21.IV.1989

O exasperare în creştere, atîta doar că lipsită de energie. Am fost grav gripat, încă le mai zac prin paturi, fără să ştiu ce-i cu mine, Tania tot mai neînţelegătoare şi nervoasă, sau doar excedată de muncă şi incapabilă să se descurce şi, atunci, cu o tipic feminină pornire sîcîindu-mă tot timpul. Nici măcar nu mai caut vini, sau dacă le caut şi le „găsesc” tot acolo sînt, visez doar să mă adun, să găsesc un loc în care să mă pot concentra, să pot scrie. Ar trebui mulţi bani (pe care eu nu-i am) şi/sau o nevastă „neintelectuală”, care să nu se vrea „egală” în toate cele, ca să ai această linişte, rămînînd – în acelaşi timp – un familist „tradiţional”. Cum nu-ntrunesc nici una din cele două cerinţe… Ar trebui să bag capu-ntre umeri – ca George – şi să lucrez 2-3 ore pe noapte. Dar eu am nevoie de zile-ntregi de „trîndăveală”, cum ar zice Tania, ca să intru-n „stare”.

Însă, poate că între noi e ceva şi mai grav: şi dacă-am avea bani foarte mulţi, ea tot ar fi „nemulţumită” de mine; are – se pare – două „modele” masculine, unul „cultural”, dobîndit din lecturi, şi unul „natural”, mai precis, oricum unul din cei care vor un echilibru, care să transcendă nevroza, mizeria, confuzia. Dar nu un echilibru al uscăciunii, unul decadent-aristocratic, un leşinat „clasicism”. Îi admir pe Kavafis, Pound, Berryman, dar Eliot mă face să mă simt „dator” faţă de propria-mi (incertă, ca la toţi) „vocaţie” de poet. În raport cu el, mereu puţin întîrziat (sînt, în acest spaţiu cultural, extrem de singur, deşi am destui prieteni, oameni cu care mă simt solidar); dar împins spre aceeaşi soluţie: poemul lung. Visez la ceva peste „The Waste Land”, oricum care să poată sta calm alături de acesta – oare „Buchila Express” e la nivelul lui „The Love Song…”? Ar trebui să învăţ mai bine engleza, ca să-l „prind” în direct, nu prin intermediarii care – simt – îl falsifică discret (nici nu ar putea altfel). Şi Mărculescu şi Ivănescu sînt nişte oameni de bibliotecă, nişte „fini”, or Eliot nu era doar atît. Oh, de-aş putea călători! Dar sînt ţinut aici, în cuşcă, alături de mai toţi. Peste 5-6 ani va fi, cred, prea tîrziu pentru mine ieşitul în lume; şi-aşa e tîrziu, dar cum (din instinct?) sînt un pueril, un întîrziat, poate că mai rămîn ceva şanse…

Mă văicăresc ca o babă. Dar numai aici. În rest, fie par un optimist incorigibil, fie un tip rău, „scîrbos”, „intratabil”. În fond, un om ca mine (nu neapărat eu) trebuie să aibă condiţiile (şi libertatea de mişcare) necesare, tocmai pentru a fi „exploatat” cum se cuvine. Asta au învăţat-o, în secolul ăsta mai ales, ticăloşii (vorba uneia: „vor să trăiască numai ei bine”) de capitalişti.

Cel mai grav, pentru mine, e că sînt prea sărac, adică supus unei discrete presiuni economice (dar şi sociale, familiale) permanente, unei sîcîieli (şi interioare, căci sînt educat în aşa fel încît să nu-i „sacrific” cu totul pe ceilalţi idealurilor mele) care mă scoate din starea necesară.

Mai rău: viroza (gripa) nu-mi mai trece, revine la 2-3 zile; nici nu ştiu ce să-i mai fac. Asta-mi accentuează moleşeala, indecizia, lipsa de chef de lucru. Structura „romanului” mi se conturează tot mai clar. Dar… cînd naiba o să mă-apuc să-l scriu? Nu-s un leneş propriu-zis, dar am moştenit de la taică-meu (nu de tot, altfel…) acea nostalgie a „trăirii clipei”, a nelăsării timpului „să treacă”, chiar dac-o faci pentru lucruri deosebite, care ţie îţi fac bine. Şi – desigur – nici nu „trăiesc” (ca şi el, de-altfel). Relaţia „socială” care e literatura (mai ales proza şi mai ales cum gîndesc/simt c-ar trebui s-o fac eu) presupune „rezolvarea” problemei tatălui şi a mamei, o „tranşare” simbolică, dar care să nu excludă sinceritatea absolută. Dar, în spatele tatălui şi-a mamei e, întotdeauna, moartea şi mie, încă, mi-e frică să mă uit direct, cu ochii deschişi, în direcţia aia. În fond, „romanul” ar fi tocmai despre degradarea fizică, despre lipsa de coerenţă şi semnificaţie a trăitului, în absenţa unei credinţe religioase (în care, iată, nu mai poţi crede pînă la capăt).

