Medicul de ,,dermato”

Raisa BOIANGIU

raisa

 

,,Boala este o activitate, cea mai intensă din câte

poate desfăşura un om“.

 (Emil Cioran)

 

 

 Medicul de ,,dermato”: palid, ochi viorii, de blândă pisică, mâini moi, trudite, pistruiate, zâmbet absent, inofensiv; negălăgios, energie nerăzbătătoare, neostentativ, laşitate voioasă, sinceritate simplă, neafectată, umilinţă binevoitoare, albul halatului acoperind o nuditate neagresivă.

– Noi doi vibrăm pe aceeaşi undă, zisese la întâlnirea întâmplătoare din spital, când mersesem să-mi iau faimosul certificat medical, cu şi mai faimoasa ştampilă rotundă, în vederea pensionării pe motiv de boală.

Venise în biroul unde aşteptam răbdătoare, aproape inexistentă, absentă.

Era o dimineaţă ceţoasă, care punea o tentă de umed-cenuşiu încăperii. A tresărit, zărindu-mă, şi mi s-a adresat cu bunăvoinţa lui nu prea decisă:

– Dumneavoastră, aici? Cu ce ocazie?

– Păi, un certificat…

– Aha, desigur…

Mâna lui moale, abandonată, nezăbovind într-a mea, îndreptându-şi cu stângăcie căciuliţa albă (comănacul de preot?), înghiţind parcă în sec.

Eu, zâmbindu-i strâmb. Cum altfel să ascunzi dantura cu imperfecţiuni? El, nebănuind ce pot ascunde, simţind cumva stinghereala mea. Clipele devin propice comunicării. Ceva din mine a ajuns, nu pot să ştiu cum, înspre suflul lui uşor precipitat. Aerul se încălzeşte subit, iar obrajii îmi joacă feste. Ard şi nu mai sunt tânără. O presiune covârşitoare mă năpădeşte şi nu mai ştiu ce voiam să-i spun. Suntem cuprinşi în aceeaşi ameţeală a timizilor. Doar n-am să cad? Mă sprijin de peretele rece şi indiferent.

Glasul lui gâtuit, îngrijorat:

– Ce este, s-a-ntâmplat ceva?

– O, nu, tensiunea poate.

– Aha !

Ironie caraghioasă în priviri, parcă zeflemisindu-mi vârsta dificilă. Noi doi vibrăm pe aceeaşi undă. Acceptarea mea tacită. Da, suntem la fel de absenţi, de inofensivi, de dornici de interiorizare. Aşteptăm parcă mereu, cu răbdurie tenacitate, un mister care nu se mai dezvăluie şi n-are forţa de a-şi arăta ascunsa-i faţă. Aşa-i?!

Ha, ha, ha!

– Ce face fiica dumneavoastră?

– E la Bistriţa.

Oftatul lui e atât de discret încât abia-l ghicesc. Oftez eu pentru el:

– O singură fată, şi-atât de departe… ehe ! Un singur copil.

La plecare nu-mi întinde mâna. De fapt, trebuia s-o fac eu; nu ştiu să mă despart, parcă aş fi un copil prost crescut. Pleoapele îmi acoperă ochii. Dormitez în singurătatea mea impusă, continuând să ard într-o ameţeală acum numai de mine observată. Halatul alb al medicului de dermato îşi flutură poalele, acoperind nuditatea lui neagresivă.

,,Noi doi vibrăm pe aceeaşi undă”, undă oscilatorie, perturbând liniştea placidă, îmbogăţind-o cu ceva dincolo de realul palpabil.

Nimic nu poate fi surprins în realitatea-i ultimă.

Absenţa medicului mi-l aduce mai aproape, suprapunând peste imaginea lui dinainte, o alta: prezenţa mea în spital, la secţia unde el era şef. Mă internasem sub pretextul unei alergii. Aveam asemenea alergii: la piersici, puful lor iritant înroşindu-mi gâtul. Sau la căpşuni, cu efecte asupra braţelor pe care-mi apăreau umflături roşietice, rotunde, după care intram în panică, ajungând uneori la urgenţă.

