Realismul socialist – o temă de predilecție a criticii literare contemporane (6)

Gheorghe PERIAN

 perian

Ce şi cum scria A.E. Baconsky în anii realismului socialist

 

Încă din vremea când era student la Cluj, A.E. Baconsky părea că s-a hotărât să devină un scriitor al partidului comunist. Publica în ziarele de stânga, cu precădere în acelea care apăreau în Transilvania, iar în 1950 a colaborat şi la „Scânteia” cu poezia (notorie şi astăzi) Barta Iosif şi ortacii săi. Partidul era în căutare de aderenţi şi manifesta multă atenţie faţă de scriitorii tineri care se arătau dispuşi să-i urmeze principiile. La nici 25 de ani, A.E. Baconsky a fost angajat ca secretar de redacţie la revista „Almanahul literar”, înfiinţată la Cluj, şi cam tot pe atunci, în 1950, a debutat la editura Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română, cu volumul intitulat Poezii. Aflându-se în graţiile celor care deţineau puterea, poetul trăia mândria de-a fi izbutit să se facă apreciat şi cunoscut mai repede decât alţii, în ciuda tinereţii sale şi a realizărilor încă puţine: „De-acuma mă cunoaşte multă lume/ Pe-aici, prin Cluj şi-aiurea-n alte părţi,/ Unii la faţă, alţii după nume,/ Că m-au citit prin ziare ori prin cărţi” (Scriind în Octombrie).

Stilistic, primul volum este eclectic pentru că Baconsky amestecă limbaje diferite, unele mai vechi, altele mai recente, unele având origini în discursul ideologic al partidului, altele provenind din literatură. Toate erau preexistente şi se aflau în stoc, la dispoziţia unui autor care nu învăţase încă să scrie cu propriile-i cuvinte, dar avea destulă abilitate în a le folosi pe ale altora. Baconsky a optat, desigur, pentru cele câteva limbaje, nu multe, recunoscute în mod oficial şi recomandate de către partid, nelipsind unele încercări viclene de-a se exprima în maniera unor poeţi interzişi. În principal însă, cele două surse ale versurilor sunt limba de lemn a ideologiei comuniste, care domină în toată cartea, şi poezia românească de formulă clasică, imitată sporadic, în strofe de importanţă secundară.

Compunerile lui A. E. Baconsky sunt versificări, în formă regulată, ale discursului propagandistic din acea vreme, în lipsa oricărei dorinţe de originalitate şi fără o contribuţie de ordin personal din partea autorului. Idealul pare să fi fost acela de-a rescrie cât mai fidel textul ideologic şi de-a face din poezie un mijloc de difuzare a mesajelor politice. Versurile spun acelaşi lucru ca şi discursul oficial, uneori cu aceleaşi cuvinte, pentru că intenţia poetului era să redea cât mai exact şi cu putere de convingere materialul doctrinar pregătit în laboratoarele partidului. Ca retorică, poeziile sunt declamative, constând adeseori într-o înlănţuire de chemări, de îndemnuri şi de apeluri, întreruptă din când în când cu exclamaţii ce denotă entuziasm, uimire şi admiraţie faţă de „miracolul comunist”.

