Exerciţii de echilibru

Andreea POP

 

botnaru

Linia pe care se înscrie lirica lui Virgil Botnaru din Return to Innocence (Casa de Pariuri Literare, 2014) transcrie, cel mai adesea, desenul cotidian prins în fire de brocart cenuşiu. Alimentată de o tensiune subterană discretă, care se lasă ghicită mai mult în subtext, nervura versurilor surprinde, în irizări difuze, detaliul neurastenic: „nu mai simt decât dureri matinale/ tremurul unghiilor netăiate/ clănţănitul dinţilor galbeni”, nu e cazul să dezvălui totul. În bună măsură, o asemenea cantonare a discursului în perimetrul notaţiei de criză şi al gesticulaţiei mecanice traduce o preferinţă pentru focalizarea pe detaliul de atmosferă izolată şi pe decupajul intim.

Este cazul poemului care dă titlul volumului şi care oscilează între reveria cu reminiscenţe biblice şi radiografia cerebrală acută, ambele transpuse pe fondul unei veri indiene: „un august/ de combinat siderurgic// singur la casa cu pomii tunşi/ până la piele/ te bucuri că poţi lăsa/ de pe tine toate hainele// pâinea e numai a ta/ şi vinul/ pentru orice desfătare/ de taină// linişte ca nicăieri// doar telefonul-/ animal flămând/ te trezeşte// noaptea// îţi vine să umpli frigiderul/ cu propria carne”. În cele mai multe locuri, sondajul interior se consumă la o temperatură ceva mai moderată (nu mai puţin sugestivă), sfârşit în rostire stăpânită, mai ales prin operarea cadrelor (s-a văzut deja că poetul are o îndemânare specială pentru montajul bine calculat; o remarcă, între alţii, Ion Pop, în România literară nr. 31/2014). Ce e interesant şi totodată definitoriu pentru poezia lui Virgil e că astfel de cronici angoasante sunt tratate uneori foarte eficient printr-un transfer de sens în care „spovedania” materialităţii domestice ia locul confesiunii directe. Valorificată în acest fel, sensibilitatea convulsivă derulează instantanee domestice maligne, ce echivalează cu tot atâtea metafore ale propriei interiorităţi tensionate: „la masa din bucătărie/ singurătatea-şi trosneşte degetele// ibricul bolboroseşte/ rugăciuni// gânduri roase până la/ pământul natal de sub unghii// pereţii nasc umezi/ lucrurile intră pe fereastră// somnul doarme cu genunchii la gură”, fără ţigări. Într-un alt poem, asemănător, efectul va fi de-a dreptul cinematografic: „lumina s-a umplut cu uşi ferestre/ preşuri scaune mese// haine răstignite pe umeraşe/ blestemă claustra// frigiderul sforăie/ ca un fumător bătrân// piunezele din pereţi/ au rămas fără rost// sertare închise în sine// până şi singurătatea ar fugi cu altul// în curând/ în dulap va începe să plouă”, suspans. Între sincopele progresiei decupajelor „casnice” se leagă corzile nevralgice ale acestei poezii, căci poetul evită cu succes orice formă de exhibiţionism sau spovedanie patetică; atunci când se confesează, totuşi, o face cu reţinută gravitate şi solemnitate a descrierii: „cred că mi-a rămas/ identitatea acolo// în dimineaţa când soarele/ îşi ascundea în nisip/ pielea de şarpe”, cu alineat. În linii mari, tăietura versurilor trasează peste tot o ţinută lirică de autocontemplaţie şi rodaj interior, care preferă tatonarea echilibristică în defavoarea expansiunii exterioare.

O vor susţine, alături de poemele de sugestie senzuală din poem, xxx, sexul ei, misivele „etilice”, proiectate aproape psihedelic, din beţie cu maximilian, times new roman, sau weekend, consumate, toate, pe fondul aceluiaşi imaginar spasmodic. Lor li se alătură câteva „partituri” biografice, trase pe o peliculă difuză. Indiciile exterioare, expeditive, atâtea câte sunt – catedrala, cafeneaua, cinematograful, mall-ul, gara, cimitirul, berăria –, au un rol pur decorativ. Că despre o poezie decantată, trecută prin experienţă livrescă şi rafinare compoziţională e vorba în acest volum, o dovedesc din plin haiku basarabean, abţibild ori conclusiva pantomimă. Întâia calitate a liricii lui Virgil Botnaru o dă simţul propriei măsuri.

