămînt, dacă s‑or împăca, vitamine şi viermi laolaltă, în dudă, viermii fiind bogaţi în proteine şi dudele‑n vitamine, şi‑n timp ce le ronţăiam mă uitam la inscripţiile executate de artişti adevăraţi, la cifre, datele naşterii şi ale morţii, de multe ori gravate greşit, dar nu mai conta, în marmură sau lemn. Şi cîte‑o fotografie. El militar, ea la liceu ori la azil, într‑un instantaneu vechi, bătînd în sepia, sub cîte‑un gemuleţ crăpat. Majoritatea nefăcînd altceva în timpul vieţii lor de mizerie decît să se zbată să iasă din mizerie, neînţelegînd, bieţii de ei, nişte imbecili, că sărăcia îi ajută să fie mai aproape de soarele în care‑ai tras cu ventuza, să se reculeagă, să transpire şi să dispară fără regrete în eter. Oamenii sînt periculoşi, ăsta‑i adevărul, cu ei nu a fost niciodată şi nici nu e nimic de făcut. Îţi trebuie cîteva minute pînă şi să le‑nţelegi numele de pe monumente.

Tata avea un ciocan. În urmă cu douăzeci de ani, era miercuri, după ce‑am văzut unealta aceea plină de sînge închegat şi fire de păr, a început să plouă. Nu înţeleg de ce atît de tîrziu, dar abia atunci m‑am gîndit că tata omora oameni cu ciocanul, în grădină. Apăruseră multe moviliţe suspecte printre zarzavaturi. Şi făcea ce făcea, sînt absolut convins, cu asentimentul dacă nu chiar imboldul mătuşilor mele nemăritate, avînd nişte picioare tulburătoare, cu tălpi triple, le zăream prin gaura cheii de la camera lor de culcare cu perdeluţe scrobite, nişte cucoane în ultimă instanţă destul de ciudate, care se prefăceau că merg la biserică atunci cînd nu se duceau, de fapt, decît pînă la toaleta din fundul curţii, unde aşezasem eu un păianjen uriaş. Dar tîmpit, deoarece n‑a izbutit în doi ani de zile nici măcar să le împiedice să‑şi facă nevoile, ce să mai vorbesc de speriat. Era atît de blînd, săracul. Nu putea mînca nici o muscă, darămite două mătuşi. Eu cred că ele au fost cauza tuturor relelor, pentru că, printre altele, se dezbrăcau la oglindă şi pe urmă spuneau Tatăl nostru în pielea goală. Aşa cum mă iritau pe mine îl puteau scoate din minţi şi pe tata, mai ales că începuse să stea prost cu sănătatea şi, indiferent de cît de calm ai fi fost, tot ai fi ajuns în stare să faci moarte de om doar ascultîndu‑le. Ori văzîndu‑le cum îşi periau părul rar în chiuvetă uitînd pe urmă să o spele sau, dacă totuşi o făceau, înfundînd sifonul, cum fredonau melodii populare neliniştitoare cu fereastra deschisă, cum vorbeau singure, plimbîndu‑se prin toată casa, cum îi reproşau mamei că nu pune elemente nutritive‑n ciorbă, aşa că puneau ele, cartofi necurăţaţi, coaja conţinînd tocoferol, cum priveau muncitorii de la fabrică, gîfîind ca‑n Mai la stînga, trei ciocane, o piesă celebră în epocă, cum ocupau baia dimineaţa şi cum făceau ridicări în braţe pe bătătorul de covoare. Ei, şi‑n ziua aceea cînd a plouat, m‑am uitat la păsări. Erau cîteva mierle, o cioară şi doi piţigoi. Mîncaseră mult, le lăsase cineva o pîine întreagă înmuiată în apă pe prag, sau poate o înmuiase în altceva, poate în puţin spirt, şi au isprăvit‑o‑n două ore. La un moment dat cioara a picat fulgerată. Un piţigoi s‑a izbit de mai multe ori cu capul de fereastră, iar celorlalte zburătoare le‑a fost rău pînă seara tîrziu pe la nouă. Au sughiţat fără oprire, unele au căzut de pe firul de telefon. Noroc că nu era asfaltată curtea.

Atunci am început să înţeleg.

Încă nu ştiam prea bine ce. Dar mă gîndeam cu nesfîrşită emoţie la cioară. La viaţa noastră care se duce.

Peste cîtăva vreme, preotul, prins cu cititul, s‑a încurcat şi, în loc să arunce cu pămînt peste coşciug, l‑a aruncat pe mine. Iar eu eram şi răcit în ziua aceea. M‑am şters la nas de pămînt cu un colţ al panglicii pe care scria regrete eterne. Tuşul fiind proaspăt, s‑au luat regretele şi n‑au mai rămas decît eterne. Din blocul de lîngă cimitir se auzeau Tablouri dintr‑o expoziţie, de Musorgski.

Să nu mai povestesc cîte probleme am avut cu sicriul. Am intrat într‑o mulţime de magazine ori cum se numesc astea, şi peste tot mi s‑a explicat pe un ton lipicios, castaniu şi suferind, oarecum religios, susurat de nişte indivizi politicoşi, castanii şi cu ochii apropiaţi, extrem de mici, că există considerabile diferenţe de preţ între obiectele respective, pentru că unele sînt mai uşoare, de plop, altele din stejar sau fag, ar mai fi şi cîteva cu profil aerodinamic, din aluminiu, pentru ocazii speciale, în orice caz e mult mai scump un sicriu cu incrustaţii decît unul fără. Am privit cîteva exponate, care, din fericire, erau goale. Şi‑am mai aflat, cu acelaşi prilej, că incrustaţiile reprezintă fără excepţie un sortiment de floricele specific japoneze, era adevărat, am remarcat că sînt lucrate cu o răbdare pe măsura fanatismului japonez, în aşa fel încît presupun că pînă şi viermii abia apăruţi pe lume le dispreţuiesc, în caz că nu se amuză, cel puţin o vreme.

Apoi s‑a pus problema mînerelor. Un mîner de alamă costă de te usucă, aducîndu‑te în situaţia de a‑l urî brusc, cu înverşunare, de a dori să‑l smulgi, să‑l calci în picioare, să‑l topeşti, ce să mai zic de patru. Aşa c‑am ales pînă la urmă un sicriu micuţ, simplu, negeluit, fără perniţă şi fără mînere. M‑am gîndit că în definitiv îl puteam căra şi pe umeri.

Dar pentru că la înmormîntare n‑au participat decît trei persoane, dintre care două erau femei, l‑am tîrît.

Tata privea cruciş.

Dacă îmi amintesc bine, şi privirea asta s‑a numărat printre motivele ce m‑au iritat atît de tare în după‑amiaza aceea de vineri cînd, după ce s‑a uitat nepăsător la ultimul tablou, era cu un trenuleţ, şi mi‑a spus că nu am nici un pic de talent, tata a încercat să mă facă să înţeleg ce e talentul. Muncă. Vocaţie. Devotament. Ştii ce‑i aia vocaţie? a întrebat. Uite! Şi mi‑a arătat medalia, insigna lui de argint cu stema ţării, primită „pentru servicii deosebite aduse în apărarea orînduirii sociale şi de stat”. Pe urmă mi‑a pus o bandă de magnetofon. Era o bandă Agfa. Am auzit o voce de femeie care cerea apă. L‑am rugat să lase banda să meargă. După cîteva clipe de tăcere am desluşit aceeaşi voce, dar acum parcă mai poetică. Probabil că nu‑i dăduse nimeni apă. Ce i‑au făcut femeii cei de acolo nu era înregistrat. L‑am privit pe tata dintr‑o parte. Pentru apărarea orînduirii de stat, a repetat el aranjînd perdeaua care nu ştiu din ce pricină flutura. Apoi mi‑a mărturisit că lucrează în meseria asta de optsprezece ani, o meserie aproape muzicală, de nu cumva e muzică pură, deoarece numai într‑o asemenea profesie poţi asculta în fiecare săptămînă pe cineva cerînd apă cu ochii arşi ori ţipînd în si bemol, ca‑n sonata lui Chopin ce‑i plăcea atît de mult cînd mînca liniştit ciulama cu zahăr, şi şi‑a isprăvit tirada cu ochiul lipit de vizor, spunînd că e mîndru. L‑am întrebat de ce. N‑a putut să‑mi răspundă, mai ales că trecea o doamnă cu pălărie. După ce‑am făcut o pauză pentru doamnă, l‑am rugat să ia un si bemol. Nici asta n‑a reuşit. Astfel încît l‑am izbit cu ciocanul, o singură dată. Avea capul foarte moale.

*

Vasile George DÂNCU

vdancu

S-a născut la 3 august 1973 în Năsăud. Este poet, publicist, editor şi manager cultural. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1997) şi Masteratul în Filosofia umanului în cadrul aceleiaşi facultăţi (1998). A publicat volumul de poeme Biografia secretă (2003), volum distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Cluj. Prezent în numeroase antologii de poezie şi de publicistică. Colaborator la diverse ziare şi reviste din ţară.

 

Universul Mama III. De Paşti

astăzi este

sâmbăta mare

nu fac nimic

nu lucrez nimic

nu citesc nimic

am închis televizorul

calculatorul l-am oprit

mi-am aruncat cărţile

într-un colţ al camerei

dar sunt fericit

nefăcând nimic

înseamnă că o să-mi

petrec ziua cu tine

dragă mamă

păstrez în minte viu

fiecare gest al tău

de când a venit boala

trei luni

cât te-am vegheat

tu bolnavă fiind

aveam grijă de tine

îţi spuneam că te iubesc

te luam în braţe mereu

şi tu mă priveai speriată

nu erai obişnuită

cu acest potop de afecţiune

ziua cu tine

a trecut repede şi frumos

a venit noaptea

somn greu şi obositor

dimineaţa mă trezesc

mă spăl

iar în gând îmi spun

Mama a murit!

iar copiilor mei

răspicat le spun

Hristos a înviat!

 

Universul Mama IV. Viaţa merge înainte

e duminică

dragă mamă

şi spre bucuria lor

i-am adus pe copii

la o pizza în oraş

suntem pe terasă

la New Croco

şi înfulecăm pizza

copiii sunt încântaţi

e bună, tati?

mă întreabă Maria

iar eu îi răspund

înghiţind greu

da, e foarte gustoasă

Maria şi George

nepoţii tăi dragi

sunt bucuroşi

eu mă uit peste clădiri

şi văd Institutul Oncologic

acolo ai murit tu

viaţa merge înainte

copiii mănâncă pizza

şi sunt veseli

că i-am invitat în oraş

eu lăcrimez

minţindu-i

că e prea picant sosul

viaţa merge înainte

cumpărăm şi prăjituri

bem şi sucuri naturale

pe urmă o să

mergem la un film

copiii sunt mari şi frumoşi

eu am împlinit 40 de ani

viaţa merge înainte

dar fără tine

futu-i morţii ei de viaţă!

 

*

Alice Valeria MICU

alice

Jurnalist la Transilvania Business, coordonator al suplimentului Transilvania Cultural al acestei reviste, colaborator permanent la Caiete Silvane, Zalău. Volume de poezie: Mecanica sufletelor, Editura Brumar, Timişoara, 2011; Domino, Editura Eikon Cluj Napoca şi Editura Caiete Silvane, Zalău, 2012; Lumina din sângele meu, Editura Eikon Cluj Napoca, 2014. Prezentă în diferite antologii de poezie. Colaborări ocazionale cu traduceri şi articole în reviste culturale: Poesis, Arca, Vatra Veche, Tribuna, Literatorul.

 

 

Pereţi

-fragment-

Şi da, n-a vrut să se nască, dar i-au promis că poate

să-şi ia pereţii cu el, era atent să nu piardă vreunul

(încă de atunci matematica i se părea o aiureală)

s-a trezit undeva în frig, ceva îl strângea de gât

şi nu putea să tremure, s-a eliberat în ultimul moment,

cineva îl ţinea de picioare Atenţie! strigă, aveţi grijă la pereţi,

să nu-i pierd, să nu se spargă, sunt atât de fragili!

Nici acum nu ştie dacă i-a primit pe toţi, persista

deranjant senzaţia că lipsesc vreo doi,

de aia pătuţul lui avea un grilaj rar

îl făcuse din pereţi, era bine acolo, avea o pătură

albă cu flori şi multe scame, când i se făcea somn

începea să ciupească florile şi ele de durere se făceau mici

şi se ascundeau sub pereţi.

                        *

Există copii ce bântuie lumea ca nişte pungi goale

purtate de vânt, în care noi şi copiii hienă

ne vărsăm cruzimea, râsul şi indiferenţa.

                        *

Mamă, pereţii au frunze? Simt

uneori cum foşnesc şi se-aştern peste mine

ca toamna, de-mi vine să mă-ngrop în ei,

să ies la primăvară verde, să-mi scot

degetele printre crăpăturile din podea, să nu

mai ştii de ce-ţi vine să zbori .

                        *

A visat o singură dată în viaţă.

Şi atunci a visat că visează pereţii.

Se demontau cărămidă cu cărămidă

din spatele lui, din stomacul lui

din creierul şi sângele lui îşi adunau

fiecare bucăţică şi el slăbea în puteri

tot mai mult, cu fiecare pietricică visată.