Am scris astea – bineînţeles – după ce-am recitit „The Waste Land”, orice amărît de poet sud-vest european se visează (sau, măcar, ar trebui să o facă) un Eliot. Deşi puţină luciditate ar trebui să-i spună că nu orice e de nasul oricui, mai ales oriunde. Acum, în clipa asta, nici măcar nu sufăr (re)descoperind această crudă (?!) situaţie „obiectivă”. Nu că m-ar satisface să fiu the Bigest în Papuaşia, dar sînt lucruri împotriva cărora n-are rost să lupţi, pentru a putea să-ţi consacri forţele pentru a face bine puţinul care-ţi e la îndemînă. Ciobanul trebuie să facă brînză bună, nu să viseze la ăia cu supertehnologii şi turme gigantice; gospodina să spele şi să dea la găini, înainte să viseze la spălătorii şi la crescătorii de pui. Că sînt suspendat… corect, dar scrie chiar despre asta, nu mai tot freca menta!

Atît de greu scapi de iluzia că faci parte dintr-o literatură „mare” (cu asta am fost drogaţi de mici, cu asta ne drogăm în continuare), dar ce bine te simţi, ce real începi să te simţi renunţînd la jalnica perspectivă a „buricului pămîntului”, la complexata iluzie că totul s-ar învîrti în jurul literaturii noastre. Sînt solidar prin limbă şi prin faptul că exprim, cumva, aceleaşi rădăcini spirituale cu această literatură, în fond, de mîna a doua, mai ales în perioada postbelică. Cum altfel îţi explici că pot fi consideraţi „mari” alde Sorescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Blandiana, Buzura, D.R. Popescu, Ţoiu, chiar Breban şi Bănulescu. Păi! Dacă-ai pe ăştia ca „sistem de referinţă”, eşti pierdut. Nichita: un mare talent risipit; simţi că-ţi crapă creierii, dacă vrei să faci o antologie, realizînd distanţa între ce putea ieşi şi ce-a ieşit. Fără invidie. Cred că era un talent mai mare decît mine, dar, în final, voi fi un poet mai mare decît el. Rămîn colegii de generaţie: un grup de poeţi buni şi foarte buni (în acest penibil „sistem de referinţă”) dar în care nici unul nu reuşeşte să „sară” peste acest sistem de referinţă, peste interbelici, peste propria limitare (cumva „genetică”, legată de o surdă neîncredere în posibilitatea de a fi „central” şi în afara acestei limbi, de o anume „desuetudine”).

Şi eu? Conştient de toate astea. Dar nu ştiu cît de puternic (şi talentat) pentru a putea ieşi din „cercul vicios”. (Revin: desigur o ieşire în străinătate… cum au avut şi Eminescu, Barbu, Blaga, Arghezi etc.) Totuşi, să vedem ce se poate în condiţiile date.

Drama „Stalin”, romanul, poemele (Borîtura, Răţuşca, Aprilie negru).

24.V.1989

Azi nu m-am dus la şcoală, deşi aveam ore. Suport tot mai greu ideea de serviciu, de loc în care să te duci după program, pentru a face, în fond, o muncă absolut inutilă (junii ţărănuşi întorsureni nu-nvaţă deloc; şi de ce-ar face-o? – şi-aşa trec clasa, şi-aşa nu le foloseşte franceza la nimic – la fel şi matematica, fizica etc. Aberaţia e structurală (ei au o reacţie aproape „normală” în chiar pornirea lor de a refuza să înveţe ceva – un refuz cumva pasiv, fireşte). Probleme cu ficatul, iar. Aseară, o discuţie extrem de interesantă (deşi vag teatral am fost chiar eu, care – pînă la urmă – sînt un buimac) cu George, Ioana şi Toma (la cei doi din urmă acasă). La un moment dat, o mică „revelaţie”: mi-e frică să mă angajez total în scris, nu am o miză „maximă”, de-asta o tot lălăiesc şi, atunci cînd scriu, nu-mi iese nimic.

