Roxana COTRUŞ
Amanta noastră
Azi am fost să-mi legalizez niște copii după diplomele de studii
– apropo, să știi că mi-am luat carnetul de șofer acum 7 ani.
fiu-to, adică frate-mio, mi-a cumpărat o mașină mică, un lupo roșu.
am terminat faculta’, masterul, acum îs la doctorat și profă de 3 ani.
Și mai și pictez.
câteodată chiar fain, să știi.
Odată am încercat să-ți fac portretul. N-a fost boom!
dar mie mi-a plăcut. Îl păstrez și acum lângă celelalte pânze
până oi avea curajul să te continuu.
să te fac ca la carte.
abia dup-aia te pun pe-un perete –
Și duduia notar semăna cu amanta aia a ta.
io n-am văzut-o, dar te-nștiințez că i-am realizat portretul brici!
ca și aia a ta, duduia notar avea în vârful capului o coadă
odioasă
prinsă
cu un elastic ieftin, de chinezu’.
avea un zâmbet teribil de tâmp.
întrezăream niște ochi goi
vedeam cum creieru-i joacă feste
cum puținii neuroni pe care mi s-a părut că-i avea
se jucau de-a prinselea
cu răbdarea-mi ce începea să se
evapore încet și sigur
și să se transforme-n revoltă.
N-arăta bine deloc
mi se pare că aștepta s-o-mbraci din nou frumos
și să-i iei o tarabă de-aia pe care să-și întindă pantofii
să și-i pună la vânzare
pe banii tăi.
Pe cuvânt de onor –
Era urâtă. de-aia ea și amanta ta
= ca două picături de apă
numai c-a ta e dintr-aia stătută.
Back to boozer
Mai ții minte Opalul?
Barul ăla de la corina, în care mergeam cu tine de mână
(cei mai buni prieteni ce eram)
aproape zilnic
cu câteva luni – sau să fi fost un an? –
înainte să te duci numai tu știi unde?!
Barul ăla în care îmi făceai cinste cu
suc și gumă de mestecat verde,
iar celorlalți cu tot ce nu băuseși tu până-n ’94?
ăla în care când intrai erai primit precum
un superstar.
Îți zâmbeau toți
mai ales gagicile de la bar
care mă ciupeau familiar sau, mă rog, încercau să comunice pe un ton oligofren
cu mine, schimonosindu-se în ultimul hal?!
De alea îmi amintesc că erau entuziasmate când apăreai
că doar, pe lângă o consumație consistentă
(nu omiteai niciodată mai puțin de juma’ de bar),
le lăsai și-un bacșiș gras.
Na, între timp, Opalul a devenit magazin de covoare,
semn c-a fost spălată pardoseala,
apoi acoperită și răs-acoperită cu jdemii de culori.
Acum e jumate-bancă ( Banca Românească )
– acolo-s un sfert din banii dvs.! –
jumate – ceva magazin de amenajări-băi
și, culmea!, au o grămadă de furtunuri.
Jumi-juma. Ca idee, nu de alta.
Cearșaful alb
nu dorm niciodată în cearșafuri albe
de când l-am auzit trosnind pe ăla
care s-a făcut
zdrențe
pe tine te vedeam pitit în colțul patului
aflat în spasme, cu mințile-ți legănate.
deși jumătate cât acum, simțeam că-n mine zace-o forță
ce-mi inflamează capul
pieptul
și voia să te-nvelească-n flori de salcâm.
câteva luni mai târziu
cearșaful-zdrențe s-a reconstituit
brusc
– în dimineața în care-ai fost găsit atârnând –
precum un puzzle
din câteva mii de piese
fiindcă era fix pe tine
iar tu în mijlocul holului
te-am ocolit
mai mult siliți
vârâți
în casa vecinilor.
dup-aia te-am condus.
eram în ceva dubă. zdrăngăneau telescoapele.
ca o familie, numa’ că nu fericită
și nu întreagă.
ultima dată când te-am văzut
erai într-o carapace.
io chiar credeam că te ridici
și c-ai să râzi
de toți
eu de-aia n-am bocit
că știam că te ridici.
Dup-aia, nu știu dacă oi fi auzit sau doar mi-am închipuit,
dar credeam că dacă mori
te naști fix în clipa aia altundeva, te reîncarnezi în om sau în altceva.