În cuprinsul volumului se găsesc şi poezii epice, de mare întindere, cu multe episoade şi cu eroi angrenaţi în conflicte violente, rezolvate întotdeauna în sensul dorit de partid, adică prin triumful celor ce susţin cauza comunismului. Identitatea personajelor e aceea a categoriei sociale şi politice din care provin şi cu care se confundă, excluzând trăsăturile de psihologie individuală, ca şi orice manifestări singulare, neangajate de partea uneia sau alteia din taberele aflate în război. Naratorul e, de obicei, un scriitor care din când în când simte nevoia să iasă în faţă şi să se adreseze în mod direct cititorului său, pentru a-i da asigurări că, în ceea ce-l priveşte, el e alături de partid şi lucrează în sprijinul acestuia. În La frasinii de la răscruce se povestesc întâmplări ce amintesc de conflictul din nuvela Desfăşurarea de Marin Preda, iar în poezia intitulată În ospeţie e vorba de nişte ţărani care se urcă în căruţe şi merg în satul vecin să vadă cu ochii lor binefacerile colectivizării. Se întorc edificaţi şi decid să întemeieze şi ei o colectivă şi să lupte împotriva chiaburilor exploatatori. Fabulă din lumea coniferelor are, în chip de morală, o povaţă şi totodată un avertisment pentru cei ce încă mai stau în afara partidului: „Din această poveste aş vrea să te-nvăţ,/ prietene, să iubeşti ceea ce-i tânăr şi creşte,/ ceea ce-i nou, ceea ce se ridică, nu ceea ce se usucă şi putrezeşte.// Pentru că altfel vei avea acelaşi destin/ cu pasărea cenuşie ce cuib îşi făcu în bradul uscat/ şi te vei prăbuşi odată cu lumea în care mai crezi,/ odată cu creanga uscată pe care te-ai aşezat”.

Lungă de câteva sute de versuri, Balada despre Barta Iosif şi ortacii săi a avut un mare ecou când s-a tipărit şi e citată şi astăzi ca exemplu de poezie realist-socialistă. Cizmarul Barta Iosif are două întâlniri cu rol major în viaţa lui. Mai întâi, în anii războiului, s-a întâmplat să discute cu un soldat rus, care fusese miner în ţara lui şi care îi insuflă şi ardeleanului dorinţa de-a ajunge să lucreze cândva în mină. A doua întâlnire, în urma căreia visul lui Barta începe să se materializeze, este cu secretarul organizaţiei de partid de la mina Lupeni. Acesta îl îndeamnă să coboare fără frică în subteran, asigurându-l că „Partidu-i veşnic lângă tine,/ Veşnic îţi va sta în ajutor”. Singurul care încearcă să-l întoarcă de la gândul său, prevenindu-l asupra pericolelor la care se expune, este minerul Nică, dar pe acesta îl discreditează naratorul însuşi, spunând despre el că e „om stricat de rele şi codaş”. Urmări dintre cele mai importante pentru devenirea lui Barta Iosif au şi lecturile sale din opera lui Stalin: „Şi citeşte Barta dintr-o carte/ Scrisă de tovarăşul Stalin”. Minerul cel leneş, Nică, nu se potoleşte însă, continuă să-l vorbească de rău pe noul adept al Kremlinului şi, mai grav, continuă să deplângă munca în subteran a minerilor. Acest lucru îl supără pe narator atât de mult încât, la un moment dat, se opreşte din povestit pentru a lansa câteva apostrofări la adresa leneşului, împreună cu o chemare de-a se alătura partidului: „Nică, Nică, stihul mi-l desferec,/ Scriu de tine şi gândesc de zor:/ Te-au ţinut boierii-n întunerec,/ Mi te ţin duşmanii-n lanţul lor.// Oare n-auzi ţara cum vuieşte?/ Fabrici cresc – tractoare pe câmpii./ Oare nu simţi lumea-n jur cum creşte/ Şi tu-n urmă singurel rămâi?// Nu mai zace-n neguri la răscruce,/ Nu mai sta robit acolo jos,/ Că ţi-om da noi mâna şi te-om duce/ În suişul luminos”.