________

* Virgil Botnaru, Return to Innocence, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2014

 

* * *

jdumitru

De o temperatură mai ridicată, dar care trădează o aceeaşi sensibilitate în criză, alimentată pe fondul unei schiţe cotidiene disfuncţionale, este lirica lui Justin Dumitru din black aphrodisiac (Tracus Arte, 2014). Gesticulaţia lirică se exersează aici în două direcţii principale, frecventate alternativ, care antrenează un discurs compozit, străbătut de volute divergente.

Evidentă e, mai întâi şi mai ales în prima parte a volumului, o pronunţată componentă senzuală a materialului liric. Derularea unor astfel de secvenţe se face cu o anume mină reţinută, echivalentă cu un soi de cavalerism desuet, de ţinută veche, şi consolidată printr-o dozare economicoasă a versurilor şi o percepţie rafinată a subtilităţilor („hainele ei cu miros/ de vanilie, hainele ei cu iz urban de motoare/ şi tutun”). Exhibiţia confesivă şi elanul temperamental pe care le-ar putea solicita exigenţele convenţiei erotice sunt evitate, uneori, printr-o nuanţare autoironică menită a reclama clişeul încetăţenit: „am urmat-o pas cu pas, am ţinut în braţe un trandafir/ înflorit şi am uitat fiecare gest strategic, nici un/ don juan, nici un casanova, nici un cary grant,/ nici un di caprio. i-am simţit corpul ca pe o incantaţie/ străveche care-mi chema din cochilie curajul de a iubi./ am aburit ferestrele, oglinda, televizorul şi am scris cu/ degetele «sunt lângă tine» şi «iubirea e o lecţie târzie»/ iar în jurul acestor scurte mesaje am desenat puerili/ inimioare mari şi mici.”, juliet rose. În aceeaşi logică a pendulării între reportajul cast şi ironic (predomină primul, totuşi) vor fi tratate, pe rând, epistola postmodernă din love eCard, mecanica vieţii de cuplu mondene (descifrată în tripticul soţ încornorat – soţie „împopoţonată” – „cabrio negru căruia îi vibrau/ portierele de la subwoofer”), sau reminiscenţele erotice infantile din o mică istorioară de familie. Uneori, vocaţia poetică se exersează candid în zona teoretizării şi a definiţiei romanţioase: „bărbaţii nu dovedesc că/ merită o femeie decât atunci când cedează şi respiră/ cu ea în nebunia lor frumoasă şi obişnuită.// femeia care îşi scrie zi de zi cu fiecare sărut/ numele pe buzele tale e cea pentru care florilor/ oceanelor, dimineţilor, apusurilor, razelor/ le vei da numele ei.”, te-am ♥ până la uitarea de sine. Imaginarul de la care se revendică această secvenţă a volumului rămâne, însă, în bună măsură, unul care uzează de o distribuţie postmodernă, din sferă hollywoodiană (jonah falcon, gabriela isler).

De la o poezie cu un parfum discret dulceag în poemele de început, la versul militarist, incandescent, din secţiunea „outside the joint circle”, trecerea e substanţială şi angajează o tonalitate lirică pe măsură. Frazarea se face acum cu o amplitudine radical intensificată, care topeşte critica socială şi revolta postmodernă în formă caustică. Aici poate fi reperat nodul „de criză” al aphrodisiacului, comoţia violentă, prin focalizarea pe spectacolul degradării generalizate şi a felului în care modulaţiile acestuia se răsfrâng asupra gesticulaţiei lirice arborate de poet. Desfăşurarea acesteia trasează seismograme la cote înalte: „sunt un artist desăvârşit, ardeţi covorul roşu, eu vreau/ un covor/ monetar care să-mi gâdile tălpile. arta mea e un dans/ pe cărbuni încinşi, e sitcomul de duminică seară./ […] urbanizaţi-vă! lobotomizaţi-vă! intraţi/ în rândurile/ societăţii roz şi pufoase. ăsta e jocul secolului următor./ nu lăsaţi să/ ţâşnească mila din oceanul de ură. fiţi fiare libere, excitate./ şi mândre/ de sângele artistului vostru./ aplaudaţi cum prind din săritură macete între dinţi.”, moartea îţi cere autografe. De la o astfel de retorică a poemului-stindard se vor declanşa, mai apoi, câteva reflecţii transcendentaliste pe care le degajă versurile, în maniera lui Thoreau, care condamnă „statuile” cotidiene („evoluţia nu e sinonimă cu prosperitatea,/ ci cu dezumanizarea, adică atunci când vom plânge/ cu lacrimi digitale”) şi exaltă nostalgia începuturilor. Ele „trădează” un pacifist de fond (autodeclarat), pentru care salvarea dobândeşte semnificaţii cathartice: „gesturi simple, i-am spus. atât ne-a rămas./ o îmbrăţişare sau o palmă de alinare ca o/ aripă de vultur prăvălită/ pe umărul drept.”, gesturi simple. Cam în aceeaşi manieră în care poetul îşi asumă poziţia în raport cu propriul demers livresc: „poezia a făcut totul pentru mine, eu nu am făcut nimic/ pentru ea. nu am făcut-o să strălucească. am decorat-o/ cu spinii realităţii sumbre şi am picurat peste/ fiecare poem o lacrimă”, enjoy!. O voce de copil îmbătrânit înainte de vreme, apocaliptică şi profetică simultan, uneori distorsionată de amplitudini stridente, străbate  poemele lui Justin, care amintesc pe alocuri de poezia unui Radu Niţescu (mai ales prin cele câteva inserţii „americăneşti” – „super bowl”, „new york giants”, „beverly hills”, „upper east side”, sinucigaşii de pe golden gate) ori Ovio Olaru (prin imaginile alienării umane din ultima parte a Pilotului).