Deşi stiloul e nou, chinezesc, de calitate, totuşi mă enervează cum scrie, nu mai „stă” bine în mînă. Sau mîna mea nu mai are nici un chef să scrie? Săptămîna trecută – vineri şi sîmbătă – am fost la Şinca, la flori. Sîmbătă, dezintoxicat, chiar m-am simţit bine. Să mă duc mai des la Şinca. Singura problemă: mămica-i obsedată de procesul ei cu Vetuţa şi mă înnebuneşte cu subiectul (pe lîngă că-mi face rău s-o văd distrusă de toate nimicurile adiacente); în plus, a făcut fixaţia că nu mai ţin la ea (ci doar la Tania), că o mint şi vreau s-o trag pe sfoară şi, cînd discutăm, are o atitudine în consecinţă. Totul mi se pare derizoriu, dar nu mă răneşte mai puţin. Senzaţia de caraghioslîc, de chestie pe care-o ştii, previzibilă şi deja „formalizată”, dar din care nu poţi scăpa şi care, pînă la urmă (şi asta-i cel mai grav!) e propria ta viaţă, e viaţa ta unică, fragilă şi repede trecătoare.

Vina e şi-a mea: nu reuşesc să devin „plauzibil” (prin comportamentul imediat) pentru cei din imediata apropiere ca aceea ce – cred, poate cred şi ei – sînt. Adică un scriitor foarte bun. „Teoretic” sînt înţeles şi acceptat, practic faptul că scriu, scrisul meu nu intră în nici o ecuaţie a celor din jur cînd e vorba de mine. Mă şi culpabilizez singur, empatic cum sînt ajung chiar eu să consider că timpul pentru scris e „sustras” altor ocupaţii mai importante (?!?). Cum naiba să mai scrii în condiţiile astea?

Aseară, toţi mă îndemnau să mă ţin de eseuri. Dar – cel puţin acum – nu mă interesează. Mi se par atît de perisabile, atît de supercontextualizate, atît de „uscate”. Nu am ambiţii de eseist, deşi – cum viaţa e o ironie – s-ar putea ca chiar asta să fie şansa mea. (Stiloul ăsta mă enervează mereu!)

Nici nu mai ştiu la ce e bun acest registru, scrisul în el. De-aia am lăsat-o baltă o perioadă.

Acum e ora 12 noaptea.

24.V

Bineînţeles că mă simt într-un fel de închisoare, dar una care nu are nici măcar un „regulament de ordine interioară” foarte clar. Mai rea, însă, decît cvasicertitudinea că nu pot ieşi peste graniţe e senzaţia de comedie jalnică, de marionete care nu sesizează că-s aşa a majorităţii celor din jur. Ei chiar se cred directori, secretari de partid, şefi şi şefuleţi, şi pentru ei asta e chiar viaţa, şi copiii lor sînt la fel – se cred oameni şi deplin aşa, deşi-s nişte animăluţe dresate şi ţinute-n cuşti – şi totul merge înainte. (Stiloul ăsta, al lui Tania, scrie mult mai bine).

Tot soiul de treburi îmi trec prin cap. Inclusiv că o s-o iau razna cu superstiţiile mele numerice, cu bătutul în lemn etc.; în plus, că sînt prea meschin (nu dau niciodată pomană, ştiind că majoritatea cîştigă, într-o zi de cerşit, mai mult decît mine la şcoală) pentru a avea cu adevărat noroc. (Şi cred în noroc – am ajuns să cred, mai ales după ce m-am trezit – eu, superpremiantul – marginalizat social). Încerc să mă înţeleg, să-mi găsesc un drum, dar nu mai cred în nimic, nici măcar în scepticism. Paradoxal: am poftă de viaţă, dar n-am chef de nimic concret. Un fel de reacţie similar cu al felinelor ţinute în cuşcă.

Desigur, ar trebui să mă apuc de scris. La roman. Cu poezia nu mai merge, cel puţin acum. Probabil că chiar sînt scriitor şi starea pe care-o am se datorează faptului că nu scriu (de scîrbă de cenzură şi frică de securitate), deşi am nevoie de asta, îmi trebuie să scriu. Nu atît ca să mă înţeleg şi să înţeleg lumea, cît pentru a comunica cu ceilalţi (toate celelalte forme – directe – de comunicare mă plictisesc îngrozitor, inclusiv cînd fac pe clovnul), pentru a mă exprima, pentru a avea senzaţia că trăiesc (asta e „vocaţia”, cum felinele au „vocaţia” vînătorii).

