Realismul socialist – o temă de predilecție a criticii literare contemporane (7)

Georg LUKÁCS

 

Problema perspectivei

 

Greutăţile literaturii noastre – semnalate de Becher şi Seghers în referatele lor – îşi au originea tocmai în măreţia, în cuceririle, în superioritatea ei socială-ideologică. Această problemă devine mai acută îndeosebi în ceea ce priveşte perspectiva. Este aproape banal să spunem astăzi că marea diferenţă dintre realismul critic şi realismul socialist constă tocmai în problema perspectivei, în raport cu care superioritatea literaturii noastre iese cel mai mult la iveală. La un studiu concret, dacă citim diferite opere literare – mai mult operele noastre -, vom vedea că în problema înfăţişării perspectivei îşi au originea încă multe alte probleme. Şi îndrăznesc să spun că una din cauzele schematismului literaturii noastre îşi are rădăcinile tocmai în înţelegerea nejustă, mecanică a perspectivei. Pe scurt, în legătură cu perspectiva se poate spune în primul rând că numai ceva ce nu există încă poate fi întrevăzut în perspectivă, căci dacă acest ceva ar exista, ar înceta de a reprezenta o perspectivă pentru lumea în care creăm; în al doilea rând: această perspectivă nu este o simplă utopie, nu este un vis subiectiv, ci consecinţa necesară a unei dezvoltări social-obiective, care se manifestă poetic în desfăşurarea mai multor caractere în anumite situaţii, şi în al treilea rând: ea este obiectivă, dar nu fatalistă. Dacă ar fi fatalistă, nu ar fi perspectivă. Ea este perspectivă prin faptul că nu este încă realizată; există însă tendinţe pentru înfăptuirea acestei realizări prin acţiunile, prin gândirea anumitor oameni în care se reflectă o mare tendinţă socială – o tendinţă care se realiza pe căi întortocheate, poate cu totul altfel decât ne putem închipui.

Dacă vrem să înfăţişăm cu adevărat acţiunile oamenilor, atunci trebuie să ţinem seama de tendinţa lor irezistibilă spre viitor, de faptul că ei acţionează cu atât mai puternic cu cât primesc mai mult impulsul gândirii.

Şi totuşi opera de artă trebuie să aibă undeva un sfârşit. Acest sfârşit nu trebuie însă înţeles textual. Se naşte în opera de artă o realitate cu totul deosebită, pe care noi o trăim, în cazurile când este bine înfăţişată, cu adâncă emoţie.

Daţi-mi voie ca să nu aleg întâi un exemplu din literatura noastră. Să ne gândim la sfârşitul romanului Război şi pace al lui Tolstoi. Romanul propriu-zis s-a terminat. Războiul a fost câştigat de ruşi, care-şi apăraseră patria, şi cele două personaje principale, Nataşa Rostova şi Pierre Bezuhov s-au căsătorit. Romanul s-a terminat. Acum însă Tolstoi mai adaugă un fel de epilog, un fel de înfăţişare a viitorului care urmează romanului şi în care, în afară de dezvoltarea mai departe a relaţiilor dintre Nataşa şi Pierre Bezuhov, este zugrăvită şi soarta altor personaje principale. Dar se sugerează şi un viitor mai depărtat. Vedem că discuţiile din Petersburg ale lui Pierre Bezuhov, reîntors acasă, sunt purtate în direcţia unor răsturnări interne în Rusia, pe care să le înfăptuiască nobilimea progresistă, ceea ce numim, mai târziu, în istorie, mişcarea decembristă. Visul tânărului Bolkonski arată clar încotro duce acest drum.

În cele de mai sus găsim înfăţişată perspectiva într-un mod profund istoric şi minunat din punct de vedere artistic. Pe de o parte este un fapt istoric că din experienţa şi întâmplările marelui război împotriva armatelor invadatoare napoleoniene s-a născut răscoala decembriştilor, iar pe de altă parte vedem că la Tolstoi drumul trasat spre mişcarea decembristă reiese din soarta fiecărui om în parte.