Ultima dată s-a desprins nisipul din braţe,

i s-a încolăcit în jurul gâtului şi l-a strâns cu putere

S-au trezit cu toţii speriaţi din visul acesta

şi om şi pereţi şi pentru o bună bucată de vreme

n-au avut curajul să se privească.

                        *

I-a spus că e frumoasă,

cum stătea ea trăgând de marginea pereţilor

ca să-şi acopere picioarele de la genunchi în jos.

Lăsase liberi privirilor lui devoratoare

sânii cu sfârcuri abia sumeţite,

înroşind de fiecare dată când pereţii lui

se atingeau duios de imaginea ei din oglindă.

                        *

Acum aţi înţeles de ce se lipeşte de perete

cerşetorul, câinele părăsit, copilul bătut

şi femeia care plânge?

                        *

Mi-e din ce în ce mai greu

să mă ridic din mine.

 

 

*

Gabriel BOTA

bota

 

Născut în 1982 la Orăștie. Studii: Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Filosofie, 2005, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Sociologie, Masterat în ”Sociologie politică”, 2006. A publicat volumele: Diavoli în rai, Editura Sigma Plus, 1999, nu mă numesc Eu!, poezie, 2012; sushi, poezie, 2014;

 

 

Locuiesc la etajul 4

locuiesc la etajul 4

15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere

urc 64 de trepte exact

când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină

am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie şi doar atunci privesc înainte

fără trecut urc 64 de trepte exact mă opresc

31 32 33

mă opresc nici mai mult nici mai puţin respir

aerul îmbibat de praf şi fier de pe scara blocului mi se lipeşte de cerul gurii

pe cerul gurii mele cineva

a stins luna

nu mai am mult îmi spun

întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte

zilele trec soarele răsare şi apune

facem aceleaşi feluri de mâncare

toamna dormim mai adânc şi reînvăţăm să ne ţinem în braţe

nu ţi se pare că suntem fericiţi

întreb

linişte

pe cerul gurii mele cineva

a stins luna

genunchii mei nu tremură doar inima trebuie să creadă în ceva

dacă nu în bine atunci în rău

şi întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte

nu mai am mult am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie

când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină

îmi spun

doar când uităm privim înainte

încă puţin urc 64 de trepte exact

15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere

locuiesc la etajul 4

găsesc cheile deschid uşa e linişte

e linişte înăuntru

mi-am adus aminte de ce

am plecat….

socrate n-a şters niciodată praful

trăieşti

în cana albastră din care uneori

beau lapte în dimineţile de vară

în scaunul cu picioare instabile

pe care niciodată nu l-am reparat

în cărţile înşirate pe raftul prăfuit

în cârpa de praf aruncată în baie

tu eşti însuşi praful împrăştiat

peste lume şi timp

pe care gura mea îl respiră

şi tace

doar atunci

doar atunci când se va alege praful

de căni scaune cărţi şi cârpe de praf

vei dispărea

îmbăiere

am dat drumul la apă în cadă

m-am dezbrăcat de hainele reci

şi-am intrat sub apa fierbinte

cu toată viaţa avută până acum

şi toate vocile din cap mi-au tăcut

şi le-am tăcut şi eu

iar sub ochii închişi

altcineva mă exista

şi parcă nicicând

pielea nu ţi-a mirosit aşa

ca de măr verde

m-aş duce

aşa m-aş duce undeva

de unde să pot revendica iluzii ce nu-mi aparţin

unde ziua miroase a nucă spartă

şi noapte-a opiu dulceag

m-aş duce în cel mai frumos vis

pe care să nu mai vreau să ţi-l visez

despre curaj și dinți

nu contează cine-și ia inima-n dinți

și aleargă de nebun pe șoseaua nopții

nu contează nici inima nici dinții

nici șoseaua pe care alergi

contează doar noaptea în care

crezi că ai curaj să cauți o inimă

de care să te ții cu dinții ca un nebun

uitând pentru totdeauna

șoseaua care te-ar aduce înapoi

ce-i în urmă nu revine

dacă nu te-ntorci

 

*

Lucian POP

lpop

Născut la Panticeu (Cluj), 1953. Prozator, dramaturg.  Debut editorial: Douăzeci de povestiri 1992. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1999. A mai publicat, printre altele: Vraja galbenă (2002), Prințul cel fricos (2006), Gelozia (2008), Baletul cozilor de tigru (2010), Primul nostru milionar (2013), Un greier pentru clasa muncitoare (2014), Amiaza perfectă (2015). A colaborat la periodicele: Tribuna, Verso, Steaua, Arca, Mișcarea literară.

 

Prognoza celor trei zile

Abia ieşit de pe băncile facultăţii de teologie, Joldiş, înainte de-a fi hirotonisit ca preot şi a primi apoi o parohie, trebuia să se căsătorească. Unde-i lege, nu-i tocmeală!

Hirotonisirea trebuia să aibă loc pe data de 15 iulie.

Grijulii, părinţii îi găsiră încă din iarnă o tânără tăcută cu privirile coborâte, după presupunerile lor, tăcerea şi privirile plecate fiind apanajul fetelor care nu visează cai verzi pe pereţi.

Căsătoria civilă era planificată pe 10 iulie.

Înainte de-a se prezenta cu Suzi ( viitoarea mireasă) la biroul stării civile din marele oraş în care-şi petrecuse cei trei ani de facultate, Joldiş făcu o greşeală fatală. Află ce parohie îi va fi repartizată şi se grăbi să o sune pe Suzi, care, în momentul acela, era cu maică-sa într-un magazin cu rochii de mireasă.

Suzi dragă, mare noroc pe capul meu, ştii unde vom merge? În satul Babău. Închipuie-ţi, un sat în care a mai rămas un pumn de bătrâni, vin peste oamenii ăştia tentaţiile, păcatele, rătăcirile morale? O singură misiune mă aşteaptă acolo, să le întăresc credinţa în Dumnezeu şi să-i conduc pe ultimul drum.

Când auzi Suzi ce o aşteaptă, un sat fără strop de viaţă tinerească, îi replică sec:

Găseşte-ţi altă fraieră!

Disperarea, ca o bombă cu efect întârziat.

În dumineca în care trebuia să aibă loc cununia religioasă, urmată de nunta cu dar, la cantina unei fabrici de textile, în dumineca senină ca un pahar curat, Joldiş, încă de dimineaţă, se porni de unul singur să patruleze conştincios de la un capăt la altul, pe strada principală.

Sunt oameni care, rămaşi fără o lescaie în buzunare, bat trotuarele cu ochii în jos, mai ştii, dacă vor găsi ceva?!

De obicei, strada Groza, strada principală, cu cele 5 biserici ale ei, duminica este pustie, cu excepţia orelelor la care încep şi se sfârşesc slujele religioase.

Oare nu-mi găsesc una?! se plimba el pe strada nesimţitoare, sub un soare anonim, o stradă a pensionarilor îmbrăcaţi la patru ace, împliniţi, cu pălării subţiri, deschise la culoare.

Când vedea câte o tânără potrivită planurilor lui, păşea greu ca printr-un aer gelatinos. Mai grav, tânăra, odată ajunsă în dreptul lui,  se dovedea că este o amazoană agresivă, arcuită, cu privirile oţelite, focalizate pe inamicul din faţa ei, cum focalizezi telescopul pe o singură planetă, nu mai există pentru tine Calea Lactee. Inabordabile, puţin spus. Intangibile, da, mai merge. Intangibile.

Cu cine mă căsătoresc?! se înălţă şi se rotunji peste lume acest gând- strigăt, acest S.O.S. al unei jumătăţi de vapor, care, dacă nu se uneşte cu cealaltă jumătate, este sortit ruginirii pe un  mal.

Disperarea are această calitate, este un unguent care se strecoară, ajunge la axele înţepenite ale unor rotiţe dintr-un colţ al minţilor noastre, ce pun în mişcare cele mai trăznite idei.

În cei trei ani de facultate, odată pe săptămână, pe traseul cămin studenţesc – catedrala Sfântul Mihail, alături de alţi colegi, Joldiş trecea pe lângă vitriuna restaurantului Transilvania. Şi dacă ai fi trecut numai o sigură dată pe lângă vitrină, şi dacă ţi-ai fi aruncat privirea numai o singură dată în local, îţi rămânea în memorie, o chelneriţă cu părul roşu.

Când ajunge la asfinţit, soarele se înfoaie ca un curcan, pare de două ori mai mare, plezneşte înconjurat de ţepi aurii.

După  trecerea  fără folos a lungii duminici,  văzând peste clădirile dinspre vest un astfel de soare glorios, Joldiş se simţi neglijabil, încălţat în plină vară cu bocanci de fier, cum picioarele îi erau sleite, nici un soldat de-al lui Cezar nu parcurse într-o singură zi atâţia kilometri câţi Joldiş, de la un capăt la altul al străzii principale.

Umbrele ce stătură pitite pe lângă oameni, pe lângă arborii ornamentali şi pereţi, prinseră curaj, se lungeau, exagerau, nu mai încăpură în cadrul oraşului şi se întinseră pe şesurile dinspre est, şesurile părând covoare verzi cu dungi de un verde închis, rece.

Joldiş, cel ce mărşăluise toată ziua, având acuma o umbră ce se pierdea către capătul străzi într-o pâclă opacă a viitorului, se opri în dreptul restaurantului în care lucra chelneriţa cu părul roşu.

Soarele se sparse şi se scurse pe întreaga suprafaţă a vitrinei restaurantului, ce strălucea ca o folie de staniol galbenă. Joldiş se aplecă, gata să-şi lipească nasul de sticla vitrinei şi îşi puse palmele la tâmple să vadă mai bine, cum se pun apărătorile de ochi la cai. Ce văzu în sala mov? Trei clienţi, mesele rotunde, aliniate pe două rânduri. Chelneriţa  stătea cu spatele către stradă la barul din fundul restaurantului şi discuta cu barmaniţa care avea părul negru strâns în coc.

Cum stătea în faţa vitrinei cu palmele lipite de tâmple, lângă Joldiş veni un câine mare, alb, cu un tichet galben în ureche, semn liniştitor că este câine comunitar, castrat, nemuşcător. Câinele se holbă şi el prin vitrină, apoi, neinteresat, se îndepărtă demn, cu paşi ponderaţi.

Singur şi suferind în faţa vitrinei, ca un plop pe o câmpie pustie, se rugă:

Doamne, atâta ajutor vreau, prognoza stărilor sufleteşti prin care trece chelneriţa cu părul roşu în următoarele trei zile. Nu-mi trebuie altceva, am prognoza, las pe mine, mă descurc sigur.

Am fost noi, oamenii, în vremuri imemoriale, fiinţe acvatice?

În locul ultimei lumini solare, mustoase, portocalii, veni un aer albastru, vălurit, răcoros, adânc.

Prin acest aer, ușurat după rugăciune, Joldiş o luă către căminul studenţesc teologic, cum ar fi păşit printr-o apă prietenoasă, atentă, ce-l îndemna: – Dă-te peste cap dacă-ţi convine, vezi bine că n-am colţuri, asperităţi.

Ajunse în camera lui de cămin, corect, a lor, pentru că o împărţea cu alţi trei colegi. Doi dintre aceştia erau plecaţi în vacanţă, mai rămase el şi un student care tocmai terminase anul doi. Abrudan Dorel, aşa îl chema. Acesta aştepta nişte acte să lucreze pe timpul vacanţei în Cipru. Abrudan, petrecăreț de felul lui, nu venise încă din oraș. Joldiș era singur în camera austeră cu un crucifix pe unul din pereții albi. Uneori, Joldiș avea sâcâietoarea bănuială că în crucifix este ascunsă o cameră minusculă de luat vederi. Se dezbrăcă și se întinse în pat cu senzația neplăcută că se culcă într-o vană veche de fontă, smălțuită, golită de apă.

Ce visă? Limpede, fără echivoc. Un vis ca un raport primit de un comandant nevoit numai pe baza acelui raport să ieie hotărâri decisive.

Pe întreg parcursul zilei de luni, chelnerița va fi în cea mai proastă stare sufletească,  turtită ca o cutie peste care a trecut concasorul, fără dimensiuni, o pată. Seara doar, când restaurantul se animă, se umple de clienți, chelnerița își va recăpăta volumul, va fi îmbufnată, morocănoasă ca stâncile de sus ale munților, sortite unui permanent bandaj de pâclă, nori ori burnițe monotone. După seara muntoasă, ziua de marți vine ca o stepă arsă cu cenuși ridicate de vânt. Și marți seara, o ploaie binefăcătoare spală spațiul de praful cenușilor, și stepa seamănă cu epitaful lui Kazantakis:” Nu cred nimic, nu sper nimic, sunt liber.”

– Dar până când durează starea asta nenorocită?! Până când?! se revoltă Joldiș ca într-un cinematograf, în care, ori dacă stai în cap, ori urli, filmul se derulează egal.

După cele două zile rele, în a treia zi, pe pereții chelneriței, dacă ai fi tras cu degetul, ți-ar fi rămas pe vârful lui mâzga unei otrăvi metafizice.

– Nu se poata una ca asta! se ridică Joldiș în picioare.