Dar prezenţa mea atunci în spital la secţia lui avusese alte raţiuni, neînţelese nici de mine în totalitate. Aveam de verificat o variantă a unui text. Presupuneam că retuşurile îmi vor lua câteva zile şi nu le aveam. Începea trimestrul al doilea şi eu, profesoara, dădeam din colţ în colţ: cum să capăt de la propria-mi viaţă un răgaz atât de necesar? O claustrare forţată, o călugărire, o evadare în spaţiul extra-terestru, o dispariţie pe termen scurt, o volatilizare a persoanei mele concrete, după care totul putea intra în normal.

În vacanţa de iarnă, în staţiunea Căciulata, înghiţisem cărţile găsite la un librar dăruit, care-mi vorbea de excursii făcute împreună cu scriitori bucureşteni. Presupun că mă ghicise ,,pornită”, cu privirea aceea preocupată, răsfoind cărţile, savurându-le ca pe-o savarină autentică. Librarul, mielul gata să se sacrifice, pentru recunoaşterea dăruirii sale îmi pusese pe tarabă tot ce avea mai bun în materie de cărţi şi aştepta verdictul meu. (Păi, cum nu?) Eram ridicol de încrezătoare în puterea de seducţie a cărţilor, aşteptând câteva rânduri care să mă subjuge. Febrilitatea cu care căutam rândurile înrobitoare era de-a dreptul caraghioasă. Mi se părea că stau acolo, în văzul lumii, cu naivitatea mea nătângă de adolescentă întârziată. El avea o atenţie prevenitoare, de far rămas acolo, nemaiavând rolul menit. Anacronic. Uitase parcă de ceilalţi clienţi. Seara, în camera mea am încropit un soi de povestire. Scriam acolo despre un librar şi iubita lui (cine era?), iubire din care se iviseră toate cărţile din lume. Ei doi erau un fel de Adam şi Eva pentru toate generaţiile de cărţi care s-au perindat în omenire. Exista probabil şi o idilă, abia schiţată: ceva de domeniul fictivului pur, o fantezie înrobitoare care proiecta totul într-un absolut de neîntâlnit în realitate. Uneori, după acaparantele lecturi, urcam costişa din faţa hotelului şi-mi continuam reveria, cu aerul rece în nări (era un ianuarie fără excese de zăpadă). Purtam cu mine stările prin care trecea librarul, dorinţa lui de a-şi ocroti iubita – doar ea era născătoarea de cărţi. Vedeam scalda ei în râu spărgând pojghiţa de gheaţă, înmuierea trupului uscat de aerul tare al înălţimilor, crucificarea ei în aşteptarea revelaţiei – acolo, înspre arborele vieţii.

Mă reaşeza în concret îmbrăţişarea rece a vântului de iarnă. Spaţiul se popula. Alergau sportivi cu paşi ritmaţi, antrenând în aceeaşi mişcare şi trupul meu. Mă ruşinam de excesele mele şi slăbeam treptat efluviile pasionale ale corpului meu.

Un chip c-o privire de-o senzualitate brutală mă interpela dintr-o maşină ,,Dacia” cu glas insinuant, barbar, necatolic:

– Urcaţi, vă rog, domniţă!

– Poftim?

Tonul meu rigid, de la înălţimea brazilor, tăios, cu ghimpi.

Acela, mai puţin convins:

– Vedeţi, cum sunteţi? Şi-mi arată locul de lângă el, cu un gest de o politeţe ridicolă.