Deci o învăţătură pe care o putem trage din acest exemplu tolstoian ar fi că perspectiva este numai atunci aproape de viaţă şi adevăr dacă ea reiese din tendinţele de dezvoltare ale oamenilor care alcătuiesc opera de artă şi nu dintr-un adevăr social obiectiv agăţat unor anumiţi oameni care au numai legături labile cu aceasta.

Se poate spune că acest exemplu face o excepţie în realismul critic şi într-adevăr în dezvoltarea sa realismul critic nu cunoaşte romane care să aibă o astfel de perspectivă. Realismul socialist însă trebuie să aibă o perspectivă, căci altfel nu poate fi socialist. Se pune întrebarea: cât trebuie înfăţişat? Este uşor de spus: perspectiva noastră este socialismul. Da, dar pe de o parte socialismul este o noţiune comună, pe de altă parte el este caracteristica unei perioade foarte mari, care stă în faţa oamenilor şi soartei lor, ca ceva abstract, ca pură abstracţie, ca un ideal pur şi simplu.

Astfel, dacă reflectăm asupra acestor lucruri, ne devine clară măsura în care trebuie înfăţişată perspectiva în aşa fel încât să nu se încalce tipicul înfăţişat într-un roman şi caracteristica individuală a personajelor înfăţişate; cât anume din perspectivă cere în mod imperios acest fel de înfăţişare a individualităţii şi a tipicului oamenilor, care apar ca factori în aceste opere. Şi dacă privim din acest punct de vedere marile opere ale realismului socialist, atunci vom descoperi, poate cu oarecare surprindere, cât de modestă este perspectiva acestora.

Să ne oprim la marea operă a lui Şolohov Pe Donul liniştit. Ce perspectivă deschide finalul acestui roman? Cartea se termină lăsând să se înţeleagă că după anii războiului civil satul căzăcesc s-a împăcat cu socialismul. Satul nu a devenit socialist – dar s-a împăcat cu puterea sovietică, dorind să trăiască în bună înţelegere cu ea.

Bineînţeles, perspectiva diferă în diversele opere după epoca pe care o zugrăvesc, după personajele înfăţişate. Dar – şi în aceasta constă adevărul – din nou este vorba de o perspectivă nemijlocită relativ modestă. De ce? Deoarece chiar cel mai însemnat roman, chiar cel mai voluminos şi mai bogat în conţinut – mă refer iarăşi la romanul Pe Donul liniştit – cuprinde doar o etapă a dezvoltării, iar perspectiva lui poate ilustra doar un prim pas, o primă verigă în lanţul dezvoltării –, cum s-ar fi exprimat Lenin. Iar dacă scriitorul are de gând să pornească mai departe, atunci personajele sale ori vor deveni abstracţiuni, ori scriitorul le va impune (personajelor) această perspectivă (asta fiind de fapt o problemă pe care va trebui s-o discutăm) şi, ca gânditor şi bun socialist, scriitorul le va sili să o primească. În caz contrar, personajele sale devin abstracte şi schimonosite.

Realitatea este că oamenii înţeleg anevoie, după grele rezistenţe, adevăratul scop care duce spre socialism, ei pornesc încet pe acest drum, făcând deseori mari ocoluri până să ajungă să-l înţeleagă în mod just.

Aceasta este realitatea.

Pe de altă parte însă, există numeroase cazuri în literatura noastră când, în ciuda intenţiilor cinstite,  transformarea personajelor este făcută cu rapiditate, aşa încât ţelul abia propus a şi fost lesne îndeplinit. Este de înţeles că mulţi scriitori aleg acest al doilea drum de zugrăvire a perspectivei; ei aleg drumul pe care perspectiva realităţii noastre este înfăţişată ca o realitate deja dobândită, lăsând să se întrezărească apoi perspectiva abstractă a socialismului desăvârşit; cunosc chiar opere în care perspectiva comunismului apare ca o perspectivă concretă, efectivă pentru unii oameni.