Porni hotărât spre ușa de ieșire, și abia atunci, filmul, să nu-și piardă clientul, începu să se deruleze cu repeziciune… Abia în a treia seară,  bate în ființa chelneriței dorința de-a sta în balconul din care se vede cum apare de după  colț, viitorul. Ea stă în balcon pe un scăunel, lângă o măsuță pe care și-a pus cana cu cafea și o scrumieră curată. Stă liniștită, știind fără să-și explice de ce, că viitorul îi aduce cadoul după care tânjise ani de-a rândul. Așa se termină filmul, cu o palmă de cer senin, într-un cazan ce a fiert trei zile la rând, pelin și deznădejde.

Când se trezi luni dimineța, crucifixul sta neutru pe perete. Abrudan, petrecărețul,  dormea cu pătura trasă peste cap. Avea frisoane din când în când. Discotecile sunt niște restaurante în care, în loc de mâncare și băutură se servesc ritmuri africane la pătratul pătratului și mugete de vulcani în erupție. Odată ajuns acasă delirezi în somn că ești pâlnia unei urechi în care cad rar și se înfig țurțuri ascuțiți de sunete.

Pentru Joldiș, visul despre chelneriță era un jar ținut în palmă.  Îl trezi fără menajamente pe Abrudan, și îl duse să-i povestească visul în parcul din fața catedralei Sfântul Mihail, din start, camera părândui-se prea strâmtă, ca un ghiveci pentru vrejul fermecat de fasole.

Având liniile curbe, pline, catedrala semănă cu o cutie de rezonanță a unei chitare. Pe o bancă din fața ei, Abrudan stătu nemișcat în timpul confesiunii, și-i zise sigur pe el, hotărât:

– Trebuie să o lași în pace două zile. Abia în a treia seară te prezinți în fața ei cu un buchet de flori și-i spui sincer ce te doare. Hirotonisirea, parohia din Babău și ca o condiție apriori, căsătoria. Sinceritatea, în fața femeilor face minuni. Este cum ți-ar sări inima din piept și dacă ea nu ți-o primește lângă  a ei, kaput! În ultima instanță poți veni și cu următoarea variantă:

– Facem o căsătorie de conveniență, peste un an divorțăm, suport toate cheltuielile.

Prezența lui Abrudan se dovedi salvatoare, ca butoaiele de ulei ce calmează pentru corabie, valurile furtunii. Dar aici era vorba de o furtună a timpului, de când se trezise până când își sfârși de povestit visul, secundele se năpustiră asupra lui ca țânțarii pișcători, roiuri roiuri. După ce însă Abrudan îi dădu cel mai de bun simț sfat din lume, timpul se destinse, părea o Volgă leneșă, îmbelșugată, trebuia numai să-ți vâri paharul în ea și minunea, marea minune se petrecea, văzând atâta votkă curgătoare, nu-ți mai venea să bei!

– Dumnezeu mi te-a scos Abrudane în cale! și nu-l mai lăsă din brațe.

Pe la amiază, o amiază plăcută, intimă, ca o baltă caldă pe care plutesc broaște cu toate picioarele răsfirate, merseră amândoi la restaurant. Chelnerița își vedea de meseria ei, cu mișcări rigide, ca un Pinochio construit din bucăți de lemn. La sugestia strategului Abrudan, seara se prezentă la restaurant numai Joldiș singur. Stătu adâncit în citirea unui ziar lângă o halbă de bere, pe buza căreia se așeză o muscă resemnată.

La începutul secolului, un savant descoperi că un an uman, are pentru un câine durata de șapte ani, iar un minut, are pentru o muscă durata unei zile complecte, 24 de ore! Joldiș făcu un calcul simplu, musca stătu pe buza halbei două zile și  cinci ore!

Sentimentul că ești bătut de soartă, că ești knokaut, te face uituc. Chelnerița trebui să-i atragă atenția cu o voce seacă, cum ar fi ieșit dintr-un gât de os: – Eu plec, dumneata ce faci, mai rămâi?

A doua zi, ziua nepăsării, veni iarăși pe la amiază însoțit de Abrudan.

Chelnerița, ca o extraterestră abia instalată într-un corp uman, încă nu descoperise la ce sunt buni ochii. Le luă comanda, fără priviri. Clienții care strigau după ea, te rog domnișoară adu-mi și un coniac, te rog, grătarul să fie bine prăjit, salata fără sare, parcă vorbeau cu pereții, nu-i auzea nimeni, și când chelnerița se întorcea fără coniac, cu grătarul în sânge, cu salata saramură, oftau păguboși, nepăsarea lustruită a chelneriței tăindu-le din rădăcini, instinctul protestului.

Veni și ziua a treia, ziua cea mare ce se sfârșea cu o ferestruică nu mai mare de-o palmă prin care se vedea pâlpâind o stea, prea îndepărtată să fie a ta.

Toată ziua de când se trezi, până la ora de grație când trebuia să o abordeze pe chelneriță, Joldiș se văzu clepsidră, că este o clepsidră care nu se umple cu nisip,  nu curge în el, în mod constant, un firicel de nisip, curge unul de descurajare. Până la ora 9 seara, clepsidra se umpluse, putea fi întoarsă, putea să o ia de la început.

La aceeași oră, 9 seara, orașul se oprise din balansul provocat de revărsarea tușului albastru, intens, al cosmosului, peste jumătatea de planetă părăsită de lumina solară, și pe chipul chelneriței, înfloriră niște zâmbete vagi, giocondiene. Pe trotuar, în chenarul vitrinei restaurantului, apăru tumultos Joldiș, cu un buchet impozant de trandafiri roșii în mână. Îl însoțea Abrudan, pe post de de antrenor ce îi dă jucătorului, ultimele sfaturi.

Cum pocnește hipnotizorul din degete și pacientul se trezește din transă, Joldiș clipi de două ori și zise:

– M-am răzgândit. Ia tu buchetul. Fă ce vrei ! și cu pași prăpăstioși, se pierdu printre perechile  care se plimbau de la un capăt  la altul a străzii principale, cum perechile ar fi făcut parte dintr-un experiment la scară planetară, de validare a unui limbaj prin care trupurile noastre dansează cu aerul, arborii, liniile clădirilor, ale străzii.

Cu buchetul străin în mână, Abrudan intră în local și merse drept către chelnerița cu părul roșu. Îi întinse buchetul. Stătu cu el întins. Ochii chelneriței îl cuprinse pe Abrudan într-o lumină tonică, lumina unui far ce mângâie încurajator, în noapte, corabia neliniștită de gândul rătăcirii.

Pe nerăsuflate, Abrudan îi povesti despre Joldiș, căsătorie, hirotosinire, și satul Babău.

  • Tu nu trebuie să te căsăătorești? îl împunse ea cu degetul în piept.

  • Ba da. Anul viitor termin facultatea.

  • Să mă ai în vedere, îl somă chelnerița.

Apoi,  aranjându-i gulerul la cămașă, îl liniști:

  • Mă gândesc la ceva. Poate iese. Așteaptă un pic, și chelnerița dispăru în bucătărie. După câteva minute reveni însoțită de o fată pirpirie, ce clipea mărunt de timiditate.

 –  Ea este Neli, ajutoare de bucătăseasă. Vrea să fie preoteasă.

Abia peste două ceasuri, când întunericul pune probleme ochilor,   Abrudan îl găsi pe Joldiș.

Joldiș stătea lângă colțul Casei de modă, cu coatele rezemate de balustrada  podului de peste Someș  și privea cum apa neagră amestecă încet diamantele colorate ale luminilor orașului de deasupra râului.

  • Joldiș… de ce ți-ai închis mă telefonul, hî, hî, îmi scuip plămânii, am fugit ca la maraton. Pic. La ora asta restaurantul s-a închis. Ne-așteaptă fetele. Preoteasa ta.

 

*

Iulian DĂMĂCUŞ

damacus

 

Oraşul

motto : „Ce va fi fiind Buenos Aires?”

Numai de-ar putea povesti

oraşul cu nume de femeie…

Ei! – ar sări istoricii oraşului –

mai e de cercetat, de văzut…

Aşa e, aşa e, dar între timp

numele lui, numele ei, cum ziceam

a devenit substantiv comun

atît de comun, că izbindu-se

de toţi pereţii, rănindu-se în

sîrma ghimpată, privind cu jind

printre gratii şi epoleţi, s-a hotărît

să devină pentru totdeauna

substantiv propriu!

Gherla este o clădire mare şi

alte clădiri mai mici, în stil baroc

cum se pot vedea mai ales pe străzile

din jurul Catedralei, în care e şi nu e

tabloul pictat de Rubens…

Uneori noaptea, îmbrăcat într-o

mantie cîrpită cu petece de vitralii,

Iisus coboară de pe cruce şi iese în burg

Nici Rubens nici aureola nu-l însoţesc,

iar poliţiştii-l cunosc şi nu-l întreabă nimic.

Poate vreun beţiv întîrziat

îl salută, proclet…

iar îndrăgostiţii de sub ramurile joase

îi fac un semn discret…

În spatele bisericii faţă-n faţă

cu ceasul solar,  atelierul ceasornicarului,

cel care urăşte ceasurile moderne „obiecte

de unică folosinţă”, locul în care le vieux prof

de français spumegă împotriva americanilor

şi a limbii lor de pus pe garduri şi ziduri dosnice!…

Tot în centru la etajul II,

într-un apartament-dulap îmbătrîneşte

D-ra G. care umblă tot mai greu şi

zîmbeşte tot mai uşor, amintindu-şi de foştii

liceeni pe care i-a iubit, dar care,

vai cît de naivi erau! n-au ghicit niciodată asta

 

Ce va fi fiind?…

S-ar putea să fie renumita ciorbă

cu hurut „pe sufletul” impozantului senator care

evocă o dată-n an trecutul, vorbind melancolic de

Sfîntul Grigorie Luminătorul care bate la porţile

grele de pe cele patru străzi ale oraşului spre-a aminti că

adevărata viaţă e – un drum de jertfe şi că numai cei singuri

rătăcesc drumul…

Ce va fi văzut aici mereu pribeagul Mihai

în drumul său spre Blaj? Nu l-a-ntîlnit pe Şincai, dar

stă  împreună cu Coşbuc în parcul străvechi al oraşului,

în compania veveriţelor, a muzicii de fanfară,

a cărţarilor şi a îndrăgostiţilor…

Da, ar putea fi un oraş al tinerilor sau

al celor care se-ntorc la ţară

ori  pribegesc în alte ţări…

Iată dimineţile în care creşte peste ani şirul

marilor dascăli ai oraşului şi iată

nopţile în care cei depărtaţi se-ntorc

purtaţi de mînă de-o amintire, ca-n prima zi de şcoală

de un proaspăt absolvent al Preparandiei…

Zilele calde mai amintesc de oraş prin fluieratul timid

al personalului solitar care opreşte-n gară

doar din obişnuinţă…

Dimineţile întind ceaţa rece a Someşului

prin parcuri,

prin ganguri,

macină ancadramentele înflorate ale geamurilor,

rup aripile amoraşilor de pe frontispicii/ Turcul

de pe poarta de piatră visează un răsărit pe Bosfor,

iar Atlanţii de la Muzeu se  ghemuiesc

pătrunşi de umezeala gri…

Un copil strînge la piept prima sa

carte de poezii/

Grasul din vecini îşi mîngîie în somn pekinezul,

singura lui companie în orele tîrzii…

Poetului i s-a făcut dor să scrie

cu stiloul, despre amicul B.

care-şi doarme prima noapte în cimitir,

Pompierii înjură în cor

pisica ce stă cocoţată deasupra lor

precum Zaheu într-acel sicomor

estimp stăpîna pisicii-i binecuvîntează…

Hoţul a fost prins intoxicat cu cîrnaţi

chiar în ziua de Bobotează

Mirii-şi numără banii şi lunile pîn’la primul copil

Poisson d’avril, poisson d’avril…

Un ţigan coseşte iarbă pentru cal,

Cîţiva ţărani opresc la Tribunal/

Împingînd căruciorul cu sîrg

se grăbesc sicanii spre tîrg

Nu-l mai zăresc pe bătînul anticar,

doar într-un colţ – mărgele, brăţări

şi cîteva cărţi întinse pe-un ziar…

Încheiere

Să ca(u)t răspunsuri mi-a dat ghes

Întrebarea lui J.L.Borges

despre Buenos Aires!

Paranteză

 

Să nu mă plictisesc

în drum spre cartier (oraşul are

vreo trei, dar acesta-i numai şi numai cartier,

hai să vă spun: are cel mai înalt bloc din oraş –

6 etaje! şi ascensor, fapt care-l face unic!

Mai ales după revoluţie, nimeni nu s-a gândit

să mai facă unul la fel

A rămas ascensorul! Contra

trendului descendent.

Şi tot aşa pînă s-a ajuns la exploatarea

ultimei resurse naţionale – fierul vechi, pentru că

fabrici, uzine, ce să producă?…

macarale – ce să mai construiască, iar

chefereu’ ce rost mai are, că

sunt destule maşini… A rămas aşadar

ascensorul, dar…

întreţinerea creştea mereu, deci

comitetul de bloc într-o şedinţă-fulger a decis

ca locatarii şomeri

să fie angajaţi ca liftieri,

adică silnic (aşa scria) între orele 6-7 dim. şi 14-15 p.m.,

să ridice-coboare ascensorul, folosind

scripetele, lanţul, funia şi greutatea corporală –

contra unei taxe care

nu s-a comunicat, fiind ilegală.