Iar când mama zicea: „s-au făcut deja 3, 5, 7 ani”
urmăream toți copiii și câinii de 3,5,7 ani,
dar niciunul nu semăna cu tine.
m-am lăsat păgubașă după ce s-au făcut 7 ani.
De-atunci dorm numai în cearșafuri colorate.
Te-am strigat din spatele blocului
Nu știu de-ai fost atunci pe fază, dar,
într-o vreme, un psihopat/ obsedat sexual,
îi dădea târcoale deseori blocului nostru.
Eram printr-a 2-a sau a 3-a când l-am văzut prima dată.
Atunci m-a-ntrebat dacă în scara 224 nu stă cumva Mihaela.
i-am zis să se uite pe tabelul nominal de locatari
eu mă dădeam cu sania, cu vecinul meu ungur
era cel mai bun prieten al meu pe atunci
– doar îl știi bine, avea vreo 2 ani când tu-l întrebai:
„Cum te cheamă, pui de dac?” și cred că tot tu răspundeai:
„…….., Măria-Ta!”.
Vara trecută a ieșit din închisoare.
tare drag mi-era!
n-am mai ieșit cu el de când a intrat în clasa a 5-a și a început să fure capace de mașini. –
numai că mi-am dat seama de intențiile tulburi ale străinului,
l-am luat pe prietenul meu de mână,
am luat săniile
și-am fugit.
i-am zis mamei de el, iar ea m-a sfătuit să strig „tata!” când mai apare.
Atunci am conștientizat că „tata” e mai puternic decât „mama”
sau că așa ar trebui să fie.
Deși, pentru mine mama a fost Xena la pătrat.
În vara aceluiași an
l-am revăzut pe străin în spatele blocului nostru.
m-am panicat. nu era nimeni la mine-acasă.
dar asta nu m-a oprit din a striga: „tataaa! taaata!”
vecina de la 2 a ieșit în geam
s-a uitat îngrozită la mine.
Tu erai mort de vreo 5-6 ani.
Într-o secundă a și dispărut în casă.
străinul psihopat fugise între timp, cred,
că nu l-am mai văzut.
dar eu am focalizat etajul 2
mi-am dat seama că fusesem cel puțin penibilă,
patetică sau că femeia m-o fi suspectat de vreo boală psihică.
Oricum, n-am întrebat-o niciodată.
Aia a fost prima și ultima dată când te-am strigat la geam;
și, paradoxal ori ba, eu nu strigam în gol
te chiar strigam pe tine
în minte-mi erai tu
ca atunci când spărgeam nuci pe linoleumul muștar din bucătărie.
Așa că îți mulțumesc că mi-ai lăsat semnificantul „tata” și bonus
un semnificat.
Ultima dată când l-am văzut pe psihopat – sau o fi fost altul? –
Eram în anul I-îi la facultate. Era o iarnă fleșcăită.
Urcam scările și mi se părea că-i simt respirația psihopatului în ceafă
m-am uitat cu coada ochiului,
era cu obiectul muncii-n mână.
Am făcut un pas în dreapta, m-am întors calm, apoi am început să cobor
din ce în ce mai alert
puținele scări pe care începusem să le urc.
Am ajuns la parter. de data asta nu te-am mai strigat.
am început să bat la ap. 4, știam că e numai câinele acasă
– un lup elvețian care-a-nceput să latre –
pe fundalul lătratului am început să țip și eu la psihopat.
să-l înjur cu o fluență de care nu știam că pot fi capabilă.
– cred că-n momentul ăla am sporit limbajul suburban
cu cel puțin 10 expresii noi –
așa am scăpat de psihopat.
(Alfa) loading….
Era o zi de mai
când am ieșit de la național
se jucase căsătoria.
eram cu miha.
Berea de după
Mi te-a scos în cale, mascul feroce, deștept,
zvelt, periculos de charismatic.
După ce ne-am zis „pa-pa!”
– zgomotos, desigur!, doar îs femeie –
mi-am dat seama
că erai tata.
fizic,
pe alocuri comportamental
– expansiv, visător, tulburător –
dup-aia am văzut că nici stabilitatea nu vă era străină. Cred c-ați share-uit-o îndelung
sau ți-a transmis-o el.
asta numai voi știți.
în orice caz, m-a luat cu stare de greață când te-am văzut
în același borcan în care îl băgasem doar pe el
la naftalină.
Singura diferență dintre voi?
în timp ce tu începuseși de la o vreme să-mi vorbești de sfinți,
el și-a legat ștreangul de gât. sau gâtul de ștreang.