________

* Justin Dumitru, black aphrodisiac, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

* * *

cmatei

Nu e loc de scăpare din Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014), ci doar de criză interioară vehementă şi depoziţie terifiantă. Cătălina Matei scrie aici o poezie convulsivă, fără milă de sine şi notabilă mai ales prin frecvenţa cu care apelează la imaginarul visceral (că poeta are o afinitate deosebită pentru exhibiţia carnală au remarcat-o şi alţi comentatori înainte), care nu admite promisiuni hristice de niciun fel.

Aşa se face că versuri ca „plouă cu fiare de călcat încinse/ se strâng pereţii/ cu tine-n menghină” (nutemaiubesc) dau cea mai autentică notă a ţinutei lirice. Cauza unei asemenea fizionomii pline de asperităţi a Lanului nu ţine întotdeauna strict de „fişa” de cuplu (deşi o explică decisiv în câteva locuri, mai ales acolo unde scenariul conjugal tensionat interferează cu alienarea maternă, ca spre exemplu în te urăsc în timp ce dormi, asimilare a „lecţiei” Sylviei Plath), ci derivă dintr-un soi de „conformaţie genetică”; exerciţiile de tatonare a visceralităţii interioare se ramifică pe întreaga sferă de cuprindere a discursului, cu o intensitate neştirbită, ce merge uneori până în zona notaţiei sumbre şi groteşti (descrierea de tip post partum a traumei din avort e edificatoare). Cel mai frecvent, însă, poemele Cătălinei se exersează cu aplomb pe direcţia radicalizării unor serii de imagini ale alterităţii corporale, derulate cu o impetuozitate care anulează orice soluţie de compromis: „fug/ mă-ncurcă mâinile urechile tălpile/ mă-ncurcă fiecare înghiţitură de apă/ şi părul ce tot flutură mă-ncurcă/ mi le-aş da pe toate jos// plec/ în loc să fac bagaje despachetez/ m-am luat m-am aşezat pe pat/ descos pielea/ scot toate măruntaiele/ rup oase fire tendoane// la mâini am renunţat/ să n-apuce să nu strângă/ să nu lovească să nu mângâie// doar picioare şi ochi/ şi mă-ncurcă degetele”, încotro. Din când în când, „vânătoarea dinăuntru” este transpusă într-o reprezentare animalică a stării de paroxism: „nişte vulpi prea mici/ îmi deşurubează capul de pe umeri/ îl duc departe”/ „vrăbiile nu pleacă la frig/ se-nghesuie în pieptul meu” / „mi se zbate un vierme în tâmplă”. Toate aceste proiecţii teribile demonstrează predispoziţia cerebrală a poetei, care face din ghilotină instrumentar primar de raportare la datele realităţii.

E de la sine înţeles, prin urmare, că prin acelaşi filtru malign vor fi topite şi uzura sentimentului religios (cu dumnezeu în stomac), consemnarea antropofobică, ori notaţia livrescă dintr-un poem ca noaptea o halcă de carne. Profesiune de credinţă şi manifest, totodată,  versurile din Libertate e unde echivalează cu o pauză de respiraţie, după „bătăliile” încleştate de mai sus: „libertate e când afli că/ se poate oricum/ se poate fără orice/ se poate fără oricine// libertate e când refuzi// nevoie după nevoie după nevoie după/ libertate e libertate e libertate e/ bucurie în aerul dimineţii/ e de la capăt şi asta e bine”. O demonstraţie de promenadă prin purgatoriu fac poemele din acest volum.

_______

*Cătălina Matei, Lanul cu sârme întinse, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s