După ora 21- L.-V, iar S. –D. două’ş patru din două’ş patru,

beţivii se vor ridica unul pe altul…,

dar cum nu s-a înţeles,

s-a precizat cu pix roşu:  adică între ei, sau

contra unei taxe duble, de către angajaţi!

După 4 cincinale mulţi dintre beneficiari

au coborît pentru vecie… iar după ce unul adormise

în timp ce trăgea de funie şi a fost turtit de ascensor,

s-a renunţat la utilizarea acestuia. Planurile

de viitor n-au fost abandonate însă…).

Acum, pentru-a nu mă plictisi mergînd

spre cartier, trec intenţionat pe lîngă cel mai

înalt bloc, la partierul căruia se silabiseşte o firmă:

„Ascensorul” – Păcănele pentru Mari

şi mici (cu materialu’ clientului)!

 

„Pentru cine bat…”

De unde să ştie clopotul pentru cine bate

dacă el nu face nimic fără voia clopotarului?

Cum poate  plînge atunci cînd afară-i cald,

florile cîntă, iar mieii zburdă (neştiind că de Paşti

vor fi sacrificaţi ca Iisus, iar clopotele vor cînta Învierea…)?

Tot aşa mă-ntreb, cum poate cînta pe o vremea ca asta

cînd inimile tremură în iarba-ngheţată a unei toamne

altfel, obişnuite…?

Clopotul nu cîntă, nu plînge. El sună

atunci cînd cupa de bronz se balansează lovind

bara de metal.

Oamenii, crezînd c-au meşterit ceva care vorbeşte,

au numit cupa, gură, iar bara, limbă

Numai pentru a auzi ce şi cînd voiau să audă!

Totul a fost calculat, iar clopotarul

n-are decît să-l tragă de funie ca pe-un animal ascultător:

cînd bate-n dungă, e foc, iar clopotul mare spune în sat

c-a plecat un bărbat…

Deşi el ar vrea să fie şi săracul egal cu ceilalţi

măcar pe ultimul său drum, clopotarul nu-l lasă –

Pe bani puţini, jelanie puţină!

Tot acolo ajunge…

Dar… să nu-i dăm sentimente clopotului… Ce ştie el?

El face zgomot. Ca un animal care – deşi pus pe odihnă –

e-ndemnat la lucru … Aşadar plîngem uneori

cu lacrimile închipuite ale clopotului, sau ne bucurăm

de sunetele ce ni se par vesele pentru că anunţă ceva vesel…

Pasăre pe bolta cerească, dar

oamenii l-au agăţat de gîtul cailor, al turcii,

de picioarele dansatoarelor, de  uşile magazinelor…

Clopotul a invadat lumea, lumea e un clopot.

Dar eu spun că clopotul nu există, nu mai există

decît în mintea celor înfricoşaţi de tăcere, a celor singuri

Gura lor se teme să strige, să-şi spună spaimele

căci betegi de nevorbire, cine ştie ce sunete ar scoate

pentru a spune : mă bucur sau sufăr?!…

Şi atunci… e mai simplu să clatini puţin

un clopot de bucurie,

de tristeţe, de

o funie

care

se subţiază în fiecare zi…

*

Alexandru Ioan POPA

aipopa

Născut în Codlea, județul Brașov, la 12 iulie 1987. Facultatea de Teologie ”Andrei Șaguna” – ULB Sibiu(2007-2011). Master în etică profesională – Facultatea de Istorie și Filosofie, UBB Cluj-Napoca(2011-2013). În prezent doctorand (din 2013) – Școala doctorală de Relații Internaționale și Studii de Securitate, Facultatea de Istorie și Filosofie, UBB Cluj-Napoca. Debut în Vatra, nr. 10-11/2010. A mai publicat în revistele: Tribuna, Vatra, Cenaclul de la Păltiniș.

 

 

Elefantul soldat

Aceasta-i povestea Elefantului soldat  și a drumului lung străbătut

în căutarea oului de cristal prin care se poate vedea atât de  frumos răsăritul lui Phobos.

Elefantul soldat cu fildeși de granat, cu inima zincată și trompa forjată

în luptă dreaptă, cu tigri de cașcaval, în pădurile de cristal unde a nopții-Afrodită

plutește pe vise -lebăda de brânză topită.

Elefantul soldat cumpărat din Shambhala pe-o inimă de copil și-o stea logostea

de emirul Samir îmbrăcat cu o blană de leu paraleu,

cel ce-n mâini ține scutul lui Ahile și sabia din oțel a viteazului Etzel.

Elefantul soldat poartă pe spate un țol croșetat  din pene de flamingo

de-o egretă cochetă pe nume Tamingo, și are mersul lin să nu-l zgâlțâie pe emir,

bunul lui prieten Samir, stră-stră-stră-nepot după mamă al regelui  Pir din Epir.

 

Cerbul

Era toamnă

și flăcările întunecate ale părului tău

miroseau a codrii de halva

și a lacuri de budincă, pe care

plutesc bărcuțe de portocală.

În diadema coroanei tale

Dormea o regină a cărui păr volburos

Mirosea a benzină .

Eu eram ea

și vroiam să văd cerbul.

Ne-mpleteam șuvițele în noduri strânse,

Cum își rod sihaștrii mătăniile-n chilii.

Coboram  nod cu nod, ca mierea pe funie,

Candelă mută ardeam între palme

Până-am simțit sub tălpi

Bruma amară a ierbii zgribulite în noapte.

Umbrele brazilor mârâiau lugubru,

Cu acele răscolite de-un abur gălbui

Plutind uleios printre vârfurile lor ascuțite.

Octombrie până la brâu

în rana cerbului își spală gândurile,

Mânjind în sosul de ciocolată

Toamnei toate frunzele.

 

Păunul

În ascuțișul înălțimilor himalaiene își despica privirea

și-n adâncimi de moarte mări pândea cu-n ochi la mii de ochi.

Câmpii de scrum ce răsuflau în cercuri tulburi, vane,

Ca un mistreț cu sângele-aburind

și-n margini de hotar bezne firoase descâlcind.

Vânându-și lira – un biet Orfeu cu arcul frânt.

În mijlocul cetății adânc, încolăcit de-un șarpe

Cupolele de aur își tresărea mărețul Templu Galben

și cocoțat pe-un scund merlon de jad,

icnea ademeniri deșarte

însuși Păunul alb.

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Alte amintiri cu cenacluri literare: Cezar Paul-Bădescu, Miruna Vlada și Daniel Moșoiu

Cezar PAUL-BĂDESCU

badescu

Ieșirea din adolescență

Am asistat la câteva ședințe ale cenaclurilor ”Junimea” (condus de Crohmălniceanu) și ”Universitas” (condus de Mircea Martin), am participat activ la cenaclul ”Litere” (condus de Mircea Cărtărescu), am inițiat și condus eu însumi, alături de Răzvan Rădulescu, cenaclul ”Central”, în care se dădeau teme pentru acasă – un fel de grup de creative writing. Pot să spun și acum, după trecerea timpului, că experiența de cenaclu m-a ajutat mult în formarea mea ca scriitor și o recomand tuturor celor care vor să facă literatură.

Cu ce te poate ajuta un cenaclu? Păi e simplu: îți depășești pudoarea de a scoate în lume ceea ce scrii, ai feedback, îți poți da seama cam pe unde te afli, vezi cum gândesc și alții care au preocupări literare, iei contact cu trendurile zilei și poți să alegi cum să te poziționezi în raport cu ele, realizezi ce drumuri sunt ultra-bătătorite sau duc către fundături, îți exersezi un limbaj critic etc.

Desigur, astăzi există posibilitatea să-ți scoți și altfel textele în lume pentru prima dată, scriind pe blog sau pe Facebook – și ai și acolo feedback. Numai că una e liota de laicărși sau de comentatori abonați la blogul tau, care sunt de obicei după chipul și asemănarea ta, și alta e exercițiul de confruntare cu alteritatea, ba chiar cu jungla dintr-un cenaclu. Gândiți-vă doar câte like-uri strâng însăilările așa-zis poetice ale unui Marius Tucă și care e de fapt valoarea lor.

Pe scurt, cenaclul te poate ajuta să ieși din adolescență, să te maturizezi ca scriitor, pe când internetul riscă să-ți încurajeze tocmai infantilismul și naivitățile literare.

Asta, dacă vorbim din punct de vedere individual. Din perspectiva istoriei literare, cenaclurile sunt bune că formează generații, grupuri literare – cu valori estetice, etice sau trăsături comune. Cu alte cuvinte, dau o mână de ajutor și criticilor să descâlcească și să clasifice lucrurile.

*

Miruna VLADA

vlada

Euridice

Vreau să scriu despre şcoala de poezie la care am luat parte încă din liceu şi căreia i-am dedicat neîntrerupt vreo 5 ani din viaţa mea. Nu o să fac o exegeză elaborată privind rolul cenaclului Euridice in evoluţia literaturii române contemporane. Am şi o scuză bună să nu o fac – nu sunt critic literar. Dar o să spun ce rol a avut asupra mea, şi asupra scrisului meu, dar şi la nivel personal.

Vreau să dedic rândurile ce urmează lui Marin Mincu, fără de care nu aş fi trăit nimic din ce descriu aici. Chiar spuneam zilele trecute unor prieteni literari că mi-e foarte dor de Mincu şi îi mai aprind din când în când o lumânare când mă gândesc la el.  Şi în toiul dezbaterilor literare din zilele astea, nu pot să nu îmi închipui ce reacţii virulente ar fi avut să vadă circul ăsta cu Manolescu şi USR. Cred că i-ar părea bine că i se confirmă  într-un fel nişte chestiuni pe care le-a tot polemizat de-a lungul anilor cu aceste instituţii osificate pe care mulţi încă le mai venerau pe atunci. El era în esenţa lui un cruciat al unor cauze şi nu se schimba după cum bătea vântul. După dispariţia lui am început să conştientizez mult mai pregnant ce a însemnat el pentru lumea noastră literară de tranziţie şi ambiţia lui de a continua probabil cel mai longeviv cenaclu românesc de după ‘89 şi de a cataliza nişte puncte de formare şi manifestare a generaţiei 2000 pe care a răsfăţat-o atât de mult.  O să încep chiar de aici – pentru ca un cenaclu să aibă impact dincolo de mâna de oameni care îl frecventează e nevoie întotdeauna de un catalizator, de o personalitate puternică pentru a iniţia şi a continua mai ales un cenaclu. Forţa unui cenaclu stă în continuitate. Ambiţia celui ce iniţiază cenaclul e fundamentală cred eu, că dacă nu e dârz şi nu îşi duce proiectul mai departe dincolo de obstacolele ce îi apar în drum, nu iese nimic.  Mincu era teribil de ambiţios în tot ce făcea, şi el nu a făcut din acest cenaclu o iniţiativă printre altele, ci a propus o viziune. De-aia a şi avut continuitate cred eu, şi de aceea a şi avut un impact enorm şi asupra acelor ce frecventau dar şi asupra celor care habar nu aveau de cenaclu. Frecvenţa săptămânală a ajutat enorm. La cenaclul Euridice mulţi autori tineri au putut citi de-a lungul anilor de câte două-trei ori, din noile lor proiecte literare. Sub ochii noştri s-au finalizat în timpul, şi cu ajutorul discuţiilor din cenaclu aproape un raft întreg de cărţi, mai ales de debut. Păi asta în sine e o realizare majoră. Vorbim totuşi de nişte întâlniri care să se desfăşoare cu regularitate, care să stimuleze dialogul şi diversitatea de opinii, care să îşi păstreze o anumită prestanţă, şi să rămână ceva în urma lor. Euridice nu a fost doar un cenaclu, ci şi o reţea de multe alte  activităţi din jurul său. Aşa cred că l-a gândit Mincu de la început de aeea nici nu a contat cine ce beţe în roate îi pune. Cenaclul Euridice avea un ritual anume, avea o personalitate adesea incomodă dar de neignorat care îl ordona, aducea mereu diversitate, şi mai ales a fost teribil de rezistent – s-a desfăşurat cu obtinaţie de-a lungul a aproape un deceniu (7 ani să tot fie, dacă îi mai socotim şi ediţiile de la Biblioteca metropolitană, ultimele dinainte de dispariţia lui Mincu).

Vorbind de longevitate a unei iniţiative de acest fel – zilele trecute am participat la celebrarea ediţiei 100 a Clubului de lectură Institutul Blecher, un proiect iniţiat şi moderat de Claudiu Komartin. Sala era plină de tineri studenţi, fani ai poeziei şi foarte puţini literaţi. Mă uitam la acea sală şi o comparam cu atmosfera cenaclului Euridice. Într-un deceniu şi ceva s-au schimbat foarte multe – modul de interacţiune, modul de a scrie, formatul întâlnirilor. Acesta e clar tot un fel de cenaclu, dar un altfel de proiect.