Marșul inițiaților cotidieni
Treceți prin viața mea lăsând dâre de durere în urma bocancilor voștri
trecuți prin alte câteva vieți
de oameni nesăbuiți, nenorociți de alții
și de voi.
treceți și mă faceți terci
mă faceți să mă-ntorc de fiecare dată la prima
rană, apoi la a doua, la a treia ș.a.m.d.
la prima cicatrice.
le iau pe toate pe rând:
una-i de când am căzut în cap pe scări,
alta-i de când m-a lovit mașina,
atunci a avut tata grijă de mine.
încă una: asta-i de când a căzut Tv-ul Diamant pe mine
– atunci m-a dojenit mama –
ah…cutia aia, cutia aia era atât de grea, și-ar fi putut fi insuportabilă;
dar, totuși, nu atât de apăsătoare ca boala provocată de marșul bocancilor voștri jegoși.
Acum voi reveni reloaded.
Pân-atunci mă loghez.
Amortizare
mă gândesc să port mai des tricoul XXL
găsit între niște cârpe de șters praful.
(de fapt, am și șters de vreo două-trei ori cu el pe jos.)
Să-mi acopere toracele adolescentin în întregime
să nu se întrezărească nici urmă de claviculă
de umeri ascuțiți
de oase
de sfârcuri.
Mă gândesc să iau perdeaua din sufragerie și să mi-o înfășor
împrejurul șoldurilor purtătoare de curbe armonioase
singurele care par să-mi trădeze anii
apoi
să-i dau drumul.
să se prelingă pe membrele inferioare
să o opresc abia când se-aude trosnitura impactului cu solul
ca și cum ar bloca simțul asumării mele.
mi-aș arunca jeanșii, tenișii, pantofii cu toc, toate rochiile vaporoase etc. etc.
și le-aș înlocui, treptat, cu zdrențe care să-mi acopere degetele, unghiile, fața
spatele, susul și josul.
m-aș vărui în fiecare dimineață
din cap până-n picioare
numai ca să pălească măsliniul în repulsia crâncenă a nonculorilor.
i-aș oferi minții întregul meu trup
mi-aș crea un sanctuar al minții în trup
sau al trupului în minte.
Promit. v-ascult
dar mai aștept puțin
Autoportret
Memoria-ntrece gânditorul
îl induce-n eroare la fiecare click,
la fiecare accesare a datelor de bază,
a documentelor de pe hard-disk.
Memoria-ntrece gânditorul
și
frânturi de iluzii, de reverie mă depășesc.
De fiecare dată devin „tu-ul” neîngăduitor din afara mea.
și mă privesc îndelung.
Neputincioasă, pentru a mia oară constat
că-n mine zace-un iepure creator, ciudat de creativ,
plămădit pe-un material plăpând, limitat.
Cât de slabă-i materia pentru gând!
Catharsis
Vreau să mă agăț de-un cârlig ce n-a ancorat vasul altcuiva
niciodată
și-aș mai vrea ca din vasul pe care o să mi-l cumpăr din primul salariu
ca ucenică a lui Psyche
să vă flutur tuturor disturbatorilor batista albă
pe care văd că-ncepe, treptat, să se imprime o crizantemă.
„ adio! vă las”.
Și-apoi, zâmbind, din pupă, să vă rostesc cu cea mai mare bucurie
nedisimulată
„mulțumesc! acum vă las…”.
Să râd cu poftă, și-n pașii dansului ploii
să flutur batista
„adio, vă las,
vă las cu bine.
doar v-am făcut bărbați…”
Antisocially speaking…
Diferența dintre scârba pe care o ai față de mine
și mine
social vorbind…
e diferența dintre nervii pe care i-am propulsat și
i-am trecut la un alt nivel
pe când tu-nvârteai entuziasmul pe toate părțile.
Diferența dintre judecata pe care o ai față de mine
și cea pe care o am față de mine
social vorbind…
e raportul invers proporțional dintre gândurile tale,
limpezimea râsului de pe fața ta
și gândurile mele diversificate
de la omega la alfa
și râsul meu psihotic.
Diferența dintre tine
și responsabilitatea mea nevrotică
e distanța dintre resemnarea ta
și
dorința mea de a apuca mai repede soarele de-o mână
și de a-l scutura atât de puternic
încât să se teamă
să mai apună vreodată
pentru mine.