Aceasta dă naştere în literatura noastră, după părerea mea, unei problematici adânci. Abordarea problemei, aşa cum am arătat, este de două ori nejustă. În primul rând, ea desconsideră greutăţile, piedicile, rămăşiţele trecutului, în sufletul omului zugrăvit, iar în al doilea rând ea supraestimează rezultatele imediat realizate, dând astfel un tablou neveridic al realităţii. Dacă lumea ar putea fi schimbată în bine în urma unei probleme just puse, dacă fiecare om ar putea deveni socialist prin simpla-i atingere cu o baghetă magică teoretică, atunci, tovarăşi, n-ar fi întreagă revoluţia socialistă, doar încheierea preistoriei omenirii? Pentru încheierea preistoriei omenirii sunt necesare lupte care durează zeci de ani – după cum a şi spus-o Marx acum o sută de ani -, lupte care nu se duc numai pentru învingerea duşmanului, ci şi pentru lichidarea rămăşiţelor vechi din noi înşine.

De aceea, fiecare simplificare, fiecare subestimare a greutăţilor care ne stau în faţă, fiecare supraestimare a rezultatelor obţinute la un moment dat ne duc către ideea că ceea ce este adevărat şi real muncii din punct de vedere al perspectivei poate fi înfăţişat în realitatea existentă, înconjurătoare.

Această problematică ne duce în mod necesar către o dulcegărie, ne duce către ceva ce noi condamnăm, şi pe bună dreptate, în literatura burgheză, şi anume către ceea ce numim „happy end”. În fond, ce este acel „happy end”? Noi avem doar o concepţie optimistă despre lume şi suntem din punct de vedere social foarte convinşi că conflictele de talie universal-istorică pot fi rezolvate la noi într-un mod just. Dar optimismul universal istoric nu exclude tragedii individuale. Lenin spunea că nu există pentru clase o situaţie fără ieşire, că nu poţi conta pe faptul că duşmanul va ajunge într-o situaţie fără scăpare, ci că el trebuie nimicit. Lenin însă niciodată n-a afirmat că în viaţa individuală n-ar exista situaţii fără ieşire, că în cadrul unui proces optimist din punct de vedere social şi universal istoric nu s-ar putea desfăşura şi tragedii individuale.

Ce este un „happy end”? „Happy end”-ul este un sfârşit optimist, care nu are o putere de convingere socială, care nu are o evidenţă care ar putea reieşi în mod organic din individualitatea şi tipicul situaţiei. Marea greşeală a schematismului în literatura noastră – fie motivul ei cât de cinstit – constă în faptul că noi o transformăm deseori dintr-un adevărat optimism într-un optimism „happy end” banal şi dulceag.

Marx spune că un pas adevărat al mişcării valorează mai mult decât programul cel mai bine formulat. Literatura valorează numai atunci ceva – şi ea valorează foarte mult – când întruchipează un adevărat pas al mişcării. Dacă literatura sa reprezintă numai o cerinţă programatică a realităţii – şi asta este tocmai problema perspectivei şi a realităţii –, atunci noi suntem pe un drum complet greşit în ceea ce priveşte adevărata misiune a literaturii. Lenin spune că realitatea este mult mai şireată decât cea mai valoroasă gândire, chiar a celui mai bun partid, şi eu cred că sarcina noastră, a scriitorilor – dincolo de problema perspectivei –, constă tocmai în a descoperi această şiretenie a realităţii. Este foarte simplu a înfăţişa realitatea ca şi când totul ar merge ca pe roate. Ea este foarte complicată în ocolurile pe care le face – şi aproape toţi indivizii care vor să-şi realizeze ţelul fac ocoluri. În această şiretenie, omul găseşte uneori mai mult, alteori mai puţin decât ar dori, decât o cere ţelul general, şi înţelepciunea scriitorului constă tocmai în a găsi tipicul şi individualul acestor ocoluri. Operele celui ce nu înţelege în ce constă acel pas al necesităţii sociale şi nu este în stare să arate cum acesta se realizează în individ, în individul tipic, operele celui ce înfăţişează perspectiva drept realitate nu vor fi numai slabe din punct de vedere al puterii de convingere, ci se vor învechi foarte uşor. Să ne gândim la imensele cimitire literare, unde stau îngropate o sumedenie de opere. De ce? Deoarece perspectiva reală scriitoricească este învechită (nu vorbesc numai despre realismul socialist), iar oamenii, care în perspectiva lor umană sunt greşit înfăţişaţi, trec prin viaţă ca nişte stafii. Căci realitatea merge pe drumul ei propriu, independent de gândire, independent de scriitori; iar dacă un scriitor n-a reuşit să înfăţişeze în mod just un pas – vorbesc cu modestie numai de un singur pas –, un pas real, dacă el în locul acestui pas a făcut cinci paşi greşiţi, realitatea făcând între timp cinci paşi reali, atunci omul înfăţişat trăieşte mai departe ca o stafie, şi opera astfel alcătuită este complet învechită.