Poezia lui A.E. Baconsky se depersonalizează prin asimilare în discursul ideologic, considerat superior şi abilitat să guverneze creaţia artistică, dar şi prin imitarea unor forme poetice vechi, din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea. Tehnica autorului (sau, poate, strategia lui) era să înceapă cu nişte strofe introductive, de obicei cu caracter descriptiv, în care ideologia fie că lipseşte cu totul, fie că e doar prefigurată. Preţ de mai multe versuri,  Baconsky amână parcă să-şi îndeplinească obligaţiile politice şi ţine poezia pe terenul ei propriu, cel estetic. Strofele introductive, libere în aparenţă de orice sarcină ideologică, n-au totuşi originalitate, pentru că-n versurile lor autorul pastişează stilurile unor poeţi clasici români, ieşiţi demult din actualitatea literară. În ospeţie, de exemplu, începe cu versuri în care se aud clar sonurile poeziei lui Şt. O. Iosif şi George Coşbuc: „Se trezeşte satul – glasuri se aud,/ Se înhamă caii la căruţe joase./ A plouat aseară şi văzduhu-i ud,/ Vântul poartă-n frunze foşnet de mătase.// Dimineaţă. Rouă. Soarele bătrân/ Peste sat se lasă dăruind viaţă./ Doar, arare, umbre sure mai rămân/ Şi, pe-alocuri, pete alburii de ceaţă.// Vara-i pe sfârşite; parc-auzi mocnind/ Ploile de toamnă reci şi-ndelungate/ Şi din ramuri parcă vezi cum îşi desprind/ Jocul lor tomnatic, frunzele uscate”. Nu doar strofele de început, ci şi cele de încheiere se întâmplă să fie degajate de implicaţii politice, cum vedem în poezia Dintr-o gară, al cărei final ne aduce aminte de Topîrceanu (mai puţin pleonasmul din versul al doilea): „Dar un fluier strigă-n depărtare/ Şi acarii sar şi urcă sus,/ C-aşa-i trenul, ba că-l vezi în zare,/ Ba că se urneşte şi s-a dus.// Doar o clipă creşte-n faţa gării/ Urmărit de-aproape de copii/ Şi-apoi, cu cântecul plecării,/ Iar înfruntă vântul pe câmpii”. Pe Goga îl recunoaştem în primele două strofe din Balada despre Barta Iosif şi ortacii săi: „Jiule cu ape spumegate,/ Străjuit de arbori seculari,/ Tu te duci spre ţărmuri depărtate./ Eu rămân aici printre stejari.// Dar un cântec am să-ţi dau să-l duci/ Şi să-l porţi cu unda ta bătrână/ Ori pe unde-ntârzii la răscruci,/ Ori pe unde apa ta te mână”. Poezia După două mii de ani rescrie Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu, iar Cântec la lună este o replică în stil tradiţionalist la Aventură în cer de Geo Dumitrescu. Demersul lui A. E. Baconsky şi al celorlalţi poeţi din vremea lui a fost să întoarcă poezia românească la una din vârstele ei premoderne, cu dublul scop de-a o face inteligibilă pentru marele public, rămas în urmă cu educaţia estetică, şi de-a o pune în acord cu doctrina comunistă, ostilă faţă de curentele poetice din perioada interbelică. Un model a fost pentru autor şi mica poezie socialistă publicată la sfârşitul secolului al XIX-lea în paginile revistei „Contemporanul”, având rădăcini puternice în romantismul umanitarist al lui Cezar Bolliac. Era o poezie impresionată de ceea ce se numea pe atunci „obscura dramă populară”, adică de suferinţele pe care le îndurau în capitalism clasele de jos, lovite de sărăcie şi de boală. Baconsky şi-a însuşit această viziune sumbră asupra trecutului antebelic, făcând din ea un act de acuzare a fostelor elite politice, insensibile faţă de durerile oamenilor sărmani: „Casa era umedă şi joasă/ Şi plângeau de foame trei copii,/ Ani de-a rândul mama blestemase/ Lanţurile crâncenei robii.// Până când odată, într-o iarnă,/ Când, lucind, căzu un ger uscat/ Iar zăpada începu s-aştearnă/ Învelişu-i alb şi îngheţat,// A căzut bolnavă biata mamă/ Şi-n vreo două luni s-a prăpădit./ Crivăţul, cu fluier de aramă,/ La mormântul ei s-a tânguit” (La frasinii de la răscruce).