Filming for free
Uitându-mă-napoi, revăd
doar scheletele celor ce-au trecut
fulminant în câteva dintre secvențele
montate
de-un regizor păpușar formidabil
dar atât de ingenuu…
De mi-or fi alunecat frâiele
și dacă monitoarele unde rulau
scenele camerelor de supraveghere
au fost vreodată dirijate,
nu știu.
nici măcar de-or fi fost mișcările gestionate
sau măcar articulate într-un
minimum de ritmicitate.
Prezența absenței monstruoase
Constat că monștrii n-au stat niciodată
sub perna mea, sub patul meu.
Că n-am avut nicio Babă Cloanța
ori Mumă a Pădurii.
Că atunci când m-am trezit sub Dacia vecinului de la doi
m-am ridicat cu genunchii sângerânzi
și mă uitam cum roșul șters al căpșunelor
imprimate pe colanți
se inundă
de roșul aprins al sângelui meu,
apoi, de mână cu străinul ce m-a doborât și scos
de sub caroseria daciei sale vișinii,
am urcat patru etaje
nedumerită.
Acum înțeleg –
monștrii și creaturile neantului
și-au găsit loc de taifas
sub unghia degetului
mic
de la piciorul
stâng.
Schizotimie
Nici măcar nu știu de știu identitatea instrumentului
cu pricina
îi zic liant –
liant despărțitor de suflete.
Tu știi că-n fiecare curea
și funie
și strângere de gât
în joacă
în orice atingere pe claviculă
te văd pe tine?
Tu știi.
Și-atunci mă ia frica
și simt că mă sufoc
și nu vreau să fiu călcată de turme
de vaci
de oi
de haite de câini
ce nici măcar nu știu că
netezesc pământul deasupra ta,
căci nu știu că zaci acolo
tu.
Că, nu, tu pentru ei, nici pentru ăștia de lângă mine,
tu nu ești erou.
Tu AI FOST erou
și
acum ești o istorie
de factură inspirațională
(și nu numai)
doar pentru mine.
Epilog
Mai ții minte /…/
mergeam cu tine de mână
aproape zilnic?
ca buni prieteni ce eram.
***
Moni STĂNILĂ
Jurnal de microbist
Două inimi se dau cap în cap armonic, armonic, cromatic.
Dintotdeauna le-am știut așa: mama și tata.
Buchete de copaci înghesuite la fereastră.
E o toamnă ca toate toamnele. Colorată.
În fond, nu e mare lucru din ea. Nici măcar cerșetorii nu par mai spectaculoși.
Eu, la fereastră, fac cu mâna: salutare lume, salutare lume
și dintr-o dată sunt în fața parlamentului. Spune ce ai de spus,
nebuno, vorbește, fir-ai tu să fii! Deschide gura.
Închid ochii, deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul,
Din spatele meu se năpustește lumina. Par mai înaltă, mai slabă.
Sunt tânără și frumoasă ca russel crow în gladiatorul
O muzică rece, un fundal rece. Și inima mea lovește cerul.
Un toboșar cu capul în nori și picioarele-n lună.
Vorbește odată,
și eu ce să le spun?
Două lucruri m-au uimit în viață: ce a făcut Dostoievski în proză
Și Manuel Neuer în propriul careu.
2
Deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul.
Din spatele meu se năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.
Sunt tânără și frumoasă ca prinții nelegitimi din serialele coreene.
Fac cinci pași, ecoul redă răpăitul
de tobe și în fața ochilor apar munți de scări rulante.
Dar tocmai atunci portarul urlă să îmi las geanta la garderobă.
Oricât mă chinui, nu pot reface traseul.
În fața mea apar munți de femei bătrâne,
vociferând în rusă politici despre Europa.
3
Pe stradă oamenii nu îmi dau bună ziua.
Trec de mine, întorc capul și comentează. Ei comentează și cresc,
Eu îi ascult și devin mică.
Mă strecor printre picioarele pițigoilor, am ochii în lacrimi.
Și nu e nici un alt om acolo cu mine. Feresc cu grijă nisipul din calea mea,
folosesc pârghii să mut chiștoacele din drum. Nici o mână uriașă nu se întinde
iubitor spre mine ca în ilustratele iehoviștilor.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare! Dar nu. Eu sunt mic și rămân mică.
Mă sprijin obosită pe un trunchi de troscot
și fredonez psalmul 142. Apoi, mă prind cu ambele mâini de
paltonul unui angajat.
Deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul.