Dar să revin. Avantajul lui Mincu am simţit că a fost întotdeuna şi experienţa lui în Occident. A trăit şi a predat în Italia şi a călătorit destul de mult în scopuri literare. Viziunea pe care a avut-o el despre ce ar trebui să facă literatura română cred că a fost influenţată de acest contact al lui cu alte literaturi. Ca şi Claudiu, Mincu nu s-a mulţumit doar să facă un cenaclu şi atât. A avut o viziune mai amplă – a deschis şi o editură care promova poeţii tineri pe care alţii îi ignorau, a instituit un premiu pe care îl dădea din banii lui tot ca să îi sprijine pe tinerii care nu aveau acces la resurse şi s-a străduit ca cenaclul să lase în urmă o amplă arhivă auditivă, foto şi câteva volume ce sintetizau discuţiile şi lecturile desfăşurate, ca un clasor de literatură contemporană. Ceea ce vreau să spun e că şi-a transpus viziunea aceasta de a sprijini o nouă generaţie literară în toate activităţile sale –îşi punea doctoranzii să se aplece critic asupra acestei generaţii, în revista “Paradigma” îi publica tot pe tineri, la cenaclu tinerii atrăgeau atenţia că erau puşi lângă scriitori consacraţi etc.  Mincu îi trata pe tinerii scriitori egal, ceea ce era în mod fundamental diferit de modul de relaţionare a USR, care era unul de putere asimetrică şi de monopol ostentat al resurselor literare la care tinerii nu aveau acces.

Eu eram elevă de liceu pe atunci, evident că nu vedeam toate astea. În clasa a 9-a m-am dus la câteva şedinţe ale cenaclului condus de Nora Iuga la USR şi apoi din 2002 am frecventat cu asiduitate cenaclul lui Mincu, cu tot cu aparatele de înregistrat  ale ziarului “Ziua” şi microfoanele care dădeau aerul unui “establishment” pompos şi neprietenos. Cred că am ratat doar vreo câteva şedinţe din cenaclul de la Casa Monteoru, când eram bolnavă. Eram atât de prinsă de întreaga atmosferă de acolo încât anumite şedinţe cred că le pot reproduce frază cu frază şi se derulează în mintea mea ca un film. Poate că eram şi într-o perioadă propice, în care absorbeam tot ce mi se întâmpla ca un şerveţel. Dra sunt conştientă, fără modestie, că am asimilat în acei ani cât alţii în zeci de ani, la propriu. Se crease o comunitate fantastică în jurul acelui cenaclu. Se socializa literar cu frenezie, dincolo de pasiunile acerbe stârnite în timpul dezbaterilor pe text, care se mai lăsau uneori şi cu vorbe grele sau cu certuri cu expresii bulevardiere. Dar Mincu aici avea un rol esenţial, că el dădea în mod cât se poate de asumat dictatorial cuvântul. De unde şi ideea că nu oricine punea să vorbească în cadrul cenaclului, şi dacă tot vorbeai trebuia să spui ceva inteligent.  Dacă nu, te taxa dur şi nu-ţi mai dădea cuvântul altădată. Oricât de nedemocratic ar suna, dar cred că acest filtru a adus multă valoare discuţiilor, a creat o anumită competiţie şi frenezie intelectuală în exprimarea opiniilor. Dar mai ales a creat premisele unor abordări argumentate pe text, care sunt de fapt esenţa unui cenaclu de calitate.  Şi acest lcuru s-a datorat şi faptului că îi lăsa pe scriitorii tineri, uneori nepublicaţi să discute apăsat şi să spună ce cred, ceea ce i-a adus într-un dialog cu scriitori consacraţi la care nu ar fi avut altfel niciodată acces. Mincu avea ceva în el şi de anarhist, şi de monarh autoritar, m-a fascinat asta la el mereu.

Pentru mine un lucru e clar – orice cenaclu organizat în zilele noastre nu va mai avea acest efect deoarece îmi dau seama acum că Euridice suplinea la vremea aceea o lipsă acută de altfel de interacţiuni literare. Era ca programul TVR în comunism, te uitai că nu erau alte multe metode de a-ţi petrece timpul liber sau de a vedea alte filme. Cum oferta lecturilor publice e mult mai vastă acum, nici un cenaclu nu mai are atâta popularitate ca atunci. Şi ceea ce mi se pare chiar miraculos  şi aproape ironic e că tot fenomenul ăsta s-a desfăşurat  o bună parte din timp sub cupola USR, ceea ce ştiu că nu a convenit multora din USR şi s-a văzut asta ulterior, când Mincu s-a certat cu ei, s-a mutat la MNLR şi şi-a continuat cenaclul Euridice pe cont propriu. Dar la începutul anilor 2000 toată efervescenţa asta putea fi catalizată doar de o instituţie cu acces la resurse de prestigiu şi de promovare, ceea ce acum nu mai e cazul. Acum, dincontră, USR a rămas anchilozată şi nu mai organizează nimic în afară de premii literare contestate, şi, în paralel, s-au dezvoltat, cum aminteam déjà Institutul Blecher (dar mai sunt şi multe alte iniţiative în alte oraşe precum Cluj, Iaşi, Braşov, Timişoara). Avem acum o mulţime de alternative eficiente la nevoia scriitorilor de a socializa, de a afla noutăţi literare şi de a dezbate pe text. Peste vreo zece ani vom vedea şi ce efect au asupra scriitorilor ce le sunt protagonişti.

Repet, pentru mine acest cenaclu a fost o şcoală de literatură. M-a făcut să ard foarte multe etape ale scrisului şi ale culturii literare. Îmi dau seama de ce poate nici nu regret că nu am făcut Literele şi nu mă simt văduvită în niciun fel de cultura literară necesară unui scriitor. Ce s-a derulat între pereţii acelui cenaclu a suplinit cu brio o formare specializată în tot ce înseamnă literatură contemporană. Şi îmi dau seama că totul a ţinut de o loterie – faptul că m-am născut în Bucureşti şi că am studiat la liceul Eminescu unde preda Octavian Soviany.  Aşa am putut ajunge încă dintr-a zecea la un cenaclu unde participau totuşi numai iniţiaţii. Alţi elevi la vârsta aia bâjbâie pe la revistele liceului şi îşi citesc creaţiile doar la festivităţile de ziua lui Eminescu, stand la mâna reacţiilor de elogiere sau strâmbat din nas a profesoarelor din cartier. Nu spun că asta ar fi ceva rău, doar că te face să baţi mai mult timp pasul pe loc şi procesul de găsire a propriei voci poetice să dureze mult mai mult. Îmi dau seama astfel că dacă mă năşteam într-un orăşel de provincie, adio cu titulatura mea de poetă doumiistă! Nu spun că n-aş mai fi scris poezie, nu vreau să fiu absurd de contrafactuală. Dar repet, tot procesul de formare cred că ar fi durat mult mai mult. Şi aici admit că tinerii scriitori din provincie au fost văduviţi de reclamă dacă nju veneau la facultate sau cu serviciul în Bucureşti sau nu îi susţinea cineva din Bucureşti. Oricum, nu fac acum pe socioloaga de weekend, observ şi eu tensiunea asta centru-periferie care se simte când se fac jocurile literare, mai ales când unii sunt mai promovaţi literar decât alţii, şi unii folosesc resurse literare la care alţii nu au acces. iată că şi cenaclurile astea sunt rezultatul unor jocuri de putere şi e bine să nu uităm asta. Revenind, fără acest cenaclu cu siguranţă nu aş fi citit atât de multă literatură contemporană. Păi la cenaclul Euridice eram practic mereu aduşi la zi cu tot ce apărea în materie de poezie şi proză. Cum altfel aş fi putut să am acces la o atât de bogată listă de recomandări de lectură? Doar stand la mâna unei reviste literare sau blog nu cred că reuşeam. Realizez că o parte a decalajului dintre oraşele centre universitare şi oraşele mici e tocmai acesta – că la nivel literar sunt decuplaţi de la noutăţi, mai ales dacă aceste noutăţi apar şi la edituri cu distribuţie proastă (sau inexistentă cum e cazul Vinea, unde apar comori literare adânc îngropate, la care doar autorii şi câţiva prieteni ai lui ajung).  Deci la cenaclul Euridice nu aflam doar titluri de cărţi dar adesea puteam intra uşor şi în posesia lor, ceea ce iată se dovedeşte un mare privilegiu.

Trebuie să observ aici că relevante în formarea mea nu au fost doar lecturile propriu-zise în cenaclul Euridice, ci evident şi dezbaterile pe text, cum frumos îi plăcea lui Mincu să spună “sfârtecările textelor” şi, mai ales, discuţiile de după. Ritualul cuprindea mereu şi o sesiune a “berii de după”, la care uneori se alătura vesel şi Mincu însuşi.  Având acces la un set atât de variat de scriitori în cadrul cenaclului a însemnat enorm pentru scrisul meu, pentru realizarea debutului (pe care cine ştie cât îl mai amânam dacă eram în alte contexte) şi pentru a înţelege că totuşi generaţii literare atât de diferite cum era cea 2000 şi  cele “ante2000” să le numesc generic pot totuşi comunica, se pot contrazice argumentat, pot să se cunoască mai bine. Cenaclul lui Mincu a fost un experiment “Big brother” într-un fel, o formă de a scrie istorie literară live, cu personajele la faţa locului. Toate orgoliile ciobite, toate certurile paternaliste pe locul fruntaş în generaţia 2000 şi valurile contestatare ale generaţiei, toate s-au derulat sub cupola construită de Mincu. Aş numi asta adevărata lui lecţie de generozitate intelectuală. Şi simbolică dar şi materială – Mincu era aprig dar şi extrem de generos. Mă gândesc aici la faptul că USR nu aloca buget pentru autorii care citeau şi Mincu plătea din buzunarul lui transportul scriitorilor care veneau din provincie, insistând de fiecare dată să invite şi poeţi din alte oraşe. Sigur, acest cenaclu era pariul lui critic major şi s-a văzut asta în tot ce a scris după. Dar nu a fost, în nici un caz,  pur egoism critic. A fost generozitate. O lecţie de care cred că o viaţă literară provincială ca a noastră are atât de multă nevoie.

 

*

 

Daniel MOŞOIU

mosoiu1

Nu voi mai scrie poezie!

Găsesc însemnarea aceasta într-un carneţel vechi, din primul an de studenţie:

NU VOI MAI SCRIE POEZIE PÂNĂ CÂND NU VOI CITI INTEGRAL:

  • lirica veche greacă

  • epopeele Antichităţii

  • poeţii Renaşterii

  • romanticii

  • poeţii moderni

Un bloc-notes cu pagini desprinse pe care, cu un scris nesigur, grăbit, aşternusem poem după poem. Între ele, această, cum să-i spun, autoflagelare. Îmi aduc aminte, era prin ’90 sau ’91, tocmai mă întorsesem dărâmat de la un cenaclu care funcţiona într-o cămăruţă a Casei de Cultură a Studenţilor. Fusesem desfiinţat. Mi-au făcut textele praf, au şters cu mine pe jos. Pe vremea aceea exersam un stil de poezie care mi se părea îndrăzneţ, avangardist. Poemele începeau cu dulcegării, cu siropuri, cu pastişe după un lirism desuet şi se încheiau brusc, cu imagini dure, violente. Finalul, neanunţat de nimic, cădea ca o ghilotină, aruncând la coş balastul liric de până atunci. Ceva de genul: „fericite dihanii ce-mi vor mânca maţele-n pământ”. Sau: „o clipă sinuciderea mi s-a părut un excrement pe ţâţele femeii”; „şoarecii ronţăie şoarecii din burta pisicii moartă”; „scot limba şi o fac şină de tren”. „în limba cerşetorului puroiul devenise container”. Sau: „precum zenon îmi muşc limba şi v-o scuip în faţă”. Mă rog, teribilismele vârstei. Sau poate altceva, nu ştiu. Cert este că am fost umilit, pus la pământ de câţiva poeţi, scriitori, ce erau, pe care nu-i cunoşteam şi pe care rareori i-am mai văzut prin urbe. Era prea scabros totul. Li s-au întors maţele pe dos. Asta nu e poezie, e o estetică a urâtului care le-a produs, pur şi simplu, greaţă. Să mă las de poezie, să mă apuc de citit. Şi aşa mai departe. În mod normal, ar fi trebuit să caut o crâşmă prin Haşdeu, să beau câteva beri şi să-mi râd în barbă: complexaţii dracului! Apoi să scot carneţelul şi să scriu ceva şi mai hidos. Dar eu am luat lucrurile în serios, m-am întors în camera de cămin din Avram Iancu, m-am aruncat în pat, aşa îmbrăcat cum eram, şi înainte să-mi şterg lacrimile, am scos carneţelul şi am scris acele rânduri. Nu eram bun de nimic, poezia mea nu exista, trebuia să mă pedepsesc, să fac un legământ. Un legământ pe care, evident, aveam să-l încalc curând. N-am citit integral nimic din ce-mi propusesem acolo, dar nici la poezie n-am renunţat. Numai că începusem să scriu altceva, despre care mi s-a spus, la fel, că nu prea sună a poezie, e prea multă banalitate, prea multă discursivitate. Nu i-am mai luat în seamă, câteva texte îmi apăruseră în Tribuna, prezentate de Ion Mureşan.