 Rumegam în mine vorbele acelea de nerostit: Hai sic…, dar spontaneitatea mea voioasă dispăruse sub masca rigidă de beton, mutra mea obişnuită când tac închisă ca-ntr-o cutie etanşă. Tac urât, strângând din fălci. Ispitirea din glasul aceluia mă urmărea ca o râmă înnoroiată. Maşina rula lent, incitându-mi fiecare fibră. Simţeam amânarea atacului ca-ntr-o pândă la vânătoare. Eram vânatul sperat! Neliniştea mea cuprindea în sine un sentiment complex. Dacă ar îndrăzni mai mult, cum aş reacţiona? N-aş fi curioasă? La ce?

Zvâcnetul inimii şi porunca liniştitoare a glasului interior: nu va-ndrăzni! O luasem la vale printre crengi uscate, cu pas elastic de sportivă, neglijând voit maşina huruitoare şi trupul aceluia care mă incita cu insistenţa lui sforăitoare.

În baia fierbinte, la hotel, trupul meu se elibera de incitarea senzuală, impregnat în carnea mea vie. Grea terapie!

Apoi toate deveniseră stări indecise, fără intensitatea trăirii în real. Sub pătura ocrotitoare coboram în vis.

Mă internasem sub pretextul unei alergii, cu gând să definitivez un text. Credeam în urgenţa încheierii lui, deşi m-am convins apoi de inutilitatea grabei. Îmi apăruse un roman minuscul cu temă istorică. Mă avântam în cizelarea altuia. Speram că micul răgaz din spital îmi va facilita inspiraţia: încheierea în trombă. Aşteptam să se producă ceva de domeniul miracolului. Medicul ,,meu” m-a înţeles. Presupun că o asemenea motivaţie de internare nu mai întâlnise în lunga lui carieră. Pentru el, eram eu însămi un mister: o personalitate cu relief, stranie. Avea o bunăvoinţă specială parcă. Îmi trimisese prin asistenta lui un halat roşcat, pufos, atunci scos din magazia spitalului. Îmi oferise o rezervă. Acolo mi se aducea şi mâncarea. Nu-i cunoşteam pe colocatarii secţiei. Asistenta îmi zâmbea complice, ocrotitoare. Ce-mi mai puteam dori? Între timp mi se făceau şi unele testări de formă, pentru a stabili cauzele repetatelor mele alergii. Ce mai…

Sensibilitatea mea era de o mai mare acuitate în asimilarea sunetelor exterioare. Auzeam paşii târşâiţi ai medicului pe culoar şi glasul lui nazalizat, intensificat în apropierea salonului meu, nedorind probabil să mă surprindă. Din concentrata mea atenţie întru finalizarea mult-dorită a textului trebuia, într-un timp record, să redevin femeie cu zâmbet şi dorinţă de comunicare cu ceilalţi, ceea ce nu era uşor.

Medicul meu: stăpânul meu şi în acelaşi timp slujitorul îndatoritor. Era o experienţă de viaţă inedită. Primisem credit din partea lui, mi se încredinţase cu partea lui de omenie, şi eu, cu toate incertitudinile mele, trebuia să corespund şi să fiu ceea ce afirmasem că sunt: un om care definitivează un text.

Intra în salon, comunicând ceva cu volubilitate asistentei. Îmi lăsasem pe noptieră registrul în care scriam. Între degete frământam pixul roz, încercând să-mi potolesc emoţia ivită, gata să mă inunde. Halatul roşcat probabil mă avantaja. Penumbra din încăpere, de asemenea. Ochii mei, presupun, păstrau febra căutărilor dinainte.

– Cum merge? Ochii lui viorii transmiteau înţelegere blândă, vag voioasă.

– Fără probleme, ziceam, privindu-l cu aceeaşi sinceritate simplă, neafectată, vibrând cu empatie către fiinţa care îmi dăruise ceea ce îmi doream: izolarea, fertilă în plan spiritual.

– Aveţi nevoie de ceva?

– Nu, mulţumesc. Doamna asistentă zâmbea, de parcă asista la un complot, nu se ştie de ce natură.

– Atunci, vă las.