Din spatele meu se năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.
Sunt tânără și frumoasă ca umbra lui Mircea la Cozia.
Starea de după
Orice festival îmi dă starea de după.
E o moarte parțială.
Și o mare oboseală. Atunci, cum începe cerul să piardă din lumină,
copacii să se alungească prin balcoanele încărcate cu puf de plop,
apare și frica. Ea ține și crește. Iar noaptea când becul închide ochiul și Sandu se întoarce respirând greu în colțul lui, imagini neclare mi se îngrămădesc în minte.
Tremur și tresar. Și n-am curajul să adorm. Mereu e o cădere în gol, o tresărire puternică, un icnet dureros.
Ar fi mult mai simplu de îndurat un coșmar în care Arjen Robben mă urmărește cu un pumnal,
iar singura mea opțiune rămâne simularea unui fault în atac.
pizza
Tot ce am în minte e o pizza diavolo, cu mult ardei iute. Cu un blat subțire,
pe vatră. Mă înec cu salivă. O pizza diavolo cât o umbrelă de la terasa din centru,
cât un balon zburător,
cât Național Arena.
Cobor din autocar, cu bagajele după mine și dau fuga direct la contabilitate.
Diana îmi zâmbește, eu îmi rețin gâfâitul. Ochii ei, ca două măsline pe o diavolo.
Dar când mă roagă să mai încerc zilele viitoare,
mă chircesc ca Neymar când doctorii i-au spus
că nu va juca un an.
Marcel
Pârtia noastră era bifuncțională, pentru șmecherii cu patine
şi proletarii cu săniuțe. În formă de mare S, cu bucăți de gheață curată, pârtia mică
– se prea poate aşa să îi fi spus. Atunci echilibrul universal nu era restabilit. Cimitirul nu era încă în inima pârtiei.
Pârtia mare cotea prin spatele școlii, iar cea mică
lua brusc curba la stânga.
Eu eram cu patinele șmechere ale unei prietene, eu – proletara
care abia începusem să merg la adunarea penticostală. Eram încântată de mine.
Nu de evangheliile pe care Zepa și Isac ni le explicau, pe cât le înțelegeau și ei. Eram încântată de mine, când Marcel,
a pus sechestru pe pârtia mică.
M-am proptit în vârful patinelor, față în față cu el. Copiii plângeau pe margine cu săniile parcate. Și când eram gata-gata de o artistică bătaie pe patine – Marcel pe ale lui, unele albe și noi, eu pe ale prietenei mele – mi-au răsunat în minte, în ropot de toacă și tunet de clopot (deși la adunare nu aveau nici una, nici alta) cuvintele lui Domnu’ Iisus (pe vremea aia cu un singur i): întoarce obrazul!
Așa că Marcel a început să îmi care pumni și patine.
Mă ridicam și strigam din nou: dă, mă, dă ca să împlinesc evanghelia.
Parcă eram Schweinsteiger la finala cu Argentina. Un erou terfelit.
N-am rezistat până la capăt. Am spus, bine, Iisus nu vrea să dau, dar ticu?
Am fugit la fabrica de sticlă, l-am dat pe ticu jos de pe cuptor, m-a ascultat, s-a scărpinat de-a-ndoaselea și a zis: dacă mai vii bătută acasă, îți trag și eu o mamă de bătaie.
Ovații
Domnul Burac întreabă retoric de ce nu mai citește Manolescu,
iar Mihai refuză să intre în dialog. Așa că dosesc o țigară,
îmi mut scaunul fără sunet și tot fără sunet mă ridic privind țintă spre ușă când șiretul bocancului stâng se infiltrează în gaica metalică a bocancului drept.
Văd doar vitrinele de sticlă ce adăpostesc cărțile lui Goma și aud doar hiiiiul prelung
al celor prezenți. Nu știu cum, ce hocus-pocus, ce scamatorie nouă, ce îndemânare veche
mi-a permis în cădere o redresare spectaculoasă, ba
am și ajuns direct cu mâna pe clața ușii.
Din cădere / ridicare îmi dau de pe față părul cu mâna rămasă liberă și zâmbesc spectatorilor. Sunt ca fotbalistul stelist ce dădea gol din greșeală stârnind ovații
așa că nu e nici o mirare că în capul meu un stadion întreg striga „nicolițăăă”!
Casillas și Piți și Capello
La FILIT, cei care nu știau că n-am fost invitată,
mă priveau cum l-ar privi un amator de fotbal, care nu
a văzut mondialul din Brazilia, pe Iker Casillas.