Ţin minte un alt cenaclu clujean, ceva cu Zamolxes, parcă. Îl conducea Horia Muntenuş şi participau acolo tot felul de personaje, de la studenţi visători (ca mine), până la boemi incurabili (precum Ioan-Viorel Bădică) sau pensionari aflaţi încă în căutarea gloriei literare (sau crezând că au dobândit-o demult). M-am nimerit la o şedinţă ţinută la sediul PDSR-ului (da, chiar acolo, nu râdeţi, habar n-am cum ajunsese politica să se încuscrească cu poezia!). Ce atmosferă! În locul becurilor ardeau trei-patru lumânări, una lângă hârtiile celui care citea, câteva beţigaşe fumegânde împrăştiau mirosuri care-ţi gâdilau nările şi, peste toate, trona Poezia, ca o zeiţă căreia îi aduceam ofrande, urmând ca la rândul nostru să fim răsplătiţi cu gâdilituri din partea muritorilor de rând peste care pluteam impasibili. Începuse să citească, pare-mi-se, Dorin Crişan, autointitulat „Poetul veneţian”, când uşa s-a deschis şi, în bătaia becului de afară, s-a arătat însuşi preşedintele judeţean al partidului, prefectul Grigore Zanc. Năucit de atmosfera lirico-misticoidă, scriitorul a bălmăjit un: „Staţi liniştiţi, nu vă deranjez”. Ridicându-şi, în sfârşit, ochii din manuscrisele interminabile, „Poetul veneţian” a tunat: „Deja ne-aţi deranjat!” Ripostă care i-a ridicat imediat prefectului tocurile pantofilor. A păşit pe vârfuri, stingher, printre noi, intrând în camera alăturată, unde îl aşteptau, probabil, chestiuni serioase, de partid. Şi de unde n-a mai ieşit câtă vreme nu s-au stins lumânările şi nu ne-am dat plecaţi. Se înţelege că, la finalul şedinţei, eram copleşiţi de poezie, tulburaţi de fiorul liric care plutise taman în sediul colosalului partid.

Am publicat apoi în Echinox, aşa că, firesc, am ajuns şi la cenaclul cu acelaşi nume. Acolo am simţit prima dată ce înseamnă un cenaclu solid, articulat, un cenaclu care poate crea emulaţie, care poate da naştere unei solidarităţi de grup construită pe sensibilităţi şi aspiraţii comune. În scris, aproape nici unul nu semănam cu altul. Adrian Suciu era diferit de Luminiţa Urs sau de Alina Hiristea, poezia lui Orlando Balaş sau a lui Ioan Buteanu era altceva decât cea a lui Anton Horvath. Apăruseră şi criticii, aplicaţi, nemiloşi: Cornel Vâlcu, Călin Teutişan etc. La fiecare întâlnire participau, ca invitaţi, scriitori consacraţi. Acolo (şedinţele se ţineau la Casa de Cultură a Studenţilor) l-am văzut şi l-am ascultat prima şi singura dată pe regretatul poet Iustin Panţa. Şi tot acolo l-am cunoscut pe Teohar Mihadaş. Dintr-o neînţelegere, apărusem pe afişul Cenaclului cu proză. Eu, care scriam poezie… Nu mai puteam da înapoi. Aşa că, în două nopţi, am scris o poveste, pe care am citit-o gâtuit de emoţie. Generos ca întotdeauna, Teohar Mihadaş, la care priveam cu toţii ca la o statuie, m-a făcut să roşesc, spunându-mi că scriu mai bine faţă de cum scria el la vârsta mea. Şi chiar un pic mai bine decât marele lui prieten, Laurenţiu Fulga, cel din tinereţe… M-am „expus” şi cu poezie, împreună cu Luminiţa Urs. Invitaţi erau Mircea Petean şi regretatul Augustin Pop. Cred că am citit jumătate din volumul de debut, „Poeme din mers”. Augustin Pop era extaziat (sigur, scriam oarecum în stilul lui): asta şi numai asta e poezie! Mircea Petean a tras un pic de hamuri: mai uşor, poezia Luminiţei e gravă, e complexă, se simte construcţia… Mi-a explicat mai apoi, la „Pescarul”, că nu putea lăsa lucrurile aşa, Gusti Pop exagera, iar despre Lumi nu vorbea nimeni. Totuşi, ar fi bine să-i dau manuscrisul pentru Dacia. Şi tot la fostul restaurant „Pescarul”, unde am plecat după cenaclu, Augustin Pop, stând în faţa mea, se pomeneşte întrebând: „Dar unde-i băiatul ăla care a citit în seara asta?” I-am zis timid: „Păi, eu sunt…” „Da? Tu eşti? Extraordinar! Nici nu te-am văzut când ai citit!”

A urmat apoi o vreme de secetă. Laurenţiu Mihăileanu, plecat şi el dintre noi, a animat o vreme Cenaclul Filialei Cluj a USR. Era frumos, veneau Ion Mureşan, Vasile Gogea, ba, într-o seară, ne-am pomenit cu profesorul Mircea Borcilă. Cu timpul s-a transformat în fericite prilejuri de a ne întâlni şi de a merge, mai apoi, la bere. Când berea s-a scumpit, s-a stins şi cenaclul…

De mai bine de un an, la Cluj, funcţionează Cenaclul lui Mury. Cenaclul UBB. Nu ratez aproape nici o şedinţă. Cenaclul acesta nu aparţine nici unui grup, nu promovează nici o generaţie, nici un stil literar, nici o modă (nici n-ar mai fi posibil, cred), nici măcar nu creează în jurul lui efervescenţa creatoare a altor celebre cenacluri literare. Cenaclul acesta e un laborator, ţine pulsul viu al vieţii literare clujene. Citesc în el autori din generaţii diferite. Vine fiecare cu ce are pe masa de scris. Cei care vin, nu foarte-foarte mulţi, continuă să vină. Cei care n-au venit până acum, probabil că nu vor veni niciodată. Discuţiile se prelungesc îndelung, până când chelnerii de la restaurantul „Piramida” al Casei Universitarilor (locul de refugiu al Cenaclului) ne arată ceasul. Cenaclul acesta îţi linge rănile. O dată pentru că e o reală plăcere să-l vezi şi să-l asculţi pe profesorul Ion Pop făcând analiză pe text, cu pixul în mână. Apoi, pentru că nu se spun mari grozăvii, nu se bat câmpii, n-o ia nimeni pe arătură, nu se spun generalităţi, nu ni se dezvăluie genii. Şi încă ceva: nu se vorbeşte niciodată, dar niciodată la unison. De curând, am citit şi eu la Cenaclul lui Mury. Proză scurtă, pentru că am un volum gata, aproape gata de tipar. S-au spus multe despre textele mele. Observaţii pe care le-am luat în seamă. Prin urmare, am mai corectat pe ici, pe colo. Am mai tăiat din „burţi” fără mari regrete, bizuindu-mă pe observaţiile cenacliştilor. Dar m-a încurcat reacţia unui foarte tânăr şi talentat poet care a găsit că rândurile sau comparaţiile următoare sunt desuete: „…printre paralelipipedele de argilă arsă, mortarul se scremuse şi ieşise grosolan afară, prelingându-se pe zid, ca nişte degete lungi, diforme, groase.” Şi, de atunci, în loc să predau manuscrisul editorului, după cum mi-a cerut, stau şi mă gândesc: or fi sau n-or fi desuete? Să las fraza respectivă în text sau să o elimin? Încă mai stau pe gânduri, încă nu m-am hotărât…

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

In memoriam Alexandru VLAD

Evocatio

Alexandru Vlad

Nu cred c-am trecut vreodată prin Cluj fără să-l întîlnesc pe Alexandru Vlad. L-am întîlnit și cînd nu era prin Cluj, cînd era fie pe coclauri, fie la casa lui bachelardiană (mai mult visată decît reală, deși a construit-o pînă la urmă) de la Mihăiești. Asta pentru că Vlad era, oriunde s-ar fi aflat, tot timpul în centrul Clujului. Aproape la fel de prezent cînd era absent ca și atunci cînd era prezent.

N-am avut norocul să fac nici o expediție montană cu el (dar adevărate expediții erau plimbările între Teatrul Național și Librăria Universității, mai lungi și mai epopeice – în relatarea lui – decît cea la Polul Nord, marele lui vis de explorator potențial); îi știu însă toate călătoriile și expedițiile, și pe cele făcute și pe cele nefăcute; și le știu în toate variantele, căci o călătorie făcută de Vlad devenea o mulțime de călătorii relatate, niciuna identică precedentei. Știu și cum a făcut călătoria nefăcută în Alaska: știu grosimea zăpezii, nuanțele ei din zori, de la prînz și noaptea, muzica tăcută pe care o emana, lumina pe care o iradia. Nici nu sunt sigur că n-am fost în Alaska.

Nu știu dacă voi mai călători, căci călătoriile mele sunt banale. Adevăratele mele călătorii sunt cele de ascultător al călătoriilor lui Vlad.

Cu el, de fapt, nici nu trebuia să mergi prea departe ca să dai peste tărîmuri fabuloase ori să dea fabulosul peste tine fără să iei seama. Orice străduță era cuprinsă, în prezența lui, de o frenezie a evenimentelor. Era suficient ca vîntul să smulgă o frunză dintr-un copac și s-o legene tandru spre pămînt ca să iasă – de nu pe loc, măcar a doua zi – o întîmplare cosmică. Vlad vedea toată căderea frunzelor și auzea fîșîitul lor dureros prin aer. Nu trebuia să fabuleze, căci era solidar cu tot ce se putea întîmpla. Și vedea și nevăzutul din cele ce se puteau vedea. Dar mai ales din cele ce nu se puteau vedea fără o abilitare specială. N-am văzut pe nimeni care să aibă ochiul atît de deprins cu inefabilele cotidiene. Și, deși martor al întîmplării, deși participant la ea, nu i-am putut niciodată contesta relatările, măcar că eu nu văzusem nimic. Vedea însă el pentru toată lumea.

Era, cu siguranță, poet înainte de toate; nu pentru că, licean, scria poezii – și a mai scris apoi, din cînd în cînd, cînd versurile picurau singure; ci pentru că sub proza lui stă o fascinație a nuanțelor care nu se relevă decît unui poet. Și pentru că, deși reprimate, metaforele străbat ca niște trasoare realismul observațiilor.

Am vrut, după ce-am aflat de boala lui (care nu părea atît de galopantă), să-i fac o demonstrație, pe jumătate în glumă, ca să se vadă limpede – și să vadă și el, care cocheta cu nesiguranța, deși era mare cititor de poezie și avea un fler pe care mi l-aș dori și eu – că e poet și l-am rugat să-mi trimită toate poemele pe care le avea (și pe care le publicase, în Vatra, dar și în Familia). Am sperat că va prinde apariția lor (las cum era, deși acum sună oarecum nepotrivit, nota care urma să însoțească poemele). Era duminică seara cînd am vorbit. Tocmai se întorsese dintr-o vizită la Ion Mureșan și-mi spunea că e cam obosit, dar că-mi va trimite poemele. Pentru fragmentele de roman pe care i le-am cerut, mi-a cerut el mai mult timp. Am crezut că avem.

Nu aveam însă. Duminica următoare el pleca. Dar e un semn, cred, că ultimul lui dar a fost mănunchiul de poeme de alături.

Drum bun și mulțumiri!

                                                                                              Al. CISTELECAN

 

 

***

Dialog cu Alexandru VLAD

„Tu o să te faci scriitor. Dar, ai grijă, ăştia toţi beau!”

alexandru vlad 3

Câţiva ani buni, am realizat la Radio Cluj emisiunea „Semn de carte”. Erau 50 de minute de actualitate literară, din care nu lipseau evenimentele la zi, cronica literară, cronica de film, o rubrică de poezie, alta de evocări, scurte interviuri cu scriitori, pagina noutăţilor editoriale etc. După o vreme, din motive independente de mine, formatul emisiunii s-a schimbat. Şi atunci, pentru a nu pierde spaţiul alocat literaturii, am fost nevoit să renunţ la toate rubricile şi să mă concentrez pe dialoguri lungi, fără pauze muzicale, cu scriitori pe care îi invitam fie pentru a-i aniversa cu ocazia zilei de naştere, fie pentru a dialoga despre recentele lor apariţii editoriale. Din când în când, prin telefon interveneau anumiţi critici literari care adăugau aerului ludic, spontan al emisiunii şi un necesar portret critic, o „încadrare” a invitatului în peisajul literar românesc, sau o scurtă recenzie la cartea aflată în discuţie. Între timp, emisiunea a dispărut din grilă (şi nu din motive de audienţă, dar asta e altă poveste…), dar înregistrările au rămas în fonoteca radioului şi în arhiva mea audio sentimentală.

            Alexandru Vlad mi-a fost oaspete (şi ce oaspete!) de vreo 4-5 ori, aproape după fiecare carte nou apărută, dar şi în alte situaţii. De exemplu, vara, îl sunam pe telefonul mobil al soţiei să ne spună ce a mai citit sau la ce lucrează. Iarna, acasă, la Cluj, îl solicitam iarăşi, din te miri ce motive, fie prin telefon, fie, cu reportofonul, în întâlnirile de la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor. Nu m-a refuzat niciodată. A venit vremea ca măcar o parte din întâlnirile radiofonice cu care m-a onorat să fie transpuse pe hârtie. Din păcate, vremea aceasta despre care vorbesc nu mai e, din păcate, şi fizic vremea lui Alexandru Vlad…

            Mai jos, interviul din 31 august 2009. Am păstrat, inevitabil, o anumită oralitate şi spontaneitate a dialogului, fireşti unei emisiuni radio difuzate în direct, în speranţa că, parcurgând anumite replici, uşoarele ticuri verbale, o inconfundabilă cadenţă a frazării, a rostirii, tipice lui Alexandru Vlad, va fi ca şi cum îi veţi auzi aievea şi vocea. (D.M.)