Discreţia lui măgulitoare mă obliga. Cum să fac să nu-l dezamăgesc? Îmi cunoşteam slăbiciunile, comoditatea, lenea chiar. Ştiam că situaţia mea ambiguă mă poate, oricând, pune într-o situaţie proastă. Posibila apariţie a directorului spitalului sau ştiu eu a cui, mă ţinea într-o stare de tensiune. Toată situaţia era stranie: constituia o deviere de la o realitate cu legi precise. De ce eu să fiu excepţia? Lucram cu asiduitate, încercând să profit de privilegiul acordat. Înserarea se aşeza degrabă şi liniştea se insinua cu forţa ei de persuasiune. O muscă stingheră mă bâzâie cu insistenţă, atrasă de lumina difuză a veiozei răspândită inegal în încăpere. Ceafa-mi pocnea la fiecare mişcare. Aveam senzaţia unei mâncărimi pe gât, pe omoplaţi, pe braţe. Poate se manifesta una din alergiile mele la cine ştie ce alimente ingerate în spital. Ochelarii îmi coborau pe şaua nasului. Îi ridicam cu un gest reflex. Palmele mi se încingeau, iar tot trupul părea cuprins de febră. Capul mi-era limpede. Puţina-multa experienţă pe care o aveam încerca posibil să se insinueze în text. N-aveam siguranţa unei reuşite, însă febrilitatea participării îmi dădea oarecari fiori de încredere. Timpul şedea gol dinaintea mea şi eu puteam, uitând de celelalte nevoi, să-l transform în viaţă furată prin reîntoarcerea la adolescenţa mea.

Eram într-o barcă pe un lac cu lebede, sub un pod cu inscripţii amoroase.

Priviri promiţătoare de voluptăţi. Iubite părăsite înainte de-a fi iubite.

,,Jocul înaripat“ al adolescenţei mă fascina. Nu conta atunci, pentru mine, nimic altceva.

 Umbrele din colţuri şi câinii din vecinătatea spitalului mă incitau. Vrăbiile, bulucindu-şi trupurile pe fereastră, mă făceau să tresar. Uşa salonului ne-ncuiată. O aşteptare penibilă. Prin uşa întredeschisă, un chip cu plăgi purulente mă priveşte, parcă, rânjind. Buzele strâmbate de un rictus dureros mă ţintuiesc, de parcă sunt hipnotizată.

Papucii şi-i târşeşte pe ciment, cu o lentoare înnebunitoare.

Vocile ascuţite, nonşalante ale asistentelor gonesc imaginea monstruoasă. Piei drace! Îmi fac cruce cu limba-n gură, după obicei. Un cocoş îşi trâmbiţează existenţa, anunţând probabil miezul nopţii.

Reveria mea în semitrezie. Eram o castelană în aşteptarea medicului cu ochelari, cu trusă şi halat alb.

Urma să intre în budoarul meu, cu paşi uşori de pisică, precum eroul din ,,Roşu şi negru“ la madam de Rénal. Îi simţeam respiraţia precipitată în dreptul uşii, în exterior. Îmi imaginam ezitarea lui. Gândul meu insistent transmitea, speram, senzaţia trăită cu intensitate păgubitoare. Prea plinul vieţii imaginat.

Ploaia neagră ţârcăia pe pervazul ferestrei. Totul mi se părea umed şi fad. Pe undeva, liniştea cobora în străfundul sufletului. Aşteptam zorile cu aviditate, iar imaginea ,,medicului meu“ căpăta diferite forme.

Îi doream, în acelaşi timp, prezenţa şi absenţa, în acele stări de abandon şi de singurătate impuse. Cartea mea avea sau nu de câştigat din această abstragere din realitate, dar eu îmi îmbogăţeam trăirile, receptând orice mişcare ca pe un eveniment, ca pe-o premieră în viaţa mea, sporindu-mi puterea de sesizare a nuanţelor, cel puţin aşa mi se părea.

 Stampila rotundă curând se va lăfăi pe certificatul medical.

 Liberă de orice servituţi!

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s