Cerneala din stiloul cel bun s-a terminat, o iau cu celălalt, al meu. Peste cinci minute mă duc după Alu la „găgă”, cum zice el. Abia cînd scriu – chiar şi aici – redevin „uman”, „normal”, îmi recapăt adevărata dragoste şi înţelegere faţă de ceilalţi, care au fost ale mele dintotdeauna. Nu pot fi „egoist”, să lupt „pentru burta mea”, ci numai pentru „idei”, dar „ideea” sînt tot oamenii: nu simt, însă, asta decît scriind, rareori cînd discut cu ceilalţi (tocmai fiindcă-i văd – în majoritate – atît de disperat contraţi pe ei înşişi. Poate şi eu sînt egocentric, dar nu-mi acord mie, ca intelect slab şi trecător, o importanţă exagerată, ştiu să mă fac – în faţa ideilor şi a vieţii – „transparent”, nu „opac”, în aşa fel încît acestea să se vadă mai mult decît mine; grandomania afişată nu e una în care cred, dovadă că pe proşti îi enervează, pe deştepţi îi amuză, dar nici unul nu e convins cu ajutorul ei).

27.V

Întors de la Şinca, unde am făcut febră musculară, tot grădinărind. Fiziceşte: acceptabil. Altminteri: o imensă buimăceală. Oamenii de ştiinţă, înţelepţii, chiar scriitorii simplifică şi, astfel, lămuresc şi dau un sens. E un joc în care nu mai pot să intru. Îţi trebuie o mare credinţă, deci şi multă autoiluzionare, pentru a putea afirma ceva cu inima liniştită. Sigur, sînt lucruri care sar în ochi, par „la mintea copiilor”, dar… Cînd se amestecă filmul, cînd nu mai distingi elementele şi ansamblul (unul din cauza celuilalt) e altceva. Sînt confuz şi în expresie – o manifestare clară a impasului. Dar un impas de nu în mod special, adică unul care nici măcar nu înseamnă nimic, fiindcă totul (exceptînd, poate, propria supravieţuire fizică) ţi-e indiferent, pînă şi ideea de impas (literar, existenţial etc…) Păi da! Ar trebui nici să nu mai scriu aici, dar o minimă onestitate mă obligă să mă arăt şi aşa cum sînt acum: tîmpit şi fără haz. Un document ar fi un jurnal scris cu convingere, din care să vezi autorul, la început viu şi inteligent, cuprins pe nesimţite de scleroză şi senilitate. Literariceşte: aproape nul, căci pentru a obţine asupra cititorilor efectul scontat, a-i obliga să sesizeze scleroza suficient de repede pentru a nu se plictisi citind de toate pentru toţi la nesfîrşit, deci pentru a o sesiza la început, cînd, în mod normal, e greu sesizabilă, ar trebui un artificiu. Ceea ce, acum, nu mă mai interesează (cum nici o proză cu scleroză – rimă semiinvoluntară!?!)

                                                             *

Suspendaţi în trecut: la radio melodii de septuagenari, cîntate de tot felul de epave (inclusiv octogenarul Gică Popescu!). În muzica rock, ultima oră rămîn tot „eternii” Phoenix, fugiţi de peste 10 ani! În rest, reziduuri – fie vestice, fie interbelice, fie – mai nou – proletcultiste. Asta la nivelul „aerului”, adică al mediului în care trăim (muzica „de consum” e un indiciu socio-cultural dă bază!) Aceste suspendări, fracturi în timp şi în intelect, poţi să ai – sesizîndu-le – doar senzaţia de rătăcire într-un muzeu de ceară – nici măcar moartea nu mai e sesizabilă, acută, vie, pentru că – de fapt – nici nu trăieşti. E vorba de mine, de intelectualii lucizi şi oneşti din generaţia mea.

                                                             *

Ca să „redevin” cu adevărat inteligent şi talentat mi-ar trebui o bună doză de cinism. Poate că sentimentalismul mă va salva, dar asta într-un viitor neprecizat. Discuţie aberantă cu frate-meu, care se crede mare afacerist, dar care e un „looser” tipic, care însă are mari pretenţii şi ştie să-şi „stoarcă” propria familie (doar pe ăştia!?). Pe de o parte mă declară „afacerist”, pe de altă parte nu ia în seamă sfaturile mele „financiare”, care-l privesc pe el şi pe mămica. Situaţie imposibilă, fiindcă maică-mea, ţine cont numai de opiniile lui. Care, el, nici nu prea ştie ce vrea. (Intermezzo penibil, cînd mi-a cerut – indirect – volumul pentru copii ca să facă prietena lui ilustraţiile, deşi Petrică a făcut o bună parte din ele şi i-am declarat deja că-l prefer pe respectivul). Şi totu-i amestecat asemenea în toate. M-am săturat să mă preocup obsedant de bani, dar sîntem foarte săraci şi Tania mă bate – normal – la cap (uneori n-avem nici bani de pîine; avem şi cam 1.000 datorii – deocamdată venituri ioc!). Cinismul, singura soluţie.

 

[Vatra, nr. 5/2015]