 

– Domnule Alexandru Vlad, nu ne-am mai auzit la radio de vreun an și ceva. Mai exact, de la apariţia volumului „Curcubeul dublu”, despre care am vorbit pe larg prin iarna anului trecut…

– Aşa o fi. În ultimul an şi jumătate am lipsit din foarte multe locuri.

– Vă mulţumesc că aţi răspuns invitaţiei noastre, mai ales că aţi venit de la Mihăieşti, judeţul Cluj, localitatea unde v-aţi stabilit peste vară. De altfel, ştiu că vă veţi întoarce imediat după emisiune la Mihăieşti. V-am stricat tihna de la ţară… Ce-aţi mai făcut între timp?

– Păi… am început să lucrez la un roman. Mi s-a reproşat mereu că scriu volume de proze scurte, volume compozite, volume complicate, volume despre care nu se ştie precis ce sunt…

– Cum a fost „Curcubeul dublu”, nu se ştia exact ce e…

– Nici acum nu se ştie, problema a rămas nelămurită. Dar acum m-am apucat de un roman. Am mai publicat unul în 1985, „Frigul verii”, un roman în toată puterea cuvântului, totalmente inventat, plasat într-o perioadă pe care eu n-am cunoscut-o. Era vorba de un roman de război, apărut la Editura Militară. Acum scriu un roman despre colectivizare.

– O perioadă pe care aţi trăit-o!

– A, stăteam la poartă şi pândeam când venea preceptorul…

– Şi cum staţi cu lucrul la roman?

– Nu stau foarte bine, dar nu stau nici foarte rău. E vorba de un proiect mai vechi, pe care l-am abandonat. Între timp, am scris alte lucruri, am tradus foarte multe cărţi, am avut nevoie de bani. Traducerile se fac cu un contract ferm şi aduc nişte bani. Puţini, dar îi aduc conform contractului. Prin urmare, am abandonat acest roman într-un anume stadiu: schiţe, ştiu eu, sinoptice, personaje, fişe ale personajelor, chiar texte, unele le-am şi publicat în presă atunci când, strâns cu uşa, a trebuit să dau revistelor „Familia” sau „Vatra” un text de proză. Şi, atunci când abandonezi un proiect, el moare încet-încet. Se fosilizează personajele, ideile dispar ca apa în ciur. Iar atunci când îl reciteşti, ai impresia unei diagrame, a unei, ştiu eu, foste vieţi. Foarte greu ajungi să resuscitezi personajele, să te aduci şi pe tine la viaţă ca autor al lor. O vreme le mişti ca pe nişte figurine pe o tablă de şah, până când învie şi încep să refuze unele manipulări auctoriale sau să ceară altceva. Ei, atunci au înviat. Chiar dacă devin pretenţioase, chiar dacă apar probleme noi, măcar ştii că ai de-a face cu personaje vii cu care lucrezi. Atunci, când vezi greul care e în faţă, respiri uşurat. Am reuşit să recreez atmosfera romanului. Acuma personajele mele trăiesc, au pretenţii, mă pun să citesc tot felul de cărţi, de exemplu despre zootehnia anilor ’50 ca să văd ce se poate da de mâncare unor găini înfometate într-o fermă care până la urmă va deveni un fel de cimitir avicol… Da, sunt mulţumit. Am probleme, probabil o să mai am încă o jumătate de an, dar romanul e acolo, e la mine, se scrie. Până acum nu eram sigur nici măcar de atât.

– E bine că n-aţi renunţat la proiect, pentru că, citeam undeva că aflat în străinătate, aţi aruncat la tomberon sute de pagini scrise în perioada comunismului. E adevărat?

– Da, e adevărat!

– Cum v-a lăsat inima?

– A, a fost greu… Mi s-a oferit o bursă de câteva luni şi, stând singur, am putut, în sfârşit, să le citesc, să le pun în ordine. Şi mi-am zis: acum e de mine, tot ce mi-am dorit a fost timp. Ei, nu e adevărat. Un autor cu experienţă ştie că nu doar de timp ai nevoie. Ai nevoie de dispoziţie, ai nevoie ca în capacitatea ta de invenţie cuvântul să găsească un sprijin… Eu astăzi sunt criminal, mâine trebuie să fiu mătuşa ţicnită a victimei. Asta cere o anumită mobilitate. Deci nu e vorba numai de timp, ci e vorba chiar de dispoziţie. Să ai cuvinte! Făcând presă atâţia ani de zile, mă goleam în fiecare zi de cuvinte. Nu mai aveam altele. Foloseşti câteva sute în scris, le cauţi, le alegi, te hotărăşti la figuri de stil… seara eşti terminat, eşti gol din punctul ăsta de vedere. Şi, citind acele pagini – proiectul urma să apară prin ’80 şi ceva, ’90, nu bănuiam eu c-o să cadă comunismul ca să pot eu publica un roman foarte răspicat scris – ei, foarte multe lucruri se ascundeau în pagini şi refuzau pur şi simplu să învie în ochii mei de după ’90. Practic, noi, cei care am traversat cu o oarecare carieră literară graniţa dintre ’89 şi ’90, am fost prea tineri astăzi şi prea bătrâni mâine. Eram viitorul literaturii române şi, peste zi, am devenit foste speranţe ale generaţiei ’80. Şi-atunci, trezindu-mă cu aceste pagini scrise mărunt, ordonat, le-am prins cu piuneze pe pereţi şi am tapat o cameră uriaşă cu hârtii scrise de mână. Când m-au vizitat cei de-acolo, de la Cultură, să vadă ce fac, dacă nu-mi lipseşte ceva, au rămas uluiţi văzând pereţii. Am încercat, din nou, să compun schema romanului, sinopticul, capitolele, să creionez personajele… Şi n-am reuşit nimic. Am şi scris câteva pagini la fel de proaste şi de moarte precum cele pe care le adusesem de acasă, şi mi-am dat seama atunci, după vreo trei săptămâni, că eu nu voi face nimic dacă nu arunc paginile vechi, dacă le fac tot timpul respiraţie artificială. Pur şi simplu, într-o zi în care citisem eu în broşura nemţească faptul că în ziua aceea se „predă” hârtie, m-am dus şi am aruncat la gunoi tot manuscrisul.

– O poveste interesantă. Sunt mulţi scriitori care-şi păstrează fiecare pagină scrisă, indiferent de ce au aşternut pe ea. Sunteţi prozator, traducător, eseist, publicist, dar şi poet! Ştiu că n-aţi renunţat la poezie…

– Cu poemele, am mărturisit, fără să mint prea mult, când m-a întrebat un poet italian: cum, scrii poezie? Şi cum scrii poezie? Păi, uite, pun o pagină albă pe birou seara şi uneori dimineaţa, foarte rar, pe hârtia aceea e un poem. Dar de cele mai multe ori, nu e.

– V-aţi născut în 31 iulie 1950. Nu este târziu nici acum să vă urăm La mulţi ani!, mai ales că ieri a fost Sf. Alexandru.

– Am aflat târziu de acest Sfânt. Dar cred că este un Sfânt mai mic. Nu i s-a tăiat capul ca altor Sfinţi mai mari!

Sunteţi născut în Suceag, judeţul Cluj, dar locul copilăriei dumneavoastră este legat de Mihăieşti.

– Am trăit câteva săptămâni în Suceag, abia dacă m-am născut. Pe urmă, cu maică-mea, ne-am repliat la o distanţă de 15 km, cam acelaşi areal, aceleaşi dealuri…

În casa bunicilor din partea mamei. Acolo aţi făcut şcoala generală.

– Da. Aveam o mătuşă care era învăţătoare. Practic, din curiozitate şi tot bătând-o la cap, am învăţat literele şi să citesc la 5 ani, la 6 ani… Tot ciclul primar m-am plictisit trăgând cu urechea la clasa paralelă. Eram pe clasa întâi, paralel cu clasa a treia, pe clasa a doua, paralel cu clasa a patra şi eram cu urechile ciulite la ce se preda la clasele superioare.

Asta înseamnă că nu v-aţi plictisit, totuşi, la şcoală!

– Păi, m-am plictisit când am ajuns eu în clasa a treia, nu mai vorbesc de a patra.

Ce a urmat după şcoala generală?

– Maică-mea a ţinut neapărat ca eu să fac şcoală. De obicei, oamenii din sat, sărăciţi toţi de colectivizare, făceau toţi o şcoală profesională, ca să aibă din ce trăi, să aibă o meserie, aceasta era mentalitatea, indiferent cât de bun era elevul, urmând ca, dacă el vrea, să mai studieze pe urmă, pe propriii lui bani, fără a mai împovăra familia. Cred că, de fapt, părinţii încercau să ne scoată din mediul acela rural în care colectivizarea devenea din ce în ce mai păguboasă, să muncim, să nu ne mai bazăm pe averea care nu mai era. Ca urmare am făcut liceul la Cluj, un liceu bun, Ady-Şincai, şi pe urmă am urmat studii filologice.

Cam de când aţi început să cochetaţi cu literatura?

– Versuri scriam de copil. Versuri mimetice, probabil.

Pur şi simplu, aşa, v-aţi apucat de scris?

– Nu-mi amintesc. Ştiu că aveam caiete prin clasa a IV-a deja în care versificam. Cu rimă, număram silabele, făceam schema ritmului, tot ce văzusem în cărţile celor mai mari că se face când se scrie poezie. Asta a dispărut cam după clasa a VIII-a. Atunci am început să scriu primele proze. Citeam proză foarte mult, deci era cumva normal. Unul din cei care, într-un fel sau altul, m-au făcut să mă hotărăsc pentru proză a fost marele critic Alexandru Cistelecan, pe care nu contenesc să-l “urăsc” de atunci! Eram colegi de liceu, conducea un cenaclu, el deja citea Nichita Stănescu şi era foarte sever şi pretenţios cu versurile care mai aveau rimă. Şi mi-a pus în mână „Elegiile” lui Nichita Stănescu, în care îmi prindeam urechile. Sigur, îmi plăcea Blaga, îmi plăcea Barbu, îmi plăcea Rilke, dar mă depăşea Nichita Stănescu! Şi-atunci am rupt-o cu poezia, după ce am apărut şi într-un volumaş de versuri ca elev de liceu, împreună cu alţi trei colegi, Marius Jucan, Lucian Tamaris şi Gheorghe Pugna. La Bacalaureat, Comisia avea pe masă volumaşul nostru tipărit şi ne-a dat note cu multă indulgenţă.

Deci întâlnirea cu Alexandru Cistelecan a fost decisivă în alegerea dumneavoastră!

– Ei, n-aş putea spune că a fost chiar decisivă. Dar a grăbit lucrurile. A făcut să tai pisica! Oricum, citeam foarte multă proză şi mai puţină poezie.

Aţi avut profesori care v-au îndemnat, să spun aşa, înspre poezie?

– Nu, până nu am ajuns la „Echinox” n-am avut oameni care să mă dăscălească. Nici măcar la „Echinox” nu m-au prea dăscălit, fiind eu, în general, foarte pretenţios cu fraza şi cu…

Da, nici măcar profesorul Mircea Zaciu n-a reuşit să vă „strunească”, o spuneţi dumneavoastră undeva, deşi cred că o spune şi regretatul profesor în Jurnalele lui. Revenind, trebuie să fi avut un moment în care v-aţi spus că ceea ce trebuie să faceţi în viaţă este scrisul, literatura…

– Asta mi-am dorit încă din copilărie. După ce mi-a trecut visul să devin pilot, aviator, încă în şcoala generală, acasă, îmi amintesc scene când cineva care era la noi în vizită zicea: ei, pilot… Tu o să te faci scriitor! Auzind cum recit, cum povestesc, văzând că am caiete cu texte proprii, versuri… A, nu, tu o să te faci scriitor! Dar ai grijă, ăştia beau toţi!”

Da, „frumoasă” perspectivă! Dar, cu siguranţă, nu aceasta v-a îndemnat înspre scris.

– A, nu, nu asta.

Aţi ajuns la Cluj, aţi terminat liceul şi aţi urmat Facultatea de Filologie, la fără frecvenţă, mai întâi.

– Da, am început aşa, ratând o primă admitere la engleză unde am luat un 2 sau un 3 cât mine de mare, după ce luasem peste 9 la română şi eram aproape sigur că stau bine… Ei, un profesor care ne-a dictat textul la admitere a vorbit într-o engleză care mi se părea totalmente necunoscută. Noi aveam o profesoară onorabilă, care se străduia să vorbească clar, ca noi s-o putem imita, şi când domn’ profesor a vorbit, credeam eu ca la Oxford, n-am înţeles textul care se dicta. Având un anume temperament, ceea ce trebuie să recunosc, pur şi simplu am refuzat să mai scriu. Şi-am zis, nu-i nimic, o să fac punctul doi şi punctul trei. Numai că punctul doi era să traducem în româneşte dictarea de la punctul întâi. Aşa că n-am intrat „la zi”. Şi-atunci m-am repliat, de frica armatei, recunosc…

După care aţi trecut la zi!

– Şi-am fost coleg cu Cistelecan, Podoabă, Pantea, Perian… Stăteam în Căminul Avram Iancu, camera 84, toţi din cameră erau cu „P”, numai eu eram cu „V”.