După debut, cu toate că a fost acuzat de egotism şi falsă combativitate, A.E. Baconsky a continuat să se bucure de sprijinul partidului comunist iar în primăvara anului 1951, cu o singură carte publicată, a devenit membru deplin al Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română (cum se numea ţara noastră în acea vreme). Anul este important şi pentru faptul că atunci a ieşit la iveală una din sursele principale de inspiraţie ale poetului, sursă pe care o va exploata deseori de acum înainte, anume călătoriile în ţară şi în străinătate. Mai mult decât alţi scriitori români, A.E. Baconsky găsea în drumurile lungi şi numeroase pe care le-a făcut nu doar o plăcere, ci şi subiecte pentru cărţile sale. În toamna lui 1951 a petrecut câteva săptămâni într-un sat din Munţii Apuseni şi din această călătorie s-a născut un nou volum de poezii, Copiii din Valea Arieşului, publicat în acelaşi an. Poetul a stat de vorbă cu moţii şi a pus în versuri întâmplările pe care le-a auzit de la ei, multe dramatice, în genul celor evocate înainte de către poeţii socialişti (Constantin Mille, Neculai Beldiceanu, Ion Păun-Pincio). Sunt poezii epice, legate între ele, fiecare ducând povestea mai departe, până la un deznodământ tragic şi totodată acuzator pentru cei ce în trecutul capitalist se îmbogăţeau din munca săracilor. Poeziile vorbesc despre jalea românilor ardeleni, chinuiţi de boli şi de mizerie, dar şi despre ura acumulată în sufletele lor şi îndreptată împotriva celor bogaţi. Jalea a luat-o Baconsky de la Goga, detaşată însă de conotaţiile ei naţionaliste, iar ura provine din versurile poeţilor socialişti mai înainte amintiţi. Când acţiunea se mută în oraş, poetul creează un tablou al cartierelor sărace, muncitoreşti, de la periferie, asemănător în unele privinţe cu acela din romanele prozatorilor realişti din secolul al XIX-lea: „Peste Someşul Mic – mai la vale/ Stau casele umede-joase/ Şi fiece zi se prăvale/ Strivind prunci şi femei ofticoase./ Oraşul perfid îşi ascunde/ Durerile care-l străbat:/ Pe umerii caselor scunde/ Se sprijină orice palat./ Pe stradă copilul de moţ/ Bolnav şi flămând hoinăreşte./ Cerşeşte şi plânge” (Sfârşitul copilului). Printre notaţiile sociologice şi etnografice, destul de numeroase în prima parte a cărţii, Baconsky face loc unor versuri mai subiective în care ţine să-şi exprime compasiunea faţă de moţi şi mânia faţă de cei vinovaţi pentru suferinţele lor. Călătoria propriu-zisă în satele din Apuseni e povestită în partea a doua, în versuri de factură encomiastică, încărcate cu laude la adresa partidului, a conducătorilor de la noi şi din Uniunea Sovietică, a gospodăriilor colective etc. S-ar părea că după venirea la putere a comuniştilor lucrurile s-au schimbat în bine şi poetul nu mai găseşte nici un motiv pentru a deplânge soarta moţilor, ci doar pentru a înălţa ode noilor stăpâni. În tot cuprinsul volumului, dar mai ales în a doua parte, autorul amestecă versurile despre copii cu versuri mai facile, pentru copii, slăbind astfel identitatea de gen a întregului.

Dacă poeţii interbelici au avut ca scop integrarea în formula occidentală, modernistă, A. E. Baconsky şi colegii săi din generaţia realismului socialist au voit, dimpotrivă, să desincronizeze poezia românească, impunându-i un regim prozodic vechi şi sarcini propagandistice împovărătoare.

[Vatra, nr. 6/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s