În fiecare vineri, eu și Pițurcă, suntem cei mai înjurați oameni din
România. Bun, și Ponta.
Când Buzu și Hose nu vin la cenaclu,
parcă aș fi Fabio Capello și aș lua banii
bibliotecii degeaba.
***
Alexandru VAKULOVSKI
O privire pe strada Alexei Vakulovski
nu știu dacă îți convine să te calce în picioare
toți vecinii acum.
s-au săpat șanțuri adânci
chiar și tu ai dat bani pentru asta.
la început a ajuns gazul, apoi apa.
am scos țevile lungi, negre, de plastic din pod și pe cele metalice.
cu țevi și cabluri am înconjurat casa ta.
Alexei Vakulovski Nr. 5.
sub pământ sunt nodurile din care
trag gaz mai multe case.
pe drumul neasfaltat
s-a făcut trotuar, pe strada de care râdeai că se numește Florilor,
de la prea multe flori.
te calcă Frăsâna, căreia îi plăcea să-ți spună că sunteți de-un neam,
doar-doar să cobori până-n beci după înc-un ulcior. Badea Michea, Grișa, Dumitru nu mai. te calcă și cumătra Lida, cumătrul Vasile, dar, am înțeles, nu prea mult, doar ați fost colegi de clasă. te calcă vacile, caprele. mama suferă. o știi.
brigada de tractoare își șterge urmele. prietenul tău, Tolea Basu, a arat-o. garajul s-a-nchis.
a rămas doar ZIL-ul vecinului Steopa și tractoarele lui Sașa. cel cu șenile nu cred că-i plăcut. pictorul, Veceslav Semionovici, care ți-a făcut ultimul portret, a ajuns la celălalt capăt al străzii – la cimitirul baptist.
la casa ta, de pe strada ta, mama a schimbat ușile și geamurile. dar nu și lacătul și se tot întreabă unde o fi cealaltă cheie. e și alt gard, iar poarta de care te-ai rezemat, când inima s-a oprit, e cu jumătate de metru mai sus.
de fapt, știi toate astea de la ea. mamei i-e teamă să te calce, ea fuge la școală prin harman, povestindu-ți: uite, Alexei, ce struguri s-au făcut.
uite, Alexei, ce frumos.
uite, Alexei, cât te-ai fi bucurat.
prin harman vine, tot mai rar, și unchiul Valeriu. stă puțin și mă cheamă la iaz. bem un pahar două, în numele tău. Alexei, îmi zice, așa era. Alexei, zice, totul știa. acum câțiva ani, unchiul Valeriu s-a pornit să te vadă, dar n-a mai ajuns. doctorii i-au zis să nu bea, iar el râde. într-un sfârșit, tată, de pe strada ta, cu toții la tine ajungem.
dar nu știu dacă ți-ai fi dorit așa ceva.
Notă: notele tatălui la Ieudul fără ieșire de Ioan Es. Pop
deși știai că nu-mi place să-ți notezi în cărțile mele totuși ai subliniat:
– viața se bea și moartea se uită.
– și ei zic la ce și după asta îndoim
totul cu apă și-ncepem să fim fericiți.
– e ziua noaptea
– unde totul e posibil și
nimic nu mai are rost.
– când a murit în iunie mircea
– mircea zubașcu
– afară nu se mai poate vedea prin ferestre nimic, de
afară nu s-a putut auzi începutul
– îi strigăm vino, amice, să te sărbătorim.
– cară-te iute, urlăm spre amicul, ia-ți-o și cară-te,
altfel dăm cu toții de belea.
– -s un palton bețiv și bolnav
– cum m-am dezbrăcat de el.
– cine ești, întrebi tu, căci tu ești biruitorul și pe tine
nu te mai caută nimeni.
– nici nimicul
nu ne mai iese ca lumea.
– cine mă va ?
– se-ntunericise.
– om singur lângă om singur.
– de la noi din casă, sfârșitul se vede limpede în orice zi.
– nu țip, pentru că m-aș trezi.
– sunt pulbere de treaz.
– la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi.
erau lungi și galbeni ca niște sicrie.
nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit
mulți ani pentru asta. n-am mai râs de atunci.
mâna mea a început să scrie.
Ai citit și popescu, o privire spre viitor… și nici prin cap nu ți-a trecut.
[Vatra, nr. 5/2015]