O generaţie de excepţie. Interesant este că acum câteva săptămâni l-am avut invitat pe poetul Ion Cristofor. Nu intrase din prima la facultate din cauza limbii franceze. Dar acum traduce excelent din limba lui Voltaire.

– Păi, stai aşa, Podoabă a căzut la prima admitere, iar Cistelecan a fost ultimul pe listă. Dacă-ţi spune ceva fraza asta…

Asta nu v-a împiedicat să ajungeţi nume mari ale literaturii române. În 1973 s-a produs debutul la Echinox. Cum aţi ajuns acolo?

– La Echinox ajungeai chemat. Ca şi în masonerie, nu făceai o cerere să intri. M-au chemat Cistelecan, Podoabă, Perian şi alţi colegi… Ei ajunseseră deja acolo. Sigur, în redacţie ajungeai prin anul trei, patru. Dar, fiind oarecum o lipsă de condeie în anii terminali, au fost chemaţi în mod excepţional cei pe care i-am amintit. Ei s-au uitat în jur şi i-au spus lui Papahagi, lui Ion Pop cine ar mai putea să lucreze şi să scrie la revistă. Acolo nu era neapărat nevoie să-ţi publici prozele sau poemele, ci trebuiau făcute cronici, editoriale, trebuiau făcute eseuri despre tema numărului, trebuia făcută macheta, trebuia mers la tipografie…

De la debutul din 1973, a urmat un parcurs literar lung, frumos şi fructuos.

Avem acum un invitat în direct, prin telefon, care va vorbi despre prozatorul Alexandru Vlad. Criticul şi istoricul literar Ion Bogdan Lefter, bună seara! Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră. Unde l-aţi situa dumneavoastră pe Alexandru Vlad în contextul prozei româneşti contemporane?

– I.B.L.: Nu e cazul să-mi mulţumiţi. Plăcerea e de partea mea. Sunt onorat să pun şi eu un pic umărul la o emisiune despre Alexandru Vlad, un extraordinar prozator şi, pe deasupra, şi un foarte bun prieten de la distanţă. Am ascultat prin telefon minutele dinaintea intervenţiei mele. Mi se pare foarte interesantă reconstituirea asta de atmosferă, de început al generaţiei noastre în spaţiul Echinoxului. Şi, pentru că Alexandru Vlad a vorbit despre debutul lui cu proză la Echinox, eu pot lega firul şi pot începe prin a spune că în ce mă priveşte am însoţit debutul în volum al lui Sandu Vlad, care s-a produs ceva mai târzior, cu „Aripa grifonului”, în 1980, atunci când prozatorul avea 30 de ani. Bineînţeles că am citit cartea, urmăream deja toate noutăţile editoriale. Eram şi eu la început, nu aveam unde să scriu cronică literară. Întâmplarea a făcut, necunoscându-ne direct, ca un amic comun, Ioan Buduca, dacă nu greşesc, din redacţia „Vieţii studenţeşti” şi a revistei „Amfiteatru”, să-mi solicite o cronică la volum. Am scris atunci rapid şi cu mare plăcere un articol foarte elogios. Mai târziu, ne-am şi cunoscut şi s-a legat o prietenie firească. L-am urmărit în continuare, am citit toate cărţile lui Sandu Vlad şi tot timpul am fost frapat de rafinamentul frazei lui. El nu este un prozator de suflu epic, cum se zicea în generaţiile critice mai vârstnice, nu compune romane care să aibă pretenţii de construcţii narative spectaculoase, nici nu vrea să facă fresce sociale… Proza lui Alexandru Vlad avansează pe spaţii mici. Fraza lui avansează cu percepţii mici pe care le detaliază şi din care scoate profunzimi extraordinare, virtuozitatea cea mai evidentă fiind atinsă în „Curcubeul dublu”. Alexandru Vlad este, în primul rând, un observator al realităţii din jur, al concreteţei din jur, al detaliilor obiectuale sau psihologice pe care le pune sub o lupă şi din care ştie să scoată, cu originalitatea lui, cu unghiul lui foarte special de percepţie şi de analiză, nişte lucruri care ne surprind şi ne mişcă şi ne tulbură.

            – De la acele constatări pe care le-aţi făcut în 1981,  a rămas Alexandru Vlad la fel şi peste ani?

            – I.B.L.: Într-o anumită măsură, bineînţeles că da. Dacă încerc să generalizez şi să vorbesc despre un prozator care face în primul rând notaţie şi analiză de imediat, de existenţă, de percepţie a lumii din jur pe care o traversează, atunci inevitabil ceea ce rezultă ca text este un fel de text-confesiune, un fel de text-jurnal sau text-rememorare, ca să revin la textul meu din juneţe şi unde exact despre asta era vorba, despre faptul că diverse voci naratoriale, narative, îşi asumă trecutul propriu, experienţele personale, observaţiile proprii şi le pun sub lupa de care vorbeam, făcând rememorări, rememorări ale rememorărilor, pentru a încerca să descifreze din detalii sensurile mai profunde, mai ascunse ale existenţei, ale lumii. Proza lui Alexandru Vlad rămâne o proză a rememorării, a notaţiei, a reflecţiei. E un prozator foarte special, e un fel de proustian al postmodernismului, dacă pot construi o asemenea sintagmă.

Aţi spus că Alexandru Vlad nu a excelat prin suflul epic. Ei, bine, tocmai ne-a mărturisit că lucrează la un amplu roman realist, a cărui acţiune este situată în perioada colectivizării. S-ar putea să avem o surpriză imensă!

– I. B.L.: Să ştiţi că într-o descindere la Cluj de acum aproape un an, la Zilele prozei, am avut ocazia să ascult, citite de Alexandru Vlad, în conclavul în care se retrăsese, câteva pagini din cartea asta nouă la care lucrează şi în care colectivizarea şi fragmentul de epocă furnizează şi materie epică, dar şi o mulţime de alte lucruri, printre care efecte de ironie şi de umor colosale şi, probabil, destul de suprinzătoare în cazul lui Alexandru Vlad, care a făcut până acum figură de prozator foarte serios.

Aveţi observaţii, domnule Vlad?

– Aş vrea să se confirme vorbele frumoase pe care le-a spus despre mine Bogdan. S-ar putea să aibă dreptate şi de data aceasta, cu acest roman. Nu ascund că pentru mine fantezia are loc într-un fel de mişcare inversă, ca în oglindă. Practic, orice lucru pe care-l inventăm ne închipuim că este o închipuire proprie şi atunci putem să o analizăm în amănunt. Iau invenţia, o privesc ca pe ceva din trecutul meu mai mult sau mai puţin îndepărtat, sau ca pe ceva trăit, şi atunci eu pot să-i construiesc toate detaliile. La urma-urmei ne inventăm cu toţii până şi biografiile! Nu sunt doamne care spun că nu poartă niciodată maro? În timp ce un stilist ar spune: doamnă, la părul dumneavoastră, la culoarea ochilor, a pielii vi se potriveşte maro. Dar eu nu port maro! Ne inventăm cu toţii biografiile, iar, în situaţia asta, de ce n-ar putea invenţia şi ficţiunea să devină, printr-un mod de creaţie, un fel de, cum să zic, falsă biografie? Altfel cum? Cum pot eu să fiu într-un capitol criminalul şi în celălalt mătuşa lui ţicnită? Poate sunt ipostaze ale propriei percepţii mai mult sau mai puţin… ştiu eu?! Dar nu vă spun mai mult, că pe urmă scrieţi romanul în locul meu!

Domnule Ion Bogdan Lefter, mulţumim pentru intervenţia dumneavoastră telefonică!

– I.B.L.: Cu mare plăcere!

Domnule Alexandru Vlad, să parcurgem repede etapele următoare ale vieţii dumneavoastră. Aţi terminat Filologia şi, din păcate, n-aţi reuşit să rămâneţi pe un post pe care bănuiesc că vi l-aţi fi dorit, redactor la o revistă, să zicem.

– Nu-mi doream aşa ceva. Oraşul oferă celor pe care îi apreciază sau celor pe care îi are în dotă, oferă nişte sinecuri, nişte posturi nici prea mari, dar nici prea mici, în care nu trebuie neapărat să tragi chiulul, dar din care poţi să trăieşti şi să-ţi rămână după-amiezile libere.

Aţi fost în primul rând anticar. Sau ce? 

– Am fost în primul rând profesor, la ţară. Pe urmă am fost, ştiu eu, anticar, bibliotecar, proiecţionist de film, magazioner, impiegat de mişcare, controlor de bilete cu atribuţii de birou, galerist… Am fost şi şomer de câteva ori, deşi atunci nu se folosea termenul. Am spălat şi ghetele fotbaliştilor de la „U” Cluj şi m-am ales cu câţiva prieteni, pentru că mai făceau şi ei studii şi le trebuiau rezumate la „Ion”. Dar câţiva m-au surprins, pentru că îmi declarau că citeau Dostoievski şi vorbeam cu ei despre „Crimă şi pedeapsă”.

Spuneţi undeva că perioada echinoxistă a fost scurtcircuitată de un securist care v-a cam îndepărtat de acel grup.

– A încercat, da, pur şi simplu le-a spus să nu mă mai publice, pentru că sunt un om cu probleme. Am aflat mai târziu. Mi-a spus acest secret unul din membrii nu chiar de frunte ai redacţiei. Ceilalţi mi-au amânat textele sine die, nu mi-au spus. Am toată stima pentru ei, apărau revista. Că doar nu era vorba să apere un om care era un pui de cuc. Şi aşa am început să public în „Tribuna”, dar până la urmă am fost „ajuns” şi acolo şi-am început să public în reviste din afara Clujului, iar cărţile mi le-am publicat, cel puţin primele, la Bucureşti.

Aţi publicat şi în „Vatra”, aţi ajuns mai apoi redactor al revistei, cum sunteţi şi astăzi, de altfel… Din punctul acesta de vedere, Clujul nu v-a prea agreat, nu v-a oferit prea multe şanse. Cărţile le-aţi publicat în Capitală. Ştiu că aţi luat manuscrisul de la Editura Dacia şi l-aţi dus la Bucureşti…

– Păi, după două-trei amânări de publicare, ce era să fac?

Volumul a apărut imediat la Cartea Românească şi a primit Premiul pentru debut al USR. Cum a „înghiţit” Clujul cultural succesul dumneavoastră, un Cluj, afirmaţi dumneavoastră undeva, domninat cultural de D.R. Popescu?

– Nu era doar D.R. Popescu… Mai degrabă era o tripletă. D.R. Popescu era, să zicem, şeful cel mare în literatură. Alţii ocupau funcţii de conducere la postul de radio sau la Universitate. Nu regret treaba aceasta. Nu eram un om comod, aveam replici ascuţite, uneori le mai am şi astăzi, chiar dacă am devenit mai îngăduitor şi prefer să tac şi să trag din pipă. Toate asteau au trebuit plătite. Astea fac parte din viaţa mea. Greşelile şi călcatul în străchini, dintr-o perioadă a vieţii, dacă îţi impui, într-o altă etapă a vieţii, să le repari, să le dregi, te poţi trezi cu o paranteză care poate să fie chiar o viaţă întreagă.

Spuneţi undeva că aţi trăit 25 de ani ca să ajungeţi la oraş şi alţi 25 ca să vă întoarceţi la ţară. Ce faceţi la Mihăieşti, în afară de scris?

– Aaa… Toată lumea mă întreabă! Nu înţeleg, ce poţi face acolo? Şi eu le spun în glumă: într-o jumătate de zi fac dezordine, iar în cealaltă mă străduiesc să fac ordine. Şi uite aşa sunt toată ziua ocupat. La ţară, toate lucrurile pe care le faci îţi iau timp real: să-ţi aduci apă, să sapi grădina, să tai lemnele. În oraş nu consumăm timp, consumăm bani. Plătim pe cineva să nea dea căldura, plătim pe cineva să nea dea apa… Ei, eu le fac cu mâinile mele. Este un mod destul de plăcut de a-ţi petrece timpul şi de a simţi că eşti om, că nu eşti inutil. Un corp, la vârsta mea, trebuie să se mişte, ca să rămână sănătos.

Deci vă place! Aveţi doi copii. Vă calcă pe urme?

– Mai degrabă pe umeri (râde). I-am purtat destul pe toate păşunile pe unde căutam ciuperci. Băiatul cel mare a cochetat o vreme cu a scrie cronică, a terminat Filologia. Am fost speriat. Cel mic m-a anunţat la un moment că şi pentru el Filologia ar putea fi o eventuală opţiune. Băieţii ăştia cred că faci Filologie ca să citeşti cărţi. Noi credeam că citeşti întâi cărţile ca să faci Filologie. Ei, cel de-al doilea băiat a dat un examen de admitere la Politehnică şi va deveni un inginer în domeniul ecologic.

Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc, vă doresc multă sănătate şi inspiraţie. Vă aşteptăm cu ocazia publicării romanului la care lucraţi şi pe care sper să-l duceţi la bun sfârşit în scurt timp. Oricum, din câte am aflat de la prietenii dumneavoastră, el se anunţă de pe acum un eveniment literar.

– Mulţumesc foarte mult şi eu. Să sperăm că n-o să vă dezamăgesc!

 

 

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 31 august 2009

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]