Bineînţeles că mulţi scriitori, şi mai ales scriitori burghezi, au greşit deseori în perspectiva lor politică. Nu merită deloc să vorbim despre ceea ce au spus greşit în această direcţie Balzac, Tolstoi şi alţi mari scriitori. Însă Balzac nu s-a înşelat niciodată asupra felului cum s-ar fi mişcat un intelectual asuprit al Restauraţiei, cum s-ar fi comportat el în epoca lui Louis Philippe sau ce poziţie ar fi luat faţă de revoluţia din 1848, în general, ci ca un Rastignac şi Marsay. De aceea putea Marx să vorbească despre personajele profetice ale lui Balzac, despre faptul că în epoca lui Napoleon al III-lea au apărut anumite lipsuri pe care Balzac le-a zugrăvit cu tendinţele lor de dezvoltare chiar înaintea acestei epoci. Eu cred că creaţia profetică a devenit la noi o posibilitate reală, deoarece marxismul pune la dispoziţie mijloace spirituale mult superioare marilor scriitori ai trecutului în ceea ce priveşte claritatea socială, indicând măreţia perspectivei socialiste. Creaţia profetică va deveni numai atunci o posibilitate reală când vom putea face o diferenţă între o realitate empirică şi tendinţele ei interne, cât şi între tendinţa prezentului şi cea a viitorului; această diferenţă va trebui să fie făcută cu multă simţire scriitoricească pentru a ajunge la creaţie. Perspectiva nu este deci – şi cu asta vreau să închei – o problemă izolată a literaturii, o problemă solitară, ci o problemă care priveşte totalitatea modului nostru de a crea.

Vreau să închei rugând tinerii noştri colegi să reflecteze asupra acestei probleme; să reflecteze asupra faptului că perspectiva este o problemă esenţială a creaţiilor noastre, ea constă în faptul că noi suntem istoricii socialismului în devenire, şi valoarea noastră va fi numai atunci reală când vom fi adevăraţi istorici ai acestui proces.

La o analiză atentă şi sinceră reiese, de exemplu, că unii scriitori privesc ca rupte de trecut anumite dificultăţi ale dezvoltării noastre considerând că dificultăţile ar veni numai dinafară, din vina unor răufăcători etc. În paranteză fie zis, ca nu cumva să fiu înţeles greşit: răufăcători există. Despre asta însă nu vorbesc. Dar în realitate problemele noastre de azi îşi au rădăcina în problemele rezolvate sau nerezolvate ale trecutului, iar rezultatele pe care le obţinem azi sunt germenii problemelor viitoare. Numai atunci când un scriitor va fi în stare să înfăţişeze personajele şi situaţiile respective în lumina dialecticii istoriei, lucrurile spuse de mine, care în aparenţă sună poate abstract, vor deveni ceva de la sine înţeles şi anume că perspectiva este o realitate şi totuşi nu este o realitate sau că este o realitate de alt gen decât realitatea curentă. Mă tem că am vorbit oarecum abstract.

Am avut totuşi impresia că această problemă a fost, poate fără voie, atinsă în multiplele cuvântări ţinute aici şi dvs. mă veţi ierta că în calitate de teoretician am încercat să o scot în evidenţă pentru a o clarifica. Sunt convins că dacă noi, dacă dumneavoastră cu toţii veţi reflecta mai mult la ea, atunci multe probleme iscate în discuţiile de până acum se vor lămuri.

_____

  1. B. Cuvântare ţinută la Congresul scriitorilor germani, la Berlin, R.D. Germană, la 11 ianuarie 1956. („Viaţa românească”, nr. 5, mai 1